REPERTOAR

George Anca

 Jean-François Milet, Primăvara, 1873

George Anca

 

REPERTOAR 

1961, Găeşti

Noaptea şi cu ziua sunt duşmane? Sunt geloase una pe alta vreodată? Zice una despre alta că e fată Mai frumoasă decât multele codane? 

Anii trec eu îi întrec

 Anii trec eu îi întrec Când spre neîntors petrec pas după pas lăsând doar glas de bun rămas am ajuns nu e tuns părul viitorului

Argus cu o mie de ochi, Afrodita, născută din spuma mării, Ataraxie, Acropole cetatea înaltă. 

Cămătarul

Apucând de-aici o lună dintre brazi, Dincolo stâlcită de iuţeală, Tot cămătărea jupân Bicaz Cu lumină de opaiţ şi urzeală. Rotunjimi colea în frunţi de munţi: Nişte pete neadevărate, Nevăzute decât de pe punţi. Şi atunci ţinând privirile căscate... Pomi lunatici, însă, deodată, Nu mai răsfiră-n vârtej de unde Căci din inima-i de-avere însetată răsări un soare 

Comunist tractorist

 Când era copil, la boier la curte Slugărea, năduşea, viaţa-şi blestema. Iar de sta vreodată în popasuri scurte, Somnu-n negru trai vise-i aducea. 

Copilul

 Pe drumul cu oşteni de piatră Pribegi ori hohotind spre vatră Treceau demult creştini Duceau noroacele pe umăr Şi viaţa le sta-n al lor număr Sărmane rădăcini. Cu drumul azi maşina stă-n cruce Şi fruntea celui de-o conduce lumini se-ndreaptă treaptă Şi viaţa asta-atât de mare, Când te gândeşti, ce mică floare, Copilu-o va urca. Dar el nu se născu-n bordei Cu ochii cârtiţei cei grei Ci-n vârful vieţii stea De-aici se va porni în nalt, la sori de-a buşilea. 

Cântecul colectivistului

 N-am făcut vreo rugăciune Ca să iasă holde bune, Dar nici fără căpătâie N-am pus bobul sub călcâie, Ci l-am îngropat cu spor Sub cântece de tractor. Toate spicele sunt grele De-ntrec gândurile tele. Bunătăţi s-adună stivă La acei din colectivă. N-am făcut vreo şcoală naltă Dară mintea mea tresaltă, Că am carte şi lumină. Tot pământul mi se-nchină slovă cântă înspăimântă mai mică nimică. Şi de-n horă mă avânt Fără grijă, ca un vânt, Şi de cânt pe frunză vie A mea mare bucurie, Trebuie să-ţi mulţumesc, Partide Muncitoresc.

Pumnul său de fier zile fără foame Dezrobea prin vis. Ziua tot visa Când vedea pe-ogor din sudoarea-i poame Ce străini strângeau. Dar se lumina. A găsit zăgaz în partid s-ajungă Şi din visul său, din văpaia sa S-a prelins în stropi ura lată, lungă, Într-un val s-a dus, lupii a-neca. 

Eroii – comuniştii

 Acolo-n lânceda celulă Sta ferecat un comunist, Dincoace altul în cătuşe. Dar ce lumină-nseamnă-un comunist Şi ce făclie-o uniune Aprinsă de idei măreţe. S-a spus că unii au murit; Au spus-o mame şi ziare. Căci ei au fost victoria ce a rodit în fiecare. Suflarea împietrită în rugină Se dăruie la toţi.

Dacă un zeu urzeşte ceva rău, scoate-l din rândul celor vii (Zeie către Marduk). 

Drum

 Muncim! Şi din stropi de sudoare Se nasc uriaşi către soare, Ce-a vremilor coardă vibrândă o-ntind şi margini de cer în oglindă nu-i prind; Atâta-s de nalţi şi de mândri în zare. Când sus am ajuns pe sub bolte Şi steagu-i stăpân şi pe ele, Vedem viitoare recolte Ce-n faptele noastre-or rodi printre stele. Urcăm şi ne-ntoarcem privirea Spre floarea cu mii de vieţi în petale, Spre ţara spălată de jale. Aproape ne este menirea Căci socialismul s-arată Purtând ca polen fericirea, Sub mâna mereu însetată Cu arc de lumină să bată, În beznă, să-i frângă zidirea!

Marea se zăreşte cât o picătură Dar eu ştiu că-ntrânsa un vapor înoată Uite pe-al meu frate rege în natură Cum cuprinde-n palmă vălurimea toată Cu mireseme cerul primenit într-una Îl credeam în abis fără-ntinerire Dar deodat' pe-aproape mângâindu-mi struna O rachetă trece aducând vestire Despre începuturi zori biruitoare Printre stânci albastre puse-n nesfârşit Viaţa izbucnit-a liberă spre soare Şi-n izvoru-i sacru tot va fi-nflorit Euripide în „Hypolit”: Limba mea a jurat, dar cugetul meu nu ştie nimic despre jurământul acesta. 

Excursie

E trenul lung şi zboară aşa de tare Că gândul nostru-abia de-n faţă-i sare Răsar sub ochi setoşi să-şi umple unda Ce-a răsărit de mult şi ieri şi azi Ce urcă-n slăvi odată cu secunda Ce dezveli-vor viitorii brazi. Să strângem trupul ţării-n mândre fire Ţesute din putere şi iubire Oraşul broşă de argint în sânii ei Pe care l-am clădit ni-e mărturie C-avem puteri să ducem munţii grei. Acum în tihnă, ceas de bucurie. Să-i spunem la ureche că ni-e dragă Să-i sărutăm fiinţa ei întreagă.

Furtună vei culege, când vrajbă-n cale sameni. La Fontaine, „Zâzania”. 

Floricică!

 Floricică mică drăgălaşă Eu voi poposi colea sub zare Unde munca ne'ncetat desfaşă Mare floare-nfloritoare. Prin plimbarea-ţi gingaşă uşoară Vântu-oprişi din mers şi turburi cerul Eu mă duc cu tine-n inimioară Să-mpletesc în chipu-ţi fierul Aprig zbor tot înainte Dar mereu te-oi ţine minte Filiade, linguşitor ce se preface prieten. Faeton, fiul soarelui, temeritatea. 

Fire de viaţă

 Prin bombe de vieţi mâncătoare Mormane de fum peste soare Sub urlet de viaţă cuprinsă de moarte Cu groaza alături făr' vină să poarte Păşi cu privirea spre nalt fără cer Nu ştie ce-i viaţa o are prin ger Cumva i-o rămâne cu ea să se joace Pân' timpul mai mari pe-amândoi îi va face? Surâsul va şti ce-i vreodată Copilul născut în furtună turbată? Aproape de el într-un car de cartuş Trecu cenuşie de vieţi cărăuş S-oprească izvorul de lacrimi sfinţite A morţii făptură vechilul ce suflete-nghite. Dar spaima izbeşte şi duhul Fugind limpezi tot văzduhul. Lăstarul de-i soare zvâcneşte pe cracă Şi rod va ajunge curând să se facă. În plete-i stau prinşi câţiva ani Şi ei tot ca ele bălani. Un pas ce s-a dus e mai mic Ca ăsta din urmă voinic. Mergând înainte ajunge departe De primele-i zile de moarte Şi bolta-ncordând-o pe-a sa nicovală Ce-n braţu-i puternic o duce cu fală Revarsă pe-ogorul vieţii întins Scântei fericire şi bine ne-nvins. O, viaţă, tu tânără-n veci Săruturi să-mi dai şi să nici nu mai pleci Rămâi lângă mine şi fi-vei mereu Mai mândră frumoasă soţie de zeu De parcă ar zice când temple măreţe-i ridică Oricare din cei ce-n avere n-au frică. Dar pletele zvelte de raze pe care Le are-acum cerul alături de soare Convoiul supus de micuţi spiriduşi Din râuri de unde şi flăcări aduşi Ce pot face totul şi fac la poruncă Palate cu pajişti din ierbi de frumos Pe unde toţi oamenii au drum luminos Şi cântece-nvăluie tot universul Fac viaţa să-şi poarte de-a pururea mersul Alături de cei care straie-i croiesc Ea nu e rămasă în domul lumesc Prin rugă-nălţată cu fruntea smerită Ci fost-a de om cucerită. Cu sora-i de mână va sta printre noi Cu pacea şi toţi vom strivi acel vierme război Căci pacea-i tot una de-i spui bucurie Ea-n tineri aprinde iubirea zglobie Iar când s-a născut sub o tufă de flori O floare ce zboară înlătură nori Şi-n braţe luându-l îi dăruie vise Surâsuri şi toate cărările vieţii deschiseGanymede, cel mai frumos în vremea lui, paharnicul lui Zeus.

Golestan Grădina florilor – Saadi. Dar virtutea-i nesecat izvor de belşug ce-n veci nu dă de fund. Omule eşti vrednic de ruşine Când nu laşi în urmă niciun bine. Nu-ţi aprinde inima de dor După tot ce-n lume-i trecător. Viaţa-i ca zăpada în nămiezi Soarele de-o bate n-o mai vezi. Nimeni cu modeştii nu se va sfădi. Mai întâi să cugeţi şi-apoi să grăieşti. Pune-ţi temelia, şi-apoi să zideşti. Tot una-i de mori, subt baldachin, Sau la umbra unui mărăcin. Dorm dervişi pe-o rădăcină zece, dar doi şahi pe-o-mpărăţie-s mulţi. Linguşirea-i merit la curtean, pe când la-nţelept e un cusur. Vrei mărire bine fă la oameni Boaba nu dă spic până n-o sameni. O săgeat-n duşman dac-ai tras Feri în lături, ţintă i-ai rămas. Sunt acel ce mă cunosc mai bine. Chiar de-i soarele la chip frumos, nimenea nu şi-l făcu prieten. Omule păstrează în urechi Sfaturi chiar şi de pe ziduri vechi. Mi-am ales tăcerea ca Saadi. Leili şi Madjnun, pereche îndrăgostită, nefericită. Pentru prost, tăcerea-i minunată, dar, de ştie-acest folos, nu-i prost. Harul văduvit de-nvăţătură şi învăţătura fără har, amândouă sunt deşertăciune. Semnul profeţilor (între umeri, Mahomed îl avea). Loghman (Lukman), mare înţelept (negru).

Horaţiu. Iar ora care-alungă ziua şi anul dau mereu de ştire: Nu crede-n nemurire (Lui Torquatus) La ziua asta, cine ştie, adăuga-vor zeii oare şi ziua următoare? Nu voi muri întreg, o mare parte Din mine fi-va mai presus de moarte (Epilog Oda III)

Îl făuresc pe om pentru ca el să trăiască pe pământ (Marduk, Facerea lumii) (Înţeleptule) eu le-am trimis somnul şi somnul le-a dezvăluit taine (Legenda potopului).

Iubire când ne-nlănţui tu, adio orice chibzuinţă (La Fontaine)

Japetos, simbolul ticăloşiei, a încercat să doboare pe Zeus. 

Înlocuire (Iarna şi mielul)

A venit de peste noapte Fără cântec fără şoapte Şi s-a-ntins pe câmpii lungi Cu privirea nu-i ajungi Ţesătura iscusită De aicea risipită Până dincolo de deal. Friguros şi mândru şal. Se prefiră vântul straşnic Strânge-n ger pământul paşnic Ba îşi râde de copaci dănţuind în joc dibaci Ba zburdând ades zglobie Se porneşte prin câmpie Să trezească cerurile Să-şi pogoare gerurile Ce-au rămas acolo sus prin vreun nor mai nesupus. Iarna-i mândră cu zăpada Şi zvârlind mereu broboada Vrea să-ngheţe tot pământul I-o rămâne poate vântul Ca să-i fie slujitor Prin văzduhul sclipitor. Dar din altă-mpărăţie Rece şi în bucurie A-nviat un bulgăraş Săltăreţ şi drăgălaş Chiar aşa de mic odată Când suflă câmpia toată Pâlpâind din nou în viaţă I-aşternu strai de verdeaţă Şi pe unde fuse el Răsări un ghiocel Iar în urma sa sprinţară Calcă dulcea primăvară. 

Jacques Fatalistul şi stăpânul său, Diderot.

Virtutea, Jacques, e un lucru bun; şi cei răi şi cei buni o vorbesc de bine (Stăpânul) D-na La Pommerage, tipul femeii abile, răzbunătoare. Nu tot ce luceşte e aur. Femeile ştiu să iasă totdeauna bine când n-au fost prinse asupra faptului. Bacbuc, ploscă, butelie, divinitate. Nimic nu-i mai trist în lumea asta decât să fii prost. Trei sferturi din viaţă, stăpâne, ni le petrecem voind, dar nesăvârşind.

Lasă bogîţiile şi gândeşte-te la viaţă (Legenda potopului) De dragul vieţii urăşte bogăţiile. 

Lumina

 Ia spune-mi, prea multă lumină-i aci lângă noi? Prea mare e al razelor roi? Cumva tu te temi c-o putea să bolească În faţa luminii jucânde cu viaţa lumească Vreunul din ochii cei doi? Nu pot ca să-mi satur vreodată privirea Căci astfel născutu-s-a firea Ce-ţi face-a ta mână iubeşte fierbinte Piciorul în drum cât de lung înainte Să-l judeci cântându-i pornirea. Iar ochiul te-ajută şi-l crezi totdeauna Ce este din tine cu tine e una Aşa şi lumina ce ochii-ţi desfată atâta de tare Ca soarele nu-i vătămare Doar noi o născurăm şi ea ni-i cununa! 

Lucian din Samosata

 Eros, o tiran al zeilor şi al oamenilor. Între istorie şi elogiu se află un interval de două octave. Există desigur o frumuseţe proprie fiecărui lucru. Un munte a născut un şoarece. Cum trebuie scrisă istoria. Chiar ieri l-a provocat pe Eros la trântă şi l-a învins (aş vrea să fiu şi eu ca Hermes – Apollon spre Hefaistos). Zeus: Prea bine, Hefaistos! Haide crapă-mi capul cu securea. Zeus: Eu ştiu prea bine că râvneşti ceea ce nu poţi avea. S-au luat la ceartă un doctor şi un atlet şi se ceartă ca şi Heracle cu Asclepios. Heracle: Am să te înşfac şi am să te arunc cu capul în jos din cer pe pământ. Hermes: Zeus ţi-a poruncit să fii judecătorul frumuseţii lor. Paris: Să fie al celei mai frumoase. Să iu de nevastă o femeie măritată. Diogene: nimic nu te opreşte să trezeşti admiraţia, cu condiţia să fii îndrăzneţ, neobrăzat şi să înveţi a batjocori din plin. 

Locomotiva

 Iată o locomotivă nouă-n salt pe şine Leagă-n punţi de chiote albastrele coline Ca un fulger trece ca o primăvară iarăşi vine. Umflă fluviile de oţel din Hunedoara Cu tăiş de raze la Bicaz străpunge seara Visele prin fuga ei sărută ţara. El mecanicul în apa vie a industriei scăldat A rămas un timp cu pasul prin oraşul minunat Strada fâlfâind din aripile macaralelor Fără şine a pornit prin spaţii zbor. Până când la lucrul lui din nou va fi chemat Sus şi el să simtă-n frunte joc de nor. Vie-i şi acum locomotiva ca victorie a tuturor.

Mai mult câştigi adeseori cu gingăşia decât cu silnicie (La Fontaine) 

Mâine

 Ieri mişcarăm frunza vremii-n freamăt Toţi câţi suntem mai voinici ca dânsa. Cu lumină nopţii-i darăm geamăt Şi din poale tot mai mult ea strâns-a. Iar în clocotul de vieţi unite Şlefuind pământului grumazi Am deschis din raze împletite Porţi să intre şi mai bunul azi. Făurind zori peste tot ne ducem Vrem ce-i beznă a desţeleni. Fericirea chiar de-n mâini o ducem Sigur ştim că mâine va veni. 

Deputata (Mama comunistă)

 Îi cunosc chipul şi glasul satele O iubesc copiii suratele. Ştie gustul pâinii cojit de pe brazdă Gândul ei a fost mai întâi tractoarelor gazdă. Poate aşa sunt toate deputatele. Când s-au întâlnit ogoarele Ca din zbor răzleţ cocoarele Ea bărbăteşte mergea în frunte Cum primul merge înaltul munte Să îmbrăţişeze soarele. Bărbăteşte să-nvingă insistă Surâsu-i usucă lacrima tristă. Bărbăteşte. Numai că o cheamă O scânteie ei asemeni – mamă – Şi ecourile – mamă comunistă.

Nannara, lună la chaldeeni. Numind-o paznic al nopţii, pentru ca ea să însemne zilele (Facerea lumii). Neîncrederea e mama chezăşiei (La Fontaine). Nimica pe lume nu piere cu totul (Lucreţiu). 

Oltul (Sonetul Oltului)

Pe câte-o undă neagră de sânge închegat Hrănea cu vuiet aspru sărmani şi cucuvele. Se despleteau din valuri dureri ce-au sâşiat Prin munţi prin deal şi şesuri vieţi murdare grele. Adesea-ncovoiaţii pe el l-au blestemat Vedea-mpilări oriunde şi-n clocot avea rele. Da-n drum nu sta nici stâncă pornirea să-i înşele Şi de la el fârtaţii să frângă-au învăţat. Iar când ajuns-a Oltul cu cânt şi floricele Să-şi ducă vijelia prin traiu-nseninat Rămas-a şi el dascăl al lumii vremii mele: Cum merge înainte pe drumu-i îngustat Mereu nainte astfel pornirăm la urcat Spre comunismul roşu spre cuceriri spre stele.

Păcatul pune-l pe umerii păcătosului. Vina dă-o pe cel vinovat, dar cugetă înainte de a-l nimici (Legenda potopului). Pluto, divinitatea bogăţiei, orb (Socrate). 

Palatul

Născutul nou urcat Palat l-am botezat El nu-i un copilaş Că doar e fiu de-oraş Cu suflet uriaş Şi braţ bărbat. În zilele ce are crescu atât de mare Cât alţii într-o viaţă Şi cerului roşeaţă Zvârlitu-i-a pe faţă Din stea scânteietoare Ce poartă-n vârful său semeţ Suit acuma îndrăzneţ În cap să cate soarelui Să-i spună despre fraţii lui Să-i strâmbe razele hai-hui Fiind mai tânăr mai isteţ. 

Primăveri

 Pe crengi zbârcite de copaci ieşiţi din iarnă Un vânt călduţ cu soare-n cupa sa tot toarnă Şi-mbie parcă oaspeţi nevăzuţi de-aproape Cu noul cânt din an fiinţa să-şi adape. Şi câmpul tot îşi schimbă vechea haină albă Gătele noi cu flori la gât de deal în salbă Eu le privesc cu drag când trec în zori şi seara Prin leagăne de flori şi cânt căci primăvara Din viaţa mea şi munca mea nu-ncărunţeşte Mereu o port mereu o nasc născută e şi creşte. Prin gloată de noroaie strâns-am două pietre Apoi zambile au surâs şi mândre vetre. Convoie lungi de raze bezna lopătară Şi sloi de-a mai rămas brăzdar de foc îl ară. Din gâlca muntelui am scos ca stropi de rouă Maşini din spuza de ogor să scoată pâinea nouă. Din râu sfios de-oţel cu undiţi epocale Ivim giganţi cu mii de suflete de zale.Pe cel cu geana de pădure ochi albastru Îl facem luntre de lumină cât un astru. Şi ştiu şi pot de toate-acuma eu plugarul Cu brazda biciului de ieri în spate. Harul Mi l-am cules pe îndelete aicea în grădină În care toţi cei înfloriţi în nehodină Rup flori câte-un buchet fac alte să răsară Buchet lângă buchet fac trup de primăvară. 

Poezia

 Florile de pretutindeni Sunt cântate de poeţi Când le au în inimi sprinteni Smulg de prin poieni scaieţi. Dragostea c-o picătură De cerneală-naripează Râul curge-n arătură Ei văd cum spre cer urmează. Dar când patria îi cheamă Pana lor se face tun Ori tractor ori tren ori gamă De pe clape din mai bun. Pacea o zăresc alături Totdeauna şi-i închină Bucheţele de lumină Raze ce nu poţi să-nlături. Poezia în izvoare De viaţă stă în veci Tot răsare mică floare De o cauţi nu te-neci. Şi când viaţa e ogorul Milioanelor de flori Poezia e odorul Din plugari şi muncitori. 

Privesc peste Olt

 Peste Olt stau azvârlite dealuri Cu iz de ninsoare pe creste Pădure abia de mai este Colo lângă munte sus de maluri. Nori-n jos printre măsele ciunte Trimit a lor limbă de ploaie Şi fulger prin văi de îndoaie Cefele cu ierbile cărunte. Dar ca mugurii abia cât acul Din frunze de fier se iviră Micuţele turle ce-nşiră Cerurile-n fir de fum şi veacul. Cresc prin ram de creştete bătrâne Cu sevă ţâşnită din foc tinereţe Şi vara cu iarba şi iarna-n răzleţe Legănări de frunze spre ţărâne. Zburdă trenu-n vale şi pe coastă Cu steagul se urcă un cântec Veşmântul pe-al dealului pântec Fură soarelui lucirea vastă. Lanţul hrubei negre mohorâte Sub templul trăirii ţin glezne Şi razele-ncaieră bezne Şi lumină-s vieţi nezăvorâte. Din pădurea crudă de metale Ce lujere fabrici urcară Un frate de jos sui scară Flori răsar pe solul muncii sale. Şi de mai privesc câte-o clipită În gând îmi tot fac socoteală Acela de trece a apei urzeală Vede-o viaţă-asemeni răsărită. Oltu-mparte ţara mea în două Două părţi ridică-o lume nouă. 

Schiller

Ura mea pământului o dărui Frumuseţea m-a pierdut pe mine (Pruncucigaşa). Îngerii de cer au parte, Viermele de desfătări (Către bucurie). Din suflet gol cine-ar putea Să stoarcă poezie? (Jalbă). Al adevărurilor soare E-ascuns de-al îndoielii nor (Idealurile). Doar cel ce simte-n inimă frumosul E demn să-i aducă ei prinosul (Plecarea bardului). A vieţii cârmuire E-n foame şi-n iubire (Înţelepţii lumii). Paşii vremii de trei feluri sunt: Şovăielnic vine viitorul, ca săgeata-şi ia prezentul zborul, veşnic e trecutul pe pământ (Două maxime ale lui Confucius). 

Sonetul iubirii

 Inima-mi este demult împăcată Rodul ce braţele-mi au totdeauna Dragostea mea răsplătită cununa De soare ce ochii mereu mi-i desfată Zborul spre bolte cu vise deodată Imnul ce vieţii îşi dăruie struna Noaptea în care stă gingaşă luna Bezna hulpavă de noi fulgerată Spun că atunci când n-o vrea să mai bată Inima-n piept ca să vânture duna Trupului meu avântat ca săgeată Tot ce în fagurii vremii străbuna Strâns-am alături de-a fraţilor ceată Bate-va-n porţi de furtuni ca furtuna! 

Steag

Am steagu-aproape lângă mine Pe mine-n mine şi mi-e drag Ca mine căci ogoare şi uzine Rodesc sub el cu el iar eu sunt steag Eu urc şi ţării-i pun cunună De care noaptea se-nspăimântă Lumina roşie se cunună Cu toată zarea zarea cântă. 

Să-i scriu povestea

 Să-i scriu povestea cu o floare S-o rupe floarea mea pe drum Căci gingăşie şi parfum Se duc un timp de pe răzoare Să iau o creangă de copac De ani cu vântul la taifas Nu pot căci la oricare pas Boboci de viaţă se desfac Să iau brăzdarul de la plug Cu el să-nsemn eu fapta sa Pe coala timpului aş vrea Dar brazda-ar da puţin belşug Să-nşir pe-un cablu-a sale fapte Cum se înşiră rândunici Ar fi ca nişte licurici Neauziţi pe guri de noapte Cu flamură de foc s-arăt Cum focul lui preface lumea S-o stinge singură şi-n drum ea Ar sta cu mine îndărăt Cu ce să scriu la fel povestea Măiastră-a zilelor ce văd M-am întrebat să fie rod Prin ramuri de minuni şi vestea Şi am găsit cum să fiu faur De cântece scăldate-n zori Sădiţi din braţ de muncitori Cu ei sub al sudorii laur.

Tiamat, cea care a făcut totul împreună cu Mummu (Facerea lumii). Toate câte le-am făcut noi le vom dărâma tot noi. 

Urcuş şi coborâş

Brăzdarul şi-a pus înainte motor Din munte ţâşnesc în vagoane rubine în strai lucitor al ţării să stea-n fanioane. Uzine cu strunguri stăpâni muncitori deschid ale traiului pături de nori ce-ascund fericirea ogoare uzine de flori în leagăne poartă iubirea ce oamenii o-ndreaptă spre ele ce-nalţă în inimi văpăi şi omul spre stele departe de văi. Viaţa gătită în rochie nouă m-avântă mai sus zi de zi. În foc arzând noaptea stropind cu-a mea rouă zidirea din mugurul care-o-nflori simt pasul şi glasul pe trepte urcând al tuturor pas al tuturor glas şi-n valul cel mare ca strop am un rând şi stropul şi valul spre cer se ridică noi căi îşi despică înlătură malul. Urcuşul n-ajunge vreodată în toamnă iar dacă s-aude cândva coborâm aceasta înseamnă că-n zbor ne lăsăm pe-alt tărâm.

Voinţa ta va fi neînfrântă, cuvântul tău va fi de nestrămutat (Către Marduk). Variaţiuni pe coarda sol de Paganini. Pe coarda inimii. 

Vergilius

 Bine-i de-aceia ce pot pătrunde-ale firii temeiuri bine-i de-aceia ce-nving şi teama şi-o pururi cumplită soartă şi vuietul surd din lumea cea lacomă-a morţii (Elogiul vieţii la ţară) 

Cu Vergiliu

 Ascult pe Vergiliu într-o oră de noapte Şi cugetu-mi încă mai mult limpezesc. Bătrânu-mi dă sfaturi şi eu le şoptesc Gândind la ce-avut-am din ele în fapte. E bine de cei care pot să răsfire Ungherele-adânci coperite de beznă Pe unde se-ncoardă a râului gleznă Şi-ascunse temeiuri din fire. Grădina ce-n inimi rodeşte din soare Să n-aibă-ale temerii mari buruieni. Şi soarta-ncruntată ce stă prin poieni Ca lupul în pândă să nu te doboare. E bine de bravul ce-n luptă s-aruncă Să-nlăture stânca născută din rău În drumul cu flori de lumină al său De cel care-nvinge a morţii speluncă. Şi anii trecutu-şi-au unul la altul A sale cuvinte ce-ndeamnă la bine. Răspuns să-i întorn tot prin ei? Nu! Prin mine Din zborul meu fulger să vadă asaltul. I-oi spune că binele-n viaţă-mi străbate Că am fericirea alături de fraţi Că n-or să mai fie pe lume soldaţi Şi toţi la un loc noi acum putem toate. 

Walt Whitman

 În lături cu temele de război În lături şi cu războiul (Cântecul expoziţiei). Alţii să umple cu lauri trecutul, eu numai pe voi vă cinstesc şi vă laud, zile prezente. Voi zile din viitor, cred în voi (Pe ţărmul albastrului Ontario). Tu, stemă a lumii moderne – semn al mişcării şi al puterii – puls al continentului (Unei locomotive). 

Flori

Sunt floare-n ramul urcător Al vieţii noi scăldate în izvor De fericire şi vecini Prin flamuri roşii de lumini La fel sunt gata roadă a se face. Să stăm pe-al soarelui obraz Prin vijelii şi foc şi geruri treaz Copacul tată-a răzbătut Şi nouă mugurilor ne-a fost scut. În zori putut-am floare-a ne desface. Partidului slava şi cântul şi viaţa Noi tinere flori muncitoare. Cu steaua-i în inimi în faptă povaţa Sădim ale erei ogoare!

George Anca