ÎNTÂLNIRE CU BĂRĂGANUL

George Anca 

George Anca

 

ÎNTÂLNIRE CU BĂRĂGANUL 

Bucureşti, 1962

Cântecul drumului 

M-am dus în munţi frângându-mă ca o nuia Sub stânca în spume; m-am oprit lângă ea Cu pasul oricărui năpăstuit. Duc ierbile grânele unite Aduc zarea cu lutul să se mărite. Mă-mpresor cu copacii lopătând aerul ei sunt tristeţile ei amintirile Înfloriţii copaci înstelaţi îmi sunt fericirile Depărtarea mi-e viitorul Înalţ fericirile belşugurile Cum doar ţărâna mea dădea foşnetul gustat al snopilor Pe vremea când porneam din Calea Robilor. Sunt în multe dimineţi o umbră de porumbel. 

Sângele înfiorat îmi tremură înzăpezindu-se de un zbor ca un stufiş de zmeură. Acest tractor a împărţit în brazde nesfârşirul zbor, soarele a răsărit, grâul a răsărit. Din soare fruntea mi s-a prăvălit şi-nnoadă spaţii prefăcându-se-n lumină. Ca Argus cerul nu m-a mai înfăşurat în priviri şi-n fulgerat. Un chip împleteşte zboruri noi până-n afară de mine, proaspăt şi dur, cu aripi fără contur. Iar mă răscoală mireasmă domoală, muzici în ureche de pădure veche, ecou de demult adormit se scurmă, seva n-o ascult pădurii din urmă. Şuvoaiele iernii învinse, pe geam, împletite cu soarele nopţii răsună prefăcând camera-n vioară. În pomul deschis prin făcliile mugurilor s-a oprit primăvara ca o pasăre care rămâne la fereastră deşi nu conteneşte să zboare. Luna tot cimilitură, oamenii mai poartă pălărie, ci inimii i-e greu să se destrame sub lacrimile fericite ale mamei. 

Şi-au scos cireşii florile în vânt prea curate să mai ştii c-au fost vreodată-nsângerate. Exploziile lor vitale adie lent petale abundente pe rănile închise ca peste monumente. Statuile eroilor aici ţi-aşteaptă fruntea s-o răsfrângi sub paşi – parcă au crescut din ele cireşii uriaşi. 

Zarea ruptă pare umbra mea, marginile oraşului mi-au trecut în mişcarea braţului, mi-au rămas pământuri pe trup. Noaptea se suprapune ferestrei cu tendinţă de frunză, creşte în mine tot ce în afară începe să scadă, simt bătându-se mare cu mare şi munte cu munte – s-o topi fila albă ca o zăpadă? Candorile florilor au căzut cu ţipete mici pe pământul tăcut – şi primăvara e abia la-nceput. Licăre de petale şi-au strâns reflexele pe crengi sub amiaza nopţii, pomii se umplu de adevărata povară. 

Lunca îşi lipea roua de coapsele lui, ierbile se spălau în scântei, pământul se învârtea după noi, roibul meu, anii mei! Aş fi vrut să sar de pe el înainte dar aerul îi juca în spinare ca o şa şi nu ştiam cine va prinde roibul meu, vârsta mea. Scăpărările galopului au început când fuga s-a înfăşurat în stele şi inima mea a primit viteza luminii alături de ele. 

Drumul de-atunci s-o fi pierdut necunoscut prin colţii stâncii plini de rouă dar zborul prins în braţe a crescut şi pot mai clar cu fiecare clipă nouă să-mi văd statura în oglinzi de stele cu umbre dese ce pe rând se rup, cu pleopele doar de lumină grele şi mâinile ca două vâsle lângă trup. Pământul rămâne mai jos sub fecunda vegetaţiilor smulgere – plouă peste fluviul sevelor curajos, peste fulgere. Numai pe inima mea ruptă din soare nu se pot apleca sălciile ploii legănătoare. 

Întâlnire cu Bărăganul

 

Goneam cu autocamionul asemeni cailor fugiţi în adâncul Bărăganului, cu tot ce strâsesem în noi. Viteza aceasta era sfidare, zbor, viziune prin penajul ţărânii iscate-n amiază. Grânele – veritabile eşarfe de soare, oamenii însoriţi din câmpie, cărările bănuite ale umbrei, tot ce cunoscusem ne însoţea în această modelare a arşiţei. Cine şi-ar fi închipuit că, înveseliţi la umbra aripilor călătoare, zăream oraşele mărilor viitoare sub braţele noastre în zări ca-ntr-un bob de sudoare? Şi o mai fi auzit cineva cântecul râurilor neliniştite ca însăşi această mare viteză? 

Cunosc toţi tractoriştii schimbului de noapte. Le-am fost alături când porneau de multe ori – cu frunţile de linii şi ulei brăzdate, cu focuri de ţigară în faţă şi de sori. Încercuiţi de stele şi zbor de lilieci, împart pământu-n linişti şi furtuni croind prin foile de noapte reci cărări în care paşii creşterii îţi suni. Sunt unii tineri, alţii nici nu şi-au ras mustaţa vreodată, dar toţi vijelioşi ca nişte seve strângeau în mâini volanul şi câmpia toată Şi-mi pare că în depărtare am văzut cum lanul florii soarelui înclină spre ei corole aspre ca de scut căutătoare de lumină. 

Fântâna ne închide în oglindiri, pe rând, ca şi pe soare, ca pe fiecare stea – suntem mai limpezi ca oricând şi-mpovăraţi de oboseală veselă şi grea. Tulpinile de apă rămuroase se scurg spre buza arsă de sete şi dorinţi. Sorbim cu lăcomie şi buzele apasă dur zările ce-n unde se clatină fierbinţi. Ne-au mai rămas pe frunte lucirile de rouă, iar umbrele ţesute din razele apuse sunt frământate de năvala nouă a cântecelor şi a vorbelor nespuse. 

Am stat de multe ori cu tâmpla la pământ în nopţile de dragoste tăcută, pulsul ierbilor ascultând. Eram mulţi, unul lângă altul, aproape şi şoaptele noastre păreau fâlfâitul porumbeilor alături celor din ape. Alteori eram singuri, alteori fugeam pe miriştile arse, înalţi şi subţiri, să sărutăm înnoptatele câmpului flori. Vezi, mai stăruie strălucirea frunţilor noastre-n vibraţie când pierdeam potecile ştiute sau găseam altle noi, sau priveam curgerea lunii prin canalele de irigaţie. Eram mulţi, cu tâmpla la pământ, ascultând, şi memoria mai limpede ca roua urca munţi şi torente prin firul de iarbă de sub tâmplă, prin firul de gând. Simţeam ziua care venea sunându-şi fiece cută. Şi totuşi, poate-am fost prea visători în nopţile de dragoste tăcută. 

Din aripile păsărilor mai fumegă soarele. Şopteşte-mi răspunsuri şi cântece chiar dacă liniştea nopţii şi a câmpului o umplu tractoarele. Şi hai pe lac, în luntre, prin trestii. Trupurile noastre – fumegări cu palme şi frunţi luminoase se vor ciopli-n apă ca-n stâncă. Hai pe lac sau prin roua adâncă. 

Pasăre morgană cioplită în lumină, în fundul bălţii, în vânt. E mai frumoasă totuşi acum când zburând, îndemnând şi chemând mă însoţeşte la drum. În pene îi freamătă întrebările mele – mişcător curcubeu peste aurul vast, peste vânt, şi-i pieptul ei atât de aproape de-al meu, şi sensul ei: aripi imense spre cer, priviri spre pământ. 

Sunt ca picioarele subţiri de mânz salcâmii tineri. Goana lor prin coama de frunze ne-a atins faţa, palmele, gândurile. 

Noaptea asta vor pleca în Maramureş, ne-a spus un tractorist, arătând spre stolul combinelor solitare, şi a zâmbit parcă trist. Noaptea asta. Combinele, plecările noastre în munţi. 

George Anca