DEDELHI

Rodica  Anca

 

dedelhi

Jurnal

Să fie 6 nov?

Cred că da, dacă azi e miercuri şi luni a fost 4, Diwali, Anul Nou pe aici. Doamne, ce noapte plină de bubuieli şi sufocantă! De la crackere şi artificii. Până nu s-a afumat prea tare, a fost chiar frumos, deşi, de-aici, din „gheşthaus”, n-am văzut mare lucru. Destul de departe, se vedeau „anare” şi alte focuri bengaleze plesnind pe cerul încărcat de fum înecăcios. (Repară unii pe aici nu ştiu ce la baie.  A doua oară, sau a treia. Umblă prin toată casa. A mai venit  şi Pinku,  să dea cu nasu’,  că  nu face nimic altceva!  Inspectează şi aşteaptă două rs. Ieri i-am facut poze cu sahab. Îi place ceasul că are şi radio. Cântă toată ziua filmigane, de să-mi ajungă toată viaţa! Cam infantile, cântecele astea! Pinku nu se-ndură să plece. Din pricina ceasului!  Au plecat, în schimb, ceilalţi, după ce au scos uşa de la şifonier şi au lăsat-o pe balcon. Cred că vin după-amiază. A plecat şi el, că-l căutai şi nu se vede. Mi-au pus şi un fel de ivăr la uşă, că nu se închidea. Se vede că o fi vorbit aseară Ashok cu careva, de veniră ei acum!)

Despre ce vorbeam? Despre Diwali. Nana mă întreabă cum a fost. Acum aproape 20 de ani mi-a plăcut, dar  atunci  eram  printre vecinii din D-uri. Am aprins şi noi, acum, câteva lumânări, care au ars până jos, că le lipisem pe balustradă. Nici un pic de vânt, măcar să le clintească flăcăruile!  Pocnitorile, mai bine zis bubuielile, au ţinut-o până la ziuă, de am tresărit tot timpul şi n-am dormit neam! Cam atât despre Diwali.

Au trecut 14 zile de când am venit. Abia ieri a început Gigi sahab cursurile. E fericit că are 13 sau 14 studenţi. Se scoală cu noaptea în cap, nu cumva să întârzie! (dacă merge agale, face cam 10 minute printre flori si pomi in floare!) Gata, a venit don  profesor! Azi i-au venit alţi studenţi! În drum spre casă, face şi cumpărăturile – pâine, lapte, banane. A adus vreo şase  cărţi de la bibliotecă.  Cu astea ne umplem serile.  Îmi citeşte  până adorm. Televiziune?  N-am auzit… E un aparat la cantină, dar cum să te duci dacă nu mănânci acolo? Am mâncat o singură dată şi am suferit o săptămână de stomac. Prea iute, otrăvitor de iute! Acum gătesc eu, că avem un reşou de aragaz. Norocul meu că profesoara de dinaintea noastră, tot de română, a lăsat câteva  oale şi farfurii, tacâmuri şi ceşti, că n-aş fi putut face nimic. De câte ori gătesc mă cert cu ei (cu funcţionarii de la departament) în gând, că nu ne-au dat chestii în folosinţă, ca altădată. În plus, mă obsedează apa, care nu e sigură. Au jos, la parter, un filtru de la care bem şi gătesc, dar spălatul vaselor, legumelor, mâinilor… Ca să nu mai spun de spălatul rufelor, că nici n-am în ce, nici unde să le usuc (pe uscătorul de rufe, am atârnat hainele, că în dulap e igrasie). Nici urmă de Oberoi! Nici de sabgi wala, nici de macili wala, nici de cărnar, pâinar, lăptar, etc. Nu mai vine nimeni… Trebuie să mă  duc pe jos cam cât până la Reşiţa, după orice fleac! Cu ţigările o duc foarte, foarte prost. Fumez unele fără filtru şi foarte scurte, şi tot scumpe îmi par, l0 rs pachetul! Charminar – patru minarete. Altă belea: nu pot să fumez pe nicăieri: lo.ooo rs amenda! (Acum, că recitesc, ştiu că m-a minţit G, 10.000 de amendaţi, nu de rupii!) Leafa pe o lună, sau mai mult, că nu ştim sigur cât e aceasta, încă. Nimeni nu ne răspunde, oricât am întreba! O fi secret, mai ştii… Şi, apropo de leafă,  nu reuşim să aflăm  cât o fi costând  biletul ăla al meu de întors, că mă tot întreabă Nana. I-am rugat pe Ashok, pe Vinod. Eu am zis, eu am auzit! Toţi par deosebit de prietenoşi, binevoitori, dar e numai de suprafaţă. Nu simt că ar fi sinceri. Poate Esha, care a venit săptămâna trecută să ne vadă. Doamne, e neschimbată! Doar câteva fire albe, în rest e ca acum 20 de ani. Şi are 60! M-am bucurat să o revăd. Pe ea o cred că era sinceră când spunea că eu îi eram singura prietenă, pierdută şi regăsită acum. Fetele ei sunt şi ele mari. Radha are 30, stă cu ei, nu s-a măritat. Tara are 24, nici ea nu e măritată, lucrează în Bombay la o bancă şi are un amic în Madagascar, parcă, ori Singapore. Se pregăteau să plece în concediu, în Europa, fetele… Cred că au plecat deja. Esha are o editură. E mulţumită. Spunea să stau cu ea la vară. Mă duc acasă la copilul meu, că mi se rupe inima de dorul ei. Am mai vorbit şi cu Fam Gupta, care au fost deosebit de bucuroşi să ne vadă, ne-au invitat la o puja, o masă de sărbătoare, vizită în care ne-am simţit foarte bine. Dar de atunci n-au mai dat nici un semn de viaţă. O s-o mai caut eu pe doamna, că mi-a promis reţeta de gulab jamu. Şi Ashok a promis o carte de bucate, îl tot pisez, până mi-o aduce. Ne-au adus pături, că s-a făcut răcoare noaptea. Ce-o fi azi, Ziua Bunei Voinţe? Au reparat şi dulapul ăla cu care n-am ce face… 

Rodica Anca

8 nov.

Aici lucrurile dispar de nu se poate. Acu le pui undeva şi, când le cauţi după un minut, nu mai sunt! Nu ştim ce am făcut cu vreo şase-şapte banane. Le-om fi mâncat? Da’ unde-s cojile? După ce două zile a  aprins luminile în clasă, azi, Gigi n-a mai găsit întrerupătoarele! Nici găuri, dacă  le-o fi scos careva! Mistere… Ne-am dus să citim emailurile de la fată şi să îi scriem şi noi. Mare noroc cu internetul ăsta, altfel turbam! E singura perioadă când ies din casă. O juma’ de oră. Azi am avut un musafir, pe prof. Shastri, care a fost la noi, in România. Arată şi se mişcă mult mai bine, de, e acasă la el! Ne-a invitat luni la ei la prânz. Ne ia cu maşina şi ne şi aduce îndărăt. Pauză, a venit Ashok. 

9 nov.

Nu mai ştiam data. Am încercat să-mi fac un calendar, că sigur că s-a zgârcit la câteva rupii, să-mi cumpere unul de perete! Am început cu săptămâna de 7 zile, am trecut-o prin 6, apoi prin cinci, si după ce am luat-o de la început, am ajuns cu ea la opt. Calendarul Platagica! Mamă, ce hărnicutză am fost azi, mi-e teamă să nu mă deochi, că mai am si nişte cămăşi la înmuiat şi de făcut ceva de prânz, că aici m-am învăţat şi eu, de nevoie, să gătesc zilnic. De nevoie, că n-am nici un fel de provizii. Azi îmi propusesem să mă duc cu Gigi, după ce termina orele sa luăm câte ceva, din cele l40 rs, câte are. Dar mă obosisem prea tare, că am spălat şi balconul ăsta mare cu un strat respectabil de praf pe care-l tot aduceam înăuntru. Am mutat şi ceva mobile dintr-o camera în cealaltă, că ne-am hotărât să lăsăm dormitorul în părăsire. E prea multă umezeală din cauza igrasiei şi mă scol dimineţile cu tot felul de dureri de oase. Ţin uşa deschisă tot timpul, poate se mai usucă. Mai am nişte paste Maggi, care au şi-un praf pe care îl pun peste ele după ce le-am fiert, şi ar fi destul de bun la gust, dacă n-ar  fi prea iute. Că multe pretenţii mai am şi eu! Am adunat câteva capete de sârme rămase de la cea de dinainte, le-am înnodat şi am întins şi vreo 4 m de sfoară pentru rufe. Gata cu treaba! Mă duc să-mi fac un nesulică, (bine că G. bea ceai, n-am concurenţă la el!). Aşa… Am pus şi apa de paste la fiert. Nu e gata cu treaba. Rufele le spăl într-un lighean rămas moştenire. L-am spălat bine şi îl folosesc, ce să fac. La baie, te speli pe jos. Avem un boiler care funcţionează (!) şi are şi duş! Doar că nu poţi amesteca apa. Vine doar clocotită. Aşa îmi explic prezenţa a două căldări, în care o pot amesteca cu rece, într-una, pe cealaltă am făcut-o de spălat pe jos.  Cred că am aruncat cârpa cu care am spălat balconul, odată cu zoaiele, în budă, că nu mai dau de ea. Cum spuneam, lucrurile pe aici dispar sau îşi schimbă locul!... ( Gigi a găsit întrerupătoarele de lumină pe peretele din dreapta uşii, după ce două zile le-a aprins de pe  cele din stânga, iar o zi deloc, că nu le-a găsit!). Dar văd că apa se duce fără nici o oprelişte aşa că nu mă mai gândesc la ce-oi fi făcut cu cârpa. G. doarme, în aşteptarea păpicii. Pe pereţii de pe balcon, o mulţime de urme de mânuţe, care, m-am dumirit, nu sunt de la copilul celei ce a locuit înainte aici, ci de la maimuţici, că prea sunt până aproape de tavan! O să trebuiască să stau să păzesc cămăşile de ele! E unul jos la poartă care le fugăreşte mereu cu o bâtă de base-ball. Îl cheamă Agei. Şi sunt rele, gagicile! Te atacă cu neruşinare şi te mai şi scuipă! Eu le-aş da de mâncare, da’ nu e voie, că, pe urmă, nu mai scap de ele şi îşi aduc şi toate neamurile lor hămesite. Citeam în ziar că unei femei i-au smuls poşeta şi au fugit cu ea în copac. După ce i-au făcut ferfeniţă toate actele, au aruncat-o cu scârbă. Asta se petrecea pe peronul gării centrale (cam de trei ori cât Gara de Nord) şi nimeni n-a putut face ceva împotriva lor. Tot din ziar: cinci oameni, probabil sărmani, au omorât o vacă, undeva într-un sat. Sătenii i-au omorât pe ei! Discuţii interminabile dacă e mai importantă vaca sau oamenii, unii pro, alţii contra… În grădina universităţii sunt unii in greva foamei de când am venit noi. Cred că se mai schimbă, că ar fi trebuit să fie aproape morţi de foame, dar văd că strigă de azi dimineaţă de mama focului nu ştiu ce, că nu înţeleg decât „zindabad”– să „trăiască”  şi „mordabad”– să „moară”.  Dar nu m-am prins, cine una şi cine alta. Gata, spălai rufele alea. Mi-am ros degetele şi nici nu le-am spălat bine. Dă-le-n pisici! Gigi spală vasele, e un domn, ce pot să zic! După aia, citim Poeţii masoni scris de o gagică, Marie Roberts. Nu-i iubeşte, îi face beţivi şi homosexuali. Eu nu o cred. Mai curând e supărată pe ei pentru că nu primesc şi femei. Sau nu primeau.

Mă tot gândesc la ce s-a întâmplat acasă, cu bomba aia la o şcoală. Bieţii copii! Nu s-a mai pomenit aşa ceva la noi! Acu, dacă au pornit-o cine ştie dacă se vor mai opri vreodată. Au venit tot felul de oameni la noi, de! Or fi fost terorişti? Că e la modă! Sau niscai descreieraţi de-ai noştri, ca să aibă cu ce se făli? Nu. Nu cred ca erau de-ai noştri. Abia aştept să ne ducem să citim emailurile. Nici un email. Am intrat pe chat, era galbenă, dar nu ne-a observat sau am greşit noi ceva, am scris câteva vorbe, în 10 minute şi am terminat. Nici nu ştiu dacă am închis corect, că n-am găsit disconnect şi am apăsat pe x, am mai deschis o dată, am apăsat pe login şi pe close. Nu ştiu ce-o fi. Am dat 1o rs, degeaba, că n-am aflat nimic. Acum o să-l ascult pe G care îmi citeşte ziarele. Nu pot să fiu atentă, că sunt îngrijorată. Nu vrea să mai mergem o dată. N-o să pot dormi, sunt sigură. Şi ce, parcă e prima noapte în care număr oile? 

9 nov.

Unde-o fi dispărut ziua de 7, că ştiu că am scris-o, amintindu-mi de vremurile trecute, pe când, studenţi fiind, ne-am dus de un 7 nov, când era sărbătoare MRSO, la mare! După ce am spânzurat o grămadă de bani, cât să dea G in gălbinare, pe ceva de papa, şi am gătit paste cu masala şi supă de “vegetabile” la pachet, am terminat de citit poeţii masoni şi am început “The Aquarian Gospel of Jesus the Christ”, by Levi, pe care  mă  duc eu acum s-o iau de  la început, că  m-am  jucat  la   calculator şi  n-am fost prea atentă. Până se scoală G, citesc la ea. Am petrecut aproape o ora încercând să emailuim. Not connection. Ne ducem pe la ora 22. G a făcut abonament pe l5 zile, 9 ore – 90 rs. Adica l0 rs pe oră, în loc de 20. E ceva, nu? Până atunci, citim ziarele şterpelite de jos, de la cantină.  Am citit şi jurnalele, am citit şi din “Gospelul Vărsătorului”, aşteptând să vină vremea de internet. Ne-am dus de pomană. Nu se restabilise legătura. Ce păcat! Nici ieri n-am reuşit, nici azi.

10 nov.

Este a douăzecea zi. M-am sculat cu gâtul ţeapăn. Vicsul ăsta cred ca e “fake”, că nu se simte de loc. Cum m-am trezit, mi-am luat ţigările şi cafeaua şi am urmărit o pereche de gili (ceva între şoimi şi vulturi) care-şi fac cuib chiar în pomul de peste gard. Am spălat a treia oară prosoapele, pe care le-am adunat de pe jos. Se şterseseră maimuţele pe ele, că n-aveau cum cădea, nu e nici un pic de vânt. Cred că scriu tot felul de fleacuri, dar ce pisici să fac altceva? Mi-ar plăcea nişte culori… Cucu…

Cartea aia cu Gospelul Vărsătorului e o aiureală. Spune despre Iisus, care ar fi venit în India şi le-ar fi predicat indienilor despre egalitatea între oameni! Nimic despre Era Vărsătorului, doar în titlu, în rest fabulaţii jignitoare, atât pentru creştini cât şi pentru indieni. Tipul e american, habar n-are despre indieni, zice că a fost el plecat pe undeva prin univers şi a găsit toate pe care le povesteşte imprimate în „eterul omniprezent”, în care sunt imprimate toate gândurile şi faptele nu numai ale oamenilor ci şi ale animalelor şi ce fiinţe or mai fi trăind pe aiurea. „Am văzut Spiritele care au condus Era Peştilor: Ramasa este Heruvimul şi Vacabiel (care este de genul feminin,) este Serafimul….In Era Vărsătorului, Archer este Heruvimul si Sakmaquil este Serafimul.” Mai spune ceva despre prezenţa Treimii sacre: Dumnezeul Puterii, Dumnezeul Înţelepciunii şi Dumnezeul Iubirii. Era Vărsătorului este Era Înţelepciunii. Intrucât Vărsătorul este un semn de aer, în această eră, se vor dezvolta toate cele legate de aer: aviaţia, comunicaţiile, gândirea etc. Aşa cum în Era Peştilor s-a întâmplat cu cele ale apei: navigaţia etc. Astea ar fi interesante, dar nu credibile, dar ce urmează e o reluare a bibliei cu ce crede el că ar fi nişte completări pe care le-ar fi aflat din „record Galleries of Visel” Poate o să mai citesc câte ceva, dar nu mă atrage.

Au fost Sfinţii Mihail si Gavril. Nici n-am ştiut. Am spălat şi rufe, ruşine să-mi fie! Le-am transmis abia azi urările de La Mulţi Ani lui Gabi, lui  Popescu şi Marianei, mama lui Paul, care se pare că are grijă de Nana să nu slăbească. Azi dimineaţă de-abia am reuşit să citim emailul de la ea, care ne-a plăcut foarte mult. Mi-e un dor! Nu mai copiem emailurile, din pricină de economie, că tare mi-ar fi plăcut să-l recitesc acum. E, asta-i viaţa!

Azi e 11 nov. Am fost la lunch la Satiavraţi. Ne-a luat cu maşina, că cred că e mai departe  decât la Otopeni. Madam, că aşa se zice pe aici, a fost foarte bucuroasă să ne vadă. Arată mult mai bine decât atunci când a fost la noi în ţară. De, e la ea acasă. Şi ce casă! De-aia strâmbau din nas la noi. Mă rog, cel puţin spun că ce mult le-a plăcut şi că ce bine că am venit şi noi in India! Chiar m-a flatat, spunând că nu orice femeie poate să lase tot şi să plece în lume, că de obicei, ele sunt legate de casă şi acareturi. Am păpat vegi, nu foarte iuţi, şi gulabe. Nici ea nu mi-a dat reţeta! A zis G. că îmi aduce el o carte de la bibliotecă. La întoarcere a venit ea cu noi până la GH. I-am dat o văzuţă, că uitasem s-o iau la plecare. Cred că o să ne ducem şi la Kurukshetra, dacă  nu intervine ceva, pe 27 nov. Acolo a avut loc bătălia aia de pomină din Mahabharata. Pe urmă, pe la cinci ne-am dus la email. Era ocupat şi am mers de-am luat banane, că azi noapte ne era foame şi ar fi fost bune. Am citit emailul cel frumos de la fata noastră şi după ce i-am trimis şi noi unul, am zis că să intrăm pe chat. Iar n-a mers legătura, de mi-a făcut domnul scandal că dăm banii de pomană, doar că tipa de la Cyber Café (aşa se cheamă, dar nu e nici o café, doar 4 calculatoare) ne-a făcut doar o găurică (ca la tren) în cartelă, adică ora, aşa că m-am amărât de pomană. Popeasco, am ajuns se fumez l8 ţigări pe zi, şi alea fără filtru şi mai scurte decât Carpaţii! Sâc! Pe deasupra mai am şi gât de lup de două zile!

12 nov.

Ce pisici să scriu? Stau aci singură şi spăl rufe, vase, pe jos, numai ca să îmi fac de lucru. Nu mai e nimic de citit, o să aducă G azi ceva, să vedem ce-o găsi. Mai veni şi Pinku în inspecţie şi mă întrebă de poza lui. Cum să-i spun că o să i-o dau când le-oi făcea pe toate, dar că acum n-am bani?  Iar nu merge internetul! Bine că ne-am abonat! 

13

Nici azi nu merge, zice că de la societatea mare, că nu merge pe nicăieri. Şi că mai durează o zi, două. Bine că am reuşit să citim două. Ceafa mă mai doare încă, dar parcă nu aşa de rău ca ieri. Azi noapte nici n-am putut să dorm. Acum mi-e un somn… De trei ori ne-am dus la internet, noroc că e lângă noi. G citeşte din imnurile vedice, care mi se par deosebit de frumoase, aş vrea să transcriu câteva, sunt ca nişte rugăciuni.

Io-te, s-a scos sublinierea! Cu roşu. Şi cu verde. S-o fi supărat, văzând că nu-l bag în seamă. Mai bine!

14 nov.

A patra zi în care nu funcţionează internetul!  E ceva cu RDS-ul lor. Azi ne-am dus în trei locuri să încercăm. Pentru ultimul am mers pe jos cam până  la Budapesta, că nu sunt bani  şi de ricşă. Şi tot aşa ne-am întors. E ceva, grevă, sau ce-o fi ea, studenţească. Străzile sunt pline de poliţişti, care călare, care în maşini, toate dabele, chioşcurile şi vânzătorii de legume, închise sau de negăsit. Abia am dat peste unul cu banane, de la care am luat o duzină, că mai mâncăm între mese, când ni se face foame. Pe la prânz a venit Shushmita Das. El e bolnav şi a trimis-o pe ea. Laura e în Florida, Dante la Chicago, numai Goethe e in Delhi, dar face naveta la Hong Kong. I-am dat adresa Nanei pentru Laura. Nici ea nu e măritată. Dar are un prieten din Sri Lanka, acolo, în USA. A rămas că va veni ea într-o zi să ne ia pe la ei, că s-au mutat în TransYamuna, pe unde stă şi Esha, acuma. Dacă s-o ţine de cuvânt, că observ că nu prea o fac. Nici ei n-or să vină vineri la „foncşion”-ul lui Ashok. Nici Shastri. A sunat de dimineaţă că pleacă nu ştiu unde la Ujjain sau cum s-o fi scriind. Acum G doarme. Mie mi-e somn, dar nu mă culc, fiindcă la noapte iar nu pot să dorm. Aş mai încerca o dată la internet, dar sigur mă duc de pomană.

Ba, cum s-a sculat G., s-a dus şi mergea, m-am dus şi eu şi ne-am dezmăţat o oră jumate, şi pe email şi pe chat concomitent, atâta doar că nu ştiu dacă am închis cum trebuia chatul, că am apăsat pe close, nu pe disconect. E, aia e. Sunt euforică:  am vorbit cu fata noastră, bună fată ne-ai dat, Doamne. Îţi mulţumim.

16.

Ieri n-am scris, n-am mai avut timp după “foncşion”-ul lui Ashok, ne-am dus şi am intrat pe chat cu Nana, şi ne-am înţeles pentru azi la 1430. Dar mai întâi, dimineaţa, ne-am dus în Kingsway după orez, vată şi detol, am dat şi cele două filme la developat. Aproape 300 rs, numai filmele. Apoi, la internet, am reuşit foarte repede să intrăm în legătură cu Nana. Doar că era şi Antena acolo şi parcă nu era total atentă la ce vorbeam. Mai era şi Dragoş pe fir, aşa că a trecut f. repede jumătatea de oră, dar G s-a enervat şi n-a mai vrut să stea încă una. Drept care m-a năpădit iară starea de angoasă şi nesiguranţă care mă pândeşte la cea mai mică slăbiciune. În plus, A. nu mi-e nici mie prea simpatică, nu numai lui Bulă. Ştie el ceva de n-o place chiar deloc! Eu nu pot uita că într-o noapte când a dormit la noi, eu eram în sufragerie numai cu lumina de la tv, şi, cum îi bătea ei lumina din ecran drept în ochii ăia foarte deschişi la culoare, m-a frapat privirea ei care parcă venea de undeva din spate, parcă în locul  ochilor erau două găuri, prin care ceva malefic privea spre mine. Mi s-a zbârlit părul pe ceafă! Dar am lăsat să treacă asta, pentru că e prietena Nanei, dar nu mi-e prea apropiată, mai curând aş ocoli-o, dar nu pot să-i impun Nanei părerea mea cam neortodoxă. Dar sigur este că Bulă are aceeaşi părere ca şi mine despre A. Aşa că am venit acasă destul de necăjiţi şi m-a luat şi o ameţeală. Încă o mai simt.

18 nov.

A mai trecut o săptămână. Mai sunt vreo 16. Ieri am chatuit cu Nana o mulţime, i-am trimis şi un email lung, limpede şi la obiect, cu tot ce o interesa şi voia să ştie. Mi-am refăcut starea psihică. Am scos pozicile. N-au ieşit prea rele. Cu totul, două filme, 231 de rupii. Doamne, cât sunt de bătrână şi ce nasol arăt! N-am arătat eu prea bine niciodată, dar acum sunt o băbuţă (trebuie să pun diminutivul, căci sunt pişpirică rău, parcă m-am topit) urâţică. Asta e, nu pot să schimb mersul naturii. Mă străduiesc şi eu, ca sufletul să-mi fie frumos, numai că pe ăsta nu-l pot pune peste trăsăturile feţei. Gata cu plângerea. Ieri mi-am cumpărat o pernă, umplută cu melană, că era mai ieftină. 130 cu faţă, cu tot. M-am zgârcit la 60 de rs, că era una cu faţa de bumbac şi umplută cu nu ştiu ce natural. Lasă, că peste iarnă merge, până vine căldura a mare, sper să fim plecaţi de aici. G. a înţeles că s-ar putea ca Nana să nu vină, că nu ştie încă dacă o să aibă bani. Cred că n-o să fie aşa, nu ne lasă Cel de Sus în părăsire.

Citim o carte minunată: 

POEME CATRE SHIVA – imnuri ale Sfinţilor  Poeţi din Tamil. Ne plac atât de mult! O să copiez câteva, pe care să încerc să le traduc după ce ajungem acasă , să vedeţi numa’ cât sunt de frumoase. Da’ nu mă pot stăpâni  şi tot transcriu una acum:

Bhiksatana: „Cerşetorul”, scrisă de Appar

He came to us singhing songs in varied rhythms,

And took us by force.

He shot the arrows of his eyes at us;

With speeches that stir up passion

He skillfully seduced us, made us sick with love.

The skullbearer god has mounted his swift bull;

Wearing a skin, his body covered with white ash,

A sacred thred adorning his form,

Come, see the Master as he goes riding where all can see him.

The Lord of Amattur is a handsome man, indeed!

A venit la noi cântând cântece pe felurite ritmuri

Şi ne-a cucerit cu forţa!

Şi-a aruncat săgeţile ochilor către noi.

Cu vorbe ce stârneau pasiunea

Ne-a sedus cu măiestrie, ne-a îmbolnăvit de iubire.

 Purtătorul de Cranii, Zeul, a încălecat taurul său cel iute;

Înfăşurat într-o blană, trupul Îi este acoperit cu cenuşă albă,

O funie sfântă împodobindu-I formele,

Vino de vezi-L pe Stăpân călărind pe unde-L pot admira toţi.

 Domnul din Amattur, este, desigur, un bărbat frumos!

The white bull he rides is in no way inferior

To rolling chariots, horses and elephants.

The dark-throated one with the fiery red form,

The god whom the Himalayan gods praise,

Owns no wealth, yet is a rich man.

The Lord of Amattur, who wears a tigerskin,

And a garland of cool blossoms,

And rides surrounded by his demons,

Is a handsome man, indeed!

Taurul cel alb pe care-L călăreşte nu este cu nimic mai prejos

Decât caii şi elefanţii purtători de caleşti!

Cel cu Gâtul Întunecat, cu înfricoşătorul Său trup

      de culoare roşie,

Stăpânul, căruia I se închină Zeii din Himalaia,

Nu posedă bogăţii şi totuşi e un om bogat!

Lordul din Amattur, Cel care poartă blană de tigru

Şi ghirlandă răcoritoare de boboci de flori abia deschise

Şi care călăreşte înconjurat de demonii săi,

Este, desigur, un bărbat frumos!

19 nov.

Mi-am luat caiet pentru a transcrie poemele alea Tamile, de care m-am îndrăgostit. Azi a fost sărbătoare: birthday-ul lui Guru Nanak, fondatorul sikhismului, aşa că am stat acasă amândoi. Am tot citit despre zeii din Sud. Mai mult zeiţe, create de săteni dintre femeile (se pare că sunt ştiute bine de frică, ele, femeile, pe acolo!) locale. Dar cartea e scrisă pe la 1913, de un englez, cred că între timp s-au mai civilizat, că vorbeşte ăla de nişte sacrificii de ţi se face părul măciucă. N-am chef să scriu acum despre asta. Pe la cinci ne-am dus la email, aveam vreo trei de la fată. Probabil că n-o să vină, nu e sigură că va primi ceva în plus de la serviciu, dimpotrivă, se mai fac reduceri. Bine că ea nu e pe listă! Dar era amărâtă. În schimb, ne-a trimis numărul din Delhi al agenţiei de transport. Tot ea, draga de ea! 3328080. Am furat ziarele de jos şi, în timp ce G îmi citeşte, eu fac Line şi scriu chestiile astea. Aseară a venit Ashok cu pozele făcute la “function” de un fotograf profesionist şi am mai comandat şi la el vreo 20, cam 400 rs, că tot ni se cam îneacă corăbiile. Mâine e a treia zi de orez cu chena dal. L-am mai îmbunătăţit eu cu un pachet de supă de pui, da’ mi s-a cam luat! Păi, numai de la mâncare se poate face economie. Că de la ce altceva, doar nu de la ţigări, Doamne feri!, că şi aşa fumez de cele mai ieftine şi mai prăpădite, de behăi ca o măgăriţă. Şi nici de la cafea, că folosesc doar o linguriţă şi jumate pe zi şi mai îmi soarbe şi domnul câte o gură! Oricum, ceaiul lui e mai ieftin, nu am ce zice. De când cu perna asta cu melană, parcă dorm mai bine, dar tot mă trezesc peste noapte şi mai trag câte o ţigară, doua. Apropo, nu fumez mai mult de 20 pe zi, şi ţinând seama că sunt fără filtru, mai scurte şi chiar mai subţiri, de la mama lor, cred că pot să spun chiar 15 pe zi. Sunt mândră de mine, dar nu mai spun, că zice că mă laud.

20.

Acum exact o lună plecam de acasă în lumea largă. Parcă ar fi trecut un an, şi totuşi e atât de puţin! Mi-e dor de fată, mi-e dor de Bulică, mi-e dor de acasă! Mai mi-e dor şi de toate gagicile mele. Nu există situaţie în care să nu-mi amintesc de ele. De Lenuş, de câte ori trec strada sau mă duc la piaţă. De TJ, de câte ori n-am ceva la bucătărie sau nu ştiu ceva, de d. Gosp, de câte ori trebuie să-i spăl cămăşile lui G. şi să i le calc, de Gabi, când citesc câte ceva din religia vedică şi ştiu că ar interesa-o şi pe ea. Şi când mă cuprinde tristeţea, mi-e dor de toate, că mă simt singură. Şi Mariana îmi lipseşte, că e lipicioasă şi sufletistă. Dar Lili a noastră, cum o duce, oare, cu flăcăii ei? Acasă o fi frig la vremea asta, aici e bine, cam ca în mai, dar nu e clima mea. Iar mă las luată de val! Gata! Azi o să ne ducem să ne cumpere ăia de la dept. ustensile de bucătărie. Eu renunţasem, dar văd că ei insistă. Măcar să am ce găti în ele! Că banii se duc pe mai nimica, şi nici vorbă să economisim ceva. Ieri am aflat: biletul meu costă cam 36.000 rs. Vreo 700 USD. Plus vreo 3-4000 rs penalizare pentru G că schimbă data plecării. Am intrat iar în panică. Acum trebuie să reuşesc să nu mă mai gândesc la chestia asta. Să văd întâi ce răspunde Nana, ce soluţie găseşte să ni-i trimită. Se pare că nici ea nu mai vine, că nu are bani şi la slujbă sunt probleme de restrângere. Slavă Domnului că ea e în siguranţă, dar sunt alţii care pleacă.  Nu prea mai merge treaba pe la noi, pe acasă, după cum văd. Ne tot uităm în ziare după veşti despre noi, cucu, nici măcar la sport. Ne-or fi primit în NATO? Ne-ar fi spus Nana, probabil că încă n-a fost summitul. Aseară am citit din Upanishade câteva ore bune, aşa am reuşit să-mi stăpânesc panica de a nu putea să mai plecăm de aici în vecii vecilor! Nici nu voiam să mai mergem azi la Margaret şi Nilima, dar când le-a sunat G să le spună că nu-mi place să ies pe întuneric (aici la ora 6 pm e beznă), Margaret a insistat să ne ducem cu taxiul. Iar o să cheltuim mai bine de 100 rs. O să vedem noi. Abia aştept să vină prânzul să vedem ce ne-a scris fata. 

22.

Ieri a fost o zi plină. De la ora l0 dimineaţa am început să-l aşteptăm pe tipul de la dept., care a promis că vine să ne ia la cumpărături. La 11,30 încă nu venise! Sun la Margaret să-i spun că o să întârziem, că ne aştepta la l2. Nici să n-audă! “You made me to ruin more than a hundred rs!” Ce să zic! Ea, că nu mănâncă fără noi. Sun la dept, să-l amân pe ăla. Plecase spre noi. Îl mai aşteptăm câteva minute nesfârşite şi vine. Mai vedem o dată lista şi-i zicem să se ducă singur, deşi tânjisem după ziua asta de o lună. Plecăm spre pupeze. Primul scuterist cere 4o rs. Al doilea are aparat. Îl luăm şi ne uităm cât marchează. Aproape l5 rs, când ajungem. Ce şnapan, ce bandit, comentăm despre primul. Ăsta ne cere 6o! Cuuuum? Păi uite, 14,8o, zicem noi. Nuuu,  ăia sunt km, cred că zice el in hindi, arătându-ne o lista pe care nu ştiu ce scria, că era în devanagari. Gigi se ceartă cu el, fiecare pe limba lui, şi-i dă 50. Ajungem la ele, stau într-un bloc la et. doi, cu portar la care te scrii cine eşti, la cine mergi şi ora. Ne-au primit pline de efuziune, masa era pusă, vreo 4 feluri, fără spices, bună, nimic de zis. Îngheţată, la desert, cafea. Apartamentul cam înghesuit cu mobila, dar se adunase de la amândouă. Nişte drăguţe! Cred că s-au bucurat sincer că ne-am dus. Nu prea mai avuseseră cam de mult prilejul de a vorbi şi cu alţii de altă naţie. Margaret, cel puţin, e foarte nefericită şi încă nu s-a acomodat nici cu casa, nici cu vecinii, nici cu restul societăţii, nici cu un soi de claustrare auto-impusă, încercând să facă abstracţie de ce-i în jurul ei. Asta ştiu de la Nilima, căreia îi este aproape la fel de greu ca şi maică-sii. După atâţia ani trăiţi în Anglia, e de înţeles.

 Am făcut pozici şi ne-am povestit biografiile de când ne-am despărţit (peste 20 de ani!). Am văzut poze de la nunta lui Neetu, care s-a făcut frumuşică. Bărbatu-său e şi el frumos. Prin aprilie or să aibă un copil. Neetu face filme documentare pentru Discovery Channel. Pe balcon au o mulţime de ghivece. Le lipseşte grădina, cu atât mai mult cu cât chiar în faţa blocului e o aşezare de oameni sărmani, cu coşmelii, mizerie şi gălăgie. Margaret e mereu depresată. Nilima lucrează nu ştiu ce la calculator pentru o firmă, cântă în corul bisericii, “I am a liberal Christian”, spune ea, după ce o întrebăm dacă este credincioasă. Cu una, cu alta am stat aproape patru ore. Plecăm. Scutere, ioc. Într-un târziu vine unul, care nu înţelege unde vrem să mergem şi ne lasă părăsiţi tot acolo. Peste vre-un sfert de oră, sau şi mai bine, mai opreşte unul. 60 rs, nu ne mai tocmim că pe la cinci jumate se întunecă brusc, şi ajungem acasă. Îi compunem emailul fetii. Când să plecăm, vine Vinod şi cere o carte să se ducă s-o “girox”-eze O jumate de oră se face o oră până vine înapoi. Mai reia, peste încă o oră, teoria lui cu Ravana, cu bumerangul în formă de “Ra”, cu scrisul orientat după soare etc. (Aici trebuie să spun că Vinode, cum îl alintăm noi, e pasionat de descifrarea unor plăcuţe ceramice găsite pe Valea Indusului, vechi de mii de ani, are el teoriile lui foarte interesante, pe mine mă incită, despre scrierile astea vechi, cu care zăpăceşte de cap pe oricine e dornic să-l asculte. Oare ce-ar zice despre tăbliţele de la Tărtăria?)  După ce reuşim să-l facem să înţeleagă că trebuie să plecăm, pornim împreună. Pe drum ne povesteşte iar despre fraţii lui care-l ostracizează pentru avere. “Pa. Să mai vii”. Intrăm în curte la Cyber Café daba. Închis. Trebuia să funcţioneze până la 2330! S-a terminat cu emailul nostru! Ne întoarcem acasă şi apare Ashok cu cartea de bucate. De împrumut, nu de cumpărat! Am mai luat două cărţi de la Nilima, trebuie să mă apuc să le conspectez, cam prea mult de lucru. S-a făcut mai răcoare. Noroc că ne-a cumpărat tipul de la dept. două reşouri. Dar numai cu câte un singur element. Mă rog, asta e. În schimb nu a cumpărat oală de presiune, oală de fiert apa, ceainicul şi serviciul de ceai. A luat o tigaie şi o cratiţă, de teflon, un serviciu de masă întru totul din plastic, un set de tacâmuri, şase pahare şi un cuţit de bucătărie extra. Taie perfect. O să-mi cumpăr şi eu unul când oi pleca. Acum îl aştept pe G să vedem ce a aflat despre restul de cumpărături. Şi n-am nici un loc în care să le pun, afară de poliţa aia de ciment, care e deja plină cu rămăşiţele de la profesoara de dinaintea noastră. Să cercetez pe jos, pe la mr. Kurup dacă n-are ceva adecvat. Nu m-am mai dus, le-am mai înghesuit pe ici, pe colo. Emailul nu merge, mai încercăm după-amiază. Mă apucai să scriu “raţete”. E prea mult de lucru. Să vedem, poate găsesc o carte de bucate că n-am răbdare. G e la şedinţă. A venit supă, că l-a certat Vibha, şefa, că  de ce a luat reşouri, că n-au mai ajuns banii pentru  oala de presiune. Ce măgăriţă, că am tăiat de pe listă o mulţime de itemuri. Se mai laudă cu sofale şi alte chestii! Dă-i în mămicuţele lor, uite şi d-aia o să plecăm în aprilie, debordează de politeţe, solicitudine şi dragoste de români, dacă dă Domnul să avem bani de bilet. Ne duserăm din nou la internet. Iar nu merge! Ne ducem încă o dată  mai pe la ora opt. 

23.

Am avut noroc aseară, că funcţiona internetul, erau vreo 7 emailuri. Ne-a făcut foarte bine să le citim, ne-a mai remontat psihicul. Azi avem chat la 2.30 pm. Dimineaţă, pe la 6, m-a trezit o litanie ca un bocet sinistru şi înfricoşător, pus pe difuzoare la maximum, de m-a dus  gândul la tot felul de ritualuri macabre, tainice şi ancestrale. Mai bine nu mai citim tot felul de cărţi despre tot felul de rituri şi credinţe, că ne sonăm. A durat l5 minute îngrozitor de lungi, sinistre, răscolitoare după aia am adormit la loc dar mi-a fost foarte frig şi m-am tot zvârcolit, mai mult cred că nu am dormit de loc, ci eram numai pe jumătate aţipită, cu tot felul de viziuni apocaliptice. Ar trebui să mergem la  cumpărături, da’ nu mă trage inima defel.

Până la urmă ne-am dus în Timarpur, înfruntând riscurile traversării  Mall Road-ului de două ori. Am cheltuit 300 de rs, plus l00 pe ţigări. Degeaba am sperat că va merge internetul, am pierdut prilejul de a chatui cu Nana. Ce ne-o mai fi aşteptat! Sper că a realizat că legăturile sunt de vină. Am pus la fiert nişte noodles, dar G a adormit între timp, aşa că nu-l mai trezesc. Mai încercăm mai pe seară la internet. Am încercat şi tot nu merge. Acasă citim din Upanishade. S-a făcut frig, aşa că am pus un heater în priză ca să ne încălzim picioarele care îngheaţă repede pe cimentul de pe podea. Altă viaţă! De nu s-ar strica. Peretele dinspre balcon, e cald daca îl pipăi pe dinafară şi rece pe dinăuntru! De băşinici (jocuri pentru tâmpiţi pe calculator), m-am plictisit, dar n-am alt mod de a-mi omorî timpul când n-am chef de nimic. Nici măcar de viaţă. Că dacă o laşi slobodă, mintea o ia razna! Ce-or mai fi făcând ăia din „Tânăr şi neliniştit”? Azi ne-am întâlnit pe stradă cu o nonindiancă şi ne-am salutat! Şi ne-am amintit de ce spunea Lenuş, că în Mozambic albii, chiar dacă nu se cunoşteau, se salutau când se vedeau pe stradă. Tot aici e cazat un tânăr doctorand spaniol, Juan Pablo, simpatic. O fi însurat? Na, că am luat-o pe urmele lui Gigi! Cum văd un băiat, cum mă gândesc la fie-mea! Pleacă peste o lună, poate vine şi Nana până atunci. 

24 nov.

Peste noapte iar m-am trezit de la vreo 1 pană după 4. Iar cânta aia. În plus mai huruie şi un transformator. Apoi, când m-am culcat, mă lua cu frig. M-am trezit după 9,30, când hop, şi Nilima. I-am făcut un nessulică tare, a zis că vrea cafea “pe româneşte”. Ne-a povestit despre divorţ, despre Margaret, despre Neetu. I-am înapoiat cartea de bucate, (doar n-o fi venit special pentru ea!) şi, după ce a plecat, ne-am dus la Cyber Café. Noroc că ne-am dus la l2, am reuşit un email de-o oră, că i-am trimis reţeta de Gulab Jamun, (pe G l-a cuprins turbarea, că reţeta e lungă şi el e zgârcă, şi s-a cărat după ce era să ne certam acolo, fără pic de jenă, că mai erau şi alţii, printre care şi spaniolul nostru, cu care mai târziu ne-am întâlnit pe hol si l-am întrebat dacă e însurat. Nu e, iar G i-a şi zis că are o fată!). Când ne-am dus din nou la internet, pe la 230, nu mai funcţiona, aşa că am rămas doar cu emailul ăla.

26.

Ieri n-am vrut  să  mai scriu. Am avut o stare „filosofică”, n-am avut chef de nimic. Mi-am făcut „baie”. Adică am umplut o căldare cu apa fiartă şi rece, mi-am potrivit-o şi mi-am turnat-o cu cana pe cap şi pe rest. Şamponul ăla adus de acasă parcă nu e prea bun, cred că e pentru păr gras, dar n-am pe ce lua altul. Ăştia nu ne-au dat încă salariul, Poate pe 29, să vedem. Toată ziua n-a mers internetul. Pe seară m-am dus la nimereală şi am nimerit bine, că am reuşit să scriu unul scurt. Nici al ei n-a fost prea plin de veşti, aşa că am rămas cam „pleoştită”. Nu mai zice dacă vine sau nu. Acu’ şi eu, ce să-mi spună după un weekend! Cred că am răcit puţin după baie, că mă doare spatele. Am luat acum două pastile, poate o păcălesc, nu vreau să mă-mbolnăvesc. Am zis eu că nu mă mai scald până ajung acasă! Afară era cald, m-am uscat imediat la soare, dar în „baie”- ca în frigider. Mâine ne ducem la Kurukshetra, nu ştiu ce conferinţă ţine G acolo. Vine SVS şi ne ia cu maşina la 730. Nu-mi place să mă duc de acasă. Dar n-o să rămân nici singură. Mi-e frică de accidente, mai ales de când cineva de la biblioteca de aici a avut un accident chiar în ziua în care ne-am văzut cu el. Noroc că n-a fost foarte grav, dar tot a stat vreo două săptămâni în spital. Trebuie să-mi înfrunt spaimele ca să scap de ele odată. Ce-o fi o fi!

După ce a plecat G am mai dormit vreo două ore, că aseară nu ne înduram de o carte despre arieni în India şi ne-a prins ora l. Pe la ora 5 pm m-am dus şi am citit emailul foarte scurt de la Nana şi am trimis şi eu unul la fel. Apoi, până la jumate de oră am tot încercat să intru pe chat, era acolo dar nu m-a văzut or ce-o fi fost, şi tare-mi pare rău. Acum sunt aici Ashok şi Shishupal, şi fac politică cu G. Mi-e o foame de mor şi e ora 815 seara.

28.

Ieri am fost la Kurukshetra, 3 ore jumate distanţă. A venit Satiavrat şi ne-a luat la aproape ora opt, cu maşina. Nici nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult călătoria asta! Drumul a fost perfect, tot cu peste sută, case de-alungul lui,  frumoase, noi, curate. Despre peisaj, nu mai zic. Eucalipţii, ca plopii, într-o parte şi cealaltă, şoseaua fără nici un hop, câte trei benzi pe sens, pe mijloc buganvilii; leandri şi trandafiri, toţi în floare! Maşinile şi în general traficul, pline de pitoresc. Camioane supraîncărcate cu diverse bulendre, tractoare care duceau remorci arhipline de tot felul de colete, fân, saci şi ce-or mai fi avut ele acolo, cotigi trase de câte un cal, bivol sau bou, motoscutere-taxi, motociclete cu cel puţin trei persoane şi un pachet mare, maşini elegante, maşini mai ponosite, autocare, autobuze, jeepuri extra, biciclişti, ricşe etc. Tot drumul, pe o parte şi pe cealaltă, dabe de reparat vehicule, ceainării cu scaune de plastic foarte viu colorate şi cu beteală rămasă, probabil, de la Diwali, benzinării ultimul răcnet cu cel puţin zece pompe fiecare, şi cu toalete, că Satiavrat se tot duce din oră în oră şi  ne-am tot oprit,  hoteluri moderne şi mai vechi, ce mai, parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor: foarte curat! Nu mai e India aia de acum 20 de ani, cu câmpii goale si grămezi de gunoi. Mi-a plăcut! Cum intri în Kurukshetra, o statuie a lui Krishna, pictată desigur, chiar în intersecţie. O faci la stânga pe lângă el, şi după 50 de metri, un arc de-a curmezişul străzii, poartă pe el precum Poarta Brandemburg, o Chariotă cu Krishna şi  Arjuna în bătălia respectivă. Mai peste vreo 2 km, Regele , nu-mi amintesc numele acum, (Dasarata, dar nu ştiu cum se scrie), mai încolo o statuie a unui personaj modern. Asta pe traseul nostru către universitate, care nici nu se compară cu cea din Delhi. Clădiri moderne, cu geamuri mari, curate. Bine, universitatea din  Delhi, la care suntem noi a fost construită de englezi, şi a fost palatul viceregelui până acum vreo 8o de ani dar, de atunci, nimic nou sau măcar modernizat. Profesorul S. a rămas la treaba lui şi noi ne-am dus, împreună cu un alt profesor de acolo, să vedem oraşul.  Ne-a dus mai întâi la templul construit pe lângă doi baniyani trees, unde, susţin ei,  Krishna a revelat Bhagavad Gita. Acu, şi eu, trebuia să aflu cum se numeşte templul, dar ştie G, că el a vorbit mai mult cu tipul care ne însoţea, în timp ce eu mă agitam să fac poze. Oricum, ăla susţinea că sunt aceiaşi copaci de acum vreo cinci mii şi ceva de ani, şi deşi erau bătrâni şi protejaţi cu plase pe deasupra coroanelor, parcă n-aş crede. Ne-a prezentat şi unui swami foarte inteligent, cult şi vorbăreţ, după care am reuşit să-i fac să plece. Între timp i-am făcut o poză unui călugăr cerşetor, care, dacă îmi iese, o să fie trăsnet! I-am dat 10 rs. Mi-am cumpărat un fund şi un făcăleţ pentru ceapati, o lingură şi o spatulă de lemn minunate, n-o să le folosesc, le duc acasă că sunt prea frumoase. Am mai cumpărat o Shivalingam şi un suport de incensuri din lut glazurat, întruchipându-l pe şarpele Shesha, folosit de zei drept făcăleţ, pentru a bate într-un fel de putinei cosmic oceanul primordial, din care au extras „amrita” – ambrozia, hrana nemuririi trupului şi spiritului, precum untul din lapte! Ne-am dus la cantină, Guest House de acolo, unde am mâncat foarte bine şi nici prea iuţi, vreo 4-5 feluri de vegetabile cu orez, fructe, ceapati cu nu ştiu ce verdeţuri prin ele, ceai. Foarte bun totul. Era şi un ministru, mi se pare că de finanţe, care mânca acolo tot atunci. M-am cărat afară, m-am pitulat după maşina lui Satiavrat şi am tras, în sfârşit, o ţigară, că crăpam. După aia, cu toţii ne-am dus de am mai văzut Birla Temple, care are gravat în plăci de marmoră, încastrate în zid de jur împrejurul sălii, tot textul Bhagavad Gita. Un Hanuman destul de mare, îmbrăcat în văluri roşii, care-şi „sfâşie” pieptul  să vedem noi că are acolo o poză a lui Rama, ne primeşte patetic la intrare. Mai aveau un glob terestru din marmoră sculptată cu continente, munţi şi mări, care părea foarte vechi, dar căruia nu i-a dat nimeni altcineva, în afară de mine, vreo atenţie. În curte o altă chariotă (nu ştiu ce cuvânt să folosesc, poate cabrioletă sau car de luptă) mişto de tot. Am pozat-o şi o am şi într-un pliant. Am uitat să spun că înainte de masă ne-am dus şi la muzeul de arheologie şi nu numai, pe care l-am văzut în fugă pentru că directorul ne-a ţinut mult de vorbă, dar mi-a plăcut de el. Era plin de pasiune şi pătruns de respect pentru Câmpia Kurukshetrei, care, spunea el, l-a iluminat şi l-a făcut mai bun. Era din Orissa, ca şi celălalt profesor, şi n-a mai putut să se despartă de acel loc (sau locul nu i-a mai permis să plece), unde chiar şi Buddha, zice el,  a venit de două ori să predice. (Orissa, la 2.000 km în spre Sud, Doamne, că mare mai e India asta!) Revenind după-amiază, am văzut un lac pătrat, cu porticuri de jur împrejur, unde,  zic ei, Brahma ar fi creat lumea.(!). Cam prea mic pentru asta, cred, dar destul de mare, cam cât 4-6 stadioane la un loc. Temple peste tot, roz bombon, dar şi câteva albe. Cu asta, s-a făcut aproape ora 16. Hai şi la muzeul de “Ştiinţe din vremea Vedică”, şi la Panorama Bătăliei de la Kurukshetra. La “Ştiinţe” nu prea m-au lăsat ăştia să mă uit, noroc cu “urgenţele” lui S, că s-a dus de două ori, şi, până l-au aşteptat ei să vină, eu am tras cu ochiul primprejur. Magneţi, clepsidre, harta cerului pe un balon de sticlă, ceramică, un alambic din două oale şi un tub de pământ ars, eclipse solare, industrie textilă etc. etc. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult să cercetez. Ne-am dus  la etaj unde, de  jur împrejur este o dioramă (sau cum i-o fi zicând) imensă, cu scene de luptă. Înaltă de 4 m, cred, şi continuată în partea de jos, pe orizontal, cu manechine în trei dimensiuni, care vii, care morţi, nisip, vulturi care ciugulesc morţii, mă rog, tot dichisul. Tu te-nvârţi roată şi găseşti explicaţii pentru tot ce vezi pe perete. Satiavrat era foarte mândru de realizare. Bună, într-adevăr, pentru impresionat copiii de şcoală primară, dar acu’ ce mă bag eu,  babă ciufută! Bravo lor că au făcut-o, deşi puteau să folosească banii mai bine! (Io-te la mine ce de valoare mă dau!) Şi, cu asta am plecat spre Delhi, unde am ajuns pe întuneric pe la ora 7. A venit puştiul -Akeelesh, parcă a zis că-l cheamă, de la (Achile?)- aşa cum a promis. Mi-a plăcut de el. Are 24 ani, conduce de cinci ani prin toată India, pe unde îl cară S, şi mai are şi grija lui: îl hrăneşte, îl înveleşte şi îl pişă. Pentru excursia asta l-am iertat pe Satiavrat pentru  toţi nervii pe care mi i-a făcut când a fost la noi! După aia am fost repede la Cyber Daba de am citit mesajele de la fată şi i-am trimis şi noi un scurt reportaj de pe drum. La daba făcurăm un kk mare, emailul s-a pierdut în neant când l-am trimis, deşi, după unele teorii, nimic nu se pierde, cine ştie prin ce virtualitate rătăceşte in căutarea unui destinatar! (Frumos zis, nu, măi, Marinele!). Am prins-o pe ym şi după o vreme s-a disconectat de la sine, bine că am reuşit două-trei vorbe cu ea! Nici ăsta, calculatorul, nu merge prea bine, literele apar cu întârziere, aşa că renunţ.

29.

Azi e petrecerea ambasadei pentru Ziua Naţională. Sună de dimineaţă Daniela T. să ne ducem că vrea ambasadorul să ne vadă. G nu era acasă, aşa că i-am spus că n-avem bani de drum până acolo. A zis că să o sune. Ăsta nici n-a vrut să audă, aşa că s-a cărat la o conferinţă despre Maica Tereza şi m-a lăsat pe mine să fac faţă. E aproape trei, cred că n-o să mai sune aia iar, că la 3 se ducea la coafor (!). Au venit cărţile de la biblioteca de acasă, s-a dus G de le-a luat, pe jos în Malka Ganj (nu prea ştiu pe unde vine ăsta) şi a venit cu ele în cârcă. Ne-au mai pus şi nişte coli de hârtie, ce bine, un scoci, nişte mape de plastic şi un lipici. Am colectat şi sfoara, că nu ştii când ai nevoie de ea. Poate, dacă găsesc cu ce să îmbrac un carton, fac un suport pentru poza Nanei, că o tot ia curentul de pe priza ventilatorului. Am gătit mâncare de cartofi, la care am pus o masala de la noodles, o jumate de pachet de supă  de pui şi o linguriţă de garam masala, trei cepe şi doi morcovi. A ieşit destul de bună şi avem şi mâine, că acum mâncăm foarte puţin, mai completam cu banane şi santre (un fel de mandarine mari).

1 dec.

Ieri n-am avut ce să scriu, nici azi nu prea am. Decât că am fost la Cyber Café, alături, şi am chatuit cu Nana. Încă mă mai deranjează stomacul, dar nu mai iau nimic. Am visat-o pe Cristina azi noapte. O invitam la nuntă, a noastră, parcă un fel de nuntă aniversară, duminică, adică azi. A zis că vine. Apoi pe doamna Cantemir, care mi-a fost profesoară de desen în clasele 5-7, căreia îi spuneam că i-am fost elevă la engleză(!) şi nu numai atât, mai sunt şi soţia lui Gheorghe Anca, pe care se pare că îl cunoştea. În rest, îmbâcseli cu trenuri în care n-ai loc, întârzieri nu se ştie unde, chestii de-astea stresante. Am citit, adică mi-a citit, toată ziua din Kalidasa. Eu mă mai jucam la computator, ca să fumez mai puţin, ceea ce vom face şi azi, după ce pleacă Shishupal şi Ashok, care trebuie să vină pe la ora 10 la lecţie, că ăştia sunt „mai avansaţi” şi nu se pot duce la cursuri, nu ştiu de ce, poate au servicii.

2 dec.

N-au mai venit ăia şi bine au făcut, că n-aveam chef de nimeni.  Am tot lolăit-o până  la 2 când am plecat la internet. Maimuţele se zbenguiau pe balcoane şi pe acoperiş aruncând cu bucăţi de moloz de acolo. Le-am turnat lui Castro, care a pus mâna pe mătăuz, să plece după ele. G o luase înainte şi, grăbită să-l ajung, m-am împiedicat de o denivelare a betonului de pe alee şi am căzut de mi-am zdrelit genunchiul şi palmele. Nu prea rău, că am avut pantalonii, dar tot mi-am făcut o julitură frumuşică. M-a pedepsit Hanumanji că le-am pârât! Am prins-o pe Nana pe chat pentru vreo 2o’ când am căzut, şi noi şi ea, de pe fir. Zicea ca se duce la Slănic. Vremea nu era prea bună şi sunt cu grijă până o să am veşti de la ea. Azi noapte iar m-a durut sternul, or ce m-o fi durând acolo. Luasem diclofenac si miofilin, preventiv (a fost a treia noapte la rând) şi deşi nu m-a durut tare, m-am trezit, cu respiraţia agitată de parcă n-aş fi avut aer. N-am mai adormit vreo 3 ore şi după aia am avut un coşmar nasol: eram pe un vapor de ăla care parcă are un bloc în partea din faţă şi trebuia să mă arunc de pe el. Nana, că sare cu mine. Eu că nu, că poate nu păţesc nimic, să aştepte. Sar şi nu păţesc nimic. Nana dispăruse. Pândeam acoperişul, ca nu cumva să sară neştiind ce s-a întâmplat. N-am mai dat de ea. După vreo două ore Mariana îmi zice că s-a dus în nu ştiu ce loc să doarmă. Am început să o caut, parcă mai era cineva cu mine, Jurcan sau Florin, îmi trebuiau bani şi apare Petre Roman, care îmi dă multe bilete pe care scria 600 şi 200, dar erau ca nişte bonuri, nu bani. Pe urmă m-am trezit şi pe fată tot n-o găsisem. Acum, când povestesc, nu pare prea fioros, dar aveam de ce avea palpitaţii. Mi-a fost şi frig, cred că iar nu aveam mai mult de 35 grade (temperatura corpului) şi mi-am adus aminte cu regret de pătura de acasă. Dacă se hotarăşte cumva cu biletul, mă duc şi-mi cumpăr una de aici, că am văzut în King’s, n-o fi o avere că nici acasă nu era. Am ascultat toată ziua piese de Kalidasa, în lectura talentatului Gheorghe, m-am mai jucat la calculator, că altceva n-am de făcut. Decât să mă gândesc la diverse nasoale, mai bine mă joc, altfel iar intru in panică, abia scăpasem de ea, cred că şi de-aia mă doare ce m-o fi durând şi am şi palpitaţii. Am fost la 215 la email. Nu era, dar am prins-o pe chat şi am stat cu ea o oră şi mi-a venit inima la loc, că eram speriată după coşmarul de azi noapte. E o scumpă. Săptămâna viitoare poate că o să ştie dacă vine sau nu. Ieri a fost la Sinaia. Era zăpadă. Acasă este lapoviţă. Aici e soare, cald, G stă pe balcon fără tricou, să se bronzeze. Când mă dusei încolo, mă întreţinui cu mr. Kurup. Despre bucătărie. Zice că să mă duc la nevasta-sa să mă înveţe. Fuse foarte amabil! Nici nu ştiu cum să-l mai judec. Când venii înapoi, pe scară, între l şi 2, o pereche de maimuţe. S-au luat după mine până la parter, că n-am aşteptat să-mi sară în spinare, cum aveau intenţia vădită. M-am dus la poartă şi a venit cineva cu bâta şi a aruncat-o după ele, şi pe urmă îi era frică să şi-o ia înapoi, că se repezeau la el. Ieri, numai ce băgasem masa şi fotoliile înăuntru, că au şi apărut, să se repeadă după G, care nu ştiu ce mai admira el pe afară. Azi dimineaţă, rufele familiei de la parter erau înşirate prin toată curtea, iar ceata de maimuţe se juca pe iarbă iar cei mici se dădeau huţa în pomi. Nu ştiu dacă am scris ce am mâncat azi. Varză acrită cu zeamă de lămâie şi roşii cu orez. Mi-e dor de fată, de acasă, de gagicele mele. 

4 dec.

Ăştia îşi fac metrou. Ce e prin oraş, tot un şantier. Noroc că nu plouă. Flyovere, devieri de circulaţie. Îmi veni în minte că auzii un cântec de genul „Trenul galben fără cai” al nostru: „Delhi Metro, mera Metro”, adică „ Delhi Metro, Metroul meu”. E, sau cam aşa ceva. Acum, dimineaţă de la 8 la 10 dau la radio muzică occidentală şi mai şi vorbesc engleza, reclame în engleză, măcar mai înţeleg câte ceva şi nu mai aud filmigane. Azi noapte am lăsat radiatorul în priză şi n-am luat foc, e drept că mai mereu m-am trezit să văd dacă e în ordine. Dar nu am mai suferit de frig. Şi nu mă mai dor umerii, sternul, mâinile, capul. Nici că-l mai scot. O să cumpăr un prelungitor să-l pun şi pe celălalt, că se face tot mai frig peste noapte. Mai rău e cu vasele. E chiuveta plină, dar nici că bag mâinile în apa aia rece. Să văd, poate la prânz se mai încălzeşte de la soare, că vine de la un bazin instalat pe clădire. Dacă nu, Gigi scrie pe ele. S-a dus la clasă şi pe urmă la o conferinţă despre fascism. Nu l-am putut convinge să renunţe. „Dacă vorbesc despre holocaustul din România, cum vorbea şi Margaret?” „Trebuie să fiu acolo şi să protestez.” E nebun, parcă poate el schimba ceva. Treaba lui. Ieri am fost la Lakshmi Bhai Colege, dacă s-o fi scriind aşa. În ziar apăruse că începe la ora 9. Directoarea a zis că trimite maşina după noi, aşa că pe la 9 fără zece am fost în curte, puşi la ţol şi am aşteptat, şi iar am mai aşteptat. Pe la 10, mă duc să dau un telefon la Satiavrat, telefoanele nu mergeau. Mă duc la Cyber Daba, sun pe 2 rs, plecaseră, răspunde robotul. Pe la 1015 zic „hai sus, că dacă stăm în frig, tot degeaba, că nu vin.” Urcăm, îmi aprind o ţigară şi dau să mă schimb. “Nu încă, zice, poate vin!” Peste vreo 4 fumuri, sună telefonul: veniseră! Era aproape 1030. Ăştia sunt, nu se ţin de program, doamne păzeşte. Înşfac aparatul foto şi fuga jos. Aia nu se grăbea de fel. Treaba ei, zic în sinea mea, şi plecăm. În maşină mi-aduc aminte că nu ştiu ce-am făcut cu amărâta aia de ţigară. Toate nenorocirile din lume îmi vin în cap, şi adio linişte! Cum să fac să dau un telefon, că lăsasem cheia la poartă, poate vine instalatorul. Da’ cum să-i zic lui Kurup de ţigară, că e interzisă! Să zic că am uitat uşa de la balcon deschisă şi mi-e teamă să nu intre maimuţele? Ajungem la liceul respectiv, ce să întreb de telefon, că era 11 şi trebuiau să înceapă. Mă las în voia sorţii şi renunţ. Începe chestia. Toţi au vorbit în hindi, aşa că n-am înţeles nimic, străduindu-mă tot timpul să nu fac o mutră de idioată, că mai şi filma unul pe acolo. La început ne-au pus – nu numai nouă, la toţi vorbitorii – ghirlande de crăiţe, şi ne-au dat câte un dar împachetat frumos, cu o hârtie lucioasă, verde, pe care scria „surpriză”. Am ghicit că e vorba de un Nataraja, mai mare decât ăla de acasă. Satiavrat şi Usha lui erau acolo. Bineînţeles că a vorbit el, ce-o fi zis, că are nu ştiu câte cărţi despre Kalidasa. Ea se străduia să nu adoarmă, dar nici nu se simţea prea bine. El s-a dus de vreo 3-4 ori la pişare. A vorbit şi Gigi, de fapt a citit ce scrisese cu o zi înainte, şi bine a făcut, că îi fusese lene şi voia să vorbească liber. L-am bătut la cap până s-a pus să scrie. L-au plăcut gagicele de acolo, erau ciorchine pe el. Pe mine m-a tras una de limbă ca să afle ce fel relaţie este între noi. Când a auzit că sunt nevastă-sa, şi-a pierdut subit interesul pentru mine. După ce am mâncat o samosa şi nişte biscuiţi, am plecat tot cu maşina cu care venisem. Directoarea a spus că a luat urma lui Auntie şi că în curând o va întâlni şi va veni cu ea la noi, dacă o să vrea. Să dea Dumnezeu, deşi am văzut eu cum se ţin ăştia de cuvânt! Ne-am aşezat pe balcon, la soare şi ne-a luat somnul. G s-a culcat, eu m-am ţinut tare, am mai citit, că mi-era teamă că nu mai dorm noaptea. Pe la şase şi ceva ne-am dus la internet şi am stat pe chat cu Nana, care se plângea de un nod în gât. Înainte însă, venise Rupendra în vizită, prof de engleză la un colegiu, foarte simpatic şi deştept, circulat prin americi si europe, mai mare plăcerea de aşa musafiri. A mai venit şi Ashokul nostru cel de toate zilele, ce-o fi el, poliţist, ziarist sau pur şi simplu cam nărod, parcă n-are casă, n-are familie, Dumnezeu ştie ce hram poartă şi ăsta! Era să-l mănânc pe G, a plecat la 730 şi a mai venit la 330, de mă apucaseră palpitaţiile. M-am supărat pe el. Zice că n-a putut să plece.  Şi a venit şi fără ţigări! A plecat din nou, la bibliotecă şi la ţigări.  Nici nu-l las să-mi povestească ce-a fost acolo, aşa, de rea ce sunt, că ştiu că crapă să-mi spună! Gata!! A trimis fata banii de bilet. Opt sutici de molari, mâine sau poimâine trebuie să ajungă. O să ne ducem la bancă să cercetăm. Şi apoi luăm biletul si gata, aşteptăm l aprilie. Gigi o să le zică la departament că plecăm, să nu spună că nu i-am anunţat. Ura! 

6 dec.

Trecu o lună de când am început să scriu. Mai sunt patru, şi gata, plecăm. Hope so! Ieri am pelerinat prin campus cu diferite treburi, care de care mai urgente şi mai importante, şi aproape că n-am rezolvat nimic. Întâi la financiar, că în carnetul de la bancă, apăruseră 6400 de rupii intrate şi scoase şi am vrut să ştim despre ce e vorba. Acolo, grevă. Hai la bancă să ne interesăm despre banii de acasă. Mister Tendon zice că e prea devreme, că ei sunt filială şi că dacă din România fac o zi până la banca centrală, ca să ajungă la branchul lor, le mai trebuie vreo trei, cel puţin, aşa că să venim luni sau marţi. Gigi se duce şi la ghişeul unde iţi trece soldul, să întrebe dacă nu cumva i-a intrat leafa. Ăla se uită la cei 6400, îi spune că a fost o greşeală, d-aia i-au scos, apoi când să verifice soldul, îi trece la loc şi spune c-a fost altă greşeală, că, de fapt, asta e leafa. Aşa că acum avem iar 10.000 în cont. Nu prea am înţeles şi ne-am dus şi la dept. să întrebăm şi am plecat de acolo, mai în ceaţă decât la venire. Dar am aflat măcar un lucru: leafa e de 13.000 de rupii, şi că ne-au oprit o parte din datorie. Deşi, dacă opreau chiar toată datoria, ar fi fost vorba de 7000 nu de 6000. O să ne ducem luni din nou, că nu e în regulă. Apoi am mers la cooperativă. Am luat iar macaroane şi cafea, apoi pâine şi brânză topită. După aceea ne-am dus la bibliotecă şi am schimbat cărţile. La întoarcere, la statuia lui Vivekananda, greva studenţilor antifascişti, cu cântece revoluţionare şi un fel de pantomimă, cum omorau ăia oamenii şi violau femeile. Lume de jur împrejur, ca la circ. Jumătate erau poliţişti şi poliţiste, care se uitau şi ei cu interes la spectacol. Expoziţie de cărţi de propagandă comunistă - Lenin, Castro - , cu vânzare. Era şi Rupendra acolo, m-a întrebat dacă cumpăr cărţi. I-am spus că n-am bani şi că de cărţi comuniste sunt sătulă până peste cap.  După aia am aflat de la Gigi, care se întreţinea cu un vorbitor antifascist din ziua precedentă, de la colegiu, ca Rupendra este comunist. Ei, treaba lui. În drum spre casă am mai cumpărat banane şi santre, roşii şi cepe. La palmierii fetii, printre crizanteme, pe iarbă, grupuri-grupuri de finanţişti în grevă, stăteau la taifas şi mâncau munfalici (alune), că era plin de coji pe jos. Aproape de GH o maimuţică atentează la sacoşa noastră cu banane. M-am făcut spre ea şi am grăbit pasul, dar tot a mai venit după noi. Nu i-am dat, nu de zgârcenie, ci pentru că ar fi năvălit toate – şi sunt agresive. Îl mai atacaseră şi pe Gigi, dimineaţă, când s-a întors de la clasă şi avea câteva banane în sacoşă. Am păpat paste chinezeşti – cel puţin aşa scria pe pachet – le fierbi trei minute, pui cele două pliculeţe ataşate, şi gata pastele cu pui şi lămâie. Ne-am scos la soare, pe balcon , am mai citit, G a mai dormit vreo două ore şi apoi ne-am dus la internet. Nana ne-a trimis o poză, foarte frumoasă, am imprimat-o, dar n-a ieşit nici în culori şi e şi cam ştearsă. Încerc azi s-o scoatem pe dischetă, să văd dacă o putem pune pe al nostru. Peste noapte am dat masa la o parte şi am pus radiatorul mai aproape de paturi şi, în sfârşit, am dormit fără să-mi mai fie frig. Am fost acum la email. N-am dat de Nana pe chat,  l-am citit pe al ei, speră la o nouă slujbă mai bine plătită. Dumnezeu să-i ajute, îi ţinem pumnii.

7 dec.

Ieri a fost Sf. Nicolae. Abia aseară mi-am adus aminte. Ăştia fac nu ştiu ce reparaţii aici la parter şi bocănesc de zguduie pereţii, de ieri. Mi-adusei aminte de Sorin, de la parter de la noi, şi mi-am zis că mă urmăreşte. N-am dormit ioc azi noapte, de grija fetii şi de dorul ei. Apoi, când  am aţipit mi-am amintit de ăştia cu banii de salariu şi iar mi-a sărit. A treia oară m-a trezit G că îl mânca un ţânţar.  Şi e abia sâmbătă, 7 dec! Cât mai e până în aprilie?

9 dec.

Ieri n-a funcţionat internetul, deci n-am putut lua legătura cu Nana. Sunt amărâtă, că şi sâmbăta a fost scurtă, că avea G de trimis pe la ziare un anunţ, aşa că abia dacă am schimbat două vorbe. Mai că n-am putut să dorm şi am fost cu capsa pusă toată ziua.  Azi nu mă las până nu o găsesc. Găsesc pe pisici, că tot nu merge drăcovenia aia de internet. În schimb, am aflat două lucruri foarte importante: 1. Au venit banii de la Nana (!); şi 2. Au reţinut toată datoria, aşa că pe luna asta luăm leafa întreagă, adică vreo l2.000 si ceva 400 rs, mai puţin cu 800 decât spuseseră ăia de la dept. Şi încă unul, al treilea: se poate pleca după l aprilie, aşa că săptămâna asta luăm biletele. La internet mai încerc mai pe seară.

10 dec.

Se petrece o minune. O zi ca cea de ieri, nici nu ştiu dacă am mai avut, în ultimii 20 de ani, sau chiar vreodată. Seara a mers internetul si, dupa ce i-am trimis emailul, am prins-o si pe chat. VINE! Este cea mai grozavă şi mai minunată veste ce putea fi  primită. N-am mai putut să mănânc, n-am mai putut să dorm. Nici eu nici Gigi. Parcă eram beţi. Te poţi îmbăta şi de bucurie, deci. Dă-i cu planuri, cum să facem, unde să o ducem, pe cine să căutam, cum să aranjăm în cameră să fie mai plăcut, ce să-i dăm să mănânce, cum să o aşteptăm la aeroport etc etc. Abia pe la ora trei noaptea am stins lumina. Şi tot am mai vorbit şi în somn! Nici nu ştiu cum să-i mulţumesc cum se cuvine Domnului pentru această bucurie pe care ne-a dăruit-o, pur si simplu. Nu prea ştim noi, cei trăiţi numai printre necazuri, cum să ne purtăm şi să gândim în caz de bucurie. Mereu ne e teamă că ceva n-o să meargă, că ceva se poate întâmpla, nu ştim să ne bucurăm. Sau sunt eu cu zdroaba mereu. În schimb, îmi vine mai uşor, mai natural, mai de la sine să spun o mulţumire Domnului, decât o rugăciune. Când cer ceva mi se pare o îndrăzneală, o obrăznicie. Dar când se petrece ceva frumos şi bun, este numai voinţa Sa. Omul trăieşte cu necazurile cum trăieşte cu aerul. Când respiră ozon i se pare minunat, neobişnuit, de excepţie. Nici nu ştii cum să gândeşti. când eşti fericit. La necaz, îţi umblă mintea cu multă fantezie! Nu mai sfârşeşte cu detaliile, cu variantele, cu posibilităţile. La bucurie, rămâne mută, prostită, nu găseşte cuvinte, nu găseşte imaginaţia, a pierdut-o pe undeva, printre nefericiri. Psihicul, în schimb, îşi schimbă starea şi astfel o schimbă şi pe cea  a fizicului. Nu te mai doare nimic, şi de te doare, ce dacă. Tu ai alte preocupări, elevate, aceste probleme ale materialului, nu te mai interesează, se retrag pe undeva prin subsolul simţurilor şi nu le mai iei în seamă. Şi, culmea, trec de la sine! Îl intreb pe Gigi ce-i face junghiul. „Cui îi pasă!” zice el plecând la clasă în pas săltat. Când eşti bucuros, nu ştii cum să te manifeşti: fredonezi, ţopăi, te scălâmbăi, te prosteşti, ce mai… Dar când eşti trist, Doamne, ce de gesturi tragice, plângi, te tângui, eşti apatic, ai privirea stinsă, te tăvăli, îţi smulgi părul…  Un întreg evantai de posibilităţi. Şi, parcă, din ce eşti mai nefericit, de-aia îţi vin şi mai multe opţiuni! O fi fiind firea omului machetată pe tragedie? O fi drama mai firească decât fericirea? O fi nefericirea starea normală a spiritului omenesc? Şi la teatru, ceea ce ne atinge cel mai mult nu e siropul fericirii ci otrava tragediei, nenică. Vorbesc cu păcat! Doamne, îţi mulţumesc pentru starea asta de fericire pe care ne-ai dăruit-o şi ajută-ne să ne bucurăm de ea, te rugăm cu tot sufletul. Mă duc să fac paturile, ca să-mi vin în fire.

11 dec.

Aseară a venit Mrs.Anand cu veşti despre Auntie Trikha. Până azi, e singura care s-a ţinut de o promisiune făcută. Avem adresa, ne vom duce, probabil mâine, s-o vedem, după ce vom lua biletele de avion. Se pare ca Auntie o duce foarte prost, stă cu doi fraţi şi o soră, cam nebuni, în mizerie mare. Dar o să vedem noi, că îi ştiu eu pe indienii aştia cărora totul le pute, dacă nu e la standardul lor. Seara am vorbit cu Nana pe chat. Gigi se simţea cam rău, că a răcit, de, cu scăldatul ăsta în frig, ce să-i fac! I-am dat paracetamoale şi antinevralgice, că îl supăra şi junghiul. De dimineaţă era mai bine, după ce transpirase peste noapte. Eu n-am curaj să mă spăl, probabil că voi aduce în cameră ligheanul şi căldarea şi mă voi spăla la radiator, şi tot la el mă voi usca.

12 dec.

Nu ştiu ce pisici are „computatorul” ăsta, că nu mai se vede partea dreaptă a paginii şi scrie aiurea.Se mută pe câte o juma’ de pagină, ce i-oi fi făcut că nu nimeresc să-l pun la loc. Mă rog, oi vedea când vine Nana sau ajung acasă. Am reuşit să văd fotografia pe calculator dar n-am reuşit s-o salvez, deşi am apăsat pe ce spune ea. O mai fi ceva ce nu fac. Ieri plecasem după bilete şi la Auntie, dar n-am găsit scuter şi după mai bine de o oră ne-am întors acasă. (Nu vrea să scrie ăsta, încerc mai târziu). Nu ne-am dus nici azi la bilete, că este tot grevă. Am întrebat noi la poartă. Aşa că am fost la cooperativă şi am luat paste făinoase cu masale şi apoi, la chioşcul cu samose. Am luat opt bucăţi şi am dat 20 rs. Foarte ieftine şi foarte gustoase. Cu două eşti sătul până seara. Gata, nu mai scriu acum, că mă enervează „computatorul” ăsta !

13 dec.

Aseară am conversat cu Nana pe chat. Se agită cu venirea, dar încă nu e sigur. Paşaportul trebuie schimbat, banii încă nu-i are, concediul nu e încă aprobat. Dar ştiu că se agită! Dacă o vrea Dzeu, o să vină, dacă nu, nu. Mă pregătesc pentru ambele variante. Starea aia de euforie este depăşită. Acum parcă mă ruşinez că am fost atât de bucuroasă, de parcă am profitat de ceva ce nu mi se cuvenea. Ei, astea sunt suişurile şi coborâşurile (că „sinuozităţile” sună prea „classy”– ce-o fi aia? ) psihicului! Mai bine mi-aş vedea eu de citit şi  n-aş mai mesteca în oala cu zdroabe, ca să nu mă ia iar vârtejul minţii pe fundul butoiului cu melancolie (ha!, îţi place cum gândesc de “elevat”?) Am vorbit cu Nana şi cu Cora la telefon. Vineeeeee! Are paşaportul pe 23 dec, îi dau viza pe loc, a primit şi indemnizaţia de 170 USD! Vine, ce mai… Am fost şi la conferinţa aia despre “the philosophy of the given and of the created”,  la care primii doi au vorbit in hindi, deci n-am priceput mai nimic, al treilea în engleză, părea interesant dar a trebuit să plec, că aşteptam telefonul de acasă. Acum o să citim ziarele .

14 dec.

Azi am fost iar hărnicutză! Am spălat câteva rufe şi acum stau să le păzesc de maime, că dau târcoale prin curte. Furaseră o pătură, de la parter de pe undeva şi l-am văzut pe păgubit alergându-le cu bolovanul să şi-o recupereze! In afară de asta, ăştia cu reparaţiile exterioare sunt atât de zeloşi cu spartul tencuielii, că au ajuns până în interior. Noroc că nu mai dormim în camera aia, că au căzut niste bucăţi de moloz drept lângă, dar şi pe pat. Şi bocăne de azi dimineaţă fără încetare. Poate termină până vine fata. Ar fi neplăcut dacă nu.

16 dec.

Mai sunt mai puţin de două săptămâni până soseşte. Aş vrea să pregătesc ceva minunat, dar posibilităţile sunt aproape de zero. 

17 dec.

Am aranjat pentru un taxi să ne ducem azi la bilete. Aseară am vorbit cu Nana. Azi la ora 9 (1230) se duce la interviu. Doamne, ajut-o să-l ia, Te rog. Aş fi atât de fericită pentru ea şi mult mai liniştită pentru starea ei psihică şi financiară. Îi ţinem pumnii şi ne rugăm pentru ea. Altfel, nimic: citim, citim. Cred că e un dat! Nici azi nu ne ducem la bilete! De mai bine de o săptămână încercăm aproape zilnic să ajungem în Connought Place şi n-avem cu ce. Azi, când ăsta cu taxiul din GH a zis că mergem, ne-am luat toate cele şi ne-am dus jos să îl aşteptăm, a venit şi a susţinut că e bătălie mare cu şoferii de taxiuri şi că să mergem mâine. M-am desumflat! Îi detest pe toţi!

18 dec.

Aseară am vorbit cu fata. Era mulţumită de intreviu, chiar exuberantă. Mă bucur. Ieri la 1230, pentru o oră, i-am ţinut pumnii şi m-am concentrat să fie calmă şi dezinvoltă. Cred că a ţinut, n-a zis că ar fi fost timorată. Vineri sau luni o să ştie dacă l-a luat. Nu ştiu de ce, dar eu sunt optimistă. Cred în ajutorul lui Dumnezeu. Na, văd că am început ca TJ! După vreo două-trei ore aseară, m-am liniştit. Înainte am stat ca pe ace, după aia am fost într-un soi de euforie, apoi, gata, m-am detaşat. Acu, dacă l-a luat, nu mai vine, şi-mi pare rău pentru noi. Dacă l-a luat, are o slujbă mult mai bună, şi-mi pare bine pentru ea. Dacă nu l-a luat, vine, îmi pare bine pentru noi. Dacă nu l-a luat, rămâne pe slujba veche, care nu e de colea, şi vine şi la noi, şi-mi pare şi rău şi bine, pentru ea. Nu e vorba de două rele, ci de două la fel de bune: a lua şi a veni. Cu ajutorul lui Dumnezeu, azi o să ne ducem după bilete, să scap odată de grija banilor din casă. Aici suma asta e o mică avere, şi sunt stresată. Nici nu-mi vine să ies din casă. A promis ăla cu taxiul că la 10 plecăm.

 A fost foarte punctual. Jos pălăria, retrag ce am spus! Altă viaţă să te duci ca boieru’ cu maşina! Nu tu frică să nu dea camioanele peste tine, nu tu cerşetori leproşi să se bage în sufletul tău la stopuri, nu tu inhalat de monoxid de carbon! Boieri, ce mai! Plus că am putut să privesc oraşul, scăpând de timorarea traficului.  Mare, domne, maare! Flyovere ca la americani, cum am văzut eu in filme. Metroul o să meargă şi pe sub şi pe deasupra. Să vezi ce impresionante sunt fly-urile speciale pentru el! Şi sinuoase, şi suple, peste case, peste străzi. Măi, măi…Blocuri noi şi înalte, curate, şi foarte mulţi pomi, da’ pomi, nu glumă, cât vreo patru-cinci ca ăia cu vrăbii de la Universitate de la noi, la un loc – unul singur. Şi unul lângă altul, plus parcuri, zone cu verdeaţă, de zici că eşti în Herăstrău. Mi plăcu, zău. Baracamba Road este lângă Connought Place, sau Circus, nu ştiu. Numai buildinguri mari şi noi, bănci, societăţi, sedii de ziare, agenţii de călătorie, firme străine şi ce-or mai fi fost ele, care acum 25 de ani nu erau pe acolo. Că era şi a noastră: Emirates Airlanes. Foarte primitoare gagica la care am apelat, şi care  ne-a sfătuit să ne ducem la o Travel Agency, că este mai ieftin decât dacă plătim la ei direct, ceea ce am şi făcut, hotărându-ne pe loc, după ce am aflat preţul lor, adică 45.000 rs, plus ceva taxe, plus taxa lui G pentru schimbarea datei! Aşa că n-am mai stat pe gânduri şi ne-am dus în clădirea de alături, la NTP Tourism Affairs Limited, unde trei fete foarte amabile s-au ocupat de noi, au telefonat la Dubai (cred că au auzit pentru prima oară despre România, Bucureşti şi, mai ales OTP –adică Otopeni, că nici eu nu ştiam ce înseamnă OTP, noroc cu G, că e călătorit) şi ne-au scos biletul meu la aproape 31.000 cu totul, dar nu mi l-au dat acum ci după l ianuarie, că se schimbă taxele, mai mici, mi-au spus când le-am întrebat alarmată. Aşa că am făcut rezervarea pe 4 aprilie. (Pleacă la  430 dimineaţa, da’ asta e. Seara, la 830, suntem acasă, la Bucureşti). În timpul ăsta, de peste o oră, taxiul aştepta afară. Dar înţelegerea a fost pe 300 rs pentru drum şi trei ore ca timp, aşa că asta am plătit. Plus 10 rs bacşişul şoferului. „Puteai să-i dai 20, că era cam puţin”, zic. „De, nu ştii că sunt zgârc?”, zice el dându-mi dreptate. Tot cu el o să aranjăm pentru aeroport, dacă vine fata. La ora 13 am ajuns acasă şi am plecat să depunem cele 38.000 rs la bancă, unde am întâlnit un bodyguard foarte săritor, care ne-a dat toate „explicăţiile” în engleză şi ne-a urmărit tot timpul să vadă dacă ne descurcăm. Era bătrâior, cred că ieşise la pensie, ori ce o fi fost el înainte, că nici nu-mi credeam ochilor şi urechilor, ce amabilitate dădea din el! Zău, nu fac mişto! La plecare i-am mulţumit pentru sfaturi. După aia ne-am făcut de cap la chioşcul cu samose şi am lăsat acolo 50 de rupii pe vreo patru feluri de chestii, bune-bune, la pachet, apoi la cooperativă am mai lăsat 400 pe paste, ceai, cafea şi supe, 100 la chioşcul cu pâine, ouă, brânză, şi gata, am venit acasă, unde ne-am pus pe înfulecat samose şi cum s-or fi numind ele, celelalte. Mai avem şi mâine. Să mă gândesc cum  să  le încălzesc. Găsesc eu o soluţie. Am uitat să spun că la întoarcerea din centru am trecut pe lângă Old Delhi Gate care abia ce se mai zărea printre blocuri.  Ca şi Red Fortul şi Jammia din Chondi Chock, cred că aşa se scrie, în orice caz aşa se pronunţă. Hai, că mai scriu după ce venim de la email.

19 dec.

De azi într-o săptămână este Crăciunul. Dacă eram acasă, aş fi cumpărat bradul, cadourile, aş fi făcut oarece aprovizionare cu de-ale gurii. Aici,  nimic.  Nu există „spiritul Crăciunului”, cum spun americanii, nu e nici o agitaţie, nu se simte nici o emoţie… Şi dacă nu mai vine fata, nici că mă bântuie vreun interes! Număr zilele până pe 4 aprilie, asta fac! Ei, încă nu ştiu, o să aflăm sigur în câteva zile. Ieri era obosită şi tracasată, n-am stat decât o oră, cu două emailuri cu tot. Poate azi e mai odihnită.  Se pare că ieri am fost foarte norocoşi că am putut ajunge în Baracamba. Acum spuseră la radio că un marş de 2-3000 de persoane porneşte de aci, din Kamla Nagar către Connought Place şi că trebuiesc evitate deplasările într-acolo. Nici taxiul n-ar fi mers azi, cum n-a mers nici alaltăieri. Şi mai e o manifestaţie sau un meeting al scuteriştilor, tot în zona aia, că e pe langă guvern, cred. Pincu e tot mai îndrăgostit de ceasul nostru, i l-am promis la plecare. Mi-a adus un burete de sârmă să încerc să curăţ oala de fiert ceai, dar nu am spor nici cu ăla. Ce-o fi făcut tipa dinainte cu ea, nu-mi dau seama. Sau o fi moştenit-o şi ea, la rândul ei! Va trebui să cumpărăm, că mă frig la degete de fiecare dată când fac ceai, adică de trei-patru ori pe zi!

21 dec.

Nu mai scrisei de vreo două zile, trei. Între timp am cumpărat cană de ceai şi azi ne duserăm în King’s Way Camp de-i luarăm fetii un colier de Moş Crăciun, cadou. E frumos, o să-i placă.  De argint. Şi are si cercei în garnitură. Luarăm din nou paste de la Tibetani, înfiorator de iuţi. Mâncă G amândouă porţiile. Cred că o să-l usture toate maţele! Vorbirăm şi cu fata pe chat, încă nu ştie rezultatul. Luni se duce după viză la indieni. Crede că tot atunci o să afle şi rezultatul. Eu sunt sigură că l-a luat, dar mi-ar plăcea să şi vină încoace. 

24 dec.

Ajunul Crăciunului. Parcă nu e nimic. Ce înseamnă atmosfera! A primit G o felicitare de la studenţi, mare, cu mai multe straturi, pe care am lipit-o pe perete. Cu Naşterea. Ăsta e singurul simbol care aminteşte de sărbătoare. Încă nu ştim dacă vine fata. Poate azi. Aseară nu prea am reuşit să vorbim, că am „căzut de pe fir” cum zice ea. Oricum, nu aflase încă nimic. Incerc să nu mă mai gândesc la interviu şi la venirea ei că-mi pierd liniştea de tot. G a intrat în vacanţă până pe 8 ian aşa că doarme de nu poate omul să bântuie prin cameră! M-a durut iar sternul azi-noapte aşa că n-am prea dormit şi pe la 7 m-am ridicat din pat, am foşnit în draci la punga cu medicamente, da’ n-a zis nimic, şi m-am cărat dincolo, la mucegai, împreună cu radiatorul celălalt,  cu cafeaua şi ţigările. După ce m-am uitat la gili, care cred că sunt vulturi, că prea sunt mari, o vreme, am început să citesc şi am dus-o aşa până la ora 9, când am simţit că leşin de foame. Acum, după ce am mâncat amândoi, G s-a culcat la loc iar eu rămăsei să lolăi pe lângă el, sau să mă duc dincolo la o ţigară, sau să mă joc la calculator. Până deseară la vremea internetului nu mai am nimic de făcut, decât la prânz,  eternele macaroane cu masala. Până atunci mă culcai la loc, nu mă simt bine de fel. Stătui întinsă până pe la 11 (poate oi fi şi aţipit, nu ştiu), şi mă ridicai o dată cu G, care se puse pe citit. Deodată o bufnitură teribilă afară. Ies ca tâmpita să văd ce naiba se petrece, când, din balconul vecinului spaniol, de care ne desparte un zid incomplet, se reped la mine două maime nebune! Noroc că lăsasem uşa deschisă, că am sărit, pur şi simplu, în cameră. Până să ajungă ele la uşă, tranc cu ea! Să se repeadă prin geam, nu alta. Noroc că sunt gratii. Am bătut cu o ţeavă în ele şi s-au cărat îndărăt, la vecin, care nu e acasă. Acum nici nu mai am curaj să ies pe balcon. Aoleu, ce mă speriai! Îmi tremură genunchii ca la cutremur! G zice că fac prea mare caz, da’ când ne-au atacat  pe scară, el o luase înainte la vale, şi mă lăsase pe mine să mă fac urât la ele! Sunt mai rele decât câinii, ăia măcar se dau un pas înapoi, dacă te faci la ei. Astea, să-ţi sară-n cap, nu altceva! Obraznicele şi nesimţitele! Ca la închisoare, numai că nu mă obligă gratiile ci maimuţele, lipsa de bani, lipsa de dorinţă de a iesi. În afară de asta, ştiu de ce mi-e rău: e înnorat  afară, ceaţă, de-aia mă dor oasele şi gâtul, şi capul, şi inima, şi sufletul! Se făcu ora 2. Fiersăi macaroanele, făcui nu ştiu câte integrame, că era G la şah, şi n-aveam ce face. Între timp, veste mare: PLOUĂ! Nu prea tare, cam mocăneşte, dar mai firav. Cred că am mai prins o ploaie în iarna lui 1977, când am venit prima dată. Tot la GH stăteam. Mai e mult până la ora 6? Că nu mai am răbdareeee… Ora 4 pm. Nu mai plouă. A ieşit soarele! G, citeşte o povestire cu un cal de D.H. Lawrence. Ora 7 seara. Venirăm înapoi de la email. Nu am aflat încă dacă vine sau nu. Ea nu era acolo sau nu îi mergea mesangerul, că nu era galbenă. Citirăm emailurile de ieri, dar nici ea nu ştia încă nimic. Om vedea mâine.

25 dec.

Visai că venise fata…O veni, deşi mie tot nu-mi vine să cred că n-a primit jobul ăla. Se duse G de luă de-ale gurii de dimineaţă, apoi veni un student cu o felicitare cât toate zilele. Dupa aia, ne duserăm la email, care nu mergea, ne-am dus dincolo, concurenţă, şi am sunat-o. Dormea, parcă era răcită, vorbea pe nas şi parcă nici nu se bucură prea tare că o scularăm din somn. Ei, poate mi se păru mie, dar mă aşteptam să fie mai bucuroasă… Zise că vine sâmbătă. Nici nu putui, că mergea destul de prost telefonul, să aflu dacă a primit răspunsul de la interviul ăla. Eu tot nu cred  că n-a luat… Venirăm acasă, după ce am tras iar o sperietură cu nişte maimuţe de pe stradă (cred că e tot ceata care bântuie şi pe aici pe balcon). Macaroanele de Crăciun ne ţinură loc de sarmale, cozonac, friptură etc, dar, ca să o zic pe-a dreaptă, nici nu le simţirăm lipsa. Ne lipsesc atmosfera, fata, prietenii … G se culcă şi nu-mi mai termină de citit cartea aia bună. Acum stau şi mă lălăi, că mi-e frică să mai ies să stau la soare pe balcon. Azi e frumos afară, nu ca ieri… Mă duc să-mi fac o cafea. Da’ las’ că şi noi mâncarăm la banane, pe săturate, şi santre! Iar  mai încolo o să fac şi niscaiva clătite, uite-aşa, na!

E aproape 10 seara. N-am făcut nici o clătită, ne-am dus la email. Încă n-a primit nici un răspuns, deci încă nu ştie. Dar ea zice că vine. Mă rog, mai vedem până sâmbătă.

27 dec.

Uite cum îmi strică ei echilibrul psihic, tu-le neamul lor de căcănari! După ce că nu ne-au luat oala de presiune pentru că am cerut heatere, acum ni le iau şi pe astea, la departament, că le e frig acolo!!! Îmi vine să urlu. Zice Kurup că ne dă el  altele de aici, da’ ştiu eu că sunt vechi şi se pot strica oricând. O să mă duc să cumpăr unul, dar sunt bani aruncaţi, că nu pot să-l iau acasa. CĂCĂNARI , asta sunt toţi, toţi, dom’le!

Se pare că totuşi vine fata mâine seară, deşi nu a primit încă rezultatul. Aş fi vrut să aranjez frumos, să cumpăr un preş, şi alte chestii, dar nici leafa încă n-au dat-o nenorociţii ăştia de birocraţi de la departament. O să ne limităm la fructe, samose şi gulabe. Ca să avem bani pentru ea. La o adică, intrăm în banii de bilet până ne dau leafa. Aoleu, ce draci am pe mine!

Gata, ştim sigur că mâine vine fata. Ura! Nu are încă răspunsul, dar vine, şi-a lut biletul. Azi am aranjat prin cameră, adică am mai adus un pat, am adaptat totul la spaţiul respectiv (dacă nu le-am sucit cu Pinku de le-am zăpăcit, până am găsit cea mai nimerită poziţie), am făcut curăţenie peste tot, am frecat la bucătărie, la baie, numai pe mine nu m-am scăldat, dar la ora asta nici nu mai încerc, că e prea răcoare. Mâine facem cumpărăturile necesare pentru a se simţi „ciupilu’ ”  bine, că unul avem şi-l iubim!

28 dec.

Asta este ZIUA. La noapte VINE FATA! Am vorbit cu mustaţă de Vishvanath pentru taxi. După ce am strămutat ieri paturile şi am schimbat totul în toată casa, azi le-am pus la loc! Nu era bine. Eu nu pot dormi nopţile, nici acasă nu puteam, mă frichin, mă duc la baie de 4-5 ori, era prea mare înghesuiala, reşoul nu stătea bine, aşa că dimineaţă le-am tras pe toate la loc. Şi nici nu era corect să dormim toţi într-o cameră, că ea se scoală mai târziu şi o deranjăm. Pe urma ne-am dus de am cumpărat fructe, brânză, munfalici, samose. Ne-am întors după ce am trecut pe lângă un idol pictat pe o tablă, ca o cruce cu braţele ridicate, pe marginea canalului de lângă King’s Way Camp, trebuie s-o duc şi pe ea să-l vadă. Impresionează, cum stă el acolo, pe marginea străzii şi a canalului, pricăjit şi cu un aer dezolant, datorită braţelor ridicate cu disperare tăcută către cer, cu câteva ghirlande puse de cine ştie ce credincios, peste el. Tot în drum, o vitrină mare cu Naşterea Pruncului, cum la noi, ţară de credinciosi creştini, nu văzui niciodată. Mai încolo, chiar la intrarea spre bibliotecă, un mic templu, cred că 2/2 m. Un templuţ alb, care avea înăuntru pe Durga călare pe tigru, pe Kali, neagră şi cu limba roşie scoasă, şi  pe  Hanuman, cam nereuşit. Am dat şi noi 5 rs, şi panditul, ori ce-o fi fost el,  a rostit un fel de binecuvântare, cred. Acasă, mă scăldai, în sfârşit, să nu mai râdă G de mine şi să mă pârască la fată că nu mă spăl de fel. (Uite, na, că acum străfig!). Bineînteles că reşoul ala pe care ni l-au dat de la GH nu merge decât dacă vrea el, 3-5 minute şi pe urmă stă 10, şi tot aşa. La plecare am lăsat bani şi a trimis Kurup pe careva în Kamla de ne-a cumpărat gulabe şi trei ghirlande, că vrem s-o aşteptăm cu flori la aeroport. Aranjai fructele pe masă, că-mi tot amintesc că atunci când am venit noi prima oară aici, G ne aştepta cu o masă plină de fructe, şi vreau să aibă, din nou, aceeaşi bucurie. Am luat şi pepene roşu, papaia, o rodie, mere, portocale, santre, banane, curmale, cicu, încă unul căruia îi ştiu numele dar nu-mi vine acum, altele, cărora nu le ştiu numele dar nici nu sunt prea bune, seamănă cu perele, şi un strugure. Trei sticle de nectar de mango (din păcate nu este sezonul lor) orange si lămâie. Sper să se bucure de ele.Le aranjai pe măsuţă cum putui eu mai frumos şi le făcui şi două pozici, pe post de natură statică. Că de pictat, mai uşurel. Acuma G doarme, iar eu aştept să se facă ora 2130, să plecăm la aeroport. Fata trebuie să fie în avion, plecată de la Amsterdam. Doamne, ajut-o să-i treacă stresul. A, am uitat să spun că pe post de „bouque”, am cumpărat un frumos brocoli, pe care l-am pus în apă şi l-am plasat în centrul aranjamentului. Şi care arată de nu se poate de bine. Mâncai şi eu o samosă de prânz şi mă apucă sughiţul de iute care este. Da’ G, care mâncă cinci? Drept la culcare se duse, poate ca să nu mai simtă arsurile din stomac. Da’ lui ii plac. Avem şi vreo şase feluri de spices, de-ale de se papă la ceai. ­

31 dec.

Veni Nana de trei zile şi nu mai scrisei  de atunci. E aproape ora 10 noaptea,  aşteptăm cu toţii (adică noi trei) să se facă miezul nopţii odată, apoi, peste trei ore jumate, încă odată. Fiecare îşi ocupă timpul cu câte ceva altceva: eu scriu, după cum se vede, Gigi scrie în caietul lui personal, Nana îşi aranjează cadourile şi cumpărăturile de azi. S-o iau creştineşte cu povestirea. Pe 28 seara, trebuia să plecăm la ora 930 la aeroport. Pe la 830 eram gata echipaţi şi făceam ronduri prin casă. La 9 nu ne-am mai putut ţine şi am coborât. Bineînţeles ca Vishvanath nu venise încă, noi nu ştiam din ce parte apare şi am ieşit la poartă. Dacă vine, dacă nu vine, să nu cumva să întârziem, să luăm un scuter, să mă duc până la email să văd dacă e ceva, stai, fato, liniştită, că vine, lasă că ştiu eu cum e cu punctualitatea pe aici, când, pe la 920, din fundul curţii apare tipul cu dubiţa. Nu ştiam că locuieşte chiar în curte. Sus şi la drum, care a durat nu două ore, ci doar una şi un pic. De data asta, nu mi s-a mai părut chiar atăt de janghinos aeroportul. Probabil că la sosire, venind de la Dubai, unde era luxul de pe lume, am avut un şoc. (Şi Nana a spus la fel, iar ea venea de la Amsterdam!). Între timp, obişnuindu-mă cu toate cele de pe aici, mi s-a părut chiar acceptabil. Televizoare, căldură, scaune, toalete curate, chioşculeţe cu de toate, ca să nu te plictiseşti (am cumpărat şi eu un ceai şi o cafea, pe care le-a băut G fiindcă şi cafeaua era cu lapte, nu numai ceaiul) taxa de intrare (50 rs de persoană), taxa de parcare (80 rs) etc. Ne-am postat la grilaj, după ce am aflat, cu bucurie, că vine cu un sfert de oră mai devreme. Ne-am uitat la alţii care veniseră cine ştie de unde – erau vreo l5 sau, poate, chiar mai multe femei ce păreau chinezoaice ori alte neamuri de astea galbene, îmbrăcate în alb, ca nişte călugăriţe, dar cred că puteau fi foarte bine şi surori medicale, ori din vreo organizaţie de-asta umanitară, că aveau nenumărate bagaje albe.  Ne-am mai uitat la televizoarele care transmiteau imagini de la debarcare, până la urmă a aterizat şi avionul nostru, am văzut-o şi la teveu, într-un târziu a apărut, noi să sărim grilajul, fuga la ieşire, fuguţa cu ghirlandele şi cu pozele, vârtej, ce mai, beţie, nebuneală! Am ajuns acasă pe la ora 1, ne-am pus pe povestit, nici vorbă să ne fie somn, nouă, cel puţin, nu. Dar nici ei. În cele din urmă am lăsat-o să se culce, că era pe drum de aproape 24 de ore. Am „dormit” până pe la 11 şi hai prin Kamla să ne reamintim de vremurile de mult trecute. Am plecat toţi trei, Nana a intrat să comande un costum de  ăsta de pe aici, shalwar-camish extra large, pentru o colegă care îi dăduse şi bani. Şi bine a făcut, că durează o săptămâna, dacă se ţin ăia de cuvânt. G înnebunea pe afară, aşa că  atunci când a zis că el se duce acasă, l-am eliberat şi l-am făcut fericit. Apoi am bântuit cu Nana pe la diverse magazine, am şi cumpărat câte ceva, încercând să redescoperim străduţe şi cotloane de acum douăzeci şi cinci de ani.  Peste vreo trei ore am ajuns şi noi acasă. Cu dulciuri specific indiene, de care nu se mai satură şi de care îşi aminteşte cu multă plăcere. Seara ne-am dus pe la internete şi, într-un târziu, ne-am adunat de pe drumuri, obosite dar bucuroase. Asta a fost prima zi, 29 dec. A doua zi programul a fost Auntie Trikha. Aveam adresa, ştiam cam la ce să ne aşteptăm. Am pornit de acasă aproape de prânz. Am trecut pe la bancă mai întâi, de am scos niscaiva bani, apoi pe la dept. să ne ploconim pentru leafa care ar fi trebuit să intre în cont de câteva zile, am cumpărat apoi samose pentru auntie. Am trecut pe la templişorul de la poarta facultăţii, Nana a făcut poze, am lăsat şi noi un obol acolo, şi ne-a permis  să facem pozici înauntru, dacă se poate spune aşa, că are numai doi pereţi.  Eu credeam că vânzătorii ambulanţi n-o să ne lase să-i pozăm. Da’ de unde, sunt chiar bucuroşi, se aranjează, se dichisesc, intră în poză, ce mai! Era unul care vindea ceva cald de mâncare. Ăştia au un vas mare de alamă, în care prăjesc diverse chestii şi pe care-l ţin într-o poziţie ciudată, pe o parte, cu gura pe lateral, şi când s-a prins că i se face o poză, imediat şi-a scos fularul cu care se înfofolise pe cap şi cu care arăta de nu se poate. Apoi am luat-o pe jos spre King’s şi am mai făcut poze pe drum şi la vitrina cu Naşterea. Am descoperit încă un magazin cu dulciuri, am mai luat două rânduri – unul pentru auntie, unul pentru noi – pe G îl apucaseră neliniştile, aşa că a oprit un scuter şi am pornit-o spre Naraiana, cartierul lui auntie. Driverul era mai în vârstă, da’ mergea ca nebunul, de am îngheţat de frig până acolo. Şi e destul de lung drumul. I-am dat lui G vestuţa mea de şi-a pus-o pe cap. Ne-am strâns unul în altul şi după aproape o oră în bătaia rece a vântului, am descoperit-o pe auntie. Mai bine zis, scuteristul a găsit-o. Doamne, ce schimbată era! De unde fusese cât un munte de grasă şi de mare, acum este o bucăţică de om, slăbuţă şi parcă mai scundă. Dar era curat îmbrăcată şi dichisită, deşi nu ştia că ne ducem. Ne-am îmbrăţişat. 

1 ian 2003.

La mulţi ani! Aseară ne-am dus jos la un diner de Anul Nou organizat de stafful de la GH. De la 7.30 la 21. A fost papa bun şi nu prea iute – pui, orez, chapati, salată, asta ce am luat eu. Mai erau felurite vegetabile. Dar a fost plăcut surprinzător. Toţi băieţii de la bucătărie, incluzând şi şoferul, erau îmbrăcaţi în haine albe, cu mănuşi aşişderea; pe o masă lungă erau aliniate vreo 7-8 tăvi cu mâncăruri felurite, puse fiecare pe câte un trepied, sub care ardeau tot atâtea flăcări, cred că de la lămpi cu spirt. Impresionant! La capătul mesei, un vraf de farfurii. Luai una şi tacâmuri şi te serveai cu ce, cu cât şi de câte ori voiai, din toate sau din oricare tavă de pe masă. Pe urmă te duceai şi te aşezai la una din mesele de 6 persoane, din sala frumos împodobită a cantinei. Ca desert a fost un fel de salată dulce, din morcovi fierţi în lapte, cu nucă de cocos, migdale, cashew şi nu ştiu mai ce. Mie nu-mi place cu lapte – deşi nu se simţea,  eu ştiam – dar Nana a luat o linguriţă, două. Am întâlnit acolo pe ceilalţi gueshti, pe şeful ăl mare – care ne-a invitat la nunta fie-sii pe 23 ian. „Albul de paradă”, cum zice G. Da’ mie nu-mi prea vine să mă duc, oricum o să fim lefteri. Ei, om vedea. Mai era o negresă din Sudan, o frumuseţe. Mi-a spus cum o cheamă, dar nu am putut înţelege prea bine, ceva gen Selima dar nu chiar, frumoasă foc, ce mai. G zice că astea, frumoasele, sunt prinţese acolo, în ţara lor. După aia am venit sus şi ne-am făcut de lucru până la l2, când Nana ne-a chemat la ea în cameră, unde aşezase masa cu câte un sandvici cu brânză, dulciuri şi fructe, ceai, lumânare şi incensuri. Şi ne-am pupat de La Mulţi Ani. Eu eram cu nasul în plin guturai, că am răcit, tot pe drumuri zilele astea. Şi-mi era tare rău. Înainte de dinner am fost în vizită la ceai, la Margaret şi Nilima. Ne-a ocolit scuteristul de ne-a ameţit, că nu mai nimeream. O iubesc pe Margaret! E o doamnă desăvârşită, deşteaptă, cultă (de, filosoafă, pianistă, scriitoare, profesor universitar!) plină de viaţă la cei peste 75 (?) de ani şi frumoasă şi cochetă pe deasupra! Îmi aminteşte perfect de missis Marple, personaj din Agatha Cristie. A rămas stabilit că pe 10 ian vine Nilima şi ne ia, pe mine şi pe Nana, s-o vizităm pe Neetu, fiica ei, care e însărcinată în luna a opta. Mai înainte de vizita la Margaret, am fost cu fi-mea în Connaught Place după diverse cumpărături pentru acasă. Şi ploua, şi era frig, şi eram deja răcită după călătoria la auntie… Câine să fi fost, nu m-aş fi îndurat să mă dau afară. Dar, pentru fată… Că o dată vine şi ea tocmai la capătul lumii să ne facă o bucurie! (Oricum, azi mă simt mult mai bine, m-am gândit eu dimineaţă, când ne-am dus în Kamla pe jos şi ne-am rătăcit şi am mers, cred,  l0 km în total şi eram gros îmbrăcată şi transpirată fleaşcă, m-am gândit, zic, aşa o să-mi iasă toată răceala din mine şi se pare că aşa a fost, doar nasul îmi mai curge, dar nu atât de mult ca azi noapte). Ne-am dus întâi la State Emporium. Lucruri de toată minunăţia, dar nici să te uiţi nu-ţi venea, din cauza preţurilor. Mamă, ce frumuseţi şi ce scumpe!… Aşa că am plecat pe ploaie la un alt, cum să-i zic, emporium?, underground, sute de buticuri cu de toate, pe vreo trei inele concentrice, de am rătăcit pe sub pământ vreo aproape trei ore, am spânzurat o groază de bani, şi să mai fi avut încă, tot nu ne-ar fi ajuns. Dar şi-a luat fata o brăţara de argint care-i place tare şi de care e mândră, un inel, diverse cadouri pentru cei de acasă. Doamne, şi ce nebuneală: toţi trag de tine, toţi te îmbie, nu poţi doar să te uiţi că te şi înhaţă şi te trag în magazin… Şi lume… Şi gălăgie… Şi haos… Şi minunăţii…  Şi preţuri… Ne uitam la nişte valize, dar nu voiam să luăm că n-aveam bani, doar aşa. Am întrebat, asta chitne pese? 1650! Au! Hai! Când au văzut că plecăm, pe o distanţă de doi metri, cât era până la uşă, au redus de trei ori preţul. Dacă aveam bani, o luam cu 500. Cu sandalele, la fel: a cerut şase, le-am luat cu două sute. Eu să mă tocmesc! De fapt, nu era tocmeală, nu aveam atâţia bani. În cele din urmă am găsit ieşirea prin care intrasem (şi unde, la sosire, ne-au căutat în geantă, cred că de bombe!). Nu ne-a mai căutat nimeni în genţi şi hai, să plecăm. Ploua înainte vehement, aşa că ne grăbeam să ne îmbarcăm în ceva, până nu ne făcea ciuciulete. Scuterul cerea l50 rs. Cum, domne, că am venit cu taxiul şi am dat 120! Taxiul cerea 350! Nana zice, hai pe jos până la colţul celălalt, că mai erau nişte magazine care ne făcuseră cu ochiul la venire, trecem şi pe acolo, să tot fi avut bani, că aveai ce face cu ei, dar nu mai aveam decât de drum. Luăm un scuter, zice 90, zic 70, zice 80. Tickhe, zic, şi sus. Era aproape ora 4 şi la 430 trebuia sa fim la Margaret. Ei, şi ce, eu trebuie să mănânc, că leşin de foame, zice Nana. Cum să las fata să leşine? Las-o pe Margaret să aştepte! Ajungem la GH, ăla mai adăugase 10 rs, pe drum, îi dau 100 şi sigur că nu-mi mai dă restul! Ba îmi cere şi un Poll Moll, că nu m-am mai abţinut şi am tras unul pe drum. Lasă-l în pisici, vorba spaniolului,  „sunt atât de săraci!” Acasă G era tot un drac şi-un nerv. De grija noastră sau a banilor cheltuiţi, n-am avut curajul să-l întreb. Şi uite aşa a trecut cea de a treia zi de când a venit fata. Dar n-am terminat-o pe cea de a doua.  Eram la Auntie Trikha. Ne-a invitat în casă. Numai în filmele neorealiste am văzut asemenea décor şi personaje. Mizerie, mirosuri  greţoase, boarfe inutile clădite până la tavan, pline de praf, printre care abia te strecurai, o toaletă fără uşă şi fără vas, de nici un fel, lături, oh, Doamne, nu mi-am putut imagina că aşa trăieşte! Din coridorul ăla am intrat,  nu se poate spune aşa, ne-am îndesat, într-o cameră în care, pe un pat stătea culcat cineva care nici nu s-a mişcat în cele 10-15 minute cât am stat, în celălalt era aşezat un bătrân zburlit la păr, şi zgribulit de frig, fără dinţi, dar care a vorbit cu noi, spunând că auntie i-a povestit despre noi. G stătea pe pat cu el, Nana, pe singurul scaun, eu, la picioarele celui care nu se mişca, între noi un alt scaun, pe care auntie a pus o tavă cu două ceşti de cafea şi două căni de ceai, în care ne-a turnat, eu am turnat, că ea nu mai avea loc înăuntru, ci stătea în uşă, câte un strop de Coca-Cola. Ca să n-o jignim refuzând-o, am băut. N-am stat mult şi am plecat, că scuteristul ne aştepta şi nici nu se mai putea sta acolo, între lăzi şi cufere şi boccele clădite în tot spaţiul rămas neocupat de cele două paturi. Parcă mai era o cameră, dar acolo nu am ajuns. Auntie ne-a dus până la stradă, abia poate să păşească, dar a insistat să vină. Încă mai ştia câteva cuvinte româneşti! Ce păcat că trebuie să ducă o astfel de viaţă! N-am întrebat-o nimic, nu am vrut s-o fac să se simtă prost. Cred că nici nu prea vorbeşte, când ne-a văzut era cam buimacă, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn adânc, îndelungat şi urât. Parcă nu-i venea să creadă că e adevărat. Am rugat-o ca, dacă vine Dna Anand s-o ia cu maşina s-o aducă în vizită pe la noi, să facă tot posibilul să vină. Dar ea spune sigur, sigur, deşi ştia foarte bine, cum ştiam şi noi, de altfel, că nici ea n-o să vină, nici dna Anand n-o să se ducă s-o ia, şi că asta este sigur ultima dată când ne mai vedem şi ne strângem în braţe cu durere, cu neputinţa fiecăruia de a schimba ceva din soarta ei cea nefericită. Cred că cel mai mult s-a bucurat de Nana, a strâns-o la piept ca pe propria ei fiică, de care n-a avut parte. Am plecat de acolo plini de tristeţe şi de durere. La plecare a dat fuga înapoi şi s-a întors cu vreo trei ciocolăţele, pe care i le-a data Nanei, de parcă ar fi avut tot 7 ani, aşa cum o ştia ea. Doamne, auntie, mi se rupe sufletul pentru tine şi nu pot face nimic să te ajut, măcar cu câte o vizită, până plecăm, că tare departe mai locuieşti! 

Azi, 1 ian, ne-au trezit muncitorii cu bubuielile lor, încă de dimineaţă. Nana zice: umblă elefanţii pe acoperiş? Plecarăm în Kamla, că sună ăla unde comandase rochia lui Teo, că costă mai mult, că intră mai mult material, că nu poate schimba suta aia de dolari etc. Spusei că am ocolit ca naiba, cu simţul meu de orientare. Nana şi-a făcut nervi cu ăla, care cred că vrea să ne păcălească.  Mai înainte însă, dăduserăm peste un scaun de ăla din bambus şi sfoară pe care l-a şi cumpărat, cum s-o duce cu el pe la Amsterdam, ea ştie. Până în KWCamp am luat un scuter că eram rupte de picioare. Dădurăm pozele la făcut şi mă puse naiba să cumpăr un radiator, care, desigur, că acasă n-a mai mers, de mă certai cu G chiar din prima zi a anului. Luarăm şi noodles de ta tibetan şi venirăm acasă tot pe jos. Durere, cât am putut să mergem per pedes. Acum, pe seară, s-au dus ei amândoi de le-au scos pe pozici, pe care le şi văzui acuma. Mi-ar trebui unele de ilustraţii la Dedeliul meu. Uitasem ce era cel mai important: disperată că nu merge radiatorul, mă dusei cu el jos, pe la administraţie, poate mi-l drege careva. Nu-l dreseră, în schimb îl înlocuiră pe prăpăditul ăla dinainte cu unul extra, cu doua rezisţente, care merg amândouă! Ura!

3 ian.

Ieri o pornirăm de la ora 9 şi un sfert, împreună cu Ruru (o chinezoaică din Anglia, aflată în trecere prin India –călătoria vieţii ei, zicea ea – antropologă  în următoarea viaţă, acum teatrologă), care închiriase un taxi pe toată ziua, să facă turul oraşului. Ideea ne-a surâs, mai ales că făceam o economie, dacă împărţeam pe din două (ceea ce am şi făcut = 400 de fiecare parte). Mai întâi am făcut Red Fort ori Lal Kila, pe care eu şi Nana îl mai văzuserăm si acum 25 de ani de câteva ori. La intrare, să mă lovească leşinul: câte 100 de rupii de persoană!  Dar luasem 1000 de acasă, aşa că, de, plătii  şi pentru mine. Asta, mai mult ca s-o însoţesc pe fată, că nu-mi plăceau de fel personajele care mişunau pe acolo. Chinezoaica alerga ca pe bicicletă, a mea vroia să stea să pozeze, aşa că o lăsarăm pe ea singură, pe Ruru, şi ne dădurăm întâlnire la poartă. Poză ici, poză dincolo, detalii de decoraţiuni, de arhitectură, lecţii pe care le-am primit cu toată plăcerea, înţelegerea şi înţelepciunea vârstei, de la fi-mea. Ăia, indienii adică, ciucure în jurul ei. Ea, nervi şi “idioţi tâmpiţi” (!), eu, “lasă-i, mamă, că sunt şi ei curioşi, n-ai ce le face”, până la urmă şi-a fixat trepiedul (fapt care a mai atras câţiva spectatori), şi şi-a făcut poza aia, pe care ţinea morţiş s-o aibă. Eu, una, aş fi renunţat. Pe urmă, fuga spre poartă, oprindu-ne mai întâi la câteva magazine de mărgele şi brăţărele, de a mai cumpărat câte ceva pentru cei care o aşteaptă acasă.  Ne găsim cu Ruru şi plecăm spre geamie pe jos, că taxiul venea peste o oră să ne ia din faţa Fortului. Trecem printr-un pasaj subteran plin de pişaţi şi de cerşetori, care se adăpostiseră acolo, că era o vreme de câine: frig, ceaţă, vânt şi răceli ce pândeau după fiecare cotitură. Vis-à-vis, haos şi îmbulzeală. Intreb şi eu din unu-n altul cum ajungem la geamie, pe-acolo, pe dincolo, ne ducem printr-un labirint de cocioabe-magazine, printre scutere, ricşe, biciclişti, pedestri, câini, capre, coşuri cu fructe şi legume, ţoale întinse pe jos la vânzare, dabe cu de-ale gurii, cerşetori, puradei agresivi, maşini mai de lux şi rable ruginite, corturi cu haine noi şi vechi, ceainării pe lângă garduri, lume, lume. Ne strecurăm cum putem şi, după aproape o oră, iat-o; Jamma Mashid, frumoasă, mare, roşie, încuiată şi în plină ceaţă. Nana iar se înfurie că nu poate face poze ca lumea, eu fac şi eu ce pot, adică nimic, s-o calmez. Plecăm. Văd un magazin, sau un cort, mai corect, cu ţoale musulmane pentru femei şi-mi amintesc de minunăţia aia de femeie din aeroportul din Dubai, şi, gata, să-i iau şi Nanei o burkha. Reuşesc să-i cumpăr un fel de sorţuleţ negru cu o despicătură din voal în dreptul ochilor. Oribilă. Nici modelul nu era acelaşi, nici culoarea, aia era albă, în întregime din voal, şi avea  cu totul altă croială, iar ochii nu erau astupaţi. Vai de bietele femei musulmane de pe aci! Acu, chiar că trebuia să o luăm la picior, că ăla cu taxiul nu avea voie să parcheze, trebuia să fim acolo la fix. Ieşim cumva din nebuneala aia la strada dintre noi şi Red Fort, dar în cu totul altă parte. Eu pe acolo, Nana pe dincolo, Ruru, picată din cer, aşa că propun un scuter să ne scoată din încurcătură. După ce toate suntem în deplin acord, urcăm într-unul care cere mult, ne înţelegem pe 20, pornim, şi ne duce vis-à-vis la o altă poartă, pe unde nu mai are voie să treacă. Nu mersese nici 50 de m! Ne dăm jos şi nu-i dau decât 10 rs, că Nana începuse cu gura. Şi plecăm peste câmp, că mai treceau şi alţii pe acolo, deşi era plin de poliţişti cu bastoane, care-i fugăreau pe cei ce ieşeau prea mult din coloană, ca pe oi. Cu sufletul la gură, ajungem cu vreo 4 minute întârziere. Taxiul acolo, ţuşti în el şi hai mai departe. Următorul obiectiv nu ştiu cum se numea, dar acolo mi-a picat falca de tot: 250 rs intrarea! Du-te singură, cu chinezoaica, că eu şi fac apoplexie dacă dau atâţia bani! Indienii plăteau 5 rs! E posibil? E posibil! Nu ştiu ce era acolo, ba da Old Fort, Purana Kila, lângă Zoo. Rămân afară, taxiul plecase în parcare, nu ştiam cum să dau de el. Tărăbuţe cu ceai şi Coca-Cola, cu samose şi alte delicatese indiene, iau şi eu două samose şi două pacore, uitând că Nana nu mănâncă de  pe stradă, şi că nici pe mâini nu eram curată. Cer voie, că aşa se cuvine, mă aşez la o masă şi scot sticla cu cafea şi pachetul de Poll Moll. Trag şi dintr-una şi din cealată şi apare un câine cu o ureche bleagă, destul de costeliv, şi se propteşte drept cu ochii ăia trişti într-ai mei. “Ce vrei, mă, că n-am de papa... ba, stai, ia o bucăţică de pacora”, îi zic, murdărindu-mă şi de unsoare pe mâinile deja jegoase. Ei aş, mai văzuşi să vrea, că era iute. Peste alee, doi pici de căţei care, ştiu eu, îl mănâncă şi pe tac-su dacă le pică sub bot. Aşa că ridic bucăţica şi mă duc la ei, care, nici s-o miroasă nu s-au mai gândit, şi haţ, au înghiţit-o, că le-o făcusem în două. Pe urmă, ce să mai scap de ei! Ca şi copiii cerşetori, plângeau să le mai dau, aşa că am scos toată pacora. Văzând ăl bătrân că aştia micii mănâncă de zor, tot într-o veselie,  hop şi nea Ion, aşa că am luat de la gura copiilor şi i-am dat şi lui, că într-a lui ploua cu găleata, de-i dădea pe-afară! După ce am terminat-o, văzând ăi mici că nu mai pică nimic, s-au dus în joaca lor, da’ ureche bleagă a venit din nou la masa mea să-mi facă conversaţie. “N-am”, îi zic eu de vreo două ori, pleznindu-mi palmele şi arătându-i-le, şi a înţeles, s-a dus să se joace cu ăi mici. Peste drum era un grup de vreo 3-4 indieni care se încălzeau la o tavă mare cu jăratec. Au avut şi ei cu ce se amuza pe frigul ăla, că râdeau şi îşi dădeau coate. Dar era cu simpatie, nu cu batjocură. Le-am zâmbit şi eu, şi tocmai au apărut şi fetele mele. Ruru îşi ia şi ea o samosă. Ea a plătit 3 rupii, mie mi-au cerut 5! “Nu-i mai spune”, zice Nana, “să nu se simtă prost”. De ce? Pentru că eu arăt mai “angrezi” decât ea, deci am bani! Plecăm mai departe, acum chiar că nu ştiu unde! Nana nu mai intră, (era tot o construcţie veche), că taxa era tot 250, şi n-am mai fi avut pentru Qutub Minar, stăm cu şoferul în maşină. Pe alături, mulţi vânzători ambulanţi cu tot felul de fleacuri şi kitschuri, multe alte maşini, veveriţe, ciori, şi cerşetori. Nana se pune pe făcut poze cu  veveriţe şi ciori, mai face una şi cu un puşti cu şerpi,  care îi cere 100 de rs pentru asta, ea îi dă 5 şi se bagă în maşină. Un alt puşti, care vindea nu ştiu ce vederi, vine la mine.  “Pese nehi he”, adică, n-am bani, zic eu. “E, pese nehi, dolars o.k”, zice el. Io-te! “Me american nehi he”, îi zic. “Khia cantri?” mă întreabă el.  “Mera cantri Romania he” zic eu umflându-mi pieptul. El face ochii mari şi ridică din umeri. “Chota cantri” (ţară mică) adaug, “dolar nehi.”! Mai apar două puştoaice. Ce să le dau,  chiar nu aveam nici măcar o rupie mărunt. Scot tubul de mentosan de ăsta de pe aici. Băiatul zice că nu vrea. Îl rup în două şi le dau celor două fetiţe. “Tumare chia nam he? “le întreb. Roxana (!) zice una, Sima or Selima, zice cealaltă. “Capre”?, adică haine, îşi încearcă ele norocul. “Ney,” spun şi le arăt gaura din vestuţa lui Bulă. Până la urmă, le-am mai dat munfalicile rămase de la veveriţele pe care le momise Nana cu ele, şi şi-au văzut de ale lor. Vine Ruru. Vrea să mai vadă şi Nizamudin nu ştiu cum, ne ducem, Nana zice că ea rămâne, eu, du-te mă, că se rătăceşte, dă să plece şi deschide portiera drept peste unii care treceau cu motocicleta pe stânga şi îi trânteşte. Noroc că nu aveau viteză, şi n-au păţit nimic. Ei, li s-a rupt frâna şi s-a zgâriat şi portiera taxiului. Nu ştiu ce a vorbit şoferul cu ei, că a rămas baltă. Da’ era vina lor, că aici se circulă pe stânga, şi ei s-au băgat pe unde nu trebuia. Şi nici de portieră n-a zis nimic, că era maşina firmei de turism. Până să vină Ruru am stat de vorba cu el. Vorbea engleza mai mult decât alţi indieni şi, deşi avea doar 5 clase, învăţase de la clienţi şi câtă engleză îi trebuia, cât să se descurce cu ei. Fuma, aşa că l-am tratat cu Polmoale, el fuma Five Stars, cred, scumpe, cred ca 20 rs pachetul de 10, dar zicea că primeşte bacşiş bun de la clienţi. Are 5 copii, musulman nepracticant, hindus când e nevoie, altfel fără să fie religios decât la sărbători. Ca tot omul. S-a întors şi chinezoaica noastră, vizitase tot o geamie şi  era o zi în care era permisă fotografierea. Avea voie să intre şi să-i pozeze pe muslimi la rugăciune. Am plecat spre Qutub Minar. Ştiam  deja că  nu  pot  intra,  nici n-am mai încercat, tot 250 rs de persoană, aşa că s-a dus numai Nana. Şi Ruru. Zice că nu te mai poţi apropia de coloana lui Ashoka, aia care nu rugineşte de 4000 de ani deşi stă în ploaie. Lanţuri şi poliţişti. Zice că şi-a luat rămas bun de le Qutub Minar, că n-o să-l mai vadă vreodată. Cine ştie, zic eu, nici noi nu credeam că ne vom mai întoarce, şi iată-ne aici. Cât  timp erau ele înăuntru eu m-am întreţinut cu vânzătorii de nimicuri de la poartă. Era unul care vindea incensuri şi care n-avea nici o mână. Toţi o rupeau pe englezeşte, mi-au ţinut de urât până a venit fata. Mai era unul cu şerpi şi aici dar, neavând nici un ban, nu m-am apropiat, deşi, la un moment dat, când n-avea clienţi, m-a chemat. Mie îmi plac şerpii, m-aş fi dus să pun mâna pe ei, nu cred că şi pe cobre, dar, cum spusei, pese nehi he, (adică n-am bani). Qutub Minarul ăsta e departe rău, bine că ne-am dus cu Ruru. Înapoi, în Connought Place, ne-am despărţit de ea şi de taxic şi am luat un scuter până acasă, cu ultima sută de rupii din buzunar. Am ajuns rânjite, că se făcuse seară şi era şi mai frig, ca să nu mai spun de curentul care te ucide când mergi cu scuterul. Tata ne aştepta cu noodles, samose, pacore, clatită cu pui pentru fată, după care, când s-a întors ea de la internet, am stat la poveşti până bine după ora 1.

Dimineaţă m-am trezit certându-mă cu Kurup, şi am ţinut-o tot aşa cu cearta, când cu el, când cu croitorul, în gând desigur, până s-a trezit şi G pe la ora 11 am. Păi cum să nu mă cert, când Kurup nu-i dă radioul nici lui Pinku, nici mie îndărăt. Şi croitorul, care vrea să ne tapeze de 100 dolari! G zice că, “las, că vin eu cu voi şi-i zic că lucrez la guvern, poate se sperie”. Că dacă a avut noroc cu reşoul ăla stricat pentru care a primit banii înapoi, cu chestia asta, speră să-i meargă şi dincoace, la croitor, Tot certându-mă cu tot satul, m-am dus la bucătărie şi am pregătit „ouălelele” pentru noi şi cartofii prăjiţi pentru Nana. Am trezit-o şi hai în Camp să ducem pozele la făcut. În drum am luat gulabele pentru mâine, că plecam la Taj Mahal, dis-de-dimineaţă, cu Vishvanat. Nu mai spun câţi bani ne trebuiesc, în afară de cele 3000 pentru maşină! Intrarea la Taj este de peste 600 sau chiar 700, după cum ne-a spus Ruru, care fusese cu o zi înainte de plimbarea prin Delhi. Din Camp am luat o ricşa până în Kamla şi ne-am amuzat tot drumul, că ne era cam frică, da’ n-am păţit nimic. In loc de adidaşi, Nana şi-a luat nişte tenişi. Pe urmă am găsit un băiat, mare artist, la care şi-a pictat palmele cu henna. Mamă, ce-i mergea mâna puştiului! Toată admiraţia pentru el şi pentru munca migăloasă pe care a făcut-o. Mai greu a fost după aia, că trebuia să stea trei ore să  pătrundă în piele henna, şi-i curgea nasul, şi-i intra părul în gură, şi-i îngheţaseră mâinile. Ah, cu ce plăcere perversă i-am şters nasul pe stradă, în văzul tuturor! Am mai cumpărat un shalwar camish pentru măine că vrea să meargă la Agra îmbrăcată frumos. Am lăsat 200 rs şi a venit un băiat cu costumul acasă, la ora 5, cum i-am zis. Îi vine perfect şi e încântată, ceea ce mă bucură nespus de mult, că vreau să facem absolut tot ce putem să se bucure de tripul ăsta, care o costă o avere. Păcat că suntem noi prea săraci. Apropo, a intrat şi leafa, dar şi noi intrarăm binişor în banii de bilet. O să-l luăm în februarie, de. Între timp ei s-au şi întors de la fotograf, pozicile i-au ieşit perfect, aşa că s-a liniştit. Acu a plecat la internet. G taie pepenele verde şi e bun. Să dea Domnul mâine să fie o zi frumoasă şi să ajungem sănătoşi înapoi.

5 ian.

A fost o zi prea plină. Eu, una, m-am trezit la trei, după ce abia mă culcasem pe la unu. Norocul meu este că nu dorm mult şi mi-a ajuns. Fă ouălelele şi cartofii prăjiţi pentru Nana, ceai, cafea. Abia apoi i-am trezit. La ora cinci şi câteva minute eram deja porniţi la drum. Un frig în maşină de stăteam rînjiţi. Luasem eu o pătura, da’ i-am dat-o lui G, căciula mea, Nanei să-şi bage picioarele, că plecase în tenişii ăia de cu o zi înainte cumpăraţi. Pe la şale venea un curent rece de sub canapea, îmi înţepenise spatele şi era tot un sloi. Guturai la toate trei nasurile. O plăcere de călătorit, ce mai! Plus că erau cu nervi, că nu-şi terminaseră somnul. După o vreme ne-am obişnuit, ne-am calmat şi încet- încet a început să se lumineze. Pe la 9 cred, am ajuns la Agra. Nu prea am ce să povestesc de pe aici. A făcut Nana poze prin diverse monumente, mie mi-a plăcut cel mai mult Red Fort. A fost capitala mogulilor înainte de a se muta la Delhi. După el au făcut copia din Delhi, dar ăsta din Agra mi-a plăcut mai mult, e mai rafinat şi mai complex. Şi mai bine întreţinut. Lume multă, turişti străini şi locali, care de care mai nesimţiţi şi mai obraznici unii faţă de ceilalţi. Ăştia albii îi uşuiau pe indieni din drum, să-şi poată face ei pozele sau să filmeze, da’ nici ai mei nu se sinchiseau de fel de ei şi-şi vedeau de drumurile sau de poziţiile lor. Cu o parte dintre ei ne-am văzut şi la Taj, unde, nici nu ştiu ce să zic, era plin de indieni, mai ales. Te împingeau, se băgau, te tratau ca pe un căcat. Şi la Agra, aceeaşi problemă cu taxele de intrare, flagrant de discriminatorii: la Red Fort, 300 rs de persoană. G se duce cu cardurile de rezidenţi la casă, încercând să intrăm la preţul indienilor. Aş, s-a umilit de pomană că n-a ţinut. Asta după ce, strigându-mă el să vin cu banii, a dispărut din vederea mea, şi, cum îl căutam eu pe unde nu trebuia, adică prin intrarea principală, care e ca un tunel prin zidul fortăreţei, răsar lângă mine vreo patru ciochidari cu matrace în mâini, că li s-a părut că vreau să intru fără să plătesc, de mi-am şi amintit de mineriada noastră, când m-au speriat nişte mineri la metroul de la universitate, plini de suspiciune, tot cu bâte şi ei. Mamă, ce m-am răţoit la G când am dat de el, de s-a şi speriat. Şi cred că s-a şi supărat puţin pe mine. Până la urmă am dat 600 de rs şi am intrat doar eu cu Nana, că doar nu era s-o las singură. A făcut multe pozici, reuşite toate în ciuda vremii posomorâte (că le-am şi scos de la studio între timp, mă dusei cu G după ele şi după doctorii că zice că a apucat-o sinuzita. Noroc că am găsit augmentin, că doar ăla o ajută, după cum e ea convinsă). Când ieşirăm de la Red  Fort abia trecurăm nevătămate printre vânzători şi cerşetori, am dat fuga la taxi şi am pornit spre Taj, care era la doi paşi. G rămasese afară cu şoferul, să-şi aştearna refulările pe hârtie. Ceea ce a făcut şi la Taj, că acolo taxa a fost de 750 rs de persoană! Plus câte 10 ca să îţi pună nişte cipici peste pantofi, să nu umbli desculţ pe marmoră. (La intrare, când plăteşti, ţi-i pun ei. La ieşire, nemaiprezentând nici un interes, trebuie să te grămădeşti să ţi-i scoţi singur, dacă poţi să desfaci nodurile!). Taj-ul, ca monument, nici nu mi-a depăşit aşteptările, dar nici mai prejos n-a fost. Am văzut atâtea documentare şi cărţi despre el, încât a fost ca ceva “déjà vu”! În schimb, turiştii de toate felurile care mişunau pe acolo, lăsau impresia că îl pângăresc. În fond e mormântul celor doi, Shah Jahan şi Mumtaz, care s-au iubit şi care au avut o soartă atât de nefericită, chit că erau ei împăraţi. De fapt al ei, înălţat de el pentru ea, dar e şi el înmormântat acolo. Sunt eu, acum, prea obosită (e a patra oară pe ziua de azi când scriu la pagina asta şi vreau să termin până se întorc G şi Nana din Kamla, unde s-au dus după rochia lui Teo, acum, seara, la 6.30). Am făcut o poză chiar pe marginea bazinului, în centru. Ei bine, era plin de localnici care-şi făceau poze acolo. Numai pe noi ne-a fluierat gardianul! Da’ tot am făcut-o, pretinzand că nu l-am auzit! După două filme terminate, am ieşit. Bietul tata era pe aceeaşi bancă pe care-l lăsasem când m-am întors cu ţigările şi munfalicile cu care nu aveam voie înăuntru. ( Dacă nu era el, ar fi  trebuit să le  arunc, fiindcă nu aveau un loc în care să le laşi până la ieşire. Ţigările Poll Moll, bricheta şi scrumiera. Ha! Sau să  nu intru, după ce plătisem a opta parte din leafă, la intrare!) Îl chinuise unul care s-a aşezat lângă el cu un pahar de ceai pe care l-a sorbăcăit şi cu care şi-a clătit gura vreo 20 de minute. După aia i-a aruncat şi paharul gol drept pe pantoful lui. Negustorii – ciucure pe noi. Unul foarte insistent ne-a urmărit cred că vreo 30 de metri ţinând morţiş să ne vândă nişte chestii de pus la gât “pure silver” pe care cerea 250 rs la primul metru, iar la al 30-lea ni le dădea cu 30 rs. Nana către el, după ce-i tot spusese că nu le vrea: “Look into my eyes! I do not want them, do you understand or not!” Şi ne-a lăsat. Cred că a făcut ochii ăia ca mine când mă înfurii şi s-a speriat bietul om. Am cumpărat un elefănţel de bronz, cred că destul de vechi, care ne-a plăcut la amândorura, 50 rs. Altceva n-am luat, că am cam terminat banii. Am pornit spre Mathura, să vedem templul lui Krishna. Mathura este locul în care s-a nascut Krishna acum vreo 5000 de ani, ştiam data, dar o s-o găsesc eu. La un colţ unde trebuia s-o cotim la dreapta, ne opreşte unul şi spune că templul e închis până la nu ştiu ce oră da’ că ne duce el într-un loc de care n-am auzit. Gata, zic, hai acasă că nu vreau să ajungem ca în coşmarele mele în care te tot învârţi şi nu mai ajungi niciodată unde vrei. Şi, tot ca în ele, făceam şi pe noi. Aşa că am plecat şi-am tot mers până am găsit o pădurice pe marginea drumului şi m-am dus şi eu şi Nana. Pe când oftam noi de uşurare, ea vede un maimuţoi care se uita aşa la noi… Când s-a prins că l-am văzut, s-a făcut că nu-l interesează şi a privit în altă parte. “Du-te”, îmi zice ea înnodându-şi şalvarii la betelie, “şi adu o banană şi aparatul, poate-i fac o poză”. Dau fuga şi-l trimit pe G cu ele, da’ ăsta nu se-ndură şi muşcă şi el o dată din banană, drept care s-a supărat maimuţoiul şi a vrut să sară la ei. Nu cred că au mai apucat să-l pozeze.  Pe drum am mai întâlnit cămile, fotografiabile, trăgând la cotigi, (elefanţi pozase doi în Agra). Până am ajuns acasă se făcuse 6 seara. Obosiţi nevoie mare, şi cu capsa pusă, mai mult ei doi. G ia filmele şi se duce în Camp să le lase la developat. La întoarcere, pe drum, se ia după o Puja, un fel de alai religios, şi să mai vină acasă, neam. De mă luasem de gânduri. Vine după nişte ore bune, cu câteva boabe de pufuleţi descântaţi şi ni le dă să le mâncăm şi să ne punem câte o dorinţă că se împlineşte. Eu, de dragul lui, iau, da’ Nana face mofturi că o doare-n gât, că chestii, că alea-alea, mă rog, cum e ea. Ăsta se înfăinează, pune botul, până la urmă le ia şi Nana,  şi  reuşim să-l îmbunăm. Adevărul e ca fata a răcit şi mai tare (s-a mai şi spălat pe cap cu o seară înainte, iar în maşină a fost un frig criminal), a apucat-o capul, sinuzita şi a intrat în panică. Norocul ei – şi mai ales al meu – că i-am găsit azi toate doctoriile pe care le voia. Deja se simte mai bine. G în schimb, care n-are nici un fel de jachetă sau haină peste pulover, e cobză şi e şi rău la boală. Acu’ sunt singură acasă şi mi-e urât. Mai devreme au sunat Esha şi Radha. Mâine vor fetele să se vadă, eu crăp să n-o las singură. Nici nu vreau să mă gândesc la perspectiva de a o lăsa să plece singură in oraşul ăsta. Văd eu mâine cum fac.

8 ian.

Ieri a fost cea mai urâtă zi de până acum. Frig, ceaţă, cenuşiu. Cred că şi azi o să fie la fel. Are şi Nana mea un ghinion! M-a durut capul toată ziua. Nu mai sunt răcită, da’ nici sănătoasă nu sunt. Alaltăieri a fost tot aşa de dimineaţă, apoi, pe la trei a ieşit soarele, dar tot frig era.  La 930 a venit Nilima şi ne-a luat pe la Neetu, fiica ei, gravidă în 7 luni. O oră jumătate am făcut până la ea, undeva dincolo de Defence Colony. Eu o ştiam o fetiţă pirpirie, cu un mic handicap (pe care aproape că nu-l mai are) la un picior. Acum e femeie în toată legea şi cu o personalitate puternică. O cam execută pe maică-sa. N-o iartă că a dat-o la internat, unde, zice ea, a avut o viaţă oribilă. Şi nici că nu l-a uitat pe taică-său şi o foloseşte pe ea, adică pe Neetu, ca să afle veşti despre el. E distantă cu Nilima şi n-o prea iubeşte. Cu noi a fost prietenoasă. A ieşit cu Nana la o plimbare prin parc, cu câinii şi cu puştiul care le e servant, probabil că au vorbit ele mai multe, da’ nu ştiu eu. Zice că e fericită cu bărbat-su. Noi nu l-am cunoscut că era la serviciu. Am stat vreo 3 ore, vorbind eu cu Nilima şi ele între ele. Şi era un frig în apartamentul ăla enorm, de-mi îngheţaseră şi maţele! Am luat lunch-ul acolo şi pe la trei am plecat să ne întâlnim cu Radha, în Connought Place. Radha e fiica Eshei. Când era mică era mai retrasă decât alţi copii din compound şi cu nasul pe sus. Acum e plină de efuziune, caldă, vorbăreaţă şi foarte prietenoasă. S-a bucurat sincer să ne vadă. E ziaristă la ştirile de pe internet. După un ceai la un restaurant din centru, pe care a ţinut neapărat să-l plătească ea, am plecat la ea acasă, adică la Esha, în Jor Bagh, care a moştenit o casă acolo. Şantier, da’ pe mine nu mă interesa. L-am întâlnit şi pe Andre, care e pensionar şi se ocupă tot cu sociologia. Ne-am amintit din copilăria fetelor amănunte pe care n-aş fi crezut că le-a reţinut tocmai el, care pare cu capul în cu totul alte sfere la orice timp. Radha ne-a arătat casa, după ce au plecat ei la lansarea unei enciclopedii în care avea şi Andre un capitol. Eu o ştiam de data trecută, acum douăzeci de ani, când am crezut că am probleme cu inima şi m-a dus Esha la unchiul ei, care era cardiolog.  Casă mare, tot atât de elegantă ca a lui Satiavrat, însă mult mai bine situată, în buricul oraşului. Tara, fiica mai mică a Eshei, este în Bombay, de una singură, lucrând la o bancă, în domeniul dezvoltării învăţământului, în care, probabil, firma are vreo contribuţie. Umblă prin toată India în delegaţii. Imi închipui ce este în sufletul maică-sii. Şi mai are ea o durere mare: nici una nu s-a măritat. La 30 de ani, aici, o fata e prea bătrână pentru măritiş. Şi amândouă fetele sunt frumoase, Tara a fost chiar miss Spring Dales, şcoala in care a învăţat şi Nana acum douăzeci de ani. Sunt fete independente, ca şi Nana. Dacă n-au întâlnit încă pe cineva care să le corespundă, mai bine că nu se înhamă la o căsnicie ce ar putea fi nefericită. Că aici o femeie divorţată e renegată de toată lumea. Îmi amintesc de Selima, care, acum 20 de ani nu avea nici o prietenă şi  nici familia ei n-o prea agrea, tocmai pentru că a avut curajul să părăsească un bărbat care venea cu alte femei peste ea în casă. Dar problema asta cu măritatul e quasi generală. Nilima se întreba ce o să se facă ea când n-o mai fi Margaret şi o rămâne singură şi neputincioasă. Cred că deşi Neetu nu o prea iubeşte (sau doar nu o arată) n-o s-o părăsească pe maică-sa la nevoie. Dar, mai ştii? Aunti Trikha, deşi măritată, despărţită de uncle, care nici nu vrea să ştie de viaţa ei amărâtă, iată că se poate! Trist şi greu de îndurat!

Radha ne-a adus acasă cu taxiul şi a urcat să-l vadă şi pe G. Ce s-au mai bucurat amândoi! Îmi place de ea foarte, foarte mult. A rămas ca pe 9 sau 10, când vine şi Tara în Delhi, să se vadă toate trei o zi întreagă.

Ieri, cu toată vremea urâtă, am plecat numai eu cu G în Kamla şi i-am luat rochia colegei ei, în sfârşit. Bine că s-a lămurit, că ne-am făcut o groază de nervi.  Am mai luat de-ale gurii şi n-am mai ieşit de atunci. Am cam şi bolit eu, ei au jucat şah toată după amiaza şi seara, că nu se putea merge nicăieri. Şi sunt şi răciţi amândoi.

Azi, Jan Path scrie pe mine şi pe Nana. G s-a dus la clasă, e prima zi după vacanţă, de-o veni careva. Ieri am împlinit 65 de ani.

10 ian.

Penultima zi din călătoria Nanei aici. O să fie foarte trist fără ea! O să ne amintim seară de seară diferite amănunte, sentimente, întâmplări, aşteptând să treacă timpul. Acum sunt iar în vrie, cu plecarea. Atâtea de făcut, de rezolvat, de stabilit. Ieri şi alaltăieri au fost două zile pline, nici nu mai ştiu ce am făcut. Diverse nimicuri şi mici expediţii în jur. Azi vin Leela şi Sharma să ne ia la dinner. Mie mi-ar conveni să rămânem acasă, ar fi mai intim, dar nu pot să le refuz, deşi vor cheltui o groază de bani. Preferam să comandăm aici mâncarea.

Dimineaţă era o ceaţă de nu se vedea mai departe de marginea balconului. Bine că Nana pleacă la miezul nopţii. Atunci nu e ceaţă. Altfel trebuia să rămână în aeroport până se ridica aceasta, către prânz. G a plecat la şcoală înfofolit în şal şi cu cipilica în geantă, că i-a fost ruşine să-l vadă ăştia de la poartă cu ea pe cap! E tot răcit şi răguşit. Şi s-a mai şi spălat aseară  pe cap. Ceea ce trebuie să fac şi eu astăzi. Dar e un frig şi o umezeală în casă, cu tot radiatorul non stop. Peretele exterior e  ud şi  mucegăit complet.

Ieri ne-am dus în Camp de am mai cumpărat câte ceva pentru cei de acasă. Nu prea multe, că nu mai avem bani. Mai avea Nana, că şi-a schimbat şi ea dolarii pe care-i avea la ea. Imi pare rău, aş fi vrut să-i păstreze pentru călătoria îndărăt. Mi-ar fi plăcut să le pot trimite prietenilor noştri, care ne lipsesc foarte mult, tot felul de fleacuri. Dar nici loc în valiză nu prea este, că le are şi ea pe ale ei.

Tot ieri am cumpărat banane şi le-am fericit pe  maimuţe şi i-am dat şi vacii mele preferate, cea pătată ca o boabă de fasole, pe care n-am reuşit nici acum s-o pozez, că a venit şi ea la mine. Tot o să-i fac eu câteva poze, nu mă las, că tare mai e frumoasă ea, Fasolica. Şi cam atât.

11 ian.

Gata, deseară pleacă. Sunt plină de grijă. Abia dacă am dormit azi-noapte. Nici nu ştiu ce am de făcut eu acuma. Sunt total în ceaţă, din cauză de stres! Ar trebui să mă duc să cumpăr un cântar medical, să fiu eu sigură că nu trece de kilograme. Pleacă cu două valize, rucsacul, scaunul şi geanta. Dacă n-o lasă să treacă? Trebuie să fie la aeroport cu trei ore jumate înainte, G probabil va vrea să plecăm după ce intră, eu aş vrea să stăm până decolează. Azi noapte la ora unu era ceaţă. Dacă întârzie plecarea? Ce se face ea singură? Cum o să reziste vreo 34 de ore fără să doarmă? Nici cu sinuzita nu e bine şi or s-o doară urechile la altitudine… Şi uite-aşa, nu pot rezolva mai nimic. Şi mai şi sufăr. Sigur că ea mă uşuie când mă bag şi eu ca musca în curu’ calului. Se descurcă ea, ştiu, dar asta nu mă face pe mine mai nepăsătoare.

Aseară am fost la restaurant. Oberoi. Au venit Leela şi Sharma şi ne-au luat, şi ne-au dus, şi ne-au ospătat cu tot felul de bunătăţi indiene. Cred că au dat mii de rupii. Ce să le fac, ele au vrut, eu aş fi preferat să stăm acasă, să comandăm cina jos şi să vorbim. De vorbit, am vorbit şi acolo. Sharma a fost măritată, divorţase de două luni, că nu se înţelegeau. Dar, cum am mai spus, o femeie divorţată, aici e ca şi stigmatizată. Ne-au spus despre asta în mare taină. Leela, maică-sa, e plină de viaţă, cum era şi acum 20 de ani.  Micuţă, mai scundă chiar decât mine, plină de energie, bucuroasă tare să ne revadă. Sharma e cu puţin mai înaltă decât ea, durdulie şi frumuşică. Are ceva, nu ştiu ce, un fel de lipici, de vino-n coace, ceea ce o face foarte plăcută. Am aflat şi despre Neeru, sora ei mai mare, măritată în California, tot cu un indian, cu care are o fetiţă de doi ani, după care Leela e înnebunită. Îi pare rău că Shivji nu a apucat să o vadă şi să o ţină în braţe. Că, povestea Leela, ea se juca cu copiii, îi strângea împrejurul ei, dar dacă soţul ei intra în cameră, fără să vorbească cu vreunul, doar stând şi privindu-i, încet-încet, toţi copiii se duceau la el. A murit în 1999, pe 1 iulie. A fost ucis. Fusese la bancă, a fost urmărit şi, chiar la câteva case de locuinţa lui, ziua, la 11.30, a fost jefuit şi lovit în cap. A murit la spital, după trei zile, fără să-şi mai revină. Bineînţeles că poliţia n-a mai descoperit nici până azi cine l-a ucis. Şi, lucru ciudat, exact aceeaşi întâmplare, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, s-a petrecut într-o altă parte a oraşului, cu un cunoscut de al lor, care avea 2 lacks (200.000) în geantă, scoase de la bancă, tot în faţa locuinţei. Cineva l-a ameninţat cu pistolul, el i-a spus să ia banii dar să nu-l împuşte, a luat banii şi l-a împuşcat. Nici asasinul lui n-a fost descoperit. Leela era tristă, dar împăcată cu situaţia acuma, că viaţa trebuie să meargă înainte, zicea ea. Norocul şi puterea ei sunt cele două fete. La început a fost supărată pe toată lumea, dar, încet, rana s-a închis, deşi e dureroasă încă, şi îşi vede de cele două fete. Se duce în fiecare an în California, la Neeru, Sharma stă cu ea, aşa că se descurcă cumva cu durerea ei. Şi ce om deosebit era Shivji! Şi mare personalitate în domeniul dreptului. Cina de aseară a fost, cred eu, şi în memoria lui, şi pentru a ne dovedi că se desurcă. La înapoiere au urcat la noi şi-mi pare rău ca nu le-am tratat cu câte o ţuică, fiindcă am înţeles de la Nana că ele ar fi vrut să ia şi vin la masa, dar dacă noi n-am vrut…

Dimineaţă, astăzi, m-am dus cu G de i-am făcut ultimele cumpărături, printre care şi un cântar, ca să-şi verifice greutatea bagajului. Are vreo două-trei kile în plus. Când am ajuns acasă cu macaroanele şi puiul manciurian de la rulota tibetanilor, care, de fapt, sunt indieni din Punjab şi pregătesc mâncare chinezească (!), Tara era aici, am văzut-o şi pe ea un pic, că se grăbea. Au mâncat oarece şi apoi Tara a plecat, spunând că se întoarce pe seară şi cu Radha. Acum dorm amândoi, G în ciupercărie şi Nana dincoace,  numai eu stau şi bântui. E o zi frumoasă, astăzi, că tot pleacă Nana, de! Ar trebui să citesc toate paginile pe care le-am scris, să le corectez, că sunt cam greu de citit cu grafia engleză, da’ n-am răbdare. În urmă cu  două zile, instalaţia electrică a vecinului spaniol a luat foc. Ne-am speriat noi, da’ ce s-a speriat el! Nici acum n-au reparat-o. Cred că l-au mutat în altă cameră. Maimuţele ne vizitează balconul aproape în fiecare zi, iar nopţile s-au aciuit la vecin şi fac scandal, se bat, zbiară şi se fugăresc. Nu pot dormi că mă sperii, fire gingaşă, de!

Vă trimit aceste pagini pe post de scrisoare, sper să nu fiţi supărate pe mine că n-am scris. Dar mă gândesc la toată lumea în fiecare zi şi cu orice prilej. Abia aştept să venim acasă. Venirea Nanei aici a fost o binecuvântare şi o bucurie. Acum, că pleacă, o să fie mai trist şi mai puţină activitate, dar mai avem două luni jumate, or trece ele cumva. Vă pupăm pe toată lumea şi să ştiţi că ne e dor. Mai ales de o canastă! 

12 ian.

S-a dus cucu’ de pe-aici, şi-a lăsat părinţii trişti… Mai ales că azi noapte, după ce am venit acasă, că nu ne-au lăsat şi pe noi înăuntru, în aeroport, ne-a sunat Nana de la hotel Hayat că s-a amânat plecarea pentru ora 11 am. Din cauza ceţei. M-a apucat amocul! Da’ ce puteam să facem? Pe de o parte e mai bine că s-a dus la hotel, că nu mai era nici o problemă cu ajungerea la aeroport, nici cu transportul. Dar tot e un ghinion. Acum e 4.3o pm. E în avion, de l-ar prinde pe celălalt, că avea l2 ore intre ele. Am dormit prost şi-am visat cutremur. N-aveam chef de nimic, am stat în pat toată dimineaţa. A mai sunat G la hotel şi i-au spus că au plecat, îmbarcarea fiind la ora 8. Pe la 12 a încercat să afle de la aeroport sau agenţie, dar n-a reuşit să prindă nimic la telefon.  Abia ce mă sculasem din pat şi au venit doi studenţi, au stat vreo trei ore, le-am dat ceai, macaroane cu sos de roşii şi nişte prăjituri rămase de la Nana. Se pregătesc pentru un fel de spectacol-seminar. Numai că nu prea ştiu româna. Aşteptarea e grea. G se culcă, eu n-am somn. Abia mâine pe la 1430 ne-am înţeles pentru chat, dacă o prinde avionul de Bucureşti. Dacă nu, poate o fi vreun email. Nici nu ştiu cu ce să-mi umplu timpul. Am mutat din ciupercărie toate hainele şi tot ce mai aveam, toate umede şi unele, cum ar fi valiza, pline de mucegai. G a spălat vasele că apa e înfiorător de rece, în continuare. Ziua e frumoasă, dar nu-mi mai pasă, dacă Nana a plecat. Putea să şi plouă, că era mai pe sufletul meu.

15 ian.

Văd că de când a plecat Nana, nu prea mai am chef de scris. Am aflat luni că a ajuns acasă aşa cum era programat. Pe dată m-am liniştit! Ieri am stat pe chat o oră, dar cam dificil, că se tot întrerupea. Nici nu ştiu cum a trecut ora aia, că n-am apucat măcar s-o întreb cum i-a plăcut rochia lui Teo, dacă le-a făcut plăcere celor cu micile cadouri.  Ştiu de Bulă că e bucuros că a venit acasă şi nu mai e singur, dar că e murdar, că Felicia a făcut un preinfarct, ceea ce e foarte trist, fiindcă n-are pe nimeni să stea cu ea. Singură în casa aia izolată şi cu o fiară de doberman lângă ea, Doamne păzeşte! Îmi pare rău că nu sunt acasă, aş mai fi dat eu pe la ea, măcar la două zile, poate are nevoie de ceva, poate îi e urât, poate îi e teamă acolo singură… S-o întreb azi pe Nana, că parcă a spus că are adresa de email, poate reuşesc să-i scriu câte ceva, s-o mai înveselesc. Trebuie să fie tare greu să fii singur în condiţiile astea, în care n-ai voie să faci efort, să te mişti, să te superi. Poate o fi chemat-o pe Sanda să stea cu ea. Din ce i s-o fi tras preinfarctul ăsta? Mai întreb şi eu, ca proasta. Ştiu că are probleme cu Dragoş, numai de aci i s-a tras. E greu să fii singură!

Da’ ale mele ce-or fi făcând? Ce faci măi, Popeasco, cum te duci tu pe iarna asta, când până şi aici e frig şi umezeală, darămi-te acolo, până în Militari? Nu ţi-au îngheţat oasele? Mă gândesc adesea cum pleci tu cu sticluţa de ness în poşetă pe toate autobuzele alea. Da’ să vezi tu aici autobuze! Indesate ca borcanele cu ardei iuţi la murat! Ce-ţi mai face nepotul? Dar toţi ceilalţi? Dar soacra? Habar n-ai cât de mult îmi lipsesc întâlnirile noastre de dimineaţa sau prânz. Stau aici singurică până vine G şi mă gândesc la toate cele prietene ale mele de acolo La Gabi, la TJ, la dna Gosp, şi mă apucă un dor… Eh, lasă că nu mai e mult, două luni jumate. Biletul nu l-am luat încă. Aşteptăm să vină leafa, că am cam intrat în el. Şi nici nu ştim încă sigur dacă se termină pe 4 aprilie anul. Ar fi nasol rău dacă ar trebui să plătim iar penalizarea de 25 dolari.

Azi am fost la universitate cu G la seminarul Eminescu, organizat şi cu ocazia împlinirii  a 25 de ani de predare a limbii române în India. Au venit toţi studenţii, plus câţiva invitati de ai lor. A mai venit şi un contabil-cântăreţ la radio, scriitor şi activist în domeniul umanitar pe care îl cheamă Satish Solanki. A venit alaltăieri la noi să îi scrie G câteva expresii în româneşte, cum ar fi: “Dumnezeu este unul”. Şi altele, pe care le avea scrise în diferite limbi şi zicea că vrea să facă o expoziţie cu toate.  Şi avea destule! O figură ciudată, cu o căciuliţa în dungi pe cap, firav la trup dar, dacă n-a  exagerat, cu suflet mare. Nici nu ştiu de unde să-l iau şi unde să-l pun. 10% din venitul lui, care nu cred că este deosebit, îl pune pentru binefaceri: copii handicapaţi mental, orbi, cărora se duce în fiecare zi să le cânte, să le taie unghiile, să le ţină companie. Le ajută pe fete să se pieptene, le spune dacă s-au îmbrăcat corect, înaine să plece la cursuri. E însurat şi are şi el doi copii. A învăţat pe loc imnul României (prima strofă, că nici noi nu ştim mai mult!) şi Lioară, Lioară, două versuri (tot din motivul acela). Să fi auzit cum suna… Că a pus în melodii puternice accente indiene, de nu prea mai semănau a muzică românească, dar nici dezagreabile nu erau. Azi a venit şi le-a cântat la clasă, mai bine decât studenţii lui G. Despre care trebuie să recunosc că au muncit din greu să înţeleagă cuvintele din colindele cântate de Hruşcă! Nu se puteau recunoaşte decât un cuvânt sau două, dar mi-am dat seama cât de mult s-au străduit. Le-am promis că o să mă duc după ore să-i ajut să priceapă şi să pronunţe corect cuvintele, căci, la melodii se descurcă foarte bine, în  stilul “ avaramu”. Mai ciudat e că unul dintre ei, muslim de religie, a cântat un colind (tot de pe caseta respectivă, că asta ne-au trimis cei de la bibliotecă) şi  cuvântul pe care îl pronunţa cel mai corect era “Precesta”. Cred că dacă ar fi ştiut ai lui ce cânta el acolo îl beleau! Alţii au spus  poezii de Eminescu, Chitranjan a fost prezentatorul şi a ţinut un speech în engleză, cu câteva fraze în română la început, (dar ce pretenţie să aibă careva, abia de două luni jumate – din care trei săptămâni au fost sărbători şi vacanţă – au început să înveţe!), despre Kalidasa şi Eminescu, paralelă între Shakuntala şi Călin. El e cel mai bun, mai tenace şi mai serios dintre toţi. Vrea să vină la bursă la Romanica, se zbate, că e copil de oameni sărmani şi n-ar avea cu ce să-şi plătească avionul nici în două vieţi!

A mai venit şi Vibha, şefa departamentului, când a auzit că e vorba de trataţii (sunt eu rea, era datoria ei să participe şi o şi invitaseră studenţii, sperând că nu va veni – de altfel, ei voiau să-l invite şi pe Geoană!). I-am spus unei fete, Seema, să-i ofere ei “buche”-ul pe care i-l dăduseră lui G, ca să-şi pună pile la ea, şi i l-a dat, după ce i-am spus că eu mai am încă trandafirii pe care mi i-a adus duminică. A gâdilat-o pe burtică pe şefa, de! Da’ tot a dat cu mucii în fasole, spunând că ar trebui pus accentul pe lupta pentru libertate în literatura contemporană, nu pe operele vechi, care acum nu mai prezintă mare interes, cum ar fi scrierile religioase sanscrite! E-te-te de unde sări urmaşa lu’ Lenin! Comunistă până-n vârfurile unghiilor, ce mai! Hai la lupta cea mare, fraţi luptători pentru libertate! Ce-are asta cu prefectura, nu înţeleg! Că doar nu este catedra de ştiinţe politice! Dar, las-o-n-colo de propagandistă, să revin la studenţi, care, au pus mână de la mână şi au servit nişte “refreshmente” şi un tort pe care au scris “Mihai Eminescu’s Anniversary” (nu ştiu dacă am speluit bine). De asemeni, un banner pe care scria cam aşa  “25 de ani de predarea românei în Delhi, silver jubilee, Dr George Anca” şi nu mai ştiu ce, dar l-a cerut G şi îl avem acasă, de amintire! Aveau şi un CD-ROM trimis de acasă, cam insipid şi fără nici un comentariu sau sonor.

Am plecat spre casă pe la palmierii fetii, am mai numărat o dată lovidragii, fiecare pe partea lui, eu, 52, G, 48. (zice că s-a lăsat bătut, din galanterie, ca să câştig eu! Iar eu îl şi cred!) Numai ce am ajuns şi încălzeam macaroanele alea de ieri de la tibetani, că apare un student, şi-apoi încă unul, şi încă unul, că nu se mai termina şirul. Au venit cu toţii să mai stea de vorbă cu profesorul, şi să îi spună cât de mult le-a repugnat ce-a zis şefa Dept.-lui!  Eu nici nu apucasem să strâng chiloţii întinşi pe spătarele scaunelor la uscat, că afară nu-i putusem pune din pricină de maimuţe. Cred că vreo trei, care veniseră primii, s-au prins, deşi erau acoperiţi de prosoape. De un’ să ştiu eu că vin! Am pus de ceai, n-aveam ceşti, (am adunat toate paharele, şi pe alea de plastic, şi ceştile şterpelite de prin avioane), n-aveam scaune (doar patru, două fotolii şi două paturi) până la urmă am mai adăugat şi o măsuţa pe care să se mai aşeze doi. Foarte lipicioşi, mai ales fetele, foarte dezgheţaţi şi smecheraşi, băieţii, (până la urmă i-am dat unuia, lui Direndra, un pachet de ţigari Pall Mall şi două brichete de alea cu cuarţ, goale.) Seema m-a ajutat cu ceaiul, zicea s-o consider fata mea. De fapt, cam toţi mi-au spus “mama” şi s-au aplecat să-mi atingă picioarele, în semn de respect. A mai fost înghesuială în jurul meu şi al lui G la făcut pozici. Io-te la coana mare, strică pozele copiilor cu mutra ei de mamaie! Asta e, mi-a făcut plăcere, ce mai. Văd că ţin la don profesor, altfel de ce ar mai fi venit. Nu prea ştiu despre ce au vorbit, că eu am stat prin bucătărie o vreme, dar când am venit le-am arătat pozele din ţară, făcute de Nana, şi am reţinut că toţi ar vrea să cam plece prin străinătăţuri, fie şi in Românica noastră! Cum au plecat, G a scris un anunt pentru ziarele de acasă şi hai iute la internet. Cyberii or să dea faliment. Iar nu le merge şandramaua, aşa că ne-am dus şi azi la Concurenţă. Am prins-o şi pe Nana pe chat şi, deşi se plângea că e obosită, era plină de energie şi destul de veselă. Zicea că moare cu Bulă de gât, sâmbătă, chiar dacă o muşcă o dată, de două ori, da’ tot îl tunde şi îl spală! Era încurcată cu impozitul pe casă, am mai liniştit-o că nu trebuie să-l plătească chiar acum. Am stat peste o oră (23 rs). Acasă mi-a mai citit G câte ceva (în timp ce eu mă străduiam cu balistic-ul, că m-a umilit fi-mea că nu-mi merge mâna, şi vreau să mă pun la punct), până l-a luat somnul. Numai mie nu-mi este, drept care o să mai fac nişte integrame, da’ le legumesc, că nu prea mai am şi nici nu prea pot să dorm mai mult de patru-cinci ore. Cred că o să mă apuc să scriu basmul celălalt, cu Donosteea, cât de curând. 

17 ian.

Nu trebuia să mă las înduplecată să-l las pe G să trimită jurnalul ăsta lui Stan înainte de a-l revedea. Sunt treburi prea personale pe care n-aş vrea să le împărtăşesc cu altcineva. Una e când scrii pentru alţii şi alta când vrei să reţii gânduri şi întâmplări doar pentru tine. Rău am făcut. Să încerc azi să-i spun Nanei să nu-l trimită, dacă nu l-o fi trimis deja.

Noaptea asta nu putui să dorm, cred că din cauza lunii pline, avui ameţeli, dureri de cap şi angoase. După ce plecă G la clasă, pe la 7.30, mă culcai la loc. Mai dormii o oră jumate, şi aş mai fi dormit, dacă nu venea Satish să-l vadă pe G. Ne-a părăsit Ashok, care trebuie că e supărat că nu am vrut să-l  primim când a venit Nana - şi găsirăm altul! Acu, mie îmi sunt dragi băieţii ăştia, dar sunt şi foarte băgăreţi! Zice că i-a aranjat lui G să îi ofere preşedintelui Indiei o carte, pe care a şi înşfăcat-o (şi încă una pentru vicepreşedinte) şi tare mă mai minunez eu dacă nu “exagerează”. Cum naiba să ajungă el la preşedinte? O fi poliţist? O fi cam nărod? Dumnezeu ştie  ce hram poartă! Peste el veni şi Chitraranjan cu pozele de la “jublee”, bune, ce să zic, şi-i dederăm 500 rs, de mă întreb ce-o să păpăm până la leafă. Mai mâncăm puţin dintr-un colţ al biletulului meu de avion!  G se duse la o mushairă – asta cred că este o întâlnire a poeţilor, care recită fiecare din propriile versuri – organizată cu prilejul zilei naţionale a Indiei. Şi-l luă şi pe Chitranjan cu el, că ălălat plecase cu două minute înainte. Mă gândesc să mă duc să-i trimit Nanei un email şi poate dau şi de ea. Papa mai este de ieri şi şi-a mai cumpărat şi samose, că eu nu pot să le mănânc. Prea iuţi.

Cu fata iar nu reuşii să mă conectez, adică reuşii da’ nu mă văzu. Îi trimisei un email scurt, am încurcat închiderea, da’ ziseră că nu-i nimic, citii două mesaje despre Tinu şi plecai, că n-aveam decât 10 rs la mine. G e la mushaira şi plecă cu banii la el. Şi sunt şi supărată pe el, că iar se ia de mine cu ţigările. Are perioade de răutate pe maţe. Şi eu ce să fac? Că altfel turbez aici, încercând să-mi umplu timpul cu tot felul de treburi inutile, plictisitoare şi neplăcute. Eee!  Da’ îi făcui un ceai, că mie îmi pasă de el! 

20 ian.

Tata mare putu să doarmă azi-noapte, că eu nici să număr oile nu putui! Ieşii pe balcon să mă uit pe cer şi dădui într-un perete de ceaţă! În jos nu se vedea pământul, în laturi nici atât, de parcă nu exista nimic altceva în afara mea şi a uşii din spatele meu. Am intrat îndărăt în cameră, cu gândul la cum ar fi lumea şi oamenii dacă ar fi mereu ceaţă groasă împrejur. Ar fi trişti, însinguraţi, deprimaţi, fără speranţă,  introvertiţi, bâjbâind încoace şi-ncolo, fără să ştie că mai există şi alţii, că undeva este un soare, un cer albastru sau înstelat, n-ar exista nici negrul cer al nopţii – nici cerul, de fapt – nici verdele copacilor, nici o culoare, totul ar fi cenuşiu, inclusiv sufletele! Flori poate n-ar fi deloc, ori ar fi toate de aceeaşi culoare ternă, ca pisicile în noapte…

Io-te ce nu mă lasă pe mine să dorm!  Aşa că luai o carte. “The Indian Asuras colonised Europe” de Dr. K.L. Jain Vasasisya. Altă temă de insomnie! Zice că tot pământul a fost colonizat acum vreo 15.000 de ani de către Asuras,  descendenţii unui mare eremit, Kasyapa, părintele a cinci rase, după cinci dintre fiii săi: Asuras, Gandharvas, Devas, Rakshas şi Nagas. Giganţi, ingineri şi arhitecţi, savanţi, care construiseră corăbii, sateliţi, oraşe, pe tot pământul. Mayaşii, Aztecii, Celţii, Egiptenii, Arabii, ca să nu mai spun de Perşi, toti se trag din aceştia! Inclusiv Europenii. Danube, Dunărea adică, a fost numită după mama Danavilor, Dannilor. Şi face legături mai mult sau mai puţin forţate între denumiri de ţări din America, Africa, Europa, Asia, de oraşe, de personalităţi de legendă. Până şi pe Brejnev îl regăseşte prin Purane! Asta e prea-prea! Dar dacă o fi aşa? Pe mine nu m-ar supăra de fel. Susţine că arienii sunt ei, indienii. Şi ce? Să fie. Oricum, acum toate rasele au cam degenerat şi s-au amestecat, aşa că teoria unei singure rase prinde rădăcini şi scuze pentru antirasism! Îi detestă pe Englezi care i-au cucerit în sec 17, dar susţine că sunt tot de-ai lor, plecaţi cu 15.000 de ani în urmă, goniţi de Vishnu!  În schimb îi cam pupă-n cur pe ruşi, când vine vorba despre ei e numai miere. Au făcut treabă bună aici, ruşii, chiar şi timpurile moderne, universităţile şi tot învăţământul e dominat de comunişti, de “leftişti” cum spune partidul la putere, BJP, care e de dreapta. Eu cred că şi presa e la fel, “leftistă”, după cum îi terfeleşte pe ăştia de la putere. Unde am mai întâlnit eu situaţia asta?…

Ieri veni iar , cum pisici îl cheamă, Solanki, cu câteva bezele prin buzunare, fără ambalaj, le puse pe masă şi ne pofti să mâncăm prasad. Le-am mâncat, ce să facem, nu era să jignim omul! A stat vreo trei ore să traducă un fel de dicţionar, pe care vrea să-l fotocopieze, pentru copii, zice el. Când am văzut că G dă în clocot, că, de data asta avea de terminat paperele pentru examene, i-am luat eu locul, şi am mai stat şi eu cu pronunţările, până după ora două, când eu ardeam să mă duc la internet! Noroc că s-a scuzat el că trebuie să plece, dar revine peste trei zile să continuăm! Ce-o fi în capul omului ăstuia, Doamne? Parcă n-ar avea nimic altceva de făcut, mereu e prin prejma noastră, da’ el zice că are servici, are şi activităţi de caritate, are şi nevastă şi doi copii! Ashok a dispărut de pe piaţa noastră şi i-a luat locul Solanki! O fi poliţistul care ne are în seamă? Sau vorbesc cu păcat, aşa o fi el, şi şi-a găsit alţi doi nebuni ca el care, de ce să nu-l ajute când îl văd interesat de ţara lor? Zicea că l-a învăţat „mulţumesc” pe puştiul lui şi acum, la şcoală la el, mai mulţi copii îl folosesc! Zice: “Eu pun azi o sămânţă, cine ştie, poate peste ani, va creşte un copac!”  Nebun şi el, nebuni şi noi. Şi dacă e poliţist, ce? N-avem nimic pidosnic!

Pe chat nimeri şi Dragoş, pe langă Nana. Mamă, uite-aşa, ca la melci îmi făceau ochii în cap, şi nu mai pridideam cu răspunsurile, că de data asta şi legătura era bună, de mă năpădiseră mesajele! Da’ mi-a facut bine, m-am simţit iar plină de viaţă şi energie, ca atunci când era fata aici! G n-a venit, la chat, că lucra, cum spusei. Când mă duc acasă o pun pe Felicia să-şi cumpere calculator şi să se conecteze la internet, şi puţinul pe care îl ştiu eu, o să-l înveţe şi ea, că e de ajuns cât să se descurce cu comunicarea cu Dragoş. Că ştiu cum e să turbezi că n-ai veşti de la cei dragi! De-aia o fi făcut şi preinfarctul ăla. Lasă, că mă duc eu acasă şi o pun pe linia de plutire, că ştiu cum se schimbă totul dacă intri în virtual, vorba lui G! Veşti noi nu avură pentru mine, dar chatuirăm o oră, care mi-a priit tare mult. O să-i dau ceasul lui Pinku, la plecare, că nu mai vreau să mă cert şi să mă enervez defel, i-am pus cruce celuilalt şi gata. Hai, că mă plictisii, nu mai scriu. Mă duc să fac paturile. Că vasele nu le spăl nici moartă cu apa asta rece! Să le spele G! Mai trecu ceva timp. Veni G, eu mă culcai şi mă puse apoi să-i scot pe dischetă două pagini pe care le scrisese. Naiba ştie ce făcui, că procedai cum dicta el după notiţele de la Nana şi dispăru tot documentul de pe ecran. S-o fi copiat, nu s-o fi copiat, că iar nu ştiui să verific discheta. Aşa, ca să mă enervez. Ce-o să facem cu testele de examen? Bine că nu erau alea, dar oricum se pierdură doua pagini! De ce n-o fi spunând ea pas cu pas, pe ce apeşi, ce apare etc.? O s-o întreb iar, azi când mă duc la email. Dacă nu, să se ducă cu calculatorul acolo, n-am ce face. Plecă el şi veni Chitraranjan cu încă un băiat şi cu o pungă cu mâncare, să mănânce cu noi! Întâi n-am vrut s-o iau, dar n-am vrut să se simtă jigniţi. Le-am spus că le-o păstrez, să se întoarcă. Au plecat încercând să-l ajungă pe G pe drum, că sta acolo vreo două-trei ore. Mamă, ce mă enervai cu discheta aia! Mă arde şi stomacul. I-auzi cum se ceartă maimele pe afară, parcă ar fi mâţe! Ieşii şi mă uitai la ele. Sunt jos în curte. Ăle bătrâne se ceartă între ele, ăi mici se dau uţa pe bambuşi şi se fugăresc de colo-colo. Ele ar fi simpatice, dacă n-ar fi atât de  agresive. Proastele, că ar căpăta mai multe atenţii dacă ar fi bine crescute! De fapt, aici era casa lor, în jungla de peste gard. E dreptul lor să fie supărate pe oameni. Mi-e foame, mă duc să fac macaroanele noastre cele de toate zilele. Mă enervai degeaba. Se copiaseră cele două pagini pe dischetă. Dar nu fuseseră salvate, deşi l-am întrebat. Oricum, le-a şi imprimat. Răsuflai uşurată. Mâncarăm şi se culcă. Eu mai trag cu urechea la gilii ăia din dumbravă, care nu se desparţiră azi de cuib si plânseră de să mi se rupă sufletul. Or fi ieşit puişorii, prea stau amândoi pe marginea cuibului cu capetele spre înăuntru. Un profesor, care lăsase corigent un student, a fost omorât de acesta, acum vreo 10 zile; până azi, n-a zis nimeni nimic de bietul om (49 de ani, două fete, o nevasta casnică, vai de ele!). Acu, universitatea dete nişte bani, nu ştiu pentru ce, că pe asasin îl arestaseră, se umplură iar grădinile şi curţile de poliţişti. Probabil se tem de oarece mişcări. Fiecare profesor trebuie să dea salariul pentru o zi. Sunt mii de profesori în Delhi, cineva şi-a pus întrebarea cine o să manevreze tot bănetul asta. O să dăm şi noi, s-a aprobat în unanimitate. Aseară mai citii despre traficanţii de rinichi. Din Punjab, dar cu ramificaţii în toată India. Tot amărâţii de donatori, care şi-i vindeau pe 30-40 mii rs, sunt arestaţi, nu primitorii, nu doctorii, nu intermediarii. Şi costă un transplant cam 10 lacks, cât o fi fiind asta, milioane, oricum. Mă duc să trag un fum pe balcon, că înăuntru îl apucă amocul pe G! Ce bine că ieşii afară, tocmai la timp să văd o pupăză prin iarbă, cu pene negre şi albe (sau poate maro şi albe) şi cu creastă mare, cu pene cărămizii. Era frumoasă. Mai bine mi-aş cumpăra un binoclu (i-auzi la mine!), că aş vedea mai bine păsările şi animalele care bântuie pe aici.

22 ian.

Iar nu scrisei două zile. Şi poate nici acum nu aş fi scris dacă nu mă supăram din cauza biletului. Sună G la agenţie şi ziseră că tocmai pe 3o martie să sunăm, că abia atunci ar avea preţurile! Da’ dacă nu le au nici atunci? Că e a treia oară când ne amână! Şi cu cumpărăturile ce fac? Nana zisă că am destul timp în cinci zile, da’ parcă eu pot să las totul pe ultima clipă? Ăsta e stilul ei, nu al meu. Om vedea, ne ducem oricum săptămâna viitoare până la agenţia aia să lămurim lucrurile. În afară de asta, alaltăieri făceam exerciţii de copiat pe dischetă testele de examen ale lui G, la care lucrase 4 zile pline, şi mi se înţepeneşte discheta în calculator, că era defectă, da’ eu de unde să ştiu? Nu dormii toată noaptea de nervi şi grijă! Ieri dimineaţă ne-am dus în Patel Chest la un cyber d’ăsta, cu calculator cu tot, şi rezlovarăm problema. Le şi depuse la dept, şi gata, ne-am liniştit. Vremea   s-a schimbat deodată. S-a încălzit simţitor, soarele plonjază în spatete pomilor după ora 6, azi nici ceaţă n-a mai fost. O plăcere. Păcat că n-am şi biletul în buzunar, ca să mă pot ocupa de cumpărături. Lasă, că nici leafa pe luna asta n-a intrat, şi n-aş avea cu ce.

23 ian.

Dormii până după ora 11! Dar mă si culcasem pe la 4 dimineaţa. Se îndreaptă vremea. A fost a doua dimineaţa fără ceaţă, a fost cald peste zi. Azi nici n-am folosit reşoul peste zi. Pereţii din baie au început să se usuce, apa la bucătărie vine mai caldă, pentru că o încălzeşte soarele, care a început să dea căldură. In trei zile, gata, s-a dus iarna! Cu biletul încercăm să rezolvăm. Azi a venit Seema cu doctorul, care e student la clasa lui G, şi au luat ei problema în mână. După ce au stat vreo patru ore, s-au dus ei la agenţie şi s-au interesat. Ne-au sunat şi ne-au liniştit, rezervarea e valabilă şi ne vor anunţa ei când să ne ducem după bilet. Cu Nana n-am putut vorbi mare lucru, că era ocupată. Dar ne-a trimis şi ea un email de liniştire.

Eu am mai dormit şi de la 5 la 8 pm, aşa că acum iar stau de gardă. Nici de citit nu prea pot, că e lumina prea chioară, dar mi-e milă şi de G să o ţin pe aia mare aprinsă. Am o groază de rufe de spălat, că dacă a fost frig n-am putut, dar până luni nu mă mai apuc, şi nici nu ştiu de ce îmi pasă atât de tare… A adus G o carte de la bibliotecă şi mi-a citit despre Tolkien. Toată seara ne-am amintit de Stăpânul Inelelor şi am intrat din nou în lumea lui fantastică, ceea ce ne-a făcut foarte bine amândourora. Şi acum încă sunt exaltată. Când mă duc acasă o s-o recitesc, de data asta punând toata atenţia asupra limbii şi stilului, că acţiunea o ştiu. Cuvântul, vorba indienilor antici, are o mare putere asupra minţii şi sufletului omului, respectiv şi asupra mea, că om sunt şi eu, nu?

Meaning of Gayatri. “OM Bhu, (or Bhooh), OM Bhuvah, OM Suvah, OM Mahah, OM Janah, OM Tapah, OM Sayam.

OM Tat Savitur Varenyem, Bhargo Devasya Dheemahi, Dheeyo Yo Nah Prachodayaat”

OM înseamnă ACELA : Soarele Absolut al Luminii Nemăsurabile (conştiinţa) care pune în mişcare impulsurile (mintea) noastre.

Această Mantra este clar divizată în două părţi: Prima parte conţine cele şapte Vyahrities, cea de a doua, mantra propriu-zisă. În sanscrită, mantra are 24 de silabe. Este compusă într-un ritm care se cheamă “Metrul Gayatri”. Această mantra este o formulă cosmică.

Cele şapte Vyahrities. Aceste şapte trepte formează prima parte a mantrei, şi reprezintă şapte invocaţii. Ele invocă cele şapte straturi ale acestui univers, adică Creaţia. Acest univers este compus ca un cântec, spun Vedele, cu ajutorul a şapte note muzicale (Sapta Swaras) De ex. Vedem o piatră, pomi, animale, păsări, oameni. Toate acestea există, dar nu în acelaşi mod. Existenţa fiecăruia se plasează la un nivel diferit. Piatra există numai fizic.  Un copac există fizic dar, in acelaşi timp, există şi biologic, lumea biologică fiind alta decât cea simplu fizică. Astfel, viaţa unui copac se desfăşoară în două planuri: în planul material, cum se întâmplă cu piatra , dar şi în planul vital, numit trăire, în timp ce piatra există numai în planul material. Acest cel mai de jos nivel, sau Planul Fizic, se numeşte “Bhoo” sau “A exista, A fi” în sanscrită. Plantele trăiesc în Lumea Vitală, cu Prana (principiul Vieţii} , în planul al doilea, numit “Bhuvah Loka” sau Planul Vital. Atât plantele, cât şi animalele vieţuiesc. Dar animalele au un nivel mai ridicat de fiinţe.  Animalele gândesc, în timp ce plantele doar trăiesc în planul vegetativ al vieţii. Animalele se mişcă, dar nu aceasta este diferenţa reală.  Acesta constă în diferenţierea la nivelul Conştiintei, sau Planul Mental. Plantele sunt mai jos în acest plan decât animalele. Aceste nivele sau planuri în gradele Conştiintei, se numesc Vyahriti. Astfel toate cele şapte Vyaahrities, sunt diferite grade ale Conştiintei: 1. Bhooh – planul fizic, 2. Bhuvah – planul vital, 3. Suvah – planul mental, 4. Mahah – planul intelectual 5. Janah – planul super mental. 6. Tapah – planul spiritual, 7. Satyam – planul Divin, Planul Realităţii Absolute, care este Brahma sau Mintea Universală.

Aceste şapte nivele ale Creaţiei sunt descrise ca Şapte Trepte către Templul lui Dumnezeu. Aceste Şapte Trepte de Aur trebuie urcate de către orice creatură, una câte una, înainte de a ajunge la Cea mai Înaltă. Asta înseamnă că înainte de a ajunge la unirea completă cu Brahma, care este ţelul în Brahma Vidya, adică în viaţă, fiecare trebuie să se desvolte prin parcurgerea fiecăreia din cele şapte Locas.

Cele şapte Vyaahritis se referă de asemeni la cele şapte vibraţii, aşa cum întâlnim în curcubeu sau spectrul solar. Toate cele şapte Lokas  (Planuri, Niveluri, Lumi) fac parte din Brahma, care este ca lumina albă ce le conţine pe toate cele şapte culori vizibile în spectrul solar. De asemeni, mantra OM conţine toate cele şapte note muzicale, care, toate sunt în Brahma, Creatorul universului.

Gayatri este o Formulă Mistică  ce conţine esenţa  învăţăturii Vedice. Gayatri se referă la Univers ca la un lucru viu şi ne învaţă cum poate fi acesta studiat.“Tu eşti Universul”, spune, “Tu eşti Timpul Viu, (Ayu) sau perioada vie a Universului, Tu eşti Calea Divină”, adresându-se în felul acesta Puterii Universale dinăuntrul corpului omului.

7 Satya Loka (Nivelul Divin) – Sahasrara Chakra, în creştet

6 Tapo Loka (Nivelul Spiritual) – Agna Chakra,între sprâncene

5 Jano Loka (Nivelul Super Mental) – Vishuddhi Chakra,la baza gâtului

4 Mahar Loka (Nivelul Intelectului) – Anahata Chakra,în dreptul inimii

3 Swah Loka (Nivelul Mental) – Manipurana Chakra, în dreptul ombilicului

2 Bhuvar Loka (Nivelul Vital) – Swadhistana Chakra,în dreptul organelor sexuale

1 Bhu Loka (Nivelul Fizic) – Muladhara Chakra, în dreptul coccisului

Acela care a creat Universul a creat şi Omul, după acelaşi tipar. Acest tipar este bazat pe Structura exprimată de Gayatri: Legea lui Şapte. Există şapte Vibraţii de bază produse în Akasha ( Eter). La începuturile Creaţiei, Brahna, care este Creatorul, exista ca principiu al sunetului. Acest sunet primordial se numeşte “Pranava”, “OM”, Brahma. Gayatri este simbolul pentru potenţele şi forţele conţinute în acest Sunet Primordial numit “OM” (nu aşa cum îl folosim noi, ci aşa cum emana din Creaţie, ca Vibraţie Universală). Pranava reprezintă atât Universul cât şi Omul, construite pe o fundaţie identică. Această primă Vibraţie a Sunetului Cosmic a dat naştere la şapte tonuri. Aceste şapte vibraţii (tonuri) au coborât dinspre Brahma pe pământ ca şapte trepte ale Scării în forma celor Şapte Vyahrities. Această Scară este legătura între Omul trăitor pe pământ, în planul Material (Fizic), cu ajutorul căreia se poate ridica spre înălţimile spirituale ale conştiinţei simbolizată de către Soarele Interior.

24 ian.

Azi n-a mers internetul nici colo nici dincolo, aşa că nu ştiu nimic despre fată. Pe la 5 au venit iar Seema şi Nadeem şi au adus şi o cutie cu fructe. Ea e hindu, el muslim. Se iubesc dar nu se pot căsători. Nu-i lasă familiile. Şi chiar dacă i-ar lăsa, nu-i lasă comunităţile respective, s-ar duce şi i-ar omori. Aşa susţin ei. Pe aici se cam omoară ăştia între ei! Dacă ea ar trece la Islam, probabil că familia ei ar avea de suferit. Nici nu vreau să mă mai gândesc la subiectul ăsta. Ce-or fi având oamenii aceştia de împărţit, că Dumnezeu e îndeajuns de mare cât să le ajungă tuturor. Cred că e vorba de altceva, de politică, de rivalităţi mai vechi, de sute de ani.

G se culcă, zice că îi fâlfâie capul. Acu eu ce să fac? De fumat nu pot că face scandal, de frichinit nu pot, că îl deranjez, da’ nici să-l trimit în ciupercărie să doarmă nu mă lasă inima. La baie căzu o bucată mare de tencuială şi e depressing să mă duc să fumez acolo. Pozai adineaurea, când venii de la email două maime care se soreau pe streaşină. Una dintre ele se supără şi făcu urât la mine, de nu ştiui cum să fug mai repede înăuntru. Ăia micii se dădeau uţa pe bambuşi, mai mare dragul să-i priveşti. Dar eu vreau acasă!!!

Îmi veni o idee tâmpită în cap, ca de coşmar: copiii aştia doi (Seema şi Nadeem), n-or fi ei de la poliţie şi veniră cu această problemă foarte delicată, ca să afle cam ce e în capul nostru? Nu poţi să ştii! Prea se înnodară pe lângă noi exact la o zi după ce terminase dicţionarul ăla Solabki, care, la rândul său, apăru imediat ce ne lăsă Ashok în pace, despre care Ashok, toată lumea zice că e poliţist. Dumnezeu mai ştie, prea discută probleme esenţiale în politica de acum a Indiei. Pe noi nu ne interesează politica, nici a lor, nici a alor noştri, dar poate zici ceva care să-i jignească, ori să nu le convină cum gândeşti despre problemele religioase, Doamne fereşte! Na, că-mi găsii o zdroabă de rumegat în noaptea asta! Ar fi oribil, pentru că mie îmi sunt chiar dragi şi simpatici, mai ales ea, care seamănă cu Geta Cepoi când era tânără, Dumnezeu s-o odihnească!

26 ian.

Ziua Naţională a Indiei. Paradă. Pe care o văzui şi eu la televizorul de la cantină. Mă dusei de la 9.30. Mai fură vreo 5-6 chinezi, or ce-or fi fost ei, şi băieţii de la bucătărie. A început cu depunerea unei coroane (nu mare!) la monumentul Eroului Necunoscut, care se află la All India Gate, reprezentat de o puşcă cu ţeava în jos, peste care este pusă o caschetă de aia de metal soldăţească, şi patru flăcări în cele patru colţuri. Îmi plăcu. Sobru şi sugestiv. Pe tot arcul Porţii Indiei sunt scrise numele eroilor, cred că din ultimii 54 de ani, de la declararea Republicii. Vajpayee ţinu 2 minute de reculegere. Şi a fost atâta linişte, de nu se auzeau decât ciorile! După aia, s-a dus la tribuna de pe Raj Path – Calea Regilor – unde venise şi Preşedintele Indiei împreună cu cel al Iranului. Al nostru mititel, negru şi cu plete albe, îmbrăcat în costum gri, model indian. Al ălora, înalt, alb la piele, cu turban negru, îmbrăcat în costumul lor – un fel de pardesiu-togă, până la pământ, alb, cu barba căruntă. Preşedintele Indiei stătea pe un fel de tron, mai înalt decât celelalte jilţuri, cu rezemătoare înaltă, roşu. Restul pe fotolii albe. Aveau geamuri împrejur, că se temeau de terorişti. Când cântară imnul mă ridicai în picioare, (că aşa ştiu eu că se obişnuieşte la ei) şi după mine şi chinezii. Mă emoţionai, că mi-l adusei amite de acu 25 de ani, mai-mai să-mi dea lacrimile, că aşa mă emoţionez eu la solemnităţi. Apoi a început parada militară. Fiecare eşalon, cu fanfara lui în faţă, cu haine specifice foarte frumoase, amintind de miniaturile şi de picturile vechi cu rajahi şi războaie, toţi cu turbane, cu evantaie de diverse culori, făcute din voal apretat. Da, erau impresionanţi. Veniseră din toate părţile Indiei, de puteai să faci etnologie şi tipologie privindu-i. Că, în fiecare eşalon, toţi arătau de parcă ar fi fost cel puţin veri, dacă nu chiar fraţi. Mustăcioşi, înalti, ţanţoşi, chipeşi. Cred că i-au şi selectat, că doar n-or fi fost ei toţi soldaţii atât de voinici, înalţi şi arătoşi! După soldaţi au venit maşinile de război: tancuri, tunuri, radare, elicoptere, avioane. Vase pe perne de aer, şi, mai ales, multe feluri de rachete! Era şi un eşalon călare pe cai, altul pe cămile. Acu, zic eu, apar şi elefanţii! Da’ de unde! Nici pomeneală. La urmă şi poliţiştii din Delhi. Tot aleşi pe sprânceană. “Cu voi, pentru voi” e deviza lor.

Tot ce scrisei în ultima aproape o oră se pierdu, că s-a luat lumina şi eu nu salvasem!! Încerc să rescriu, dar nu ştiu dacă mai am rabdare.

Au urmat carele alegorice ale statelor indiene. Fiecare cu ce avea reprezentativ ca relief, industrii, obiceiuri. Cel din Orissa, cred, avea un Buddha mare în faţă, urmat de un templu de mucava, foarte detaliat şi bine făcut, în curtea căruia se rugau câţiva călugări îmbrăcaţi în cearşafuri oranj. Alţii, din Goa, aveau o barcă mare care trăgea dupa ea un peşte şi mai mare, coşuri cu peşte, dansatori cu năvoade, iar după car, veneau vreo 6-7 peşti mari şi frumos coloraţi. Un alt car avea un muntişor pe el, cu crescători de oi şi împletitori de coşuri. Erau case, costume specifice, animale din flori, monumente şi dansatori. (Mamă, ce mă enervai, că nu mai pot să intru în atmosfera aia! A naibii de bigili! – curent electric, adică). După carele statelor, urmară cele ale ministerelor. Cel de la energie avea un dig peste care curgea apă şi tot felul de stâlpi şi de instalaţii. Cel de la metrou –“Delhi Metro, mera Metro” cum îi cântă ei la radio tot timpul, avea un vagon subteran cu peron şi călători, şi un atul pe flyover, puţin mai mici decât în mărime naturală. Urma, cred, cel al feroviarilor, care şi ei aveau un vagon de tren în mărime aproape normală, cu terasament, muncitori care se ocupau de el şi şef de gară. Ăsta a smuls aplauze. Mai erau multe, dar acum mi-au zburat din cap din pricina întreruperii de curent. Mă pregăteam să plec de la televizor – chinezii plecaseră, rămăsesem singură, Pinku mătura pe langă mine, mă durea şi ceafa, nu fumasem de vreo trei ore, când, iată-i, elefanţii! Mai mult de 10, cu siguranţă. Şi purtau în baldachinele lor, sau cum le-o fi zicând, pe cei 11 băieţi şi 10 fete, care anul acesta au fost aleşi pentru a primi Premiul de Merit. Mă bucurai că n-am plecat, nu se putea să nu fie şi ei prezenţi la paradă, cel mai propriu simbol al Indiei, zic eu, ca neindiancă. După ei, orchestre de fete, de băieţi, din diferite licee şi universităţi, corpuri de tineri activişti sociali sau de altă natură, voluntari cu toţii. N-am mai stat. Când să plec, mă întrebară cei de la bucătărie dacă nu vrem să mâncăm acolo, că au pui. Da’ somnorilă nu vru să coboare, deşi mie mi-ar fi plăcut, că nu am mai mâncat pui de când a fost Nana aici, luat de la tibetani, “manchurian chichen”. Venii sus, G la şah. Cred că a mâncat bătaie că s-a luat de mine că nu am insistat să vină şi el. Înainte de pauza de curent, făcusem pastele cu aromă de pui, fiersesem laptele şi spălasem vasele. G dormi până acum, în loc să se spele pe cap! Pe seară o să fie prea  răcoare. Pe afară bântuie de vreo două ore un elicopter, de puse pe jar toţi janeii si menele, pe care le aud ţipând de mama focului, înfricoşate. Nici maimele nu se arătară. Doar una rătăcită, nu ştia cum să sară mai iute gardul în dumbravă, tot de teama elicopterului. La Cyber Café era închis, că e sărbătoare, aşa că nici la pişorenţă nu mai încercai. Na, că se trezi domnul, deranjat de ţăcăneala mea şi de elicopter. Se dusă să se spele. Eu mă duc să-mi aprind o ţigară, că mă ostracizează şi nu pot să fumez când doarme domnia sa decât afară sau la bucătărie! Nu vreau eu să-mi impun drepturile omului, ca să nu stric atmosfera.

Nu cred că am rescis tot ce scrisesem înainte, şi nici de calitate nu sunt mulţumită, dar să-mi fie învăţătură de minte, să nu mai uit să salvez. Da’ şi tâmpitu’ ăsta de calculatur, era şi de datoria lui s-o mai facă din când în când. Să-i fie ruşine. Bine-i face G când îl bate la şah de-l umileşte! Iar trecu elicopterul, cred că sări de 20 de ture, ce-o fi vrând el? Zăpăci toate păsările, animalele şi copiii, care se ţin după el şi aleargă de colo-colo prin curte. Citii ieri în ziar că se temeau de terorişti, să nu le strice Ziua Naţională. Dar Delhi Police e la datorie, după cum vedem şi, mai ales, auzim! Ca să nu mai zic că se zguduie şi clădirea, că n-are mai mult de 50 de m înălţime de zbor. Dar are şi o parte bună, elicopterul ăsta, goni maimele şi nu-mi mai e frică să ies pe balcon! I-auzi-l, iar!

27 ian.

Azi plouă! Când ziceam să spăl. E, şi-aşa n-aveam chef. Acum mai am şi alt motiv. Îmi mai adusei aminte de la defilarea de ieri. Cei de la Kurja, unde am fost şi noi acum 20 de ani, cu Nilima si Surjit, aveau un  car plin cu frumoase vase din ceramică albastră.  Minunate minunăţii! Cei din Haryana, aveau o ciupercărie şi tot carul era acoperit de ciuperci mari şi albe. Spunea comentatoarea că produc o mulţime de soiuri de ciuperci.

Ce poţi să faci ca să-ţi ocupi timpul într-o zi ploioasă şi cenuşie, când te bântuie nostalgii şi doruri de departe şi n-ai chef de nimic? Porneşti calculatorul ca pe televizor şi în loc să te uiţi la ce-ţi dau ei, te uiti la ce-ţi dai tu. O să-mi dau nişte jocuri sau o să traduc o prea minunată poveste de a Siouxilor, pe care mi-a tras-o G la fotostat, aşteptând să se facă ora 14 să mă duc să vorbesc cu fi-mea. Ce are ăsta de nu vrea să scrie? Mă chinuii câteva minute că ba scria mare, ba scria mic, şi nu voia să-şi ţină pasul. Acu văd că o luă. Îl nenorociră ăştia cu lumina, de patru ori mi l-au întrerupt şi s-o fi supărat!  Socoteala de dimineaţă nu se potriveşte cu aia de peste zi. Nici cu fata nu vorbii, că era ea pe altă fază. Ne mai ducem şi la ora 18.30 să mai încercăm o dată. Făcui friganele, că greşii pastele şi erau prea iuţi. Le mâncă G pe toate. Nici friganele nu prea mâncai. N-am poftă de mâncat. Vreau acasă. Sper că n-o să fie toată săptămâna ca ziua asta de  luni! Nici la email n-avurăm noroc. Întâi, că aşteptarăm aproape o oră să prindem un loc. Al doilea, că până am prins, la peste ora 19.00, nu mai era Nana acolo, deşi era pe galben. Al treilea, îmi mai făcui şi nervi cu G că nu vru să meargă la pişorenţă, ca să nu dăm bani!! Aşa că azi, rămăsei fără să vorbesc cu fata. Mi-e necaz!

28 ian.

Şi azi plouă. Da’ sârguincios, cu fulgere şi tunete de alea rostogolite de-a lungul şi de-a latul cerului, numai bune să-ţi reamintească, dacă uitasei cumva, cât de puternică este Maica Natură, să te facă să te gândeşti mai bine ce reprezinţi tu în faţa Ei şi să-ţi mai taie din nas. Aşa că degeaba mi-am înmuiat rufele, nici o şansă să se usuce, deci nici nu le spăl azi, că mi-ar trebui şi niscaiva cârlige de rufe, pe care nu le am. I-am cerut ieri lui Kurup, managerul care mi-a luat radioul şi nu mai vrea să mi-l dea înapoi, un uscător de rufe, un fel de scară mai lătăreaţă, a zis că da, o să caute în magazie şi o să-mi dea. La sfântu’aşteaptă! Ar fi fost bun, că-l puteam trage în cameră când plecam, ca să nu le mai adun de fiecare dată, din pricina maimelor. Apropo, ce-or fi făcând ele pe vremea asta? Trebuie că sunt ude, înfrigurate şi fomiste. Mi-e milă de ele. Nici nu se văd prin curte. Nici janeii nu se aud, nici ciurligăitele alea de mene. Veni şi Pinku, spălă pe jos la baie şi zise că “bahut gandha he” , adică mizerie mare, dar e treaba lui să spele, eu nici n-am cu ce. Şi nici că-mi pasă! E atâta murdărie peste tot, că dacă mă gândesc la asta, turbez. Da’ nu mai dau banii acum şi pe ustensile casnice, pe care le las aici peste două luni. Şi-apoi, pereţii sunt plini de apă şi de mucegai, cade mereu tencuiala, încât pare a fi munca în zadar! Şi-aşa mă chinui destul din pricina rufelor. O, unde este oberoiul din alţi ani!… Sau Birshi!...Bineînţeles că până să vină G îndărăt, mai ieşi soarele, mai plouă iar, şi se nimeri să plouă tocami când veni el acasă. Eu îi luasem umbrela, că nu mai ploua… Spălai ale rufe, făcui bubă la degete, le pusei pe balcon la scurs, că la uscat, nici pomeneală, iar plouă. Am fost şi la email, nu mergea nici la Bobby, nici la pişorenţă.

 G rămase acasă să păzească rufele. Acu se culcă şi stau eu de pază, mi-am pus şi arma – teul de spălat pe jos, la îndemână. Dar văd că nu veniră. M-aş culca şi eu, că mă dor şalele – de la stat aplecată peste lighean – da, nu pot să plec din post. Nici pe balcon nu pot să stau, că e cam răcoare. La un moment dat s-a auzit un zgomot afară şi am sărit. L-am strigat şi pe G să se scoale, să mi se alăture în bătălie. Dar a fost alarmă falsă! Asaltul nu-l dădeau maimuţele, ci vecinul, pe care-l apucase troncăneala pe balcon. Până să ne prindem că e el, am lovit cu o ţeavă în ciment, să le speriem, pe maime, le-am adunat, pe rufe. Apoi le-am pus la loc şi eu am plecat la email, iar G a rămas de strajă. Am aşteptat o mulţime de vreme acolo, la pişorenţă, că Bobby era pe butuci, şi de-abia am putut să schimb câteva rânduri pe chat. Nu venea nimic de la ea. Când, în sfârşit, m-am îndurat şi am închis ym-ul şi m-am dus iar pe email, îmi trimisese, bietul copil, tot chatul, să văd eu că ea scria, dar eu nu primeam nimic, aproape. Când să mă întorc pe ym, cucu, nu m-am mai putut conecta. Am plecat, afară era întuneric, şi cu toate maşinile alea care veneau din faţă, nu vedeam nimic (că d-aia nu-mi place să mă duc singură noaptea!) nici noroaiele, nici grămezile de pietriş şi nisip de pe trotuar, şi am venit acasă un un ditamai pachetul de nervi. Strânge iar rufele, că de, cum să le las peste noapte, că tutele alea de maime se aud şi pe întuneric coţobind pe afară. G, că să îmi citească, eu, fără nici un chef de postmoderniştii lui. Asta a fost ziua de 28 ian, pe care tocmai o crucificai pe calendarul de la Gabi! 

30 ian.

Trecu şi ziua asta. Primirăm telefon de la Nana pe la ora 4 pm, apoi compuserăm un email cât toate zilele şi ne duserăm de-l trimiserăm de la Bobby, că mergea. Dimineaţa mi-a fost cam rău, de la vreme, că iar a plouat, apoi a venit Chitraranjan să înveţe cu mine la română. I-am dat 40 rs să cumpere el vegetabile, că s-a oferit să îmi arate el să gătesc şi să fac ceapati, mâine.  Tot mâine s-a anunţat şi Satiavrat, da’ n-am eu treabă cu el. Am probleme cu stomacul, nu mai vrea nimic să pape. O fi bila? O fi ficatul, de la atâta iuţime… Am luat de jos toate ziarele şi o să le citim acum, după ce vine G de la fântână.

31 ian.

Plouă, plouă, plouă, de azi noapte, acum e seară, de nu mă duc la email, mă dor toate oasele, am ameţeli, tristeţi şi sastiseli. Veni, pe la ora 11 am, Nanku (Chitraranjan) să-mi arate cum se fac ceapatiile şi mâncarea indiană. Stătui pe lângă el, în bucătărie, vreo trei ore, ajutându-l cu treburile mărunte (curăţat zarzavaturi, spălat diverse ustensile, benoclat), de mă doare şi acum şira spinării şi-mi trecu os prin os. Tata mare face atâta efort aici şi acum! Oricum ştiu să fac puri, că la ceapati nu am mai ajuns, din lipsă de puterinţă! Între timp a venit şi Satiavrat cu oarece treburi la G şi l-am invitat la masă dar n-a vrut să stea. Nu mănâncă ei orice fel de mâncare, gătită de fitecine, mai ales cei  habotnici, că se impurifică! Am mâncat toţi trei, adică eu. G şi Nanku,  toată munca de trei ore, şi Chitraranj a plecat, eu am zis că mă duc la email, nu m-am mai dus – de ploaie – şi m-am culcat. La şase, plouă în continuare, aşa că renunţ şi amân pe mâine. Aş putea să scriu ce mi-a povestit Nanku, de acasă de la el, dar nu mă simt în stare. Poate altădată. E dusă şi luna ianuarie!

4 feb.

E 23.20, aproape că e 5 feb. N-am mai scris, am fost amândoi cam bolnavi. Eu cu ficatul, G cu alergia, de la ce-o fi ea, că încă se mai scarpină. Nimic altceva, în zilele astea, demn de remarcat. Citim, citim, lăsând timpul să curgă.

6 feb.

Uite ce-mi face G! se culcă de la ora 9 seara! Eu ce pisici să fac, că nu mi-e nici un pic de somn! Nu am ce citi, şi nici nu pot din cauza ochilor, nu am integrame, nu am la ce să mă uit, nu pot să fumez, mi-e lehamite de toate, şi mai am şi insomnie peste ele! Acu, ce să zic, e cam bolnav, dar nu ştiu cât e boală, cât e răsfăţ, că de dormit, dormea el şi înainte de alergia asta. Mamă, ce se mai alintă! Dă-l cu talc, dă-i bulinele, pune-i picături în ochi. Şi se aoleşte, de mă şi sperie! Mai vorbeşte şi tâmpenii, că dacă moare! Nici nu mai am loc de el să mă vait, că mă dor ficatul şi stomacul, şi bila, de o săptămână! Azi am cumpărat liv şi luai de două ori, parcă mi-e mai bine. De la ce mi-o fi, habar n-am. Or fi ţigările de vină, că după ce trag una, gata cu răul de la bilă, începe să mă ardă şi stomacul, începe şi ficatul. Ziceam că să ne ducem la RedFort după cumpărături, dar m-a fentat şi s-a culcat! A mers la email, dar n-a avut răbdare să stea până la sfârşit, am rămas numai eu s-o liniştesc pe fată, că am şi speriat-o cu văicăreala noastră.

Veni primăvara aici. Fusei pe balcon la o jumate de ţigare (că le tai ca să fac economie) şi mă uitai cum apune luna (e ora22.00) Lună nouă, cu burta în jos, roşie, mare, care plonjă în spatele pomilor în două minute. Văzui şi două stele. Aseară am văzut aşa: opt de la Orion, cinci de la Carul Mare şi o planetă, nu stiu care era. Acum e mai poluată atmosfera.  Copacii au cam chelit de frunze, de se văd maşinile care se întorc din oraş trecând prin parc. Dar se pregătesc de haine noi şi curate. Palmierii au şi început să-şi scoată suliţele cele noi, deşi pe poale sunt vestejiţi. Florile din grădina universităţii se grăbesc şi ele să se arate. Săptamâna trecută număram lovidragii, acum nu mai pot fi număraţi, că sunt o mulţime. La fel şi macii. Şi sunt atât de multe şi de frumoase… G zice că o să le duc dorul. Eu nu cred, poate o să-mi amintesc din când în când, dar mie îmi sunt dragi cele de acasă. Ce-or mai fi făcând floricile mele?… Nana zice că Bulică e foarte bine, acum, că l-a spălat şi că nu mai e mofturos la mâncare, e mai iubitor şi mai prietenos, în special cu Paul, pe care ll lasă să îl maseze! Zice că mai are puţin şi începe să vorbească! Aici toţi câinii s-au umplut de râie! Unul nu a scăpat! Or fi având şi maimuţele, te pomeneşti. Şi se tot vântură pe scări şi pe balcon. De-aia s-o fi scărpinând G.! (Văd că se frichine, îl deranjez cu ţăcănitul şi cu toate luminile aprinse!) Mai citirăm şi astă seară despre Krishna. Unii zic că ar fi, de fapt, copiat după Christos. Alţii, că viceversa. Ar fi trebuit să fi scris mai de mult că s-au strâns prea multe şi acum nu mai am răbdare. Dar probabil că o să le scriu, că tot n-am ce face. Doar că nu pot să fumez, că nu mă lasă G, îl apucă năbădaia, şi sunt cu gândul numai la ţigări!

 Cum ziceam, acum au trecut indienii în ofensivă. Se dau primii care au colonizat pământul. Când Vishnu i-a învins pe Asuras şi i-a aruncat afară din India, ei au plecat în toate părţile lumii şi au colonizat Europa, Africa (Egiptul, Asiria, Mesopotamia, Anatolia etc) Mexicul, America Latină (aztecii, incaşii), şi i-au şi civilizat, că Asuraşii ăştia erau mari ingineri, corăbieri, arhitecţi. Aveau nu numai vapoare, ci şi oraşe care puteau pluti pe apă sau în aer, şi puteau coborî şi pe pământ. De fapt, îmi aduc aminte că acum 21 de ani citeam în ziarele de aici că în Peru a fost descoperit avionul lui Ravana! Unul dintre asuras. Astea ştiu că sunt supoziţii, da’ G zice că ei le cred! Ce mai susţin? Că, de fapt, arienii sunt ei, cei  de aici, brahmanii şi kshatrias. Ieri, parcă, îmi citea despre faptul că arienii, deşi au venit din regiunile polare, nu e sigur că au fost blonzi, înalţi,  dolicocefali şi cu nasul mare. S-au dus întâi în Kirghizia şi, de acolo, împânziră toată lumea, inclusiv India, unde au şi rămas până azi! Acum, mai rămăsese Christ, despre care spun că, de fapt, ar fi mai curând vorba de o asemănare cu Krishna în toată biografia Lui. Cu ieslea, cu copilăria, cu învăţăturile Sale! Nu mai intru în amănunte că mi se pare prea de tot! Mai fac o pauză de ţigară. De o jumătate de ţigară, că le tai pe din două, ca să fumez mai puţin, că nu pot. Sunt înfiorător de rele. Din când în când mai aprind câte un Pall Mall, că am spart ultimul pachet, pe care îl păstram să-l am pe drumul de întoarcere. De la alea nu mă doare nici stomacul, nici ficatul. Şi cafea beau mai puţină, tot din cauza asta, abia o cană pe zi. Ceai nu beau că-mi face aciditate. Laptele nu-mi place de nici un fel, nici slab, nici gras. Mi-am luat un tonic, ayurvedic, despre care cântă ăştia la radio, un fel de marmeladă la borcan numai cu ingrediente naturale. Îl încep mâine dimineaţă, să văd dacă mă simt mai “sănătoasă” şi mai “fericită”. Aseară m-am rugat la Dumnezeu să pot dormi şi am adormit pe la 12, şi nici nu m-am trezit peste noapte. Oare ţine figura şi în noaptea asta? Sau mă obrăznicesc prea tare? (io-te, ce oftează G, da’ zice că nu-l deranjez, că-l întrebai.) Deci, în legatură cu ce spuneam mai înainte. Ajunsei la concluzia, că noi, oamenii, abia dacă ne bănuim istoria de câteva mii de ani. Să zicem 12 mii, când zic ăştia că au colonizat ei lumea. Dar Pământul are milioane! Înainte ce a fost? Cine au fost cei dinaintea noastră, că nu cred eu că a stat el gol-goluţ, asteptând milioane de ani să vină Asuras să îl populeze! Viitorul, asemenea, nu-l putem nici măcar presupune, peste, să zic, alte 12 mii de ani! Dar peste alte milioane! Când mă gândesc că astronomii descoperiră stele la 6 milioane ani-lumină distanţă, mă simt nu numai neputincioasă să înţeleg, nu numai insignifiantă, dar nici nu mai vreau să mă încumet să aflu cât mai multe, că mă cuprinde jalea de cât suntem de neştiutori şi fără de speranţă, şi mă cuprinde mila de mine şi de omenirea care a fost şi care va mai fi. Că abia de îi ştiu pe bunici, poate alţii şi pe străbunici, dar restul, cei de dinaintea lor? Dar cei de acum o mie de ani! Dar cei de acum 5000 de ani? Unde-or fi ei? Om fi tot noi, trecând, aşa cum cred indienii prin roata fără de sfârşit a timpului? Sau or fi fiind niscaiva quarci, cutreierând Infinitul şi Singularitatea? Că, nu ştiu de ce, nu prea cred în rai. Şi ce să facă acolo toată omenirea moartă de-alungul timpului? Sunt cam atee? Poate. Dar eu cred în Dumnezeu, gândesc însă că Biserica a complicat prea tare lucrurile. Oricum, nu un Dumnezeu personificat, şi băgat în nişte tipare pe măsura noastră. L-am coborât pe El la nivelul nostru, în loc să ne ridicăm noi în spre El. Aici aş cam fi de acord cu  Brahman al indienilor. Mai bine să las subiectul asta, că am oarece jene religioase.

Am cumpărat baterii şi lăsai ceasul să cânte. Ascultai la muzichie indiană, filmigane, populară, religioasă, raghas, pentru toţi anii care au trecut de când am fost aici ultima dată. Ba, ca să fiu sinceră, cred că aş cumpăra câteva casete cu veena, sitar,  ragha. Să vedem unde le găsim. E abia 23.30. Nici n-are rost să mă culc. Că n-o să dorm, şi dacă apuc să sting lumina, mă voi chinui până pe la trei, ca de obicei.

Nu pot să scriu absolut tot ce-mi trece prin cap. Deoarece îmi imaginez că vreodată le citeşte cineva şi am o opritoare la gânduri. Nu că aş ascunde ceva, dar nu le duc până la capăt. De fapt, nici nu le gândesc uneori până la capăt, parcă mi-e frică… de cine, de ce… De Cineva…

Nici la basmul ăla cu Donosteea n-am mai scris… Tot ce aş vrea să scriu, s-a mai scris… Nici ăla dinainte nu mai prezintă originalitate, dar măcar am scuza că în anul 1970 habar n-aveam eu de India cu filozofia şi mitologia ei. Cel puţin pot să explic că, ce deşteaptă mai sunt şi eu, măi, Marinele!.. Sau că mitologia face parte din bagajul meu ereditar!!!  Mamă, ce-mi ieşi din gură!!!  Mă tot gândesc, dar cum găsesc ceva acceptabil, fie peste câteva zile descopăr că e scris pe undeva, fie că n-are nici o valoare, că nu se ţine.  Eu aş vrea să scriu despre locuri pe care mi-aş dori să le cunosc, despre depărtări negândite, nevisate. Despre Lumină şi Întuneric. Cred că aş vrea să scriu despre Dumnezeu, dar cum să scriu dacă nu-L cunosc, cu ce cuvinte să scriu, că dacă Îl cuprind în inţelesul acestora, atunci nu despre Cel Necuprins vorbesc. Cred că, vorba indienilor, am nevoie de o revelaţie! Ori, aici iar mă  lovesc de neputinţa de a mă ridica din Intuneric spre Lumină. Cel puţin nu fără ajutorul Cuiva. De fapt, aş vrea să pot gândi, să-mi imaginez, sau să mă rog, fără cuvinte. Cum? Nu ştiu, Tot încerc, poate reuşesc. Să fie aşa, ca o vibraţie, ca o reverberaţie dintr-o altă sferă decât cea materială. Totul e să găsesc cheia. Lungimea de undă. Na, că iar o luai razna. Şi iar intră în funcţiune opritoarea de gânduri. Cine, pisici, mă cred eu, ca să-mi treacă astfel de idei infatuate prin cap? Mă mai duc o dată să mai fumez o ţigară. Da’ să sting, totuşi, luminile astea mari. Ba nu, iau o ţigară bună, ce pisici! E, bună fu, da’ prea repede se termină! Nici nu ştiam cât puţin îi trebuie omului să fie fericit! Numai că mă dusei în baie, că pe balcon nu pot. Face uşa gălăgie când o închid. Iar ţipă ăla care urlă nopţile şi dimineţile. G zice că  e bănănarul, care cheamă maimuţele, dar eu nu cred. De ce să le cheme noaptea? Cred că e vreun yoghin.  Înţeleg, dimineţile le cheamă să le dea banane, dar noaptea? Şi se aud tot felul de sunete, pe care nu pot să le identific. Mă şi sperii şi îmi sare inima de câte ori se aude ceva neidentificabil. Mai bine nu mai scriu, că pe lumina asta chioară e prea complicat. Mai vin şi alte nopţi fără somn.

7 feb.

8 feb.

Ieri n-am putut să scriu. Eram prea supă. Am fost de dimineaţă (ieri) cu G la Emirate şi şi-a plătit penalizarea pt schimbarea datei de plecare şi şi-a luat şi biletul. Întrebarăm şi de al meu şi fătuca aia  de la tiketing zice că putem să-l cumpărăm şi pe acesta. Dăm fuguţa la NTP, agenţia de traveling, şi acolo, tipa începe investigaţiile, că i-am spus că vreau preţul, că să venim mâine (adică azi) cu banii. Vorbeşte la telefoane şi după o juma de oră zice că trebuie să fie o neinţelegere, că preţul ar fi de 48000 rs, şi că să o sunăm pe la ora 4 pm. Cu 17000 mai mult ca în nov! Plecăm şi la 4 dăm telefon. Cucu. Nu era acolo. Mai încercăm şi pe la ora 18. Iar nu era. Între timp intrasem de tot în panică, mi se pare enorm, mai mult de 1000 usd! Cum e posibil? Făcurăm tot felul de supoziţii, tot felul de socoteli, mă luase durerea de cap, pe G îl apucaseră nervii şi urticaria. Dimineaţa la 10.15 iar la telefon! Nu venise. Peste o jumate de oră, iar. Tot nu reuşim să vorbim cu persoana  (Pooja Mehra). Cea de la tiketing zice că nu au încă preţul pe aprilie!! Doamne, parcă vorbim dialogul surzilor! I-am spus că îl luăm la preţul prezent, da’ n-o fi înţeles. Oricum, de luni o să începem din nou să cumpărăm preţiosul ăla de bilet. Dacă nu, schimbăm agenţia şi ne mutăm la KLM, unde cred că e şi mai ieftin. Dar asta înseamnă să plec singurică! Şi nu-mi prea surâde chestia. Dar, dacă n-o să am încotro… Ce pisici, de trei luni încercăm să cumpărăm biletul şi tot timpul, ca în coşmarele alea în care trebuie neapărat să faci ceva, sau să ajungi undeva, şi te strădui, şi te zbaţi, şi te lupţi din răsputeri, şi niciodată nu reuşesti ci te încurci tot mai tare, şi din ce vrei să te apropii, de-aia te trezeşti mai departe de obiectiv, intervine ceva şi se tot amână de la o zi la alta, de la o saptămână la alta, de la o lună la alta. Parcă mă şi văd rămânând pe aici, că G trebuie să plece pe 4, nu-l mai poate schimba. Dar mi-am propus ca până luni să nu mă mai gândesc la asta, oi fi îmbătrânit prea mult şi nu mai am răbdare să aştept! Or zice fetele alea că aşa or fi babele din România, cicălitoare. De ce nu mi l-or fi dând, să scape de mine? Eu voiam să am biletul ca să ştim cum stăm cu banii, să încep să fac ceva cumpărături.

Dar tot eram acolo, aşa că ne-am dus şi la tibetani – care nu mai sunt deloc tibetani şi nici produse tibetane nu mai sunt – şi i-am mai luat fetii nişte bluze, fustă, rochie, pantaloni ( şi mie, şi lui Nonica). Am cheltuit 1500 rs, dar sunt mulţumită, nu-mi pare rău.

Azi vorbii – chatuii – cu fata şi cu Dragoş o oră jumate. Ea mi-a zis să mă interesez şi la KLM. S-a bucurat de cumpărături. După-amiază veniră iar  Seema şi Nadeem, de mai făcură lecţii cu G (şi cu mine) că Nadeem nu prea vine la clasă, că are program (zice că e doctor). Îmi făcu plăcere. Ba, le făcui şi clătite! Că luasem dimineaţă de-ale gurii de prin compond, dacă nu ne-am mai dus la bilet. Făcurăm şi poze – ei făcură – şi cu trandafirii ăia frumoşi pe care ni-i aduseră. M-am simţit bine, şi G la fel, cu ei.Dacă n-ar fi venit ei, am fi stat iar toată după-miaza şi toată seara, el, citindu-mi, eu, jucându-mă la calculator (care m-am şi plictisit de ele, da’ ce să fac dacă nu am altele). Sau poate ne apuca iar problema cu biletul!

Altă treabă care ni se întâmplă e că ăştia de aici şi-au montat schelele de bambus şi s-au pus iar pe bocănit la creieri, toată ziua, de nici nu poţi să dormi şi tu după-masă. (“montat “ e un fel de a numi ce au făcut ei: au pus beţele de bambus înfipte în pământ, apoi au venit cu un strat orizontal la cca 2 m înălţime, pe care le-au legat cu sfoară de cele verticale, apoi la alţi 2 m , alt rând orizontal, tot cu sfoară şi înţepeniri în pereţii pe care i-au perforat ca să bage beţele pentru fixare. O să încerc să le fac mâine niscai poze. Nu e numai zgomot, ci şi praf şi moloz, că nici nu mai prea pot ieşi pe balcon. G zice că ne-am învăţat cu ei (uneori reuşeşte să şi adoarmă după amiaza!) şi or să ne lipsească. Da’ nu ne-ntoarcem la Sorin, al lu’ Dna Gosp, care, în vara asta îşi face bucătăria? E rezolvată problema cu bocănitul! Noaptea, cred că dorm pe terasă, că se aud tropăieli şi bufneli pe sus. Ieri, când am plecat la email şi n-am reuşit, că era multă lume, m-am întors şi nu dormea, (G) că se opriseră ăia din bătut! În afară de ei, mai e şi spaniolul, care nu stiu ce probleme are el noaptea în şifonier, dar, ca şi la noi, uşile se trag greu, hurducăie, şi dacă nu vor să se tragă, le mai arde şi câte un şut, ca să le convingă. Azi a fost cam prea mult smog pe afară, parcă era înnorat, dar ieri a fost minunat. Şi seara de ieri a fost frumoasă, doar că mie nu mi-a mai ars de reverii. Dimineaţă era puţin soare, am ieşit pe balcon să iau datele meteo, şi am constatat că de câteva zile nu am mai văzut şi nici auzit gilii. Or fi plecat de la cuibul ăsta! Inseamnă că nu au avut ouă, ci ăia erau puii mari, pe care eu ii credeam părinţi. Cine ştie… În schimb au apărut bulbulele. Puţin mai mari decât o vrabie, cenuşii, cu capul negru moţat, ei, băieţii, că aşa e la păsări. Şi nu numai la ele! Bărbaţii sunt mai cu moţ. Azi noapte am citit până pe la ora 2. G, de când ia antialergicul ăla, doarme de n-are treabă. O fi vre-un fel de romergan, că de-ăla mi-a dat şi mie, cu nenumăraţi ani în urmă, când eram în practică la Sighişoara, şi mă scărpinam şi mă umflam în draci! A, îi pun şi picături în ochi, că-i tot lăcrimează. Zice că are efect tratamentul, că nu se mai scarpină, nici băşici nu-i mai ies, şi nici ochiul nu-i mai plânge. Acum râde cu amândoi!

Făcui o pauză de ţigară, pe balcon. Mâine dimineaţă să fac o poză, două, cu schelele, să i le arăt şi lui Popescu, că el ştie ce e munca la zidărie! E destul de cald. Azi nici n-am mai pus radiatorul. Pomii sunt tot mai cheliţi de frunze. Se văd o mulţime de lumini, pe care acum o lună nu le zăream. Dar peste câteva zile, două săptămâni, vor exploda peste noapte. Azi pozai şi palmierii cu frunzele uscate. E una pe jos, chiar în faţa porţii, are vreo 4 metri lungime, deşi, de jos, nu par aşa de mari. Pozai şi daliile din grădina universităţii. Când ne-am întors de la legumar, un maimuţoi care văzuse el că duceam o pungă transparentă cu banane, îmi aţinu calea. Eu nici nu-l văzusem, dar strigă G la mine, că o luase pe altă parte.  Îi arunc o banană şi o rup la fugă. Peste vreo 20 de metri, după ce făcusem vreo trei cotituri printre tufişuri, mă ajunge din urmă, mă sperii, îi mai arunc una, la vreo 2 m în urma lui, să-l fac să se intoarcă. Se opreşte, ofensat de gestul meu, şi nu ştie ce să facă, să se întoarcă să o ia pe aia singură, sau să vină dupa alea multe din sacoşă. Până la urmă, şi-o fi zis că ce-i în mână nu-i minciună şi s-a întors să o ridice pe aia. În timpul ăsta am fugit amândoi şi am îndesat bananele în servieta lui G, ca să nu le mai atragem atenţia şi altora, că bântuiau destule pe la poarta universităţii. De un singur lucru nu ne putem plânge: mâncăm multe fructe şi roşii. Eu nu prea pot mai mult de două banane, în schimb îmi fac bine santrele – un fel de mandarine mai mari – şi portocalele, că nu ştiu ce am la stomac, un fel de alcalinitate, dacă o fi existând aşa ceva. De la ţigările astea nenorocite, care, cele mai ieftine fiind, sunt şi foarte păcătoase, cum am mai spus. Nici nu mai fumez mai mult de 15 pe zi. Gata.

9 feb.

Mă trezii la 7 şi auzii gilii. Fuga pe balcon să vad ce fac, cu cafeluţa şi ţigărica. Mamă, ce păcat ca n-am binoclu, teleobiectiv foto, şi un casetofon! E nebunie acolo, afară! Nebunie de ciripeli, mulţime de păsări şi păsărele. Gilii sunt bine mersi, vin la cuib şi parcă ar hrăni pe cineva, deşi nu se vede nimic mişcând în cuib. Vin şi pleacă, vin şi pleacă… Şi se văicăresc de mama focului! Menele ţipă ăl mai tare, şi se ceartă şi se bat mai tot timpul. Văzui şi o ciocănitoare, şi o codobatură, aşa îi zic eu, că dă tot timpul din codiţă, janei gălăgioşi şi verzi, bulbule, multe, multe păsărele, unele doar auzite. Acu se văd mai bine, că s-au mai rărit frunzele. In eucaliptul din stânga, maimele ciucure! Se hârjoneau, că erau copiluţi. Se duc până la vârful unei crengi, se agaţă de el si se dau uţa. Ăle bătrâne erau pe jos şi se certau şi se scuipau. Nu ştiu unde s-au dus, probabil că în partea ailaltă a grădinii. Că, deşi sunt rele şi neamuri proaste, îmi place de ele. Ei, toate astea or să-mi lipsească. Şi florile, şi pomii. Şi unele, dar numai unele, persoane.

10 feb.

Ieri după masă veni Seema şi făcui eu meditaţii cu ea, că G se făcea că are treabă. Drept care, toată noaptea m-am chinuit cu gramatica! În vis. Aşa, fiindcă tot am reuşit să adorm devreme, pe la ora 22 (ăştia iar vor să oprească lumina; că o mai opriră o dată). Am vorbit şi cu Nana. Se ducea la masă, aşa că am stat puţin, spre bucuria lui G, că am consumat doar o steluţă din cartelă. O juma de oră. Făcui de două zăbăluţe de-odată! Nu m-am mai gândit eu la bilete, dar, subconştientul nu doarme! Ar trebui să trag o mătură, dar mi-e lehamite. Ce e pe balcon, mi se face silă, vorba cuiva… Ieri bocăniră toată ziua. Azi o să fie la fel, dacă aş avea bani, am pleca de acasă. Dimineaţă auzii şi nişte cocoşi. G zice că sunt ai Noanei. Or fi, că şi mie îmi amintiră de Vâlcea. Şi nişte guguştiuci. Semn că veni primăvara!

12 Feb.

Două zile de nebunie, astea fură ieri şi alaltăieri! Cu biletele astea! Acu, că trecură, mă mai calmai. Da’ am zis că dau în apoplexie. Luni, când veni G de la clasă, nu dăduse telefon la agenţie. M-a apucat tiroida de gât, de nu mai puteam respira! Cum, adică, îl doare-n cot de mine, de n-a putut să dea un amărât de telefon, doar pentru că erau trei la coadă şi el avea sacoşe în mâini? Am zis că mor şi am intrat în panică iar. Văzând ce urât fac, se sperie şi se duse iute jos la poartă şi sună. Bineînţeles că iar nimic. Pooja Mehra (are un nume care suna a sărbătoare religioasă) “nu era” acolo! Să mai încercăm peste două săptămâni! Doamne, fetele astea ori sunt proaste şi nu-şi cunosc interesul, ori sunt indolente, ori, vorba lui G, e un complot, ceva, de nu vrea nimeni să ne spună cum e posibil să nu poţi cumpăra un bilet de avion! Parcă s-ar feri să-l vândă. Şi mintea o ia razna cu comploturi, războaie, tot felul ce posibilităţi care de care mai abisale şi neverosimile! După ce mi-a mai trecut criza de sufocare, am hotărât s-o întrebăm şi pe Margaret, că poate ştie ea vreo agenţie mai serioasă. Ziceam să nu-i mai spunem nimic fetii, ca să n-o mai stresăm şi pe ea. Dar tot i-am spus, mai calm şi mai pe ocolite. A vorbit ea cu Irina şi ne-a facut rezervare la klm tot pe 4 aprilie, cu trei ore înaintea lui G. Nu-mi place să plec singură, da’ nu mai fac mofturi cu stresurile mele. Mă duc şi singură! Ieri, după clasă, o sunai pe Margaret şi îmi dădu ea un nr. de telefon de la o agenţie Anna-Maria (!). Când colo era un fax! Caut la inbox, un email cu rezervarea de la Buc, făcută de Irina. Îl printuii şi vin acasă. Face G o scrisoare către Anna-Maria, cu ce vrem şi, hai în Patel Road s-o faxăm. Cu ocazia asta sunăm şi la KLM, ne găsesc ăia pe computer, putem să luam biletul cel mai târziu pe 20 martie şi costă aproate 29.000 rs. Pe drum înapoi, începem să intrăm în vrie, că ce să mai aşteptam până atunci, că precis la Emirate n-o să facem nimic, şi, faţă de 31.000 cât au zis alea de la NTP în nov, sau 48.000, cât au zis tot ele săptămâna trecută, e adevarată pomană! Gata, mâine mergem să-l luăm, tocmai la aeroport, că acolo are KLM-ul office-ul. G veni acasă, eu fuga la inernet să-i zic şi fetii. Nu era acolo, eu, în plină efervescenţă, îi dau un email şi-i spun ce am hotărât: mâine luăm biletul la KLM. Că ce-i în mână nu-i minciună. Ăştia pe aici tot vorbesc de războiul americanilor cu Iraqul, ba, mai auzii, acu vreo trei zile, că India ţine avioane pregătite în Elveţia pentru a-şi muta cetăţenii de acolo, sau din restul Europei, nu am înţeles bine, şi sigur că m-a apucat teama (dar de atunci n-au mai zis nimic, deşi am fost atentă la toate ştirile de la radio, cele în engleză, desigur). Vin acasă, în drum dau de Vishvanat şi angajez maşina pentru azi la ora 11 am. Voie bună, răsuflări de uşurare, ce mai, entuziasm. Pe la ora 17.00 sună telefonul. Era Anna-Maria care primise faxul. Îi zice G despre Emirate, cine suntem şi ce vrem, adică preţul şi biletul, el zice că ne sună îndărăt. Pe la 21.30 sună telefonul. Nu era el, era Nana, pe care o apucase nebunia cănd a văzut ce vrem să facem. A strigat la noi să nu ne precipităm, să încercăm întâi cu Emiratele etc. G îmi ia telefonul s-o audă şi el, dar îl repede că să mă lase pe mine, că aşa n-o să înţelegem nimic, nici unul. Promitem să nu mai facem şi închidem, punem buza, mai ales G. S-a ales praful de entuziasmul şi bucuria noastră. Uitai să zic că după ce a sunat ăla de la Anna-Maria, contramandasem maşina, hotărând noi că e mai bine să aşteptăm să vedem dacă reuşeşte el. Că, sigur că e mai bine să mergem împreună, chiar dacă ar costa vreo 5.000 în plus. Anna-Maria n-a mai sunat, dar cred că era prea târziu să afle ceva ieri. Hotărârăm să aşteptăm până duminică, să discutăm şi cu Margaret, şi mai vedem. In concluzie, am revenit la nevroza de luni. Am făcut iar două zăbăluţe, de la stres şi de la nervi, şi a început iar să mă doară ficatul, na! Suntem amândoi în plină psihoză. Nu mai avem încredere în nimeni. Nici în studenţi. Vin pe aici, noi îi ajutăm cu exerciţii ore în şir, le dăm să mănânce, ceai şi ce mai avem pe aici, iar ei se duşmănesc între ei şi se ceartă, ne-au luat toate cărţile de la bibliotecă, promit una, alta şi nu se ţin de cuvânt. G m-a certat că îi mai rog să mă ajute, că pe ei nu-i păcăleşte nimeni şi ştiu unde pot găsi diversele de care am nevoie. Dar e numai vorba de ei. Chitraranjan mi-a promis că-mi cumpără o geantă de iută cum avea el una, dar am rămas cu promisiunea, până acum. Nadeem ne invitase duminică, apoi luni, alaltăieri, la o mela pe lângă Delhi, că noi nu nimeream singuri, care se terminase de două zile! Ba i-am mai dat şi emailul de la Nana cu aparatele foto, că a zis că îmi află el preţurile, şi, tot nimic. Toţi vor burse în România, chiar şi cei care nici măcar n-au venit la ore! De parcă G ar avea burse! Că ăia de la ambasadă le spun că depinde de profesor, că sunt şmecheri şi aruncă pisica la G. Ca să zică studenţii că nu vrea el să le dea! Le-a zis să nu mai vină acasă, dacă vor extraclase, să rămână în grădină, pe iarbă, că nu au sală, şi stă cu ei cât vor. Pe de altă parte, deşi de psihoza cu aparatul de radio am scăpat, nu ni l-au dat, şi nici n-or să-l dea, deşi asta e hoţie fără nici un pic de jenă! Camera cealaltă e toată plină de mucegai, în baie e mizerie şi umezeală, nici rufe nu mai pot spăla, că ăştia care repară clădirea fac mizerie şi gălăgie, de-mi vine să mă arunc peste balcon! Ştiu că sunt probleme minore, dar se adună şi se umflă şi mă atacă la ficat. Apoi, când vorbim între noi, ne afundăm şi mai tare în ele, intrăm în panică, şi uite aşa, ne apucă amocul.  Îl mai citim şi pe Jung în timpul ăsta, ca să desăvârşim nebunia. Şi ziarele, ca să ne asigurăm cu materie primă, să avem ce prelucra şi cu ce ne alimenta psihoza.

Între timp, acum se face ora trei, sună Anna-Maria! Gata, zice că vine mâine cu biletul de la Emirate, 32000 rs. Io-te că mai sunt şi unii care se ţin de cuvânt! Fuserăm la bancă să scoatem banii, dar era închis, că e sărbătoare. Mă duse G să-mi mai arate o dată lovidragii ăia care au înnebunit de scot floare lângă floare. O minunăţie! De la ei, am venit acasă şi, după ce am mâncat, eu m-am dus la email şi G s-a culcat. I-am zis şi fetii ce şi cum cu biletul şi mai trăncănirăm o oră. Ne scrisese un email cu scuze pentru telefonul de aseară, când se dezlănţuise ca o furtună pe noi. O iertasem oricum, şi fără scuzele ei. Zăbăluţele mă mănâncă şi înfloresc mai ceva ca lovidragii lui G.

13 feb.

Ieri, pe seară, veniră Seema şi Nadeem în vizită de Id. Cu felicitări, samose, dulciuri şi carne de capră! Eu nu voiam să iau carnea, dar G zice că s-ar fi ofensat, că aşa e obiceiul la ei, de sărbătoarea asta. Au stat o mulţime, discutând despre Islam, cancer, obiceiuri, burse, România etc. Erau frumoşi, amândoi. Le-am facut şi o pozică. Aşa că azi mancăm carne prăjită cu cartofi aşişderea. Acu o să mă duc la bancă să mă întâlnesc cu G, să scoatem banii de bilet, că după 11 vine Anna-Maria Travels cu el! Am emoţii!

14 feb.

Ghici! N-a venit!!! Am aşteptat toată ziua, ca proştii, cu nervi, cu speranţe, cu disperări, cu furii, cu deznădejdi, cu temeri, cu suspiciuni, cu presupuneri, cu motivaţii, cu scenarii, cu arsuri de stomac, cu dureri de cap. L-am aşteptat cu mai multe nelinişti şi cu mai multă nerăbdare decât aşteaptă câmpul ploaia în mijlocul verii, decât căprioarele primul fir de iarbă primăvara, decât călătorul căldura căminului, decât bolnavul miracolul vindecării! Şi el n-a venit!!! N-a venit!!! Ce mai contează că pe G l-a tras un maimuţoi de păr, când trecea prin strecurătoare în drum spre clasă! Ce mai contează că am făcut două cozi la bancă, după ce am întrebat de trei (!) ori unde să ne aşezăm! Şi că toţi babuinii s-au băgat înaintea noastră şi m-au împins de colo-colo, de parcă în drumul lor nu se afla nimeni! Pisiiiiici! Suntem în psihoză până la gât! Facem scenarii, avem impresia că are cineva ceva cu noi, că ne-a blestemat careva, visăm aeroporturi şi încurcături prin labirinturi! Jung ne mai lipsea! Că citim seara din el. Şi ştirile despre un apropiat război! Trebuie să mă calmez. Mă dusei la pişorenţă să vorbesc cu fata, să mă mai bucur şi eu! Stăturăm o oră la taclale. G a rămas să păzească telefonul, care sună adineauri, la peste 6 seara, dar nu răspunse nimeni. O fi fost Anna-Maria?  N-o fi fost Anna-Maria?  Lui G i s-a rupt şi o bucată de dinte în massala tea. Se jură că n-o să mai mănânce niciodată. Noroc că nu se vede când vorbeşte. Trebuie să mă dezbar de vorbirea asta oltenească, pe care am preluat-o de la Nana, care, la rândul ei, a luat-o de la un amic de pe internet. Şi trebuie şi ea să facă la fel. Devine supărător.

15 feb.

Aseară iar m-a apucat panica. Ameţeli, dureri de cap. Sufocări şi dureri de stern. Şi insomnie, desigur. M-am autosugestionat, din cauza nenorociţilor cu biletul. Şi mi s-a făcut frică. Ba, l-am influenţat şi pe G. Dacă vin bandiţii peste noi şi nu numai că ne jefuiesc, dar ne mai şi omoară! Pe la trei noaptea am adormit şi am visat-o pe Anna-Maria! Nepoata lui TJ. Dimineaţă mă mai potolisem. Am spălat şi rufe, m-am scăldat. Am fost la chat, cu Nana. La B nu mergea. Dar mi-a arătat că a pus pe desk poza cu el şi cu Nana. Să se laude cu abonaţii lui, sau, te pomeneşti că a făcut oarece pasiune pentru ea! Am stat numai 30 de min cu Nana, că apăruse Tom şi eu am profitat, să plătesc numai 11 rs. Când eram eu plecată, a sunat, în sfârşit Anna-Maria şi a zis că vine luni cu biletul. De s-ar ţine de cuvânt. Nici n-am curaj să mă bucur, că nu mai am încredere. Scap şi de obsesia tâlharilor şi de cea a biletului. Să dea Dumnezeu! Mă demobilizează de tot stresul ăsta. Şi cine ştie ce alte consecinţe o mai fi având, că prea mă înţeapă inima. 

16 feb.

Fuserăm la Margaret la prânz. Cu inima strânsă, să nu ne prade careva de banii de bilet! Dar nu s-a întâmplat nimic. I-am luat nişte jerbere, 6 fire, că aici se dau cu soţ. Ele, ea şi Nilima, aveau preferinţă pentru fără soţ. Nişte scumpe, iar eu o necioplită, că după ce am mâncat pui, “lazy lady”, adică o mâncare de morcovi, varză şi orez, apoi un fel de tort bun “pădurea neagră”, la vreo jumate de oră am spus că vreau să plec, să cheme un taxi. N-aveam astâmpăr, cu banii ăia singuri acasă, înconjuraţi de zugravi şi zidari înfometaţi! Săracii, m-am speriat degeaba, le cer scuze. G şi Margaret au vorbit despre posibila lor vizita în România. Nilima mi-a făcut cadou un pulover, de ziua mea, şi m-a întrebat când vreau să meargă cu mine în Jan Path. I-am spus că am fost, dar abia acum am realizat că, de fapt, unde am fost eu nu era Jan Path-ul pe care l-am văzut împreună cu ea, că acolo erau abajururi lucrate cu andrelele, adevaraţii tibetani, şi eu cu Nana am ajuns în altă parte, unde nu era nici urmă de tibetani. Aşa că îmi sări somnul de tot ( mă dădusem puţin, că mă luase somnul, în aşteptarea orei de dus la email), şi mă gândii că o s-o sun după ce vin ăştia cu biletul, să-i spun de confuzie şi s-o întreb când are timp să mergem impreună. Că şi-a luat servici de examinator de lb. engleza la British Council. Nici nu puteam dormi, că bat ăştia ca nebunii, sparg lermne, ori ce-or fi  făcând ei acolo. Lui G îi apăru iar alergia. S-a spălat ieri pe cap cu kiwi şi l-a apucat. O să treacă iar pe şamponul ăla japonez, că de la el n-a păţit nimic. La întoarcere am dat prin Kings Way Camp, dar era închis la farmacie. O să ne ducem mâine, după ce vine Anna-Maria Travels. Ba nu, cred că nici mâine nu e deschis, că e luni. Până marţi o să se tot scarpine.

18 feb.

Am biletul!!! A venit ieri pe la ora 17, nu la 12.30, cum zisese la telefon, dar a venit! M-am liniştit. Şi cu plecarea şi cu banii. Între timp am mai făcut rost de trei herpesuri la gură. G e râios, că ieri era închis la chimişti, aşa că se duce azi din nou. Vremea s-a stricat de tot, plouă şi azi, a plouat şi ieri, e umed, vânt şi frig. Parcă nu era aşa acum 'j de ani! Ieri am reuşit două vorbe cu Nana şi apoi s-a deconectat. I-am scris câte un email fiecare, şi nici unul n-a plecat. Şi s-au şi pierdut. Acum astept leafa să încep să cumpăr câte ceva pentru toţi cei de acasă. Citim Jung, în continuare, pe post de Tânăr şi Neliniştit (eu, desigur!). Şi ne analizăm visele după metoda lui. Eu am terminat cartea de la Nana. Acum nu mai am nici integrame, nici ce citi. Pe post de somnifer. Dar dacă am biletul, mă liniştii şi poate oi dormi mai bine.

Mamă, ce zi lungă şi plictisitoare! Ploaie şi vânt în continuare, toată ziulica. G se culcă de la ora 22, mie, nu mi-e somn. Măcar dacă ar mai fi citit puţin, poate mă prindea somnul şi pe mine. Aşa, bat câmpii pe calculator, dacă altceva n-am ce face. Şi ascult zgomotele de afară. Trece o maşină de poliţie. Alaltăieri, când ne-am dus la Margaret, erau politişti peste tot, mulţi şi deşi. Ce-o fi, nu ştiu, vorba lui mamaia, Dzeu s-o odihnească. Citirăm iar în ziar că americanii vor să pornească războiul. Doamne, barem să mai putem ajunge acasă! Mă iau spaimele de pe lume la gândul că fata noastră e singură acolo. După cum spunea Jung, obişnuim să-i punem în cârcă lui Dumnezeu toate problemele noastre, ceea ce fac şi eu acum, dândui-o în grijă pe fată. Dar, poate nu o să fie nici un război. Nici nu îndrăznesc să-mi închipui ce s- ar putea întâmpla cu noi, cu lumea toată, în caz de. Ăstora de aici cred că nu le-ar conveni, nici lor. Făceau mişto de francezi, că sunt fricoşi. Şi de nemţi. Dar eu cred că sunt cu capul pe umeri. Americanii n-au avut un război acasă la ei, şi habar n-au ce vorbesc. Bine, nu cred că oamenii obişnuiti ard de grija lui Sadam, sau a iraqienilor. Şi mai cred că tot în Europa s-ar duce luptele. De-aia mi-e frică. Şi noi, de ce ne-om fi băgând ca musca-n curu’ calului? Ia, mai bine să nu mă mai chinui eu cu gânduri de astea, deşi îmi vin în minte tot felul de scene din filme văzute cine ştie când, cu europeni înghesuindu-se pe aeroporturi, încercând să părăsească diverse ţări intrate în războaie, în revoluţii sau mai ştiu şi eu ce belele, mai ales în ţări asiatice, care asiatici, au o aversiune înnăscută faţă de albi. Şi mi se face pielea de găină. Mai bine schimb subiectul.

Pictate acum mai bine de 60000 de ani pe pereţii unor peşteri, parcă din Africa, au descoperit mai către începutul secolului trecut, cruci înscrise în cercuri, şi se întreabă Jung, cum le-or fi făcut, pentru că sunt simboluri abstracte, roata nu exista încă, iar oamenii aceia pictau numai naturalist. Ex. Un rinocer perfect desenat, dar fără picioare, pentru că, zice el, era în iarbă şi nu i se vedeau. Şi aici intervine subconştientul colectiv, care scoate la suprafaţă, adică în conştient, toate simbolurile şi imaginile şi strigoii, din adâncurile sale. Altă explicaţie nu există. Ca în arta abstractă. Dacă îl ascult bine, mă apucă groaza de câte chestii, mai mult negative, ascunde acest inconştient, tot ce îşi reprimă individul moral şi devotat, se duce acolo şi se face monstru! Şi nu numai cele ale persoanei respective, care se apucă din senin de ceva la care nici nu s-a gândit, ci al tuturor străbunilor săi şi ai celorlalţi, acumulate şi păstrate acolo de la începuturi. Stă calm, inconştientul acesta colectiv, şi la un  moment dat, începe să facă valuri, şi gata, s-a zis cu individul, fie înnebuneşte, fie face rele, că zice că acolo se găsesc şi toate cele pentru care s-a născut un om, şi pe care trebuie să le facă, fie că vrea, fie că nu. Marele simpatic, de la anatomie, conglomerat de ganglioni din plexul solar, care nu are de-a face nimic cu sistemul cerebro-spinal, ar fi cel care păstrează legătura cu inconştientul colectiv şi care, dacă vrea, poate să blocheze total conştientul! Yoghinii şi fachirii reuşesc astfel să intre în transă, de zici că-s morţi. Acolo, în plex, în Marele Simpatic, rezidă şi sentimentul de “a fi împreună”, de participare, de empatie cu toată specia şi chiar şi cu celelalte animale şi plante. Poate nu spun eu prea clar, dar cred că am înţeles. Şi parcă aş fi simţit eu ceva, înainte de a-l citi pe Jung. Şi îl şi mai discutăm noi pe parcurs, că ce altceva avem de făcut în zilele astea interminabile până la plecare! (Pauza de o ţigară. Nu, de o juma’ de ţigară, că, tot le mai tai în două!)

Bate vântul ăsta cam ca pe la noi. Nici nu ştiam că şi pe aici face rafale. Şi cerul nici nu e negru sau cenuşiu, e portocaliu, de zici că e vreun incendiu în noapte, dar nu e. Azi văzui maimele care se apropiaseră periculos de mult de cuibul gililor, probabil cu gândul la ouă. Dar gila era pe cuib şi gilu le ataca în picaj, Iar ele se repezeau cu labele la el. Dar s-au cărat, că ăştia erau hotărâţi să-şi apere viitorii urmaşi. S-au mutat în pomul de alături, care e plin de frunze şi s-au luat la bătaie şi la scandal. Pe una au aruncat-o din pomul lor, într-unul mai mic. Iar pomul lor, în noapte şi în vânt, părea um monstru, ca um urs cu urechi mari şi un bot ce se deschidea parcă în bătaia vântului, cu labele pe burtă, se strâmba la mine şi parcă se şi răţoia supărat pe lume. Am intrat repede înăuntru, să nu se supere, că cine ştie… Natura e ciudată şi rea cu oamenii, uneori. Da’ şi ei… Tot nu mi-e somn. Mă duc să caut altă carte, poate găsesc una cu litere mai mari, pe care s-o pot citi la lumina asta chioară.

19 feb.

Tot nu-mi era somn când închisei calculatorul şi mă mai uitai prin ziar, şi vreau să fac nişte precizări. Nu indienii se luau de francezi, ci Wall Street Jurnal, care îi face “cheeze-eating surrender monkeys”. Şi “The London Sun”, care a trimis un om îmbrăcat ca un pui la ambasada Franţei să le ducă “penele albe ale capitulării”. Şi multe altele, despre Spania, Germania, de mi se pune pata de panică. Un fost deputy secretar de stat pe vremea lui Clinton a spus ca pe 5 martie la ora 3 am va începe războiul. Şi din articolul unui indian, cred, “ This isn’t about Iraq anymore”: “Westul este acum divizat, aşa cum a prezis Owen  Harries, în parte datorită forţelor istorice. Dar acesta este şi rezultatul unei diplomaţii greşite de ambele părţi  (America şi Europa)… Europa în loc de a fi un partener de prima mână al Americii, va deveni cel mai puternic opozant al acesteia. Aceasta va fi de rău pentru întreaga lume. În definitiv, când Westul a fost unit, a promovat pacea. Când a fost divizat, rezultatul a fost întotdeauna războiul” Asta înseamnă, cred eu, alt război, care se va duce în Europa, mai ales. Dar afară e o zi cu soare! Fiecare cu previziunile sale…

20 feb.

A fost şi cu soare şi cu ploaie, dar fără vânt. Pe la 9.30 vine Nilima. Cred că eu am chemat-o. M-am tot gândit să o sun, până am reuşit să o chem fără telefon! Măi, da’ ce de valoare mai sunt şi eu, telepatista! Venise să mergem în Jan Path. Am stat la o cafeluţă, mare plăcere, că aici nu am cu cine să stau şi eu asupra unei căni de cafea! Şi când a venit G, am plecat. În drum, am trecut pe la Emirates Airlines, verificat biletul: valabil! Ura! Acum sunt liniştită. Numai războiul mă mai stresează, dar poate că n-o să fie. I-am făcut şi lui G cărţi de vizită, că nu mai avea.Apoi ne-am bucurat de magazinuţele tibetane şi indiene din Jan Path. Bani nu prea am avut, doar vreo 2500, dar tot a fost o plăcere. Să răscoleşti prin tot felul de mărgeluţe, statuiţe, pietricele, tot felul de fleacuri plăcute, nu-i o distracţie de fiecare zi. Sigur că eu am cumpărat ce a fost pe măsura pungii mele aproape goale, adică chestii ieftine, dar cred că am luat lucruri frumoase. Să sper că şi fi-mea o să fie de aceeaşi părere. E ca un fel de Ţara Minunăţiilor! Dacă n-ar fi comersanţii atât de stăruitori şi băgăcioşi, aş putea avea  adevărate delectări doar pipăind, privind, răscolind, admirând. E ca un fel de expoziţie în care ai voie să atingi exponatele. Erau nişte artefacte deosebite, multă, foarte multă manoperă şi migală de oriental. Dacă stai şi te gândeşti la anonimii care le-au făcut, care trebuie că erau niste bieţi artişti săraci, dar câtă muncă, câtă dăruire şi câtă delicateţe în obiectele puse acum într-o grămadă în care poţi să răscoleşti şi să te minunezi de ce ţii în mână. Mi-a rămas inima la un clopot, făcut din şapte metale, pe care dacă îl frecai de jur împrejur cu un băţ, începea să vibreze încet, apoi din ce in ce mai tare, mai plin, mai pătrunzător.Cerea prea mult, 250 rs, dar dacă îmi rămân nişte bani, mă duc şi-l iau. Mai era un bronz, Shiva calare pe taur, minunat, dar cred că avea 5 kg, şi nici n-am avut curajul să întreb măcar, de preţ. Mandală n-am putut să cumpăr, că erau 2.500 una, nici pe departe atât de frumoase ca cea pe care am avut-o şi pe care, din păcate, a trebuit s-o vând acum 20 de ani. Acum am intrat în atmosferă, aş vrea să mă mai duc la cumpărături, dar nu mai am bani. Trebuie să mai aştept vreo 10 zile, până intră leafa în cont. Ei, asta e. Am luat pentru G o bluză cam gălbuie, muştărie, îi vine bine, dar nu-i place şi a plecat cu ea la şcoală. Să vedem ce zic studenţii, că dacă ei îi spun că e smart, atunci o s-o poarte. Dacă nu, nu. Mă tot gândii la Shiva călare pe taur, şi mă hotărâi să-l cumpăr, dacă pot, dacă nu e prea scump. “ Our handsome Lord from Amattur”, I love Him, and I would like to have Him! Şi clopotul de meditaţie. Sunt minunate şi îmi vorbesc despre ceva profund. Numai de n-ar fi prea scumpe! 

21 feb.

Nici ieri, nici azi nu a funcţionat internetul. Ce-o zice Nana că s-o fi întâmplat cu noi? 

23 feb.

Încet-încet, trec zilele şi se apropie plecarea. Sunt cam derutată şi deprimată, pentrucă G spune ca ăştia de la departament sunt destul de tâmpiţi şi sabotori, încât să  ne amâne cu leafa pe martie până în ultima zi, ceea ce înseamnă dramă pe capul meu! Că n-am din ce face cumpărături. Mai vedem noi. Ieri vorbii cu fata, bolnăvioară puţin, cred că de la curent. Azi ne ducem iar, la internet, la ora două, abia aştept să văd cum se simte. Acu veni Shisu Pal, o namilă de student bătrân, de acum 2o de ani, care habar n-are de nimic, dar vrea bursă! Ne e şi frică de el, pare ameninţător. G face cu el meditaţii, pe balcon. Eram cu paturile nefăcute, în pijamale, mă rog, este duminică dimineaţă. Leneveam citind din Jung. Cum să nu-l primeşti, când vine de la marginea oraşului, poate 3o km, cine ştie? Şi, cu profesorii ăia omorâţi de câte un nebun de student… Pe mine, nu mă deranjează. N-au decât să vină. Dar ăsta e totalmente pe dinafară. E fermier! Ce l-o fi apucat cu româna? Vrea la bursă! De parcă G ar da bursele! Ieri veni şi Ashok să-i dea recomandare! I-o dădu, ce să facă… Ashok măcar mai ştie câte ceva. Şi el e din generaţia 77. Doamne, abia aştept să plecăm! Theban, zice Nana, abia aşteptă să vină. Roata vieţii, de! Sper că până vine el, casa va fi zugrăvită, că ăştia porniseră foarte hotărâţi pe curăţenie, dar văd că s-au oprit la etajul 1. Au schimbat tot, saltele, draperii, oglinzi. Au pus covoare în fiecare cameră, mă rog, acceptabil de locuit. Dar acolo e pentru vip-uri, nu pentru nişte români amărâţi, ca noi. ( Shisu Pal, studentul, vrea să plece fără să mai stea la meditaţii, se grăbeşte, zice că vine altădată, G nu vrea să-l lase, că nu vrea să îi mai primească acasă, nici nu are voie, cred. Îl aud pe G că începe să se enerveze! Poate nu se iau la scandal! Da’ eu unde sunt? Pun mâna pe mătăhuz, şi-l fac praf!)

Ieri a fost o zi magnifică! Adică cum, întreabă Nana. Adică glorioasă, răspund eu! Frumoasă, cu lumină specială, cum nu mai prinserăm de când am venit în India. Ceva greu de pus în cuvinte, care îţi înalţă spiritul. Am fost să cumpărăm supe la pachet şi am trecut iar pe la palmieri şi preaiubiţii lovidragi, care te ameţesc cu parfumul lor subtil. Am făcut şi ultimele poze de pe film. Drept care, acasă, când se încinsese o bătălie între gili şi maime, n-am mai avut cum face nici o poză! Dar am luat mătăhuzul de spălat pe jos şi am început amândoi să facem gălăgie cât puteam de mare,  să speriem maimele, să nu le fure ouăle gililor. Cred că nici nu aveau intenţia, că le-am văzut culegând lăstari fragezi din pomul gililor. Jos era o foncţiune cu vvip-uri de la guvern, cu un batalion de poliţişti de pază, cu mese întinse, îmbrăcate în fuste portocalii şi cu umbrare în dungi albe şi roşii şi cu cratiţele cu mâncare pe trepiede cu foc dedesubt, să le ţină calde, mă rog, tot dichisul. Ai noştri stăteau de pază pe la garduri, să nu năvălească maimele, care, cred că, de aia s-au luat de gili, că nu le mergea în partea astălaltă a gardului, să dea asaltul. (Văd că se mai calmară spiritele pe balcon, ăla s-a resemnat şi ia notiţe! Apropo, Shisu Pal  niciodată nu a vrut să ia nimic de la noi, nici măcar un ceai. Mereu posteşte sau ştiu eu ce alte motive dă. Oare e chiar aşa, ori ne consideră outcast şi nu vrea să se “spurce”, cum zic babele la ţară, când ţin post! Treaba lui!). În altă ordine de idei, de la ţigări, ori cine stie de la ce, mă ustură limba de nu se poate. Şi abia mă ţin să fumez mai puţine jumătăţi de tigară! Nici G n-o duce mai bine cu alergia aia a lui. Ia medicamente şi sperăm să treacă şi de data asta!

Şi azi pare o zi frumoasă, încă n-am apucat să iau aminte, că veni studentul. O să stăm iar, ca ieri, pe balcon, la soare, citind şi urmărind gilii, care se pregătesc să scoată puii, câte zile or fi clocind ei, că nu ştiu.  Poate apucăm să-i vedem, că ne bucurăm pentru ei de parcă i-am fi clocit împreună! Frunzele încep să apară, şi, parcă văd, peste noapte or să explodeze, să ne ia minţile şi ochii! Pe la prânz, căldura începe să ne ameninţe cu ce va fi mai încolo, sper că nu ne prinde pe aici.

Veni şi Satish. Să ne ia la el, la lunch. Noroc că era Sishu Pal aici, şi a văzut că era ocupat, că de un lunch indian duceam eu lipsă acum! Sper ca nu s-a supărat că l-am refuzat. I-am spus să-şi aducă nevasta aici, la un ceai, mai bine, că, oricum, eu nu prea am dispoziţie de dus în vizită. Şi să sune, mai întâi. Ăştia dau buzna peste tine şi eu nu pot să fiu  bădărană să-i refuz, dar nici să mă care împotriva voinţei mele cine ştie unde, n-am chef! Eu nici nu mor de curiozitate să văd Grădinile Mogule acum, şi nici să mă imbulzesc prin autobuze nu vreau! ( G se străduie să-l expedieze pe Shisu Pal, e aici de mai bine de trei ore! Nu, două. Hai că pleacă. E deosebit de pisălog, doamne!)

Mă uitai eu afară, la aspectul meteo. Nuu, nici gând să semene cu cea de ieri, ziua de azi! Aia era curată, pură ca un cristal, luminoasă, cer albastru: asta e puţin alburie, cer aburos, soare mai şters, nu, nu e ca ieri! Şi nici nu ţi se bagă în suflet, nu te cotropeşte cu gloria ei, nu te înalţă, nu te bucură cu puritatea ei!

Fata nu era pe net. Îi trimiserăm un email şi venirăm acasă. Am stat pe balcon toată după-miaza, cu Jung în braţe, ba, cred că eu am şi aţipit o bucată de vreme, la soare, ascultându-l pe G citind.

24 feb.

Iar n-am putut dormi azi noapte. Cred că era ora 4 când am aţipit. Ori am ceva la rinichi, ori am diabet, ori am îmbătrânit prea mult. Citii toată noaptea din Naipol, un indian din Trinidad care a luat premiul Nobel de curând. Era o povestire despre copilăria lui, o alta despre vecinii de pe stradă. Şi mi-am amintit de propria-mi copilărie. Sărăcăcioasă, tristă şi cam fără bucurii. Ba, pe deasupra, a mai fost şi războiul. Oricum, dacă m-aş hotărî, aş avea ce scrie. Viaţă de copil de oameni sărmani, veniţi la oraş de prin sate uitate pe coclauri, să-şi câştige o existenţă aproape tot atât de mizerabilă ca a de care fugiseră. Nici viaţa mea n-a trecut niciodată de limita de sus a sărăciei. Dar toate sunt trecute de acum, ce rost ar mai avea să mi le aduc în memorie. Şi pe cine să intereseze. Premiul Nobel oricum nu l-aş lua!

De fapt, cred că n-am dormit pentru că n-am dat de Nana şi ştiu că era cam bolnavă. Dar n-am vrut să mă gândesac la rele, aşa că am citit, sperând să mă prindă somnul. Nu m-a prins, că eu am fost mai ageră (la minte) şi am preferat să mă gândesc la copilaria personală, decât să intru în tot felul de ipoteze şi panici.

Dimineaţă, pe la 6.30, auzii gălăgie mare la cuibul gililor. Ies pe balcon si-i văd pe amândoi cu aripile desfăcute, în cuib, şi-mi zic că-şi fac înviorarea. Aş! Pomul lor se scutura de parcă bătea careva nucile. Două maime cât mine de mari, scuturau la pom în draci, hotărâte  să dea cuibul jos. Gilii ţipau ca din gură de şarpe. N-aveam cum să-i ajut. În cele din urmă ciumele s-au cărat, după ce au mai dat vreo câteva asalturi la cuib. Ce-or fi vrând de-acolo? Că doar nu  ouăle! Pe de altă parte, cred ca gilii au mai avut lupte de astea şi în alţi ani şi ştiu ce să facă pentru a se apăra şi cum să le înfrunte pe ăle năroade!

25 feb.

Dormii! De la 23 la 6! Fără să mă trezesc defel! Ieri vorbii cu fata, da’ mi-am făcut rîie pe maţe că  mergea internetul ăla ca naiba. E bine. Duminică era plecată. Ce contează că mă-sa aştepta cu sufletul la gură să vorbească! Şi ta-su la fel! Cât să am eu insomnie de grija ei. Eh! Acum am început să intru în febrilitatea plecării, deşi mai e o lună. Fac tot felul de calcule şi de planuri! Oricât aş socoti, banii nu-mi ajung pentru listă! Uite-aşa mi se-nvârte creierul, de mă ia ameţeala de atâtea socoteli! Înmuiai toate rufele, văd eu cum le spăl azi! Unde eşti tu, mariţo, să te pun în priză şi să nu mă doară capul de tine! Sper să nu mai spăl încă o dată până plecăm. Ce murdărim, arunc, că şi aşa nu merită cărate îndărăt. Afară e prea frumos, ce mai, pomii, cum spuneam, s-au acoperit cu un văl verde crud, ca o dantelă. Piricesc ciripelele. Cer senin, soare. Luna şi stele peste noapte, nu mai pun radiatorul în priză nici peste noapte, am început să scot din pături, mai scap de greutatea lor! Rufele se usucă într-o zi, nu mai stau cu ele prin casă peste noapte, două-trei zile. Mă tem că mâine-poimâine se pune şi căldura aia mare, şi eu va trebui să alerg prin oraş după cai verzi! Azi iar am întâlnire pe net cu fi-mea. Poate merge mai bine.

27 feb.

Azi şi mâine şi gata şi cu februarie! Mai rămâne o lună. G e iar plin de iritaţii de la alergia aia pe care i-am diagnosticat-o eu! Este ori de la samosele alea iuţi de-l apucă sughiţul, ori de la şampon, ori de la praful din bibliotecă şi de pe cărţile de acolo. De obicei după ce vine de la bibliotecă se scaldă. Apoi rade nişte samose pe care şi le cumpără de la daba din curtea universităţii. Îi trecuse, dar azi-noapte, iar l-a apucat. Cât timp ia doctorii, nu are nimic. Abia aştept să plecăm de aici. Se apropie căldurile alea mari şi poate mă apucă şi pe mine. Acum e la un simpozion, la dept. Mâine are şi el o comunicare, trebuie să mă duc şi eu. Mă întreb dacă o fi intrat leafa aia. Ar trebui să mă duc să întreb, dar n-am chef să ies pe stradă. Mă simt mai bine în camera asta, în care n-am altă companie decât radioul care mă înnebuneşte cu filmiganele lor, calculatorul, cărţile şi gilii de  afară. Nu mă plâng. Constat. M-aş putea duce, aş putea să scot şi banii, dacă au intrat, apoi aş putea lua un scuter să mă duc la Red Fort, sau Palika Bazar, sau chiar la Delhi Hut, dar n-am curaj singură şi nici tragere de inimă, pot să aştept până luni, că tot aia e. Doamne, abia aştept să ajung acasă! S-o rog pe Nana să facă nişte copănele la cuptor şi o ciorbă acră, cu leuştean, că ne-am făcut macaronari aici, În fiecare zi, macaroanele de rigoare, că nu-mi iese nici o altă mâncare, nu ştiu de ce. Numai astea nu ne fac rău la stomac. De cinci luni, doar asta mâncăm. Şi câte două ouă dimineaţa, cu roşii, iar seara câte două sandviciuri cu brânză topită şi iar roşii. Şi banane peste zi, cât cuprinde. G bea la ceai de parcă ar fi bere. Eu , nesulici, câte două căni mari. De fumat, nu sar de 20 pe zi, da’ mă ustură limba de la ele. Acum a adus vreo şase cărţoaie D.H.Lawrence şi ne-am apucat de ele ieri. Cred că ne ajung până plecăm, ca să nu se mai ducă încă o dată la bibliotecă. Stă pe balcon toată după-masa şi face plajă. Şi îmi citeşte. Şi, uneori, se mai şi scarpină. Sau se dă cu talc.Eu, mulţumesc lui Dumnezeu, n-am nimic. Şi sper să rămân tot aşa. Nu mă mai doare nimic, am început şi să dorm peste noapte. Cred că din cauză că se apropie plecarea.  

28 feb.

Ieri veni G de la simpozion plin pe tot corpul cu băşici de alea tari, fără lichid în ele, scărpinându-se ca un câine râios. Alergase în King’s Way Camp la farmacie şi îşi luase de 100 rs medicamente! Noroc că îi trece după ce ia prima pilulă, în câteva ore. Mă şi speriai. Ce pisici, o fi? De la ce o fi? Azi-dimineaţă nu mai avea nimic. În schimb, după ce plecă, se puse ploaia. Cred că l-a făcut ciuciulete! Vai de el. Nişte stropi cât bobul de mazăre, foarte hotărâţi să mureze totul în cale, mai rari la început, apoi, ca la robinet. Şi mai trebuie să stea şi la simpozion în continuare, până seara. Le dă să mănânce acolo. De nu l-ar apuca iar alergia! Văleu, ce bubuială afară, de mă şi înfricoşai! Şi mai ziceam să mă duc azi la cumpărături! Luni e cel mai bine, ba nu, că e închis, marţi. Ce pisici să fac eu azi… să citesc, nu pot de ochi, să dorm, nu mi-e somn, să mă joc la calculator, m-am plictisit! Vreau acasă la mine. Cu TJ si Popeasca şi Dna Gosp. La o cafeluţă. Cafeluţă am şi aici, dar, de una singură, fără s-o povestim, n-are nici un farmec. Până la ora 14 o să mă târâi eu cumva. Am nişte cârpe de bucătărie de spălat, o să stau pe balcon să ascult tunetele şi să privesc cum se rup norii peste dumbravă.  Ce să stau pe balcon! E tot o baltă. Ploaie tropicală, hotărâtă să înece totul! Ce-or face gilii mei, că nu se vede nimic din cuib. Cred că s-au făcut mici-mici, deasupra ouălor. De maime, nici vorbă. Ieri iar au dat un asalt la cuib. A fost bătălie mare. Şi cred că numai de rele ce sunt ele, le fac zile fripte gililor. Erau poate 20 de maime laşe dar obraznice, la doi gili curajosi şi hotărâţi să le scoată ochii! Mamă, când îşi întindeau aripile şi strigau la ele, erau magnifici! Mari, frumoşi, maiestuoşi! Ploaia s-a mai domolit. Cred că o să stea că se aud păsărelele ciripind, dar tunetul tot se mai rostogoleşte dintr-o zare în cealaltă, ca un tăvălug. Lăsai uşa deschisă şi vine un miros de ceapă prăjită de la cantină, de mă apucă ficatul! Ca la noi pe scară! Mai plouă, dar cu bun simţ, nu mai năvăleşte în casă! Totul a durat mai puţin de o oră. Dar jos, în grădină, apa bălteşte. Lasă, că se bucură iarba şi florile şi pomii, de ea. Ce, trebuie să-mi placă mie? Ce, sunt eu o floricică?

Iar se puse ploaia. Şi e abia 10.45! Şi tunetele. E cam întuneric.  Mă  gândesc la G, care sigur că a ajuns fleaşcă la clasă şi mă tem să nu mai şi răcească, pe deasupra. Nici nu ştiu dacă mai am paracetamoale. Nu cred. Mă indispuse vremea asta. Mă întristă cu tristeţi Jungiene, venite din adâncuri, nici nu ştiu care sunt ele, dar, uite că-mi vine să plâng! Na! Nu-mi place ploaia! Imi place după-ploaia!  Şi ce tunete plimbăreţe! La noi auzi unul zdravăn, tare, scurt! Aici, încep încet, departe şi îl auzi cum vine, cum creşte, cum se prăbuşeşte în urechi şi-n stomac, puternic, dur, înfricoşător, copleşitor, apoi se duce, mai departe, din ce în ce mai moale, mai slab şi nici nu se îndepărtează el bine, că deja se şi porneşte altul să năpădească cerul! Îmi vine să mă bag sub pat, ca Bulă! Aveam noi o prietenă în Orzari, Geta, odihnească-se în pace, care, când era furtună, îşi lua cei doi copii şi se băgau sub pat. După aia, venea la mine tremurând încă, să se liniştească. Sau mamaia, Dumnezeu s-o ierte şi pe ea, care în timpul bombardamentelor din 40-41, se băga în pivniţă cu mama şi cu mine – tataie era pe front – mă puneau pe mine dedesubt, apoi mama, apoi mamaia peste noi, şi deasupra, albia de rufe! Ăsta da, adăpost antibombe! Casa de deasupra lui era de paiantă! Eu, habar n-aveam de pericol! De obicei căscam gura la bombe de sub streaşină şi le număram cum cădeau! Poate de aia mi-e mie acum frică! Nu cred. Asta nu e ploaia mea! N-o cunosc.  Cea de acasă îmi e familiară, asta mi-e total străină, nici nu ştiu ce-i poate pielea. Şi G care e dezbrăcat! Că e şi frig, nu numai apăraie!. Mai luai o dată buletinul meteo. Deşi mai plouă şi mai tună, la apus, pe deasupra copacilor, se vede un petec de cer limpede. Norii vin încoace, spre mine, dar trec mai departe. Poate se opreşte potopul. Dar se mai oprise o dată, aşa că nu e sigur. Doar n-o ploua toată ziua, că a trecut iarna! Şi ieri făceam plajă pe balcon! Gilii tot nu se văd, nici măcar capetele nu şi le iţesc din cuib!  Că nu cred că au plecat de pe ouă.

Aseară pe la opt, veni Vinod în vizită. Doamne, e tot mai surd! Am obosit amândoi strigând la el. Ne-a părut bine, că nu l-am mai văzut din decembrie, şi nici nu poţi să dai de el, că îţi închid rudele telefonul! A stat vreo două ore, povestind tot pe temele vechi, cu sigiliul ăla pe care l-a descifrat el. Ne-a dat şi nouă o copie cu descifrarea lui, doar că eu nu pot s-o descifrez! Că scrie şi mai mărunt decât G! Veni şi cu nişte acuarele, ori ce or fi fost ele, pline de simţire şi fineţuri, nici nu te-ai aştepta de la un bărbat să aibă atăta gingăşie! Poate îmi face şi mie vreo patru copii la xerox, dar nu cred, că costă destul! Şi noi nu prea avem de ăştia, cum le zice, bani! Om vedea. I-am dat cartea de la Nana cadou, dar nu poate el s-o citească, doar aşa, de amintire!

Avusei dreptate. E l2, nu mai plouă, jumătate de cer e clar, cu petece de nori albi. Gilii tot nu se văd. În schimb, veniră maimele pe balcon. Le ameninţai cu teul de spălat pe jos, şi de-aia nu mai putură ele! Aşa că tot eu intrai în casă şi închisei uşa, că doar nu m-oi pune cu ele!

Au stat şi s-au încălzit la soare şi au plecat, am putut să deschid uşa iarăşi. Acum îmi place. Soarele a uscat balconul, frunzele sunt spălate şi strălucesc, mai mare dragul să priveşti peste dumbravă. Maimele caută de papa prin curte, veni un căţel şi fugiră. Parcă se vede şi capul gilei din cuib. 

Se făcu seara, e 22.40. La spaniol e petrecere, cu muzică mare şi gălăgie. G zise că se culcă, nu-mi mai citeşte, că tot îmi citi doar vreo jumate de oră. Pe la prânz venise Seema să mergem la cumpărături. N-aveam nici un ban, zic “hai să trecem pe la bancă” unde, desigur, nu intrase nici o leafă. Mă mai târâi pâna la dept, de-i spusei lui G că ne ducem în Kamla, şi plecai. Dar pe drum reuşii să mă fac scăpată, că n-aveam ce căuta in Kamla fără nici un ban. Mai aveam 30 rs şi le dădui pe banane, venii acasă şi mă despărţii de ea. Pe stradă ne fugăriră nişte maime, că ne văzuseră cu bananele. Le-am aruncat una şi am fugit repede în curtea GH. După ce a plecat Seema, care mai voia să mă care şi la nu ştiu ce colegiu, să ne întâlnim cu Nadeem, dar am refuzat-o, nu prea ştiu cât de politicos: de ce ar trebui să merg eu acolo, ce să caut? După aia deci, plecai la email şi vorbii cu fata preţ de-o gaură în cartelă. La întoarcere, G era pe scară, cobora înfulecând o banană, că luase şi el. Făcuse pipi  în coşul de gunoi al spaniolului, care de fapt e o căldare, că făcea pe el! Şi n-avea cheie!! Am aruncat şi am spălat tot eu coşul, că-mi era jenă socială! Apoi s-a pus pe balcon la soare, gol-goluţ şi a lucrat la speechul de mâine. Pe la şase a venit Ina! Mare bucurie să ne mai întâlnim cu careva de-al nostru. Am ţinut-o pe hol, să se îmbrace nenea, şi ne-am aşezat cu toţii pe balcon, când, din pomul ăla care seamănă cu Bulă, cobora unul, care nu ştim ce altă treabă avea el tocmai în vârful lui Bulă, decât să se benocleze la alergia lui G. Poate se-nvaţă minte, că eu sunt mai pudibondă, de felul meu! Ina a stat mai bine de o oră, a rămas stabilit că vine şi ea mâine la seminarul ăla, când vorbeşte G. O să mă duc şi eu, că nu vreau să-l las singur printre duşmani. Ina era speriată de-a binelea de indieni, de India, de tot. Ca şi mine. Înseamna că nu mi se întâmplă mie, fiindcă am îmbătrânit, să am o părere contrară celei de acum 20-25 de ani. Ina n-are nici 30 de ani, şi  a  mai fost şi ea  aici, acum câţiva ani. Acum e la Pune, în primul an de masterat. Ce-o să facă cu el, nu ştiu, şi nici la ce o să-i folosească. Văd că se termină petrcerea de la spaniol, G doarme deja. Încerc şi eu, poate reuşesc.

1 martie.

Simpozion de dimineaţă. Veni şi Ina într-un târziu. G pus la costum. Lume. Vibha şi Abhai, Mary Betlenfalvy, (acum o cheamă altfel, e măritată cu un indian, Balint, fiul ei, însurat, Adam, fiul cel mic, 19 ani, ambii în Budapesta). Seema în Kamla să ia film, lapte, roşii pentru mine, că  la dughene nu am găsit. Am venit înapoi cu Nanku. Am plecat la ym, nimeni pe fir acasă la noi, se băgă Dragoş şi stătui cu el două găuri. Macaroanele cele de toate zilele, din nou ym, din nou nimeni. G a dormit fără nici  o jenă. Acum spală vasele! Se făcu ora 20, trecu şi ziua asta, mai avem o lună! La simpozion, mi se făcu silă, comunişti până-n măduvă! Cu atât mai sinistru, cu cât au rămas aici să ducă steagul mai departe! Tot ei erau oamenii ruşilor si acum 25 de ani.

4 martie.

Ieri a intrat leafa. Ne-am dus entuziaşti la Red Fort după cumpărături. Acolo, închis! Toţi ricşarii şi scuteriştii au năvălit pe noi, G a înnebunit, amintindu-şi de francezul ăla împuşcat chiar acolo, eu am înnebunit că se isterizase şi se învârtea ca un taur în arenă, ne-am certat şi ne-am întors acasă. M-am dus la email, bine, cel putin, că am dat  de  Nana şi  m-am  mai calmat, după ce l-am pârât, na! Ăsta mă sperie, adică G, de mi-e frică să mai ies din casă! Acu vorbii cu Vishvanat pentru maşină, măcar nu ne mai atacă scuteriştii, şi nici nu ne mai păcăle. Noapte, 0.30. Iar n-am somn. G. citi până acum din DHL şi se culcă. Eu mai stau, că nici nu pot citi la lumina asta chioară, dar şi cărţile sunt prea grele, de nu le pot ţine în mână, dacă stau culcată. Dimineaţă, bineinţeles,  ciuciu maşină. Ne-a chemat Castro un taxi. 350 rs pentru 3 ore. Gâtuieli în circulaţie, cel puţin o oră cu totul. La Red Fort nu ne-am mai oprit, că nu a găsit loc de parcare. Am plecat mai departe, în Jan Path, după valize şi colier pentru Nana şi bluză pentru Mariana. Totul a fost în goană, la propriu. Eu eram cu portofelele pe mine, adică cu jacheta cu multe buzunare, noroc că era destul de răcoare. Am transpirat ca naiba. Mi-era frică să nu înceapă G cu nervii că se ţine după mine, că nu reuşeam să dau de magazinul de la care îşi luase Nana brăţara. În cele din urmă l-am găsit, printr-un noroc, dar ce am cumpărat nu e chiar la fel cu brăţara. Însă se potriveşte, oarecum. Am mai luat câteva picturici de dat cadou, un clopot, care nu e ăla de care mă îndrăgostisem eu, incensuri, şi apoi am mers la Delhi Hut, sau Dili Haat, am luat 3 m de mătase  şi am plecat spre casă, că se făcuseră trei ore, drept care, am plătit 400, cu parcări cu tot. De fapt, a fost totul făcut la nimereală, noroc că acasă am constatat că am luat cam ce trebuise. Dacă nu ne grăbeam în halul ăla, poate ieşeam mai bine cu banii, dar nu am avut timp de tocmeală. E un frig afară, cam ca prin decembrie. Am pus iar radiatorul în priză! Am vorbit cu Nana, care s-a bucurat să afle ce i-am cumpărat, şi mi-a mai zis de vreo două cornete cu henna, de pictat mâinile. Şi eu mă gândisem, zic, dar voiam să îţi fac o surpriză. Şi eu, zice ea, vreau să vă fac o surpriză, ceva cu un job. Vin acasă şi-i zic lui G. Poate ne face un nepot, zice el, văzându-l deja de 20 de ani, luându-l şi pe tataie la curve! Sau poate se mărită, zic eu. Şi uite-aşa am visat toată seara, întrerupând din când în când lectura din “The trespasser”. Ne-am îndrăgostit de DHL. Scrie dumnezeieşte, şi mai avem vreo cinci sau şase cărti ale lui, să le citim luna asta. Parcă nu ne vine să le lăsăm din mână. Poate ar trebui să-mi notez câte ceva, dar lasă că asta e felia lui G. E mare, foarte mare scriitor, atât de mare, că mi-e jenă să mai scriu fie şi în jurnalul ăsta. Mi se pare o impietate şi mi-e ruşine să scriu chiar şi o scrisoare, să zicem, sau un rezumat. De-aia-l las pe G. E domeniul lui. Eu rămân să mă gândesc la ce citirăm, până ce adorm, sper, în noaptea asta. Aş mai fuma o ţigărică, adică o jumătate. Aşa, gata, mă dusei în bucătărie de fumai. G. e un drăguţ. A spălat  vasele, că iar e apa rece scut. Dar şi eu am spălat rufe dimineaţă. 

6 martie.

Ieri am făcut şi Red Fortul, am scăpat de grija cumpărăturilor mai îndepărtate.  Acum mai avem prin împrejurimi, dar nu mai avem bani. Cu preocupările astea, zilele au trecut mai uşor. Dar încă trei săptămâni, se vor târâi ca melcii. Şi nu avem nimic altceva de făcut decât să citim. Va fi ceva mai multă activitate în timpul examenelor, că mă duc şi eu. Sunt “coexaminator”! Îmi pare rău că nu am luat “ochiul de pisică” din Chadni Chowk, dar nu ştiu de ce m-am bâlbâit, gândind că n-are cine mi-l monta. O să mai încerc prin Kamla Nagar, poate găsesc acolo pe la bijutieri. Dacă nu, trebuie să-l înfrunt pe G să meargă iar acolo, dar e sigur că o să se înfurie! Şi ce?  Îi trece!

N-a mai fost nevoie. Am mers in KW Camp şi am comandat la un bijutier acolo. 1000 rs pentru inel, cercei şi pandantiv. Nici nu-i spun, să fie ciurpriză! De fapt era al doilea meşter, primul a cerut 2000 rs. De, aşa e pe aici. Mai aveam eu 400 rest şi o să punem din banii de papa 600, marţi, când ne ducem să le luăm. Sunt foarte bucuroasă, o să fie şi ea! Azi am vorbit la telefon, ce bine ne-a făcut să-i auzim vociuliţa! Şi cu Cora am vorbit. Şi ne-am binedispus amândoi. Mai avem 28 de zile.

7 martie.

Nu mai am răbdare să scriu. Nici n-am ce! Mintea îmi stă numai la plecare. Sunt plină de nerăbdare. Nu mă duc nicăieri că nu mai am de ce, până la leafă. Când sunt singură mă joc la calculator până mă apucă somnul şi plictiseala. Mai avem şi grija Nanei că ar putea rămâne fără servici, dacă se desfinţează CAIB-ul. Ne-am scotocit relaţiile, n-avem decât tot ca noi, fără relaţii. Sper în ajutorul lui Dumnezeu, deşi omul e dator să se ajute singur. Dar, în ultimă instanţă… tot la El ajungem! Citim „Păunul Alb” de DHL, primul roman al lui, o bijuterie de stil, de detalii de miniatură orientală, de iubire pentru personaje şi pentru scris! Ce-l iubeam noi pe DHL, dar acum suntem îmbătaţi de el! Şi-l iubim cu atât mai mult cu cât el ne ţine de urât în cele 28 de zile care ne-au mai rămas, şi ne face să uităm de curgerea timpului într-un mod încântător şi atrăgător.

10 martie.

Începe antepenultima săptămână! Cam dificil de suportat timpul care a mai rămas. Ne tot întrebăm de ce am venit. Poate pentru că am vrut să îi mai întâlnim pe cei de aici. Cam greu, dar am reuşit până la urmă. Dar fiecare este acum în altă parte din Delhi, dacă nu din India. Şi, oricum, starea psihică s-a schimbat. Nu mai suntem toţi la un loc, uşor de întâlnit, nu mai avem aceleaşi preocupări, fiecare cu problemele şi necazurile lui, închis în cochilia timpului scurs, inimile nu se mai deschid ca acum 25 de ani. Sunt mai precauţi, mai închistaţi în singurătate şi răbdare. Acum, că plecăm, trebuie să îi sunăm iar pe toţi să ne luăm rămas bun, măcar prin telefon. Dar, nu prea ne trage inima; stând închişi aici ca la mănăstire, ne-am rupt de restul lumii de pe aici şi ne-am apropiat de natură, de pomi şi de animale, mai mult decât de oameni.

Dimineaţa toate păsările dau concerte, de mai mare dragul să le asculţi şi să încerci să le descoperi care pe unde cântă! Tot felul de triluri îţi umplu inima de bucurie şi linişte. Ies pe balcon şi las glăscioarele lor să-mi pătrundă în suflet, să mă ameţesc de frumuseţe şi pace. Apoi, peste zi, uit şi mă mai enervez, şi mă mai consum, dar a doua zi, iar îmi curăţ psihicul de stres, cu ajutorul lor. Şi al lui D.H.Lawrence. Am terminat „The White Peacock”. Am stat aproape toată ziua pe balcon, la soare, şi am citit. G şi-a scos alergia la aer, că nu-l vede nimeni. Aseară a început iar să ia pastile! De câte ori face baie, se umple de blânde! Să fie de la apă? Nici nu mai ştiu ce să cred. Noroc că nu mai e mult şi plecăm de aici. De data asta, şi clima şi oamenii au fost mai ostili. Mai agresivi. Cu Nana n-am vorbit ieri, nu era pe fir. I-am trimis un email de o jumate de oră. Că e cam necăjită, cu slujba, care se va desfiinţa şi nu găseşte alta. O fi dormit sau nu s-a putut conecta. Nici eu nu stau prea bine din cauza ei, dar am încercat s-o îmbărbătez. Cred că n-am reuşit. Anul ăsta împlineşte 30 de ani, Dumnezeu s-o ţină sănătoasă şi s-o ocrotească. Nici nu îi spunem de ochii de pisică. Să fie cadoul ei de 13 iunie. Sper să am răbdare până atunci!

S-a înnoptat. G s-a culcat, deşi este doar 9.30. Am rămas cuc să-mi omor timpul şi să ademenesc somnul. Nana s-a grăbit asta-seară la ym, aşa că am stat cu ea doar un sfert de oră, şi m-am întors. Dacă aş avea o integramă…

11  martie.

 Scoserăm  ochii de pisică ai fetii. (!)  Mamă, ce frumos i-au montat! De mi-aş putea ţine limba, să nu-i spun până pe 13 iunie! G doarme iar, asta fiindcă ia din nou pilule antialergice. De data asta a fost mai puţin grav. Le-a luat mai din timp. Şi eu, ce pisici să fac? Să scriu amintiri din copilărie? Că tot citisem eu dintr-o carte a lui Naipol, premiat Nobel, şi cam tot asta scria şi el. Dar acum n-am răbdare. Nici la basm nu pot să scriu. Nu am stare sufletească propice.

12 martie.

Azi are fata test pentru postul de la UE, era tot o zdroabă.  Se bucura că au chemat-o. Nu cred că are şanse. Posturile de acolo nu sunt pentru oamenii de rând. Dar, las-o să încerce. Experienţa e bună, oricum.  Mi-a zis  de inel cu ochi   de pisică! Mi-am ţinut limba şi nu i-am spus. Pe urmă m-am gândit să mă duc să îi mai fac un inel pe care să i-l dau la sosire, ca să nu creadă că am uitat de ea. Şi să îi mai iau o geantă de piele. O să-i iau. Nu mai iau prosoape şi cuţite, de care nu am nevoie şi pot să cumpăr şi de acolo. G plecă la ore, mai are azi şi mâine şi gata. Termină cu clasele. Stăm ca pe jar! Mai sunt 22 de zile. O să transcriu acum ce am scris ieri, când aşteptam să intru pe internet:

Stau şi aştept la rând la internet şi mă uit pe pereţi. Nici măcar nu mai au harta Delhi-ului pe peretele din spate! Nişte poze după gravuri din oraşe europene, luate probabil din calendare vechi.  Azi sunt toate trei computerele ocupate.  Nu mai e meci, de!  Îi bătură indienii şi pe SriLankezi la crichet! Aseară iar au bubuit pocnitorile, dar nu aşa de multe ca la meciul cu Pakistanul! Na, că o luai şi eu ca G şi acum scriu in carneţel! Că el aşa face. Vine cu mine la cumpărături şi mă aşteaptă în stradă scriind în carneţel. Boală grea, şi contagioasă! B se învârte pe aici şi nu mă bagă în seamă! De, dacă e supărat că nu-i scrie fi-mea! Făcu pasiune mare pentru ea. I-ar plăcea o fetică albă! Mai veni o gagică. Sper să nu se înfigă înaintea mea. Că aşa e obiceiul pe aici: cum văd unul mai alb la rând, cum se bagă în faţă cu neruşinare ostentativă. Taci şi-nghiţi, că doar n-o să te pui cu proştii infatuaţi! Poate mai iei şi una peste bot! La bancă mereu păţim aşa. Or da ăştia leafa mai devreme? Trebuie să mă duc şi să mă ploconesc la Vibha, să o pisălogesc, poate se îndură. Să am timp de cumpărături. G mai are două zile de mers la clasă şi gata! Pe urmă o săptămână de pauză, în care o să citim cât putem de mult din DHL. Apoi o săptamână de examene. După aia una de cumpărături şi pa, acasă!!! Văd că nu se mişcă nici unul de la computator şi trecură cele 15 minute cât a zis Şchiopea că trebuie să aştept! Gagica se cără afară. G rămasă acasă să spele vasele şi să joace şah. Dacă aveam bani la mine, mă duceam la pişorenţă-concurenţă, dar n-am decât 10 rs şi nu-mi ajung! Mă mai zgâiesc la pereţi: un Ganesh din plastic într-un cerc de flăcări din acelaşi plastic. Un fel de stampă (ori o fi broderie?) pe o pânză neagră, cu sfinţi budhişti. O chestie rotundă, cam cât o farfurie, cu o dansatoare. Aerul condiţionat, prize, crăpături, urme de lipici de la diverse chestii care au fiost odată lipite pe zid, afişe pe care scrie “Do not insert any floppies without…”

Şi s-a terminat, că s-a ridicat unul de pe scaun şi eu am năvălit să nu-mi ia aia locul!

Veni Ram să facă curat. Îl dusei pe balcon, că e mizerie. Eu am făcut dantele de hârtiuţe ieri, în timp ce citea G şi le-am pus în cărţile de la bibliotecă. Peste ani, cineva o să se mire de ele, că cine le-o fi făcut! Şi deci pe jos sunt numai bucăţici de hârtie. Apoi, aseară veniră Ashok şi Gupţoiul ăl mare, şef la GH, să-şi ia la revedere. Aduseră şi patru supe de la cantină şi o farfurie cu cartofi prăjiţi. Eu îi tratai cu ceai şi cu câte o gură de ţuică. (Încă mai este, din ce a adus Nana!) Numai pe Gupţoi, că Ashok nu bea. Se uită în camera ailaltă şi se minună, tot el, de ciupercăria de acolo. Şi se mai şi întreba de ce nu or fi zugrăvit şi la noi, că tot au zugrăvit toate celelalte camere! Păi, nu e el şeful? Pisici, nu mă mai interesează. Zicea că să ne mute acum! Că tot suntem pe plecate! Ram veni îmbrăcat frumos, cu cămaşă roşie brodată şi mă fraieri să-i mai fac o poză, pe lângă celelalte trei dinainte. Îi făcui, că n-am suflet să-l refuz. E un copil! Se pieptănă, îşi puse o basma roşie pe frunte, ca  luptătorii de gherilă, se puse în fotoliu, cu calculatorul pe fundal, îşi arătă cercelul şi lănţişorul, şi gata, îl pozai. O să mă belească G. Da’ nu-i spun. Ba îi spun, că prea era caraghios. Lasă, că cine îi mai face lui poze pe gratis? Îi dădui şi 5 rs, tot eu! Că spală pe jos. Ascult la radio, zi după zi, pe Lata Mankeshkar. Asta cânta şi când eram noi tineri. Tot mereu o dau, că a fost cea mai mare, cu vocea ei de fetiţă! O făcură membră în parlament (ca noi pe Irina, de-o iubea tataie!). Şi se luară de ea în ziare că lipseşte de la şedinţe! Parcă am mai auzit chestii de astea şi prin alte părţi de lume! Doar că asta e bogată, nu s-a băgat ea în politică, ci au invitat-o ei, şi nici n-o interesează leafa de parlamentar! I-auzi ce zice ăla, la radio, că despărţirea e o mizerie dulce, că te face să aştepţi reîntâlnirea cu bucurie. O fi, dar eu nu mai aştept nici o reîntâlnire cu nimeni de aici! Ci cu ai mei de-acasă!

13 martie.

Ieri, după ce măncasem de prânz, vin doi zugravi cu căldările de var şi dau să intre în casă. Tocmai când nu ştiam cum să mă fac înţeleasă că nu sunt de acord, hop şi Kurup. “Madam, please, I am very sorry, I didn’t know, about that room, you must change the flat, right away!” Şi, uite-aşa, ne mutară la et 1, la nr 22, sub spaniol! Val-vârtej! Aici e curat şi miroase a vopsea, de mă ustură nările şi m-a apucat şi tusea. Nu e telefon, nu curge apa tot timpul, nu merg bine prizele, soneria nu merge de loc, uşile nu se închid bine, iar cea de la intrare, are zăvorul pe desfăcute, drept care nu ştiu cum o să plecăm amândoi de-odată de acasă. Apa la budă curge tot timpul, pe balcon e un raft plin cu tigăi, reşouri şi alte chestii de bucătărie, stricate şi prăfuite, ca un cimitir de lucruri inutile, plus un măsoi care ia jumate de spaţiu, şi vreo patru scaune rupte. Muncii ca o năroadă să car toate coţobelele de sus, G cără şi el vreo două, apoi rămase să le păzească. Împachetează, despachetează, caută loc pentru fiecare, spală, şterge. Praf şi mizerie pe canapea (ne-am dat, avem “sofa” şi două fotolii antice, depozite de praf!) Dar e curat. Acum. Bucătăria e mai bună că are şi două rafturi. Tot se pune praful, dar, cel puţin, nu mă mai împiedic de toate cele. Nana crede că s-a dus degeaba la test, nu e mulţumită de ce a făcut, şi a mai certat-o şi şeful pe deasupra! Era obosită şi amărâtă. Azi mă dusei la ora 14, că nu mai avui răbdare până la 18, să văd în ce stare psihică e. “Proastă” zice, apoi tace vreo 4 minute. Eu scriu ca tâmpita de una singură, mai vin două rânduri peste alte 4 minute, iar mai scriu eu 4 min, şi mai zicea ea câteva vorbe, 4 – 5, eu îmi  pierd răbdarea şi plec. Acum sunt şi prost dispusă, şi obosită, şi îngrijorată! Afară e o vreme cam lăptoasă, care mă mai ameţeşte şi ea pe deasupra.  G îmi citi, ce-mi citi, din DHL şi Times of India, văzu că mă luă somnul, şi se duse de se culcă el. Numai că mie îmi sări al meu. Noroc că acum pot să fumez, că avem două camere! Îmi pierd răbdarea cu fiecare oră care trece. Mai avem 21 de zile, cred! x 24 ore = 504 ! Mamăăă, ce de ore!

14 martie.

Ăştia de la GH îşi bat joc de noi! Vor să ne mute la loc! După ce am muncit două zile să fac curat, am frecat, am spălat, am şters, am tras şi am împins de colo-colo „lobila”, acum iar s-o iau de la început? Măcar acolo curge apa tot timpul şi e telefon! Da, dar câtă oboseală! Azi noapte nici n-am putut dormi de durere de stern şi de picioare! Cred că iar mă apucă panica. Atunci mă doare sternul, parcă ar fi inima, nu pot să respir şi mi-e frig. G zice că şi lui i-a fost frig. Deci nu era de la panică. De ce panică? Păi războiul care stă să înceapă, păi diverse zgomote neidentificabile, inexplicabile, care te iau direct cu fiori pe şira spinării, de parcă ceva rău stă să se petreacă, cântece sinistre ca nişte lamentaţii păgâne, bubuituri de să zici că a început bombardamentul sau că trec tancuri pe stradă. Vise pline de coşmaruri, de-ţi sare somnul pentru o săptămână, nu pentru o noapte.

Azi ne-am dus de ne-am aprovizionat cu papa pe o săptămână, că vine Holika şi nu mai ieşim din casă. E periculos. Vopsele toxice, haine stricate, ba, chiar ne e frică să nu apară studenţii pe aici şi să facă prăpăd, că aruncă cu vopsele şi mă tem să nu murdărească pereţii. Ne mai pun ăştia să plătim zugrăveala! Afară, atmosferă tot lăptoasă şi apăsătoare. Cred că şi ea e de vină pentru simptomele mele, că mi s-a mai întâmplat. Abia aştept ora 6 pm, să mă duc să vorbesc cu fata, poate am mai mult noroc astăzi.

16 martie.

Nu putui să dorm deloc. Ieri Nana mă întrebă dacă să  îi împrumute  200 de dolari, unui prieten, că şi-a accidentat maşina!  M-am zăpăcit şi i-am spus să-i dea. Dar nu sunt de acord, şi nici G, căruia a trebuit să-i spun.  Da’ şi  băiatul ăsta, n-are asigurare? Am stat aici mai rău decât la puşcărie, am mâncat pe sponci, aceleaşi alimente, macaroane goale, ouă şi brânză topită şase luni de zile.  Ţigări am fumat din cele mai proaste şi le-am redus la jumătate, am renunţat şi la banane, şi la lapte, să strângem nişte bani. Să-i luăm ei câteva lucruri. Şi dacă  nu are de unde-i da înapoi? De ce să stau eu cu stres? Nu-mi ajunge cel pe care îl am? Şi dacă avem nevoie de ei înainte să ni-i dea înapoi? Dacă am fi avut măcar câteva sute, dar ăia sunt toţi. Şi nici n-avem nici o obligaţie la el. În afară de faptul că mi se pare o impertinenţă crasă s-o întrebe dacă ne mai întoarcem, ca să-i dea lui bani! Cum poate să îi pună asemenea întrebare? Pisici! Uite de ce nu sufeream eu acum în plus, peste toate necazurile mele! O să mă duc să-i dau un email. Doar dacă n-o fi apucat să-i dea! 

18 martie.

De când e G acasă, nu prea mai scriu, nu că n-aş avea timp, ci pentru că nu am stare. Cu Nana n-am apucat să mai vorbesc de sâmbătă. Duminică dormea, ieri n-a mers internetul prin împrejurimi. O să mai încerc azi.

Zilele trec încet, ca melcii, stăm toată ziua înăuntru şi citim. Adică el îmi citeşte, de dimineaţă până seara târziu. În timpul ăsta eu mă tâmpesc la jocurile pe computer, vechi şi răsfumate, doar ca să-mi fac de lucru cu mâinile şi să fumez mai puţin. Ieri am ras 25 de ţigări! Că nu mai avem nici un picuţ de răbdare. De-aş avea banii mi-aş putea ocupa timpul în mod util, dar aşa… Fac şi refac lista de cumpărături. Să mă pot încadra în cele 10000 pe care sper că o să le avem.  A început căldura. Încă e suportabilă, înăuntru, dar când mă duc la ora 14 la internet, e destul de cald. Noroc că noaptea nu e încă insuportabilă. Şi, noroc că ne-au mutat ăştia la et l, că sus, la doi, e şi mai cald. Mai avem l7 zile, nu cred că o să devină chiar ca în cuptor, până plecăm. G a fost alaltăieri la bibliotecă şi iar l-a apucat alergia. Bine că mai aveam pastile. Acum nu mai mâncase samose, nu se mai scăldase, aşa că singurul suspect a rămas praful  din bibliotecă. Acum doarme iar, deşi abia se sculase, că pastilele alea îl adorm. Cam facem foamea, că am scos din menu cam totul de care ne puteam lipsi, (banii sunt pe treminate, mai avem 200 de rupii), ca să facem economie. Mai puţin zahăr şi lapte în ceai, mai puţine banane, mai puţină brânză pe pâine şi mai puţine roşii în salată. Mă gândesc uneori dacă altcineva, în locul lui, s-ar mulţumi cu aceeaşi mâncare timp de 6 luni. E un înger. Nici pe mine nu mă deranjează, numai că uneori, nu mai vrea stomacul să primească şi îşi  pune dopul. E deprimant. Zici că suntem în India. Dar ce ştim noi despre ea dintre cei patru pereţi între care ne-am claustrat în ultimele luni! A, de-am fi putut să mai vedem şi sudul, unde este o cu totul altă cultură, unde sunt alt fel de oameni, cum or fi ei. În afară de ziare nu avem altă legătură cu ce se petrece pe aici. Şi dacă te iei după ziare, te apucă spaima. Sau jalea. Ieri a sunat Esha. Zice să mă duc să stau două zile la ea. Nu mă duc, nu pot să-l las singur pe G, pradă claustrării şi alergiei, că-l găsesc plin de blânde la întoarcere. A venit şi Chitraranjan, tot ieri, şi i-am dat geanta neagră de voiaj, plină cu ţoalele pe care nu le mai cărăm îndărăt, inclusiv faimoasa pernă pe care am cumpărat-o, după îndelungi tratative cu G. Apoi a venit Shishu Pal, să-l mai ajute G la traducere. Doamne, ăsta e tămâie, nici să citească inteligibil nu e in stare! Şi vrea bursă în România! Are 52 de ani! Nu lase! Şi mai şi cred toţi că G are bursele şi le dă el cui vrea. Cred că aşa le-au spus studenţilor cei de la ambasadă! Ca să ne piseze pe noi şi tot pe noi să ne urască.

Aseară, în timp ce G citea, am pus mâna pe lamă şi m-am tuns puţin. Pe nevăzute, fără oglindă, fără foarfecă, pe pipăite. Că-mi intra părul în ochi. (Părul, nu parul, ăla cu paiul din ochiul altuia). N-a ieşit prea rău, nu ştiu cum o fi la spate, dar nu are importanţă. Mă pişcai şi la deget, bine că nu mi-am ajustat vreo ureche!

Filmul din aparat e terminat, că mai făceam niscai poze. Sunt nişte copaci care au luat „foc”. Plini de flori mari şi roşii, cărnoase şi la consistenţă şi la culoare, de zici că sunt fleici pe jos, când treci pe sub ei. Îi ţin minte de data trecută. Dar deja se scutură, nu mai ţin ei până la leafă. Ar mai fi 1000 de scos din cont, cred că o s-o scoatem joi, să ne ducem să luăm un film şi să-i comand şi Nanei inelul ăla pe care i l-am promis. Şi sunt datoare nişte pozici ăstora de pe aici, pe care i-am pozat şi care mă bat la cap cu pozele lor!

Dimineţile, mă scot pe balcon de una singură, că sunt mai matinală, cu ţigările şi cafeaua şi ascult păsărelele cum cântă ele de frumos. Şi mă gââândesc, şi mă gââândesc! La tot felul de chestii. La cei care au fost, la cei care vor rămane… La multe, dar n-am chef să le spun. Cel puţin nu acuma, poate în altă zi.

Gilii ăştia n-au de gând să mai scoată puii ăia odată? Că plecăm mâine-poimâine şi nu-i năşirăm! Duminică era o hoardă de peste 3o de maimuţe prin curte, bătându-se şi înjurându-se, ce-or fi avut ele de lămurit! Şi s-au cărat cu toatele deodată spre poartă, ca la curse! În urmă mai apărură vreo patru-cinci puradei de-ai lor, care erau prea mici să se bage în scandalul celor mari. Lătrau ca nişte câini. Bine că au lăsat gilii în pace, că dacă se puneau pe ei, la cât de multe erau, nici fulgii nu le-ar mai fi rămas! De ce or fi aşa de rele?

Azi şi mâine e sărbătoare. Holi. Aia cu vopselele. Nu ieşim din casă. Doar eu risc, cu internetul, la care nu renunţ. De n-ar mai veni nimeni! Poate le vine vreo idee studenţilor să-l vopsească pe don’ profesor, că tot ia el medicamente antialergice! Poate că nu vin, că le-a zis să nu vină.

Parcă miroase a gaze. Dar nu de la mine. Ar trebui să mă duc să fierb macaroanele alea. Sau, mai bine le las pe când se scoală G. Pe la 14 mă duc să văd dacă îi merge şandramaua lui B, căruia i-am dat alaltăieri 75 rs pentru abonament şi nu mi-a dat cartela încă! Sper să nu uite! Scriu de o oră. Oi fi fumat în timpul ăsta sau nu? Mă duc să fumez acuma.

Este 11.30 pm. Iar nu mi-e somn. E lună plină, poate d-aia. Că şi data trecută am păţit la fel. G a terminat de citit şi s-a culcat, eu crăpam să fumez, aşa că iată-mă. Vorbii cu Nana la prânz. Cred că ne prinde războiul pe aici. Acolo au anunţat că joi începe. Era îngrijorată pentru noi. Dumnezeu ştie ce va fi. Deodată sunt calmă, nu m-aş fi crezut în stare. Probabil că stresul a depăşit limita de suportabilitate şi am devenit nepăsătoare. Cred că o să putem pleca. Or să devieze ruta, dacă e pericol. Oricum, poimâine o să sunăm la agenţie să vedem ce aflăm. Citirăm şi în ziarele de aici despre atacul iminent al americanilor. Nu ştiu ce gândesc indienii, dacă sunt sau nu îngrijoraţi. Nu avem cu cine discuta. Poate e mai bine, nu ne mai speriem şi mai tare. Aflai de la fată că au fost două explozii la Bucureşti, ale sadamiştilor, zice ea, una dintre ele la Liceul Lazăr. Ce-or fi având cu copiii? Am mai trecut printr-un război chiar la noi acasă, dar acum e mai departe. Atunci eram copil, inconştient de ce se petrece, acum sunt bătrană, şi de n-ar fi grija pentru fată, aş privi totul prin prisma destinului, nepăsătore şi calmă. Sau vorbesc prostii, că încă nu ştiu ce ne aşteaptă! Cu ce arme biologice şi chimice au ăştia acum, cu ameninţările Iraqului la adresa celor care îi sprijină pe americani, ceea ce ai noştri fac, cu sau fără voia lor, cine ştie ce se poate întâmpla. Atâta lume care va suferi, şi dintr-o parte şi din cealaltă, sau chiar de peste tot, cine să mai aibă grija tuturor, dacă nu doar Dumnezeu. Sper să ajungem acasă, să nu fie copilul singur în mijlocul acestei nenorociri. G zice că nu avem de ce ne îngrijora, că ajungem şi că o să privim la tv ce se petrece acolo. Cine ştie? Şi oamenii ăia ce vină au că cei mari nu se înţeleg? Şi bieţii copii, ce vină au? Şi animalele, şi păsările, şi florile, şi pomii? Şi după aia, ce? Jale, foame, durere, boli! Tristă viaţă, triste împrejurări, triste speranţe. 

19 martie.

Holi. Închis peste tot, inclusiv la email. Chiar şi la cantina GH. Azi nu mănâncă nimeni la ei. Numai zidarii lucrează. Unul dintre ei are trei copii, între 1 şi 5 ani, cred. Poate aia mare să aibe 6. Numai gura lor se aude. Acum câteva zile le-am dat banane, apoi iar, făină, orez, le-am cumpărat biscuiţi, bomboane, şi ne-am împrietenit. Şi cu G, că şi el le-a dat kele (banane).  Azi n-avusei ce, le dădui 10 rs să işi cumpere ceva bomboane. Erau fericiţi. Şi copiii şi părinţii. Ce păcat că n-am ceva de îmbrăcat pentru ei! Că tare mai sunt zdrenţuiţi. Ea, mama, cară câte 6-7 cărămizi pe  cap, să aibă bărbaţii cu ce lucra. Ce-or fi mâncând, Doamne? Dar dacă le dau pâine, nu mănâncă. Am mai dat şi la păsărele, şi nu au vrut. Nici câinii. Nu sunt învăţaţi cu pâinea. Ba da. Mă dusei acum cu o jumate de pâine şi cu un borcan de gem (aproape plin) şi le dădui. Azi noapte n-am prea dormit, nu mă simţeam bine, şi dacă stau şi mă analizez, nici acum nu sunt tocmai în cele mai fericite momente ale sănătăţii mele. Cred că de la spondiloză. Am ameţeli şi-mi vâjâie ceva prin cap, ca o oală sub presiune. Am tot luat la pastile, dar degeaba. Dacă mă culc, simt şi mai puternic ce e în capul meu, aşa că nu mă culc. G doarme. Eu ce pisici să fac? Am o carte despre Yeats, mă duc pe balcon să mai citesc la ea.

20 martie.

Mai sunt 20 de minute si trece şi ziua asta. Cam nasoală, ce să zic. Dimineaţă trecurăm pe la bancă de am scos ultima mie, să luăm câte ceva de papa. Nu am putut să mă abţin şi m-am dus de i-am comandat Nanei inelul ăla cu ochi de pisică cenuşiu, care costă 450, pe care o să-l iau mâine. O să mâncăm mai puţin, ce să facem, dacă n-am avut răbdare până la leafă. Am cumpărat şi film, să ne ducem mâine să pozăm pomii ăia înfloriţi cu fleici, până nu se scutură. (Bâzâie un muscoi sau ce-o fi el, de mă şi speriai că ce-o fi având becul!).

Pe seară veni Seema, cu nişte nelămuriri pentru examenul de mâine şi băgă câteva fitile. Cu Bobita, care a uitat să-şi plătească examenul cu două săptămâni înainte (ea zice că n-a ştiut) şi pe care ăştia de la dept. nu vor s-o lase să dea examenul; cu un altul, care deşi n-a fost decât o singură dată la cursuri, zice că l-a insultat profesorul şi îşi rupe fişa aia de examinare în semn de protest. Asta e provocare! Nu ştiu ce au ăştia cu limba română, ori cu ţara noastră (că nu cred să aibe ceva personal cu G, deşi, mai ştii,  data trecută, când cu ruşii şi cu traducerea şi publicarea Doinei lui Eminescu), dar parcă ne-ar cam persecuta. Şefa e comunistă mare, cine ştie ce-o fi în capul ei. Că şi venirea lui G aici, cu atât de mare întârziere după începerea cursurilor, tot ei i se datorează. Mai veni şi Ashok săptămâna trecută şi zise că are ea multe chestii contra lui G, care a evitat-o cât a putut şi nu s-a plâns de loc de condiţiile astea, mai mult decât nefericite, în care stăm aici. Şi   care şefă, a primit sticla aia de băutură, ca pe un lucru cuvenit! Ei, totul e să nu ne psihozăm şi din cauza ei, că avem destule alte motive.

G a citit multe ore la rând, îl cam dureau ochii şi îl lăsai să se culce. Pe la 22.30 sună telefonul. Mi-a sărit inima. E fata, am zis, şi ea era. Iar mă speriai  că de  ce o fi sunând la ora asta, dar nu era nimic, a avut ocazia, şi ne-a făcut o surpriză. Mai sună şi mâine, pe la 4 pm, de la bibliotecă. Vine Stan cu cărţile. Şi cu “Prinţul” meu! Măi, măi, iată-mă şi cu carte! Sunt curioasă rău, să văd cum arată! Parcă îmi vine să o scriu şi pe “Donosteea”, adică s-o continui. Dar uncle Trikha mi-a citit în palmă, acum 20 de ani, că o să scriu o singură carte! Mai vedem, poate s-a înşelat. Sau poate că nu, cine ştie ce e în stoc pentru mine…Mă cam supără inima…

Toată ziua am ascultat la radio ştirile din Iraq. Pe alea în engleză, că le dau pe sărite, când în engleză, când în hindi. Şi acum luai plasă, la ora 24, că fură tot in hindi. Şi au repetat aceeaşi ştire toată ziua. Că a murit un civil şi au fost mai multi răniţi, că Saddam a spus că războiul ăsta e o crimă contra umanităţii, că americanii au atacat din golf cu rachete de pe un crucişător, şi cu trupe din Kuwait şi că Saddam a atacat cu rachete nordul acestuia. Mă dusei eu jos la televizor, când venii de la internet, dar am văzut doar pe CNBS nişte discuţii între indieni pe tema războiului, aşa că am plecat. Pe ăştia de pe aici, îi interesa mai mult meciul cu Kenya, pe care o şi bătură la cricket. Văd că nu mai deteră cu pocnitori. S-or fi jenat, ori ce-o fi?

Azi nu au apărut ziare. Zicea portarul că din cauză că ieri nu s-a lucrat pe nicăieri. Dar de Diwali? Nici atunci nu s-a lucrat, dar au fost ziare. Dumnezeu ştie ce-o fi în capul lor. Nici Holika n-a fost cine ştie ce, ori n-am simţit-o noi, că am stat în casă. Oricum, la ARB Comunications a fost închis. Aşa că nu m-am conversat cu fata decât azi la prânz, când mi-a povestit despre război, ce a auzit la tv, despre alerta de acasă, şi că au dezertat de la Saddam cu miile (ei, mai e şi propagandă!). I-am spus de inel şi ea mi-a zis că voia cercei! Tot nu i-am spus că i-am făcut şi cerceii! Am fost în stare să-mi ţin gura! Dar acum imi dau seama că am scris în jurnal. Lasă, că tot nu-l citeşte ea!

Am sunat şi la agenţie la Emirate să vedem dacă sunt probleme cu plecarea şi au spus că totul e în regulă. Aşa că ne mai liniştirăm puţin. Poate avem totuşi un pic de noroc, şi reuşim să ajungem acasă! (muscoiul ăla era albină! Pică pe masă, ameţită, o luai pe o coajă de portocală şi o pusei pe hol, pe frigider.) Când ne-am întors am dat şi pe la dept, şi ne interesarăm de leafă. Poate pe 25. Ar fi bine şi atunci, numai de nu ne-ar face figura să n-o dea de loc! Sunt în stare! Aşa, de-ai naibii! Ce-or fi având cu noi? Că şi profesorii dinaintea noastră au avut de suferit din partea lor! Na, că iar revenii la oile noastre!

Trecu o oră şi mie tot nu mi-e somn. Bătui câmpii pe calculator, doar-doar m-o lua somnul! Aş! Şi mai şi fumai! Că de-aia ne ducem mai devreme la culcare, de se minună Nana că ce ne-a pălit să dormim la zece jumate (dar noi citeam, nu dormeam). Ca să nu mai fumez! Că după ce că sunt proaste rău, ţigările astea, mai trebuie să le şi economisesc, să nu se termine înainte de leafă! Să mai citesc puţin din cartea aia despre Yeats? Nu prea am chef. Mai bine mai fac nişte joculeţe, că fiind plictisită de ele, poate mă apucă somnul!

21 martie.

Veni Ramnustiumaicum să săpăiască şi pocească! (sapai = măturat, pocea= spălat pe jos) şi mă întrebă dacă am ceva de stomac cred, că era pe limba lui. Aveam o sticlă de gel antiacid şi i-o dădui lui. Şi borcanul de Dabur Chawanprash, un întăritor. Că eu tot n-o să le iau cu mine. Ei, i  le dădeam şi dacă nu plecam. Sper să nu mă mai apuce pe mine stomacul între timp. Veni şi puştoaica a mare a zidarului. Îi dădui şi ei un măr, tăiat în patru, să le dea şi ălorlalţi, şi plecă săltând de bucurie. Ce păcat că n-am bani să le iau câte ceva de papa şi chapali, că îmi tot cere, da’ eu de unde să-i dau? Dacă nu pleacă de aici înaintea noastră, o să le dau nişte tricouri şi ce n-oi mai lua cu noi, da’ le sunt mari. E, le ia tată-său, că şi ăla e dezbrăcat. Lui o să-i dau  şi chapalii lui G. şi  nişte pantaloni, dar nu ştiu dacă poartă de-ăia sau dhota (cearceaf înfăşurat în jurul taliei şi picioarelor).

G plecă la examen. Rămăsei cu inima strânsă, să nu-i facă ăia vreun pocinog. Mai ales dacă e supraveghetor la clasa lui, că azi e examenul scris.Îi cred în stare de orice! Nu de alta, dar dacă anulează examenul şi trebuie să îl repete, nu mai plecăm! Mai bine să gândesc pozitiv! Iar făcui băşică la gingie, mă roase proteza de parcă ar fi pantof! Ei, nu mă plâng, că se putea şi mai rău! Mai am un deget de ţuică pe fundul sticlei adusă de Nana (restul l-am împărţit la diverşi amatori). Luai o gură pe post de medicament.

Iar luai plasă cu ştirile, erau in hindi. Dar le auzii pe alea de la ora 9 am, ăia se bat, acolo, nu glumă! Zicea că au bombardat americanii toată noaptea şi că a fost atins şi palatul lui Saddam. Că el o fi fost prost, să doarmă în patul lui!

22 martie.

Ieri am avut o frumoasă conversaţie cu fi-mea. Am avut noroc şi cu ym-ul, că a funcţionat bine. Zice că are “Prinţul” şi că arată bine. Coperta color, ilustraţiile alb-negru, 134 pagini, A5. Zisăi că e cam subţirică, dar ea spune că nu pare. Abia aştept să o văd! Mi-a promis că o s-o citească şi ea. Făcurăm planuri şi pentru jurnal, pe care o să-l ilustrăm cu pozici scanate. E, ne-am dat, ce mai! G corectează testele de examen. Până la urmă a mers bine, n-au fost întâmplări neplăcute, degeaba ne frământaserăm noi cu o seară înainte. Am zis eu că ne apucă psihoza? Mă scăldai, călcai o rochie pe care am cumpărat-o pentru Nana, dădui sandalele cu spirt, să se lase, că azi ne ducem, totuşi la premierea lui Satiavrat. Vine madam Anand să ne ia cu maşina. O fi rugat-o el. Sunt amândoi plini de bunăvoinţă. Cel puţin ea, nu ne este obligată cu nimic! Uite că mai sunt şi indieni de-ăştia! Cu bun simţ şi cumsecădenie.

Ieri n-am dat de ziare, deşi le-am căutat de vreo trei ori. Au fost alţii mai rapizi! Aşa că ne-am mulţumit cu ştirile de la radio. Despre război, desigur. De fapt, ştirea, că tot pe aia au spus-o până seara. Cu lupte, atacuri, prizonieri, elicopter prăbuşit cu 8 englezi şi 4 americani, unii spunând că a fost un accident, ăilalţi că ei l-au doborât etc. Suntem mult mai calmi. Nici n-am mai vorbit cu Nana despre război. Am vorbit despre anumita culoare a  unor anumiţi ochi, la care se asortează ochiul de pisică de pe inel, şi la care trebuie să asortez eu o anume cămaşă!

Se făcu noapte de mult. Ne-am întors pe la 7.30 de la festivitate. A venit dna Anand şi ne-a luat cu maşina şi ne-a şi adus îndărăt. Trebuia să vină şi bărbatu-său, mai ales să ne cunoască, dar avea probleme cu spondiloza cervicală, şi îl cred, că ştiu cât de neplăcut e.  Zise că, dacă mâine e mai bine, trimite după noi să ne ducem la lunch la ei. Din partea mea, mai bine nu, că nu am răbdare de nici o vizită. Eu sunt pe trei sferturi plecată acasă! Şi mă duseră ei pe mine la fonctionul lor, de-am crăpat acolo două ore de nervi, că toţi şi-au ţinut discursurile în hindi sau sanscrită, de ascultam la ei, încercând, o vreme, să înţeleg, apoi luând seama la intonaţie, la mimică, la plăcerea pe care o aveau să ţină discursuri, apoi am trecut cu studiul la cei din jurul meu. Pe rândul din faţa mea, două scaune mai la dreapta, era un tip cu parkinson. Ăla era mai tot timpul de acord cu ce ziceau cei de pe scenă. Uneori însă, nu ştiu ce avea, de nega întruna. M-am distrat pe socoteala lui, sărmanul, dar mă plictiseam de moarte. Abia mă ţineam să nu casc, deşi cocoana din dreapta căsca gura până la urechi şi chiar cu satisfacţie. L-am văzut pe Rădoi, care uneori se făcea Dinu Săraru, pe Dolănescu, şi pe mulţi alţii, răbdare să fi avut, să-i caut! Mereu descopăr trăsăturile alor noştri pe feţele lor. În cele din urmă, a dat Dumnezeu şi s-a terminat! La intrarea în muzeu, că acolo s-a ţinut, la Muzeul Naţional, control ca la aeroport, am trecut prin trei(!) controale cu chestii de-alea de piuie, prin rame cu senzori, (cine avea geantă trebuia s-o dea  la controlul radiologic, eu n-aveam) şi prin două pipăieli de sus până jos, pe după paravane!!! Ce păcat că erau gagice, măcar aveam şi eu o bucurie!!! Ne-am mai benoclat puţin la statuile vechi de secole şi chiar mai mult de un mileniu, fapt care mi-a plăcut, dar numai puţin, că nu te lăsau poliţiştii s-o iei razna de capul tău. Erau acolo şi vicepreşedintele Indiei, şi vreo doi miniştri, de-aia. Când a început, au venit nişte cântăreţi, care au cântat ceva de mangalam (rugăciune) şi aveau şi trei conch-uri, adică nişte cochilii de melci marini, albe, măricele, în care suflau, de te răscolea la plexul solar. Vreau şi eu… Dar G zice că trebuie să înveţi de copil, că nu oricine poate să sune din el. Că a încercat el însuşi la Durban, şi n-a fost în stare. Ce dacă! De-oi mai avea pe ce, iau şi eu unul. Şi clopotul ăla pe care l-am luat, ar trebui să vuiască tot cam aşa. O să iau şi un băţ de ăla special, ca să am cu ce-l face să vibreze, că mă zgârcii ca proasta şi nu mă mai îndurai de 25 rs să le dau pe el, după ce dădui 250 pe clopot, care fără băţ nu vrea să răsune!

La prânz mai vorbii cu Nana preţ de o gaură, că mă grăbeam şi nici noutăţi nu erau pe agendă. Le-a dat carţi lui Gabi, Popeasca şi dna Gosp şi zice că s-au bucurat, nu mi-a zis şi de TJ. Abia aştept să o văd şi eu, deşi nu cu prea mare interes. Este un fapt depăşit, gata. Doar din curiozitate, ca pentru orice carte. Aşa am făcut toată viaţa, după ce am terminat o lucrare, nu m-a mai interesat. M-aş culca, dar nu cred că pot să adorm. Nu mi-e somn. Aş bea o cafeluţă… dar apoi nici că mă mai culc, deşi, alte dăţi dormeam şi cu mai multe cafele, acasă la mine, nu aici. Mai avem 12 zile! Săptămâna viitoare întreagă, şi nişte zile din cealaltă. Alea nu mai contează. Mergem acasă, mergem acasă! Mă duc să citesc.

23 martie.

Azi e o zi plictisitoare. G a corectat toată dimineaţa tezele de la examen, mâine le predă; eu am înnebunit calculatorul cu jocurile, ca să-mi trec vremea. Am adus apă filtrată de jos, am dus banane la copiii din curte (le-aş face o poză, dar or să-mi ceară şi nu mai ducem aici la developat). Veni şi Shishu Pal, cu nişte exerciţii de gramatică pe care nu le înţelegea (Doamne, ăştia nu ştiu nimic!), G nu vru să-l primească, zice că nu are voie, aşa că mă ocupai eu de el, pe balconul de la intrare, că veni omul de la 40 km, cum să nu-l primeşti şi să nu îl ajuţi! După ce plecă  îmi făcui de lucru cu mâncarea de prânz. Orez cu ceapă şi varză, înmuiate în puţin ulei, cu masala, supă de pui şi de roşii de la pachet. Bah! Nu era bun, deloc odată! G zisă că era foarte bun, e el binecrescut. Ar fi trebuit să mi-l pună în cap. Eu aşa mi-aş fi făcut! Dar nu mai era nimic de papa prin casă. Şi făcui şi pentru mâine! Spălă vasele şi se dete, că obosi la ochi cu corecturile astea. Azi nu mă duc la ym, păcat, dar aşa mă înţelesei cu fata, să amânăm pe luni, s-o las să doarmă mai mult în dimineaţa asta. 

24 martie.

Calculatorul vrea să se strice! Se înnegreşte ecranul tot la câteva minute. Cred că nu mai merge ventilatorul, că nu se mai aude şi nici nu mai suflă cald. Ar fi foarte trist, să ne lase tocmai acum, când trece timpul tot mai greu.

Mă  trezii  pe la cinci, în clopotul de  la templu, mă durea şi capul, îmi era şi cald. Am venit dincoace şi am tras nişte tutun şi vreo două guri de cafea rămasă de aseară, am ascultat păsărelele cele mici, şi pe cele mari, una care face “procopiu” şi alta care face ca un brotac de ăla mare, care apare în timpul musonului. Chiar şi pe gili i-am auzit piuind de “bună dimineaţa”. Apoi m-am culcat la loc, până a sunat ceasul la şapte.

Mă dusei şi eu cu G până la dept. că poate mai era ceva de completat la formularele alea de examen, nu era, aşa că m-am întors singurică, prin grădina aia minunată, certându-mă cu sandaua stângă, care are ceva cu mine şi mă bate la maleolă. Tot mai bine în adidaşi! Dar e prea cald! La cooperativă era încă închis, n-am mai aşteptat o jumate de oră pe căldură, şi mă doare şi capul (nu mai am nici antinevralgice!). Am împrumutat de la cantină o ceaşcă de zahăr, să-i fac ceai când se întoarce, şi ne-om duce după aia să cumpărăm. Le dădui şi fetiţelor din curte trei santre, le promisesem kele, dar erau prea verzi. De la bănănar nu am luat, că mi-a fost frică de maime. Ieri iar au atacat cuibul de gili! A fost bătălie mare. S-au luptat eroic să-şi apre cuibul, bieţii gili, deşi erau doi contra 20! Nu mai pot să le sufăr pe maime, că sunt rele. Latră precum câinii, guiţă precum porcii şi scuipă precum motanii! Şi mai sunt şi urâte, pe deasupra!

Nu mă simt în apele mele azi. Mă trezii cu arsură de stomac, şi cu migrenă, şi cu ameţeli. Poate îmi trece dacă stau liniştită. Ştirile de la ora 10 au fost tot în hindi. Jos nu era nici un ziar. Nu ştiu ce se mai petrece în război.

Zăcui vreo două ore, dar mă simt mai bine. Ce pisici, că doar n-om claca tocmai pe ultimii metri! Că şi G a reînceput să ia antialergice şi picături în ochi, că iar îi lăcrimează! O fi de la atâta citit, l-o fi tras vre-un curent, cine să ştie…

Între timp i-am scris şi biletele de examen pentru mâine, să nu spună că mi-a zis el să le scriu aseară (si eu n-am avut chef!), că aşa şi pe dincolo…când mă roagă el câte ceva etc, etc…

Gata, se făcu noapte, ora 10. N-avusei noroc să adorm pe când citea G, adormi el, eu mă ridicai din pat şi venii aici, la amicul laptop.

Toată după-amiaza G a corectat tezele la gramatică şi traducere, foarte încântat de ce de valoare mai sunt studenţii lui, măi Marinele! Nu mai prididea cu laudele! Eu am adormit pe la ora patru, după ce m-am dat iar cu ben gay. Dar m-a mai lăsat, aşa că la şase am plecat la internet. La B (Boby), nu mergea modemul, la P (Pişorenţă), mergea ventilatorul, care m-a articulat chiar la ceafa pe care de-abia o potolisem. Nana era pe fir, toate bune acolo, acasă.

S-a lăsat căldura, mai ales în timpul zilei. Mă dusei, pentru prima oară, singură la cooperativă. După zahăr şi paste, că G nu avu timp să meargă. Am luat eu umbrela, să-mi facă umbră, după cum îi e şi numele, dar sub ea parcă era şi mai cald. Mi-a fost frică de maime să mai cumpăr şi banane, că m-ar fi alergat şi jefuit. Nu mai e de ieşit în timpul prânzului, cel puţin mie, nu-mi prieşte de fel, dimpotrivă! Am îmbătrânit, ce să fac! Da, dar sufletul, după cum spune Yeats, întinereşte pe măsură ce corpul se uzează! Uite d-aia devenii eu mai înţeleaptă, aşa, de-odată! Dar, cred că are dreptate. Când eşti tânăr, sufletul rămâne în plan secundar, aşa cum rămâne trupul la bătrâneţe. Ei, nu-l pot eu înţelege pe Yeats, deşi mă pasionează. Ar fi trebuit să-i citesc întâi pe Blake, pe Platon, pe Swedenborg. Doar pe Jung l-am citit, şi filosofie indiană, însă asta nu e de ajuns. Dar tot mai citesc la el, nici măcar, e o carte despre el, şi opera sa. Şi preocupările sale simboliste, şi oculte, şi masonice.

Iar se aud imnuri de la templu. Cred că e o casetă, că cine să fie acum acolo să se roage, în miez de noapte? Sau, mai ştii? Şi cimbalele, sau clopote, ce-or fi ele. Păcat că au năvălit ţânţarii, că aş fi deschis uşa la balcon. S-ar fi auzit mai bine şi mai intra, poate, şi puţină răcoare.

Mâine mă duc şi eu la examen, sunt “coexaminator”! Măi, m-am ajuns, ar trebui să primesc şi ceva bani, deşi nu mi-aş dori decât leafa aia, odată, să mă duc să-mi fac cumpărăturile pentru acasă! Văd că nu mai face figuri calculatorul. I s-o fi făcut milă de mine şi şi-o fi zis să mai funcţioneze o săptămână.

25 martie.

Ura! Am terminat cu examenele! Ura! Avem şi leafa!! Despre examene scriu eu mai încolo. Acum avem un musafir (este 21.30), de le JNU, venit să ia legatăura cu G pentru conferinţa de vineri (la care G lucrează de la prânz, de nu mai avusei nici o şansă la computator!). G e ocupat cu el şi eu mă strecurai să scriu câteva rânduri. Ne-am dus după-amiază în Kamla, am cumparat nişte materiale petru Nana şi henna pentru pictat mâinile. Din păcate nu am reuşit să găsesc magazinul ăla cu materiale din Kashmeer, dar găsii adresa acasă şi o să mă duc mâine, singură (!), să văd dacă rezolv şi cu asta. A, şi i-am mai luat un costum din voal, verde China cu broderii, foarte frumos şi elegant, 1125 rs. Îmi place foarte mult. Sper că va fi şi pe gustul ei. După aia m-am dus la pişorenţă, dar nici acolo nu mergea internetul, aşa că azi nu am luat legatura cu fata. Mâine, sper să fiu mai norocoasă. Tot mâine, (uite, acum îmi dau seama că este în acelaşi timp cu internetul), suntem iar invitaţi la Margaret şi Nilima, la ceai. Dar lasă că mă duc la 14.30 la internet, poate o prind. Dacă nu, îi trimit un email. Nu prea am răbdare cu Jan Path-ul, dar dacă G nu e de agăţat până vineri, n-am ce face. Dacă avem noroc, poate ne dau şi banii pe examene, nu ştiu câţi or fi, dar oricum, îi luăm, nu-i dăm. Deja am intrat în starea de agitaţie de dinaintea plecării. A, şi am mai făcut ceva: le-am cumpărat la copilele astea din curte, trei perechi de chapali, şi le-am făcut fericite. Să fi văzut sărituri, să fi auzit chiote de bucurie! Bine că ne-a ajutat Dzeu de le-am putut face fericite! M-am bucurat cât nu pot să spun, de bucuria lor! Îmi face mare plăcere să fac oamenilor o bucurie cât de mică. O să le cumpăr şi câte o păpuşică, le-aş fi luat de azi, dar cu G după mine, nu am putut să caut, că n-are răbdare la cercetat. Şi aşa era cu dinţi pe mine, că ne-am rătăcit printre străduţele alea şi n-am reuşit să dau de magazinul ăla, cu caşmiruri. Altfel, i-a făcut şi lui plăcere să le oferim papucii ăia! După aceea, când am coborât să sun la Margaret, m-au văzut şi m-au strigat “auntie, auntie” şi mi-au ieşit înainte şi, cred eu, mi-au mulţumit, că şi-au împreunat mâinile, ca pentru namaste.

Şi şi-au băgat fruntea sub mâna mea, ca pentru mângâiere, ca Bulică! Mai să-mi dea lacrimile. Dar, pentru fericirea lor, am fost şi eu fericită, şi cred că e un prilej de mulţumire către Dumnezeu, că mi-a dat posibilitatea să le fac această neînsemnată bucurie!

Gata, a plecat musafirul, trebuie să mă car şi eu de pe calculator. Mai scriu eu la noapte, dacă am loc.

26 martie.

Am fost în Jan Path cu G! A lăsat treaba cu conferinţa şi a mers! I-am luat o geantă pe cinste lui Nana, l575 rs! Dar nu-mi pare rău. Nu mai iau şi pentru mine, şi am mai renunţat la câte ceva! Din păcate nu am găsit cămăşi cu măsura ce mă rugase ea, dar poate merge şi ce am luat. Am luat, de asemeni, băţ pentru clopot, care nu vrea însă să cânte! M-a păcălit negustorul. Mor de necaz. Nici de mâncare nu-mi mai trebuie! De ce n-oi fi cumpărat eu şi alt clopot? De zgârcită? Poate vine Chitraranj pe aici şi îl trimit pe el, îi dau şi bani de scuter, că singură nu mă duc. Şi uite-aşa, în loc de 275, o să mă coste 375, cu drumul, plus l50 pe care i-am dat pe ăla păcălitu’! Şi asta numai fiindcă m-am tocmit să mi-l dea pe ăla mai ieftin. Mi l-a dat, dar  nu cântă! M-a păcălit! L-a schimbat când s-a dus înăuntru să-l ambaleze. Mitocanul! Sandalele mi-au făcut băşică la călcâi, că nu-mi ajungea aia de pe gingie! La ora 5 pm, plecăm la Margaret. Alte 200 pe transport! Mai am de mers în Kamla, mâine, dacă vrea domnul (G)! Internetul nu merge, o să mă duc deseară, când ne întoarcem din vizită. G doarme, că a obosit, nici azi-noapte n-a dormit decât puţin, că a scris la conferinţă. A, mi-am luat şi mie un inel cu black cross, care arată bine, pe mâna mea zbârcită!

Am fost  la Margaret şi Nilima, m-am  bucurat să le văd şi întristat că n-o să le mai văd. Aproape că era să-mi dea lacrimile! Când am zis “see you!”. Care “see you”? Nu mai există alt “see you”! Doar dacă le aduce Dumnezeu prin România A, tare m-aş bucura! Dar nu prea cred. Sunt triste despărţirile, la bătrâneţe!

A fost Ashok pe aici, să întrebe dacă îl primeşte la conferinţă! Ştia de la ambasadă. (Săracul, mi-e milă de el. L-a speriat G prea tare şi nu mai are curaj de fel.) Acum veni celălalt, nu ştiu cum îl cheamă, de la JNU.Fac pe proasta şi nu mă bag în vorbă. Îmi văd de ale mele. Mi-e foame, abia aştept să plece. Şi G dă semne că-l aşteaptă să plece, cred că tot de foame. Bănuiesc că şi acesta vrea să vină în România. Dacă aş avea bani le-aş da tuturor, să aibă de avion. Dar neavând…

Mi-adusei aminte, zice Nilima: “acum vorbeşti bine engleza, tocmai când pleci. Că mi-a zis mama că a înţeles tot ce ai vorbit cu ea la telefon!” Ei, dacă a spus ea, “dificila” Margaret că m-a înţeles, înseamnă că stau mult mai bine decât acum o lună, când am vorbit ultima dată! Sunt nişte scumpe, amândouă! Le iubesc!

Mai voiam să spun despre doi pomi, pe care îi uit mereu când scriu. Unul este pomul cu teci, care, când bate vântul, sună ca ploaia pe acoperiş. Pe el ar trebui să îl înregistrez, că de pozat, nu pot, e relativ departe şi i se vede doar vârful. Celălalt este pomul cu ciucuri. Pe el l-am pozat. Are nişte ciucuri roşii pe post de flori. E plin, seamănă cu un cireş, cum arată el din depărtare. Au înflorit şi leandrii, I-am văzut azi pe mijlocul străzii, când veneam din Jan Path. Mi-a părut bine că am apucat să-i privesc. M-au bucurat. Margaret zicea că a descântat crinii Amarillia, să înflorească până ne  ducem noi, că îi are de când locuiam în D5, de acum 25 de ani, şi eu i-am ţinut minte şi mi-a făcut plăcere, iar ea s-a bucurat că mi-am adus aminte de ei! Domnul ăsta nu mai pleacă! Vorbesc despre filosofi şi postmodernism, aici G strică, el e ăla care îi ţine conferinţe, celălalt abia apucă să zică “ya, ya”, că doar n-o să-l întrerupă şi să plece.

Nici azi n-am reuşit să iau legătura cu Nana, că nu mergea nici la B, nici la P. Dacă nici mâine nu merge, îi dau telefon, ca s-o liniştesc. Şi poate, îl car pe G şi în Kamla, dacă am noroc să aibă chef. N-am eu curaj să mă duc singură, dar mi-ar fi mai bine fără el, că mă stresează! Dacă m-ar auzi, aş da de belea, că n-ar mai veni! Hai, că-l trimite acasă! 

27 martie.

A sunat Esha dimineaţă şi a promis că trece pe aici. Între timp a venit Chitraranj şi l-am trimis în Janpath după clopot. Văd că nu se mai întoarse, de aproape patru ore, sper că nu i s-a întâmplat nimic pe drum! A venit şi Esha, apoi, şi a zis că a făcut două ore până aici! Esha e o fiinţă foarte sentimentală şi ţin la ea foarte mult. A fost plăcut să ne amintim de timpurile de acum 20 de ani, de fete, cum erau ele şi cât de bine se înţelegeau. Mi-a zis că dacă mă întorc, să stau la ea, îmi dă o cameră şi fac ce vreau eu! Ce să vreau eu? Nu mă mai întorc. Am promis că ţinem legătura pe em. Durerea ei cea mare este că Radha, care e de o seamă cu Nana, nu are nici un prieten şi nici nu are de gând să se mărite. Şi a mea cam tot aşa este! Dar ce ştim noi, ăle bătrâne, cum decurge viaţa tinerilor acum! I-am trimis Radhei, costumul gri de la Nana. Esha a venit cu şuncă. Pe care am ras-o acum, după ce a plecat. Îi păstrai şi lui Chitraranj. Dacă o fi mâncând carne, nu ştiu. G şi-a terminat, har Domnului,  conferinţa de mâine, eu i-am trecut-o pe dischetă şi am dus-o la Bobi s-o multiplice. Acum s-a culcat şi m-a lăsat la computator cât vreau eu. Numai că eu sunt cu grija băiatului ăluia! Până o veni, n-am linişte! Mai bine nu-l trimiteam! S-o fi dus cu autobuzul, deşi i-am dat bani de scuter? (De când n-am mai mâncat carne, îmi pică greu şunca! Şi nu mai am triferment!)

A venit, în sfârşit, tocmai după ora 8 seara! Mi-a adus un clopot care funcţionează, dar a dat pe el 562 rs! Plus transportul, m-a costat 670! Când îl puteam lua alaltăieri cu 275! Aşa-mi trebuie! Dă-i în pisici de bani!

Vorbii şi cu Nana, o mulţime, o oră! Era îngrijorată că nu ştia de noi, voia  să  ne sune. Şi eu aş fi sunat-o dacă nici azi n-ar fi mers şandramalele. I-am mai povestit despre geantă şi despre alte chestii pe care i le-am luat şi era bucuroasă. Dar cam tristă, că e singură. Apropo de ce spunea şi Esha de Radha, care stă şi face curat prin casă sau se ocupă de grădină! Când nu e la servici.

Citirăm prin ziare despre război, sper să ne ajute Dumnezeu să plecăm de aici şi să ajungem cu bine acasă. Veni şi o cp de la Vinode, căruia i-a murit mama de curând, o zi, două. Mor mamele… fie-le ţărâna uşoară! Stai, că aici se incinerează, nu ştiu cum s-o fi spunând, altceva în afară de condoleanţe. Îl sună G acuma. Vine duminică pe aici.

N-a curs apa toată ziua. Ciuciu baie! Ne ducem mâine la conferinţă nespălaţi pe capete! Poate o veni peste noapte, dacă avem noroc. Dacă nu, nu!

30 martie.

Mă ocup de bagaje. Aoleu, câte probleme îmi fac, deşi, dacă mă iau după fi-mea, nu am toată greutatea! Da’ aşa sunt eu, cu zdroaba! G e la un seminar de antropologie, îşi face de lucru, să-i treacă timpul mai uşor! Hoţomanul! Mă lasă pe mine să-mi bat capul şi să mă huţupesc cu valizele pe cântar! Ce bine că l-am cumpărat, aş fi fost disperată acum, că mie mi se par grele, dar nu au decât l7,una şi 16 kg. alta.

Alaltăieri am fost la JNU, unde G a avut o conferinţă despre studiile de indologie în România. Ne-au dat şi lunch, ne-au luat şi adus cu maşina şi i-au plătit şi conferinţa cu 500 rs! Aşa, mai zic şi eu! Bineînţeles că am uitat aparatul foto acasă şi tare mi-a mai părut rău. Pomi înfloriţi de să te-apuce nebunia, vaci şi “traffic gem”, peisaje frumoase, că JNU e cam afară din oraş (am mers mai bine de o oră până acolo), pe nişte coline, cu pomi mulţi şi niste roci, de mai mare frumuseţea! De, de, mă, de! Dacă-l uitai!  Veni şi dra.Ţane, de la ambasadă! Veni şi Satiavrat cu Usha lui, care, ei au aranjat pentru G să ţină conferinţa asta. Usha, o drăguţă aici, în India, a făcut glume, a fost veselă, deşi în timpul conferinţei mai moţăia câte puţin. Au fost şi Chitraranj şi, desigur Ashok. Au mai fost mai mulţi tipi, doctori sau doctoranzi la JNU, profesori, lume savantă, ce mai!

Ieri am fost iar în Kamla, să caut magazinul ăla cu kaşmir. L-am găsit, dar fără kaşmir, că s-a terminat iarna şi au plecat acasă la ei. I-am mai luat Nanei câte ceva ţoale, apoi am fost şi în Camp şi i-am comandat şi cerceii asortaţi la inel! 500. Azi sunt gata, mă duc pe seară să-i iau şi cumpăr şi cuţite, şi  caut şi  nişte cruciuliţe pentru ăle mai bătrâne de acasă, că doar n-o să le dau cadou zdrăngănele! Nu se face! Şi cam atât. Sunt în plină agitaţie (mai bine), cu plecarea. Nu vreau să mă gândesc la război şi la zborul pe care-l avem de făcut! Chiar prin preajmă: Emirate, Iraq, Turcia! Lasă, Dumnezeu, are El grijă de noi! Să mai sunăm la Emirate la agenţie miercuri, să vedem dacă totul e în ordine cu plecarea.

Mă dusei de pomană la chat, că nu era! Nu-i nimic, îi trimesei un em de vreo 20 de minute, că în restul timpului le citii pe ăle mesaje necitite. G veni de la seminar cu o servietă de plastic şi cu o medalie! Şi se culcă, după ce păpă, desigur. Nici ceai nu mai vru!  Deşi a plouat azi noapte, nici nu se cunoaşte. Tot cald e. Lasă că nu murim încă 4 zile!

 Termitele astea de copii, îmi mâncară mai bine de o duzină de banane! Păcat că nu mai am. Dar cred că nu mi-ar ajunge nici un întreg cărucior! Auntie, uncle, nu mai putem ieşi din casă de ei! E, copii! Ce ştiu ei? Poate cred că am vreun bananier în casă! Ziceam să le iau niscaiva jucărele. Dar se înmulţiră! Se făcură şase, dacă nu şapte! Au dreptate ăştia să nu le dai de mâncare la maimuţe, că nu mai scapi de ele, vin cu toată liota! Aşa şi ăştia!

Mâine o să ducă restul de cărţi la bibliotecă. Ce pisici facem până joi seara? Că bagajele le făcui! Cred ca o să le mai fac o dată sau de două ori, aşa, ca să-mi fac de lucru! O să ne batem pe calculator, asta o să facem! Şi o să mă mai duc şi la internet!

Da, am fost în Camp şi i-am scos cerceii Nanei, care sunt foarte frumoşi! Mi-am cumpărat şi cuţitele, şi vanilia şi biri (bidi-ţigări dintr-o frunză ca un corneţel cu câteva grăunţe de tutun)  pentru poliţia română şi ne-am înapoiat încărcaţi de fructe, chikoo, mango, pepene verde! Vinode ne aştepta, şi încă mai e aici. Le-am făcut ceai, fructe, masala tea şi acum mă aşezai  pe scaun, că mor de picioare.

31 martie.

M-a apucat burta! Ieri am băut un pahar de coca-cola, am mâncat o bucata de pepene, una de mango şi un chikoo. Şi a fost de ajuns! Toată noaptea am fost ocupată. Noroc cu saprosanul! Dimineaţă floţăii rufele alea murdare, pe care nici n-o să le mai iau acasă, mai băgai câte ceva prin valize, şi plecarăm la bancă să lichidăm contul. Ciuciu! Nu intraseră banii. Aleargă la financiar, o cladire de 4 etaje, cred că am fost din birou în birou, de la unul la altul, până ne-am întors la al doilea, de la care plecasem. Sute de funcţionari, ei ştiu ce treburi aveau, dar printre atâtea mâini, cum să nu se fi rătăcit bill-ul ăla al nostru! Am avut noroc de un domn mai cumsecade, care a mers cu noi din om în om până i-a dat de urmă  şi care a promis (!) că azi sau mâine, o să avem banii în cont. Să-l lichidăm! Să avem de taxi şi pe drum. Dar e atât de cald! Mâine iar o plimbare prin căldură. Măcar de n-ar fi şi aia de pomană! La întoarcere dădurăm de Chitraranj, pe care îl pusei să facă ceaiul!  Mai stau şi eu jos, că de la căldura asta, mă dor picioarele rău, şi se cam şi umflă. Ne şi cântărirăm, cu ocazia valizelor; eu 50 kg, G 99! Slăbirăm destul de mult, eu 6, el, cred că mai mult, că nu a vrut să-mi spună câte avea la plecare!

După-amiază am dormit. Cred că două ore pe puţin. Aşa că nu e de mirare că acum la ora 1 noaptea, nu pot să adorm. Asta şi pentru că mă chinuie grijile cu plecarea! Au fost pe aici Majumdar cu nevasta, să-şi ia rămas bun. Voiau să ne invite la dinner, dar am refuzat, până acuma n-au avut timp. Acum nu avem noi stare de dinnere. Când încă mai erau ei aici, a apărut şi Vinod. Fusese la seminarul de antropologie, voise să vorbească despre teoria lui cu Ravana, dar nu l-au ascultat. Deşi nu voia să arate, am simţit că era amărât şi jignit. De, dacă n-are patalama! Dacă avea, ar fi fost o somitate. Da’ şi ăştia de aici, ca de oriunde, sunt câini între ei. Imi pare rău pentru el! Are un suflet mare, e inteligent, plin de imaginaţie, dar, sau poate de aia, nu se potriveşte nicăieri: nici în familie, nici în societate. E un singuratic care îşi vede de visurile lui, în pofida tuturor. Mi-a adus o acuarelă, cred că a făcut-o de curând, sau poate special, plină de sensibilitate. O s-o pun în ramă, acasă. Când eram la pişorenţă la email cu fi-mea, a venit să-şi ia rămas bun de la mine.  E foarte greu să-ţi iei rămas bun de la cineva pe care ştii că n-o să-l mai vezi niciodată! Cel puţin mie, îmi este. Ce poţi să spui? Care cuvinte să exprime starea psihică atât de complicată? Cred că doar tăcerea o poate exprima, dar atunci ar trebui ca oamenii să simtă ceea ce gândesc ceilalţi, şi e cam greu, poate doar între suflete care ştiu că sunt toate din aceeaşi origine, din aceeaşi voinţă intuită doar, şi de dincolo de simţurile, de puterea noastră de înţelegere.

Mă tot gândesc ce ne-a adus pe noi in India, acum, la bătrâneţe, când nici nu ne închipuiam că o să mai ajungem pe aici vreodată! Şi uite că plecăm poimâine şi încă nu îmi dau seama de ce am venit! Ce chemare a sorţii ne-a adus tocmai până aici, tocmai acum? Că nimic nu e la voia întâmplării, deşi unii susţin că haosul este cel ce ne guvernează. Numai că eu nu cred. O raţiune trebuie să existe, încă ne descoperită, poate să dureze destul până să o aflăm, dar sigur aici am venit cu un scop. Poate o împlinire sufletească, poate descoperirea unui aspect necunoscut până acum al firii noastre, poate o izolare în doi, pentru a şti cum mai stăm cu sentimentele şi cu înţelegerea. Cine ştie? Cert este că ne-am înţeles, că suntem tot ca acum 37 de ani, şi că ne completăm reciproc, că ştim fiecare ce gândeşte celălalt, că ne împlinim, cum spuneam ca suflete gemene. Cu toate certurile, şi nervii, şi hachiţele, şi stările proaste, şi disperările, şi angoasele ce ne bântuie. Dar astea toate, pe planul realităţii materiale. În ce priveşte planul spiritual, faptul că aproape şase luni nu am avut altă distracţie, decât cititul, nu tv, nu spectacole, nu societate, în schimb recluziune şi lipsuri, din belşug,  şi totuşi nu ne-am spart capetele, nu ne-am făcut zile fripte şi nu ne-am urât, înseamnă că “ce de valoare mai suntem noi, Marinele!”, ca să încetez cu filosofia asta siropoasă!

Io-te că e aproape două noaptea! Nici gând să-mi fie somn. Dacă mă duc să mă culc, îmi năvălesc în minte toate bagajele, kilogramele, gulabele, războaiele, scăpările din vedere şi mă tulbură de tot. Mai bine mai stau. Somnul ăsta de după-masă ar fi bine să mă cuprindă joi, când vom fi pe aeroport toată noaptea! Şi apoi toată ziua pe drum! Ah, abia aştept să ajungem acasă, s-o strâng pe Nana la piept, că ce dor îmi mai este de ea! Dar şi ce noroc cu internetul ăsta, că nu ştiu cum aş fi suportat timpul fără ştiri zilnice de la ea! Cred că dădeam toţi banii pe telefon, asta făceam! Şi să mă văd cu toate gagicuţele mele, că şi de ele îmi este dor. Şi de canastă. Şi de tv, de ziare, de ţigări mai acătării, de Miranda, de supermarket, de bisericuţă, de piaţa Reşiţa, de Big, de 781, de sect. 4, de Bucureşti, de Românica! Mamă, ce de patriotism pe mine! Şi, cum spune G, acasă n-o să-mi fie dor de gili, de lovidragi, de palmieri, de flori şi de ciripeli de păsărele? O să-mi fie! Ei, nu poţi să le ai pe toate! Dar Esha, Lila, Margaret, Nilima? De ele, n-o să-mi fie dor? Ba da, o să-mi fie! Dar, cel puţin pentru un timp, o să ne trimitem emailuri. Nu încetez să mă minunez la descoperirea acestui internet! Ce păcat că sunt bătrână, cine ştie ce minunăţii mai apar peste 10-20 de ani! Ei, dar, poate că o să le pot urmări şi eu de pe undeva, de acolo! Parcă poţi să ştii cum e şi cu quarcii ăştia? Si sunt destui care cred, mai deştepţi decât mine, uite Jung, Yeats, Blacke, Platon, Aristotel. Hai, să nu mă bag unde pot să-mi prind urechile. Şi nici să bat câmpii despre lucruri pe care nu numai că nu le ştiu, dar nici nu le pot intui. Sper să existe, pentru că şi eu, ca tot omul, vreau să cred! Măi, Marinele, nu te da prea de valoare!

Începui ţigările de mâine, dacă nu mă culcai. Mâncai şi o banană şi o santră, poate mă apucă burta iar! Lasă că acasă nu mai am bunătăţi de-astea oricând! Doar cu ţigările o s-o duc bine, că aici m-am chinuit, dar m-am învăţat şi cu astea, ce să fac, un fel de Carpaţi fără filtru. Acum nu mai pot să fumez decât cu ţigaret! M-am dat! Mare Lady! Când mă văd ăştia care vin pe la noi cu ţigara, mai că nu borăsc, aşa strâmbă din nas! G mă ceartă, “da’ mie, mie, mie, mie nici că-mi pasă!” Cine mă iubeşte, mă acceptă aşa cum sunt, cine nu, nu mai vine a doua oară! Gata, e două jumate, mă duc să încerc să dorm.

1 aprilie.

1 aprilie! Ah, de când te număram pe calendarul de la Gabi! Uite că venişi, în sfârşit! Azi, ne păcăliră ăia de la bancă! Era închis! Frumos, nu? Ne ducem mâine. Barem de-ar fi ajuns banii ăia în cont! Am fost şi la bibliotecă şi am dat cărţile, drept care, toată ziua mi-a citit G din ziare, dar pe seară n-a mai avut ce. E şi iritabil, mai sună şi nărodul ăla de Ashok să ne spună el că a intrat leafa pe martie! Şi G se înfurie de să-l apuce urticaria! Am sunat la agenţie să văd cum e cu plecarea, şi am aflat şi despre kilograme. Nu s-a schimbat nimic. Zborul este la ora planificată. Am vorbit puţin cu fata, că mergea prost ym-ul, mă duc mâine seară, poate am mai mult noroc. M-am mai huţupit cu bagajele, sunt cam prea multe kg. Mai ales că mai iau şi dulciuri! Mai sunt două zile! Nu ştiu cum le-om trece! Cumva. Din război aceleaşi ştiri: lupte grele aproape de Bagdad, răniţi, morţi, bombe, proteste etc, etc. Doamne, ajută-ne să ajungem acasă, Te rugăm.

2 aprilie.

Zece mii de nervi ne-am făcut de dimineaţă, până ce am reuşit să scoatem banii pe examene! Nici gând să-i fi trimis în cont, dacă nu ne duceam la financiar, rămâneam fără ei!. Plus că hârtiile erau pe George şi actele pe Gheorghe. Am simţit că turbez! Pentru 2000 rs.! Mai puţin de 200.000 lei. Dar măcar avem ceva bani pe drum, dacă reuşim să-i schimbăm în molari. Mai avem şi mâine de luat 1000 rs, pe trei zile, salariu, plus 1000 soldul din bancă.  Oricum, mi s-au pus la ficat rupiile astea. Plus că, de stres, iar m-a apucat burta. Ăştia citiră la radio o listă cu ţările unde a apărut pneumonia asta necunoscută şi ucigaşă, chiar aşa îi zice “killer pneumonia”, şi era şi Românica printre multe altele.

Kurup ne-a invitat la ceai, de rămas bun, la ora 5. Ne ducem, ce să facem, deşi nouă numai de ceaiuri nu ne arde, mai ales mie, care nici nu le suport. G păpă şi se culcă.  Pe mine mă doare ficatul, că mâncai iute, că mi se sparse o samosă în macaroane. Ultimele pe care le-am mai pregătit. Mâine luăm de la “tibetanii” ăia, care de fapt, sunt din Punjab. Alte iuţeli!

3 aprilie.

Ştie careva ce zi e azi? Cum nu? Azi e Ziua! Ziua în Care Plecăm! Da, a venit, în sfârşit! Aoleu, ce emoţii am!

Mă trezii de la 6.30, şi G la fel. Cine să mai doarmă? Iar am probleme cu burta! Deşi m-am ţinut de la fructe, de la coca-cola, degeaba. Şi am luat şi saprosan. Noroc că nu mă şi doare.

Ieri după-amiază a venit Solanki să-şi ia rămas bun şi  ne-a vorbit numai despre orbii şi leproşii lui, pentru care face asistenţă voluntară de 20 de ani, pentru că aşa i-a spus lui “the Godess”. Dacă am mai făcut uneori mişto de el, că de, aşa e omul, păcătos, acum retrag tot şi îmi exprim deplina admiraţie pentru devotamentul şi compasiunea sa. Să mă ierţi, Solanki! Apoi ne-am dus la Kurrup la ceai, care Kurrup, a fost tot o miere şi un lapte! Când eram acolo, a venit Esha, a stat şi ea un pic şi am plecat sus. N-a apucat ea să se aşeze şi eu să fac un ceai, că veniră patru studenţi, apoi încă doi, Esha plecă, eu făcui iar ceaiuri şi pusei pe masă ce mai avui, pe la 7 plecară, alergai (la propriu) la ym, o mai prinsei pe Nana, dar prost de tot, cu deconectări şi întârzieri, adusei ziarele, mă întâlnii jos cu Ashok, care n-avea curaj să vină sus. Il luai eu cu mine şi îl liniştii şi îl convinsei pe G să se bucure.

Ne duserăm după cecul de salariu.Cum credeam noi că e gata?! Abia dacă l-au găsit tocmai în cel de al doilea Birou, în care am aşteptat, ca şi în primul, de altfel, mai bine de o juma de oră să vină clerkul, că nu vine nici naiba la ora fixă la program! Până l-au căutat, chiar şi prin alte birouri, până au cercetat, până l-or fi găsit, ne-au spus să ne ducem peste două ore la bancă. Şi e o căldură şi o umiditate mare afară… Cum naiba să nu mă apuce burta? Nervi, cald, emoţii… Venirăm acasă, că aveam crampe. Luai şi o linguriţă de cafea crudă cu apă, poate are efect! Şi mai trebuie să mergem în Camp, să luăm gulabe. Aş avea multe de descris dar nu pot acuma.

Gata. Le făcuram pe toate. Lichidarăm la bancă, cu nervii respectivi, că am stat la cozi, şi tocmai billul nostru ne venea! Asta, după ce ne-am dus din nou la financiar, secţia V, să luăm cecul, care nu venise, desigur! I-am strâmtat şi braţara Nanei de la Esha (şi nu mi-a luat nimic, a spus că sunt clienta lor!), am luat şi gulabe, am mâncat la Tandori Restorant, pui cu orez, foarte bun şi de loc nociv! G răcnea că o să moară de foame. Tot de stres, bănuiesc, aşa că am mai luat o porţie de paste cu vegetale de la  tibetani, banane. Şi iată-ne acasă. El s-a culcat, fericitul, eu nu pot. Căldura mare, mare, bine că plecăm.  Turnai o căldare cu apă pe mine, de mă răcorii, că leşinam de cald. Noroc că curgea. Acum aştept să se faca 5 să mă duc la ym, apoi termin de făcut bagajele şi gata, aşteptăm să se facă ora 22. Şi plecăm! Doamne, ajută!

6 aprilie.

Acasă! Am ajuns alaltăieri seara, după mai bine de 27 ore de călătorie, obosiţi şi fericiţi. Drumul a fost foarte obositor, probabil că cei 65 de ani ai mei şi-au spus cuvântul, doar l-am mai făcut de 5 ori înainte şi nu m-am simţit chiar atât de istovită.

Nici sănătatea nu m-a ajutat prea mult,  faptul că aveam stomacul pe “action” a fost un coşmar.

La intrare mi-au confiscat ţigările şi o brichetă, nici gând să fumez toată noaptea, până la îmbarcare. Din India în Emirate am urmărit zborul pe ecranul tv de pe scaunul din faţă, că aveau camere şi puteam vedea ce vedeau şi piloţii din cabină. Am mai văzut şi filme, muzici. Nu ne-am plictisit. Se luminase, era senin şi mă simţeam ca un E.T. privind frumuseţile ce ni se dezvăluiau adânc sub “nava mamă”. La Abu Dhabi, în aeroport, palmierii pe care-i admirasem la venire, m-au nefericit: erau din plastic! Ca toate “iluziile mele, care le-am avut”! În schimb mi-am cumpărat ţigări şi am fumat câte am putut, că ăştia, civilizaţi, aveau spaţii amenajate şi pentru vicioşi. Şi am profitat de mai multe ori şi de cealaltă facilitate. Mă luase somnul, am stat acolo destule ore, ne era şi foame. Am atacat gulabele fetii, că eram leşinaţi. Cafea aveam, că am putut să-mi mai fac câte una din rezerva consistentă de nes şi zahăr luate din Delhi. Am mai vizitat shopurile fabuloase, cu preţuri astronomice, ne-am mai uitat la tv. speriaţi, mai ales eu, de ştirile de război. Parcă nici n-ar fi fost decât pe ecran. Nimeni nu părea deosebit de preocupat.  Spre Turcia am zburat pe ocolite, peste Armenia, cred, dar nu ni s-a întâmplat nimic. La Istambul, parcă eram cu un picior acasă! Şi peste două sau trei ore, l-am pus şi pe celălalt!

To Esha

My dear Esha, even I am not yet able to reach the Internet, I write to you now, and I will tray to send it by Nana’s help. I asked George and Nana, who, both of them, have access to it, to send you a message, but nobody seemed to hear me, even Nana tried herself to come in touch with Radha and failed! I don’t know why. Today, I discovered a shop with access on net, and I am going to try also myself. This is to excuse myself, but you have to believe me, I had not forgotten you! (‘I had not…” or “I have not”, I am not sure, but if I start making this kind of problems, who knows when I’ll be able to write to you. So, try, please, not to observe the mistakes I make, but to look for the meanings of what I am trying to say, please, please. In fact, this is the first letter I write in English after many years, if not the first at all!)

So, coming back, to the main story, we reached safely at home, after too many hours of travel, 22, I think! Nana was waiting for us in the airport. She was happy for a day or two and after that she got used with us, and more or less, from then on, she neglected us. Do you know another kind of children? Anyhow, I am the happy one, having her, at least over the nights, near by, in her room!

This is the second letter I write to you. The first one, which I didn’t send, was written in the Big Friday, before the Easter, and because that time my mood was another one, I will transcribe it to you: “ I didn’t go to church, hope God will forgive me, even I have not any excuse! I prefer to stay at home and write some thoughts for you. In the Easter, children use to go and celebrate in their parent’s house. When we were young, we use to go to my father’s. Now, he is not anymore, all the other older relatives of both of us are gone, so is our time to wait for our child to be home with us! Only, she seems to prefer to be with her friends, and I don’t blame her! What fun can she have with us? Two old people, each of us with his own thoughts, staring absently at tv! By the way, G is suspected of being diabetic! So, not good food, not cakes, not any drink, even not soft drinks, only water, and coffee without sugar! So, not guests, no child, no cooking, not work! For my spinal cord, seems to be a blessing!

Here we came in the springtime again. The trees started growing leave again, some of them even flowers. It is the narcissus and tulips time, and it fills my soul with joy, hope and colors! It is still cold enough inside the house, but outside is pleasant and the sunlight is a blessing! Sometime is raining, other time is sunny but I don’t know why this year I am not as happy as I used to be some time ago. Is it the age? Three-four years back, I used to thank God for the joy of the new leaves and flowers He blessed me with, for another year! Why am I not impressed anymore now?

The three-four friends I have here, are very happy having me back! They are coming almost every morning to see me, have a bit of coffee and talk about the life, prices, grand children, theirs, I have none, to be proud with! Both of us, myself, and G, asked Nana to do something in this problem, and she said: ”you, peoples, must be mad!” But we still hope! (She also tried to send e-mail to Radha, but she could not. It didn’t go away. She asks Radha to try she first, maybe it will work that way.)

So, this Easter is a pour one. Not the traditional lamb, not because of money, but because I am pity for the pour animal. I’ve reddened some eggs, just to respect the tradition, but nobody will eat them. (I had to throw them away!) Instead of lamb, I bought some chicken and some fish, and I think is o.k. But the spirit of Easter is not anymore! Not smell of cakes in the kitchen, not guests to be waited for, not any expectation,  not  any surprise! (Do you see how many “not” I used? That time my mood seemed to be very low).

In the time I was there, in India, my pension got higher, and for few thousands more, I lost much more, because I have not anymore gratuity on transport, and some other facilities I had before, and, anyhow, my pension is very small. Doesn’t matter!

I’ve found my book waiting for me at home and that was a reason for happiness. I am not that proud as someone may think, but whoever read it, liked it. Maybe they were polite, or did they tell the truth? Anyhow, the editor asked me for another one, but I am not sure I will do it. At least not now, because I am not in an adequate mood! I am, somehow depressed, I don’t know why. Maybe I am still missing India, maybe I didn’t find yet my own self and my own place under the sun! Who knows? But I am sure, I will cross this miserable period. Soon! I am not feeling in my best health, maybe this is the cause. This is not at all a happy e-mail. But be sure I will leave behind this period. I hope G’s diabetes will not be confirmed. Will know sure after two weeks, when he will repeat the analyses. He made them twice, each time with another result, so there is some hope next time. It is difficult to cook, I don’t know what to give him to eat, and how much! I eat as much as him, but I must eat more, because I lost some kilos, and I have had ten years ago tuberculosis! Just to have an idea how the life is going on here in “liberty”. I was working myself to death, just to gain some money over my pour pension. Luckily, God helped me to get my health back, but I have to be careful.

So, dear Esha, it was not a merry letter. But in the summer, when this springtime depression will pass, I am sure I’ll feel better!

I am missing the flowers, the university garden, the trees, the birds, and even the naughty monkeys!

And I miss you, I am so sorry we couldn’t be together for longer time. But I hope and pray to God, to bring you here sometimes. I don’t know why we couldn’t see each other more times, but it was a miracle we were together, even for short time again, wasn’t it?  And perhaps writing is an easier way to reach the other’s soul. I have not restrains and inhibitions in writing.”

Here is the end of first e-mail.

Today is 21st May. G has not diabetes! This is very good news. But still he has to eat less, he must get slimmer. Now he walks all the way to his office every morning, more than an hour! And he is happy! He said he feels like flying! Now he is away, on a trip, in North of the country. By train, not by walk! Nana did not came back from the office, I am “home alone” and spend my time chatting with you! My mood has improved a lot from first e-mail up the page. And I think I’ll continue to write tomorrow, because you cannot imagine how hard and how long time I worked to this one! Kisses for you!

Hello, my friend! It is already 7th June, I don’t even remember how many days have passed from my first two pages! Will you forgive me? It seems to be more a kind of diary than an e-mail letter!

Two months passed since I left India. From now I should be accommodate here. But still I don’t know for sure, how and where am I.  I don’t understand why I cannot pull myself together. I feel empty, useless, burden for he others, even I know for sure all these ideas are only in my mind. This is the shock of the oldness, I think. It’s awful.

On 3rd June, we did celebrate 37 years from our marriage! Much more than half of our life! “Celebrate” is a kind of speaking, because it was only in our souls, not feast or friends. Only Nana for a while. But I am grateful to God for every day of all these years, because, good or less good, as they came, all were happy, and we were together, no matter what came on us!  And we were lucky to have each other! Even we quarreled now and then, even were so many times without money, but dreaming and hoping.

Not everybody can say those words! None of my friends I have here, can say they are happy. One of them, Cristina, who was like a sister to me, whom I knew from the faculty, had died 8 years ago, after a divorce from a husband which was cheating her, and the mother in low grabbed her two small daughters. She got breast cancer, and after ten years of suffering, she died. I was with her in the last days. (Her ex-husband died before her, also cancer, I think). She was so distressed, that she did not want a priest!

Other one, Felicia, is widow for more than 7 years!  She has a son, 30 years old, very talented, film director, with some international awards, Ph.D. in USA. But a very bad man, beating and treating her very bad. She is very unhappy and miserable. I think she is going mad.

Ana, was my friend from the childhood, before going to school She was happy, two children, good, both of them, but in one morning, Dan, her husband, died by hart attack.

 And so on…

But I know one, Any, job college, she is happy, but they don’t have children. Maybe is better so!

Elena is not only widow, but her daughter, very good piano player, lost her minds, immediately after finishing the music faculty!

So, I have to be grateful to God, and stop complaining and feeling sorry for myself!

George worked all the day, now is sleeping. He writes a book about the time he spend there, in India, and prepares some papers for the Anthropology Congress, 4th July, in Florence, Italy.

Nana is somewhere, playing bridge.

I am here, with you, after the middle of the night. And I don’t know yet if to send or not to send this e-mail.

July, 6th. My dear Esha, I don’t remember the last day I wrote to you. I am alone in the house. George is now in Florence, for some Congress in Anthropology. And there will he be, till 13th. Nana is also in Italy. She went there since 28th June, in a holiday trip, by car, with three friends. Yesterday they were in Rome, she called me. I hope she enjoys the trip and the places over there. So, I am here only with the dog. Luckily, I have someone to speak to!

There is a Tv channel named PAX, which plays a lot of documentary movies, about different countries, peoples, cultures. Tonight I saw one about Durga Puja in Calcuta. I am impressed by the work of those artisans!

Still I did not send the mail! Even I don’t have and I don’t search for any excuse, I am speaking to you, or thinking to you, almost every day. Don’t get too angry on me, please. Even myself, cannot get an explanation, why didn’t I send the email? I swear I’ll send it when Nana comes back! Love, Nancy.

I cannot sleep, so, I’ll write a bit more.

Being alone, I decided to do some cleansing in the house. Today I was pretty diligence, like a bee! I did wash four washing machines of cloths, went to the market, called someone to repair different things, like lamps, doors, etc. Monday I will have somebody to clean the windows, iron the clots, maybe. I have a full week to make the house look like a drug store. If I am lucky and the day temperature won’t jump over 34 degrees Celsius. The last 4-5 days were over 37! Inside was like hell. I couldn’t move at all. And there is not air conditioner. Only a fan, but I got different pains, and cough. Till last 10-15 years, in this country it wasn’t necessary to have a cooler in the house! I’ll survive the few years I have yet to live on this earth!

I feel lonely, I try to make myself utile, and doing all kinds of things I don’t like to. Instead to read, to write, to paint or draw, or go to movies, or theater, or parks, I cook, wash, and clean, every day, complaining all the time like an old lady, but this is what I am. But it could be worst. At least I am relatively healthy, and I have often days when I am not working at all! And nobody scolds me! But I’ll like to do something pleasant for my soul!

How are Radha and Tara? I saw them so little time! You, also… Missing you, missing them… Why is India so far away?

July 22nd. Again a lot of time had pass and I didn’t write and didn’t send the letter! Shame on me! Many happenings were there, in this time.

First of all, George went to Italy for that congress, you know. He came back safely. Nana, also came home in one piece. I vas very worried for her. Thank God for taking care of her. She has a lot of photos, most of them very good! I’m proud of her!

Secondly, one student from there came here for some summer courses on Romanian language. He is now in another town, Iasi, (reed it Iashee), enjoying the life, I hope! He will come back in Bucharest on 27th this month. I think to send trough him this letter, on a floppy disk. Let’s see!

Maybe you are away this time of summer. Where are you? Is the weather hard over there? Has the monsoon started? I saw some floods somewhere in east. And they screen a serial movie called Mahabharata, I saw only one episode, the third, not a single Indian face! Only black and white! You should see an Arjuna long nosed white male, and Bhima, a very athletic black one! And the ladies are Chinese or some yellow faces. Shiva was a very thin, short, bald and bearded man. Is that “Our handsome Lord from Amattur”, I failed in love after reading “Poems to Shiva” written by some Saints Poets from Tamil, long time ago?  I love those poems! I will translate some of them, just for my friends and me!

15 September 2003!  See what a friend I am! Forgive me, please! The summer had gone, now it is raining a lot, is cold inside and outside. A very proper time for filing sad and melancholic, for thinking to the “immortality of the soul”! I didn’t write to you for such long  time, because I hoped my mood will change. But I realized that it must be my new nature, coming with the age! I became an old sad lady, even I have not always motives to be sad.

In august a student from India came here with a short scholarship,  he paid himself the travel expanses!, and after he finished the courses, he stayed for two weeks longer with us. We took him to George’s sister, somewhere near the mountains, and I believe he felt well there: journeys to five or six monasteries wits the car of our nephew, get-togethers with some young fellows, dancing, barbecuing late in night, plums and apples orchards, and so on. Everybody spoiled him! George said he is his own son from India, and I am sure some old country women believed that!

As always, Nana is busy with her job and her friends, she didn’t came with us. But the trip was for a week, so she had a good excuse! We see her only late in night, if we aren’t asleep. There is not much communication between as, anyhow! It is hard for me, but I stopped asking her where, when and with who, so now she must be happier! Luckily, George is standing by me, and sustains my psychic!

Sometime I wonder if this letter will reach you at all! It grows more like a diary than a letter! I do not ask about you and your daughters, about what is going on there, in Delhi, because who knows if there will be an answer some time. It is like a monologue or a dialogue with you, that you, whom I keep inside my heart, like an alter ego. I am talking to you over the days, not only when I am writing. If the language should be Romanian, a lot of thoughts should flow over you, but so, see how unnaturally my writing comes out! And I have not courage to adventure in some hard themes, only weather, only complaining, only self-pithy (which I am very talented to!). I am ashamed! Promise to improve, or, at least to try!

There was a documentary movie on TV, on CNN, about the “Ambassador” car, and I saw Delhi streets and I felt like I was there. A lot of Indian movies are played on 3-4 Romanian channels. It’s a pity I don’t like Indian movies, but still I saw some fragments. In fact, I do not like any movies at all. I have not patience. I like only SF movies, like Star War, or Dune, or like those. And I love The Lord of the Rings! I have read the book, and I love the author for his blessed talent and for his wonderful style. I keep reading again and again from this book, just to enjoy myself, and I don’t stop thanking him, up there, where he is, for the happiness he gives me, every time I open his book, or even only think at it. Don’t say I am mad. That world, unreal, wonderful, is the one I’d like to live in.

28th September. Last evening we, George and me, went to the theatre. In was an event! For long time, my outings are only to the market! It was a play just on my soul. Waiting at Harlequin. Sorry, I do not know the author, an English man. I will ask G, he knows, he is the smart one, in this family! With some old actresses, who came in this asylum, Harlequin, to wait there for their end. The personages and the interprets fitted very well. There were some very good actresses, old ladies whom we know from our youth, and it was a joy and a big pleasure to see them again! And alive! Why do we remember only the old actors, and why they look to us more talented, more dedicated, than the young ones? And why we think there are not any more such great actors like used to be in our days? And why all the good tings seem to be left in the past? It is the age that’s why!

Some nights back I had a dream: I meet Nana’s former boy friend, with some other girl. Yesterday morning, I really met them, and the girl was just the one I dreamed of! Why? Consciously, I never thought about this breaking between them, I believed I don’t mind, but now I agree with Jung, my subconscious digested the trouble, get in touch with the universal subconscious, and brought to me the information I wanted, even if I didn’t realized it! See haw smart is I? Anyhow, Nana seems not to mind very hard. She is gone to mountains, for two days! With some other friends!

5th October. Now I know “why the hell am I so sad”, as I remember a line from a song: on BBC on line, somebody made a statistic and said that from all the world, the Romanians are the most unhappy people!!! So, there is not any shame that I am like all of us. I’ll send this email to you tomorrow, and I’ll write another six months now and then, when you will hear again of me.

All my regards and all the best whishes for the girls and Andre.

 Yours friend-sister, Nancy.

10th October. Dear Esha. The e-mail had been sent 4 days ago. I don’t know if it reached you, or somebody else is reading it. I asked Nana to help me, she sent it to Radha, I asked her again to send another one, to get a confirmation, she sent another e-mail on your husband address, now, I cannot do anything else, but wait. Or it would be better if I send it by post?  I think that may be the best. Let’s see what happens in the next some days. Here, the autumn started with rainy and cold days. I am like a frog in winter, with stiff legs and hands and neck! The central heating didn’t start, yet, so it is colder inside the house. I don’t dare to use heather, because of the electricity bill! Otherwise, all are going well, over here! George and Nana are healthy and busy, minding their own problems. I’d like to know you received the e-mail, even you have not time for reply. In fact, I don’t even expect one. Love u.

December 8th. Very long time had passed since I wrote above “Love u” Now I have in front of my eyes, on the desk, your very lovely smiling face, I’m looking at you and I feel proud: you are my beloved sister!!! I am thinking at you often enough, especially in the nights, when I want to forget all the over day troubles.

The winter is almost here, even it is not snowing yet, and it is cold, cloudy and depressing. And the bones are aching, and I move like trough the water, slowly as a frozen frog! I’d like to have some news from you. But I don’t mind. I know you are more busy then me. And I can find any answer for all my unasked questions. We are all right all of us. I started working to the diary I kept there, beside every day swiping, cooking, washing and complaining. Nana is healthy and a bit fatter, working and hoping for a trip to Paris in the New Year’s eve, but I don’t thing she will go. She is alone, yet! George has a part time job, teaching literature and journalism in an other town university, only in Saturdays, l50 km away, few money, but I think he should go even without salary, because he is fond of teaching! Over the days he is working in the library, in the nights, he is preparing his lectures. Very busy person! But a kind one!

Dear Esha, it’s Christmas Day. All the work was done, all the things are in their places. I am free! An actor, old friend of George, our age is singing in t.v, old and very sad songs, I listen with nostalgia and try not to cry! So, better I write down some thoughts to you, my dear sister.

Yesterday was a very sad and disturbing day. In the day before it was raining all the time. In the following night, it was very, very cold. In the next morning, it was a disaster! All the doves, which are living in the trees in front and beck side of the blocks, were falling down from the trees, with frozen wings! Some off us went and collected them, fighting with cats and dogs. More than one hundred was saved, but their plums are gone, I don’t know when they will be able to fly again. Most of them are very young. We put them in some boxes in a room destined for washing and drying cloths, which nobody uses anymore. Now we have to wait and see what happens. Till now all are alive. When the weather will improve, they will be released, only those, which cannot fly, will remain to be taken care of. It is very sad. I cried. Today no bird is flying outside!

Yesterday was the day in which the birds were falling in the snow!  

 We have a nice Christmas tree, with many small lights, which I finished to dress only today, because yesterday I was too busy and in the evening to tired to do it. Nana gave me a nice present, a food processor, I was so pleased, that I forgot to give my present to George.  Now, my work in the kitchen will be a lot easier. My present for you is all my love.  Merry Christmas, for you and for yours.

19th  Jan.  2004.  This winter isn’t mine! I don’t recognize it anymore! My winters used to be glamorous, full of joy, pure and white, lighted with bless. No more playing in the snow, or just walking through its whiteness. There is not any joy now to get out in the cold and feel the pure air and let myself covered by the icy sunlight. All is strange to me these days. I am afraid to get out, not to catch some cold, or to break same leg. The snow is dirty, the coldness is too cold, my limbs are too stiff, and my will is too weak. So, why shouldn’t I stay inside and cry for my own pity? It’s easier!

I have some trouble with the liver, for more than one week, feeling tired and lazy. I hate cooking, washing, cleaning!!! Bas! I’d like to do something else, new, but I can’t, so I finish doing nothing! And in the nights I scold myself because I have not any power to start doing something, anything! Of course I cook, wash and sweep almost every day, but this kills me. Where are the years when all seemed easy to do? What a life is this one? I don’t want it!

Today is 5th of March. For such a long time I didn’t write! I am ashamed. When you called, few days back, I was sick, with high fever, and I don’t remember what about we talked, I only know I was very pleased and happy. Now I feel better, it is night, of course, with insomnia and I am missing you. (Just a bit, to light a cigarette). So, let’s start the story. After Christmas an idea started digging in my brain: you remember I told you about the cooking processor, Nana gave me for Christmas present. Because I had not a place to install it, I couldn’t use it. So, I ask a boy carpenter in the opposite block, to make me a cupboard for it. And some shelves to keep diverse things. Till it was to be ready, I thought it would be better to whitewash the kitchen, so, I asked some body else to do it. A lot of money and work. It looked nice, but I needed another lamp, so I bought one. But that didn’t fit too well, so I went and bought another one, which looks better. The first one, I’ve given away to the electrician boy (in fact they are men, but for me, knowing them from their childhood, are still boys). Searching for the lamp in diverse shops, I saw a cooking machine, very nice and costly! I cannot afford it. But my mind started working on this problem. Where from to take the money? I could buy it in installments. But I am 66 years old, so they won’t sell it to me. Only up to 65! Ask George, I told to myself! But I knew he wouldn’t agree, so, in my perversity, I told him that if he agrees, I would cut the smocking to half, and the coffee, too, so I will pay it with my cigarettes.  Isn’t that correct? I even started to smoke only 20 per day for a week, or more. So, he agreed! But till the papers were ready, that object was sold, we tried for a t.v. set, the papers weren’t properly signed, after waiting there for more than an hour, we renounced! So long for my cutting the cigarettes!!! If I have not a motivation, I cannot stop. I wanted to, but if I lost the motive, I started the old habit. Believe me, I was very determined, truly. At least I had something to think about. Now here are some more ideas running through my head, but I won’t speck about them yet. Kisses for you!