DANTE
ALIGHIERI
TANTO GENTILE E TANTO
ONESTA PARE
Tanto gentile e tanto
onesta pare
la donna mia quand’ella altrui saluta, ch’ogne lingua deven tremando muta, e li occhi no l’ardiscon di guardare. 4 Ella si va, sentendosi laudare, benignamente d’umiltà vestuta; e par che sia una cosa venuta da cielo in terra a miracol mostrare. 8 Mostrasi sì piacente a chi la mira, che dà per li occhi una dolcezza al core, che ’ntender no la può chi no la prova: 11 e par che de la sua labbia si mova un spirito soave pien d’amore, che va dicendo a l’anima: Sospira. Thomas MoreOF THE RELIGIONS OF THE UTOPIANS
“There are several sorts of religions, not only in different
parts of the island, but even in every town; some worshipping the
sun, others the moon or one of the planets. Some worship such
men as have been eminent in former times for virtue or glory, not
only as ordinary deities, but as the supreme god. Yet the
greater and wiser sort of them worship none of these, but adore one
eternal, invisible, infinite, and incomprehensible Deity; as a Being
that is far above all our apprehensions, that is spread over the
whole universe, not by His bulk, but by His power and virtue; Him
they call the Father of All, and acknowledge that the beginnings, the
increase, the progress, the vicissitudes, and the end of all things
come only from Him; nor do they offer divine honours to any but to
Him alone. And, indeed, though they differ concerning other
things, yet all agree in this: that they think there is one Supreme
Being that made and governs the world, whom they call, in the
language of their country, Mithras. They differ in this: that
one thinks the god whom he worships is this Supreme Being, and
another thinks that his idol is that god; but they all agree in one
principle, that whoever is this Supreme Being, He is also that great
essence to whose glory and majesty all honours are ascribed by the
consent of all nations.
Dumitru Drăghicescu
ADEVĂR
ŞI REVELAŢIE
Am
ajuns să concepem pe Dunmnezeu ca existând virtual în umanitate,
manifestându-se prin dorințele și aspirațiile infinite care
domină și agită străfundurile sufletului uman și care sunt cauza
inchietudinii, a mizeriei în același timp a grandorii omului.
Or,
noi am avut de mai multe ori ocazia să remarcăm că omul, ca
individ izolat, nu poate să progreseze idefinit, că dorințele sale
infinite, aspirațiile sale ilimitate nu devin realizabile decât
grație societății, cooperării, și în limitele acestei
cooperări. Cooperarea elevează, augmentează potențialul uman.
Atotputernicia și omnisciența lui Dumnezeu vor fi dobândite de om
numai prin mijlocul cooperării oamenilor în societate. Prin urmare,
se poate admite a priori că realitatea lui Dumnezeu este de natură
socială (1), și că Dumnezeu și societatea sunt funcțiune unul de
celălalt.
(1)
„Moralitatea
și
societatea, spune Tyrrel, sunt
noţiuni corelative; dacă, prin analogie Dumnezeu este o fiinţă
morală, trebuie în acelaşi sens să fie o fiinţă socială.
Dumnezeu este iubire. Dumnezeu este Caritas... Iubire, Persoană,
Societate, sunt numele a ceea ce este Dumnezeu” (Citat de R.
BERTHELOT, Romantisme utilitaire, p. 296)
Dacă
putem demonstra că sociologia pozitivă și filosofia istoriei
confirmă direct sau indirect acest raport între societate și
istorie, pe de-o parte, și ideea de Dumnezeu și realitatea de
Dumnezeu, pe de alta, putem considera ipoteza noastră ca științific
verificată, Dar ne trebuie, în prealabil, să precizăm puțin
sensul existenței lui Dumnezeu. De ce manieră se poate oare
concepe? Ce gen de existență are Dumnezeu pentru noi?
Best Poem of William Butler Yeats
WHEN YOU ARE OLD
WHEN
you are old and grey and full of sleep,
And nodding by the fire, take down this book, And slowly read, and dream of the soft look Your eyes had once, and of their shadows deep; How many loved your moments of glad grace, And loved your beauty with love false or true, But one man loved the pilgrim Soul in you, And loved the sorrows of your changing face; And bending down beside the glowing bars, Murmur, a little sadly, how Love fled And paced upon the mountains overhead And hid his face amid a crowd of stars. The System of W. B. Yeats’s A Vision
Turning and
turning in the widening gyre
The falcon cannot hear the falconer; Things fall apart; the centre cannot hold; Mere anarchy is loosed upon the world, The blood-dimmed tide is loosed, and everywhere The ceremony of innocence is drowned; The best lack all conviction, while the worst Are full of passionate intensity.
from
‘The Second
Coming’
Die blaue Blume der Romantik
Ursprung, Quelle, Text, Hintergrund, Interpretation
Inhaltsübersicht
1. Bezug zu dem Gedicht von Joseph von Eichendorff "Die
blaue Blume"
2. Literarische Quelle der "blauen Blume der Romantik" 3. Die "blaue Blume" als Sinnbild für das "gute Glück" (Interpretationsansätze) 4. Ergänzende Informationen zur "blauen Blume" 5. Wichtige Daten zu dem Dichter Friedrich von Hardenberg ("Novalis"), dem Schöpfer der "blauen Blume der Romantik" 1. Bezug zu Eichendorffs Gedicht "Die blaue Blume"
Joseph von Eichendorff
schrieb im Jahre 1818 in seinem bekannten Gedicht "Die
blaue Blume" sehnsuchtsvoll: "Ich suche die blaue
Blume, / Ich suche und finde sie nie, / Mir träumt, dass in der
Blume / Mein gutes Glück mir blüh" und offenbarte darin eine
realitätsferne Hoffnung auf einen Zustand eines besonderen, nämlich
des guten Glücks (s. dazu unten Ziff. 3). Dieses
schwärmerische Gedicht bezieht sich auf einen Abschnitt des
Romanfragments "Heinrich von Ofterdingen", das Friedrich
von Hardenberg unter dem Pseudonym "Novalis" im Jahre 1800
beendet hatte.
In den nachfolgend
gezielt ausgewählten Auszügen aus dem Romanfragment "Heinrich
von Ofterdingen" (Fertigstellung 1800, Erstveröffentlichung
1802) findet sich der Ursprung der "blauen Blume" Friedrich
von Hardenbergs (Novalis'). Es sind hier nur jene Textstellen
wiedergegeben, in denen das Motiv der "blauen Blume" im
Mittelpunkt steht; Auslassungen sind gekennzeichnet (Wiedergabe in
aktueller Rechtschreibung).
Novalis, Heinrich von Ofterdingen (Auszüge)
Erster Teil
Die Erwartung
Erstes Kapitel
*
Die Eltern lagen schon
und schliefen, die Wanduhr schlug ihren einförmigen Takt, vor den
klappernden Fenstern sauste der Wind; abwechselnd wurde die Stube
hell von dem Schimmer des Mondes. Der Jüngling lag unruhig auf
seinem Lager und gedachte des Fremden und seiner Erzählungen. »Nicht
die Schätze sind es, die ein so unaussprechliches Verlangen in mir
geweckt haben«, sagte er zu sich selbst; »fern ab liegt mir alle
Habsucht: aber die blaue Blume sehn' ich mich zu erblicken. Sie liegt
mir unaufhörlich im Sinn, und ich kann nichts anderes dichten und
denken. So ist mir noch nie zumute gewesen: es ist, als hätt ich
vorhin geträumt, oder ich wäre in eine andere Welt
hinübergeschlummert; denn in der Welt, in der ich sonst lebte, wer
hätte da sich um Blumen bekümmert, und gar von einer so seltsamen
Leidenschaft für eine Blume hab' ich damals nie gehört. Wo
eigentlich nur der Fremde herkam? Keiner von uns hat je einen
ähnlichen Menschen gesehn; doch weiß ich nicht, warum nur ich von
seinen Reden so ergriffen worden bin; die andern haben ja das
nämliche gehört, und keinem ist so etwas begegnet. [...] Der
Jüngling verlor sich allmählich in süßen Phantasien und
entschlummerte. Da träumte ihm erst von unabsehlichen Fernen und
wilden, unbekannten Gegenden. Er wanderte über Meere mit
unbegreiflicher Leichtigkeit; wunderliche Tiere sah er; [...] neue,
nie gesehene Bilder entstanden, die auch ineinanderflossen und zu
sichtbaren Wesen um ihn wurden [...].
Berauscht von Entzücken
und doch jedes Eindrucks bewusst, schwamm er gemach dem leuchtenden
Strome nach, der aus dem Becken in den Felsen hineinfloss. Eine Art
von süßem Schlummer befiel ihn, in welchem er unbeschreibliche
Begebenheiten träumte und woraus ihn eine andere Erleuchtung weckte.
Er fand sich auf einem weichen Rasen am Rande einer Quelle, die in
die Luft hinausquoll und sich darin zu verzehren schien. Dunkelblaue
Felsen mit bunten Adern erhoben sich in einiger Entfernung; das
Tageslicht, das ihn umgab, war heller und milder als das gewöhnliche,
der Himmel war schwarzblau und völlig rein. Was ihn aber mit voller
Macht anzog, war eine hohe lichtblaue Blume, die zunächst an der
Quelle stand und ihn mit ihren breiten, glänzenden Blättern
berührte. Rund um sie her standen unzählige Blumen von allen
Farben, und der köstliche Geruch erfüllte die Luft. Er sah nichts
als die blaue Blume und betrachtete sie lange mit unnennbarer
Zärtlichkeit. Endlich wollte er sich ihr nähern, als sie auf einmal
sich zu bewegen und zu verändern anfing; die Blätter wurden
glänzender und schmiegten sich an den wachsenden Stängel, die Blume
neigte sich nach ihm zu, und die Blütenblätter zeigten einen blauen
ausgebreiteten Kragen, in welchem ein zartes Gesicht schwebte. Sein
süßes Staunen wuchs mit der sonderbaren Verwandlung, als ihn
plötzlich die Stimme seiner Mutter weckte und er sich in der
elterlichen Stube fand, die schon die Morgensonne vergoldete. Er war
zu entzückt, um unwillig über diese Störung zu sein; vielmehr bot
er seiner Mutter freundlich guten Morgen und erwiderte ihre herzliche
Umarmung.
[...]
*
Gegen Ende des 6.
Kapitels wird die Erscheinung der blauen Blume erneut aufgegriffen:
*
Es war tief in der Nacht, als die Gesellschaft auseinanderging. »Das erste und einzige Fest meines Lebens«, sagte Heinrich zu sich selbst, als er allein war und seine Mutter sich ermüdet zur Ruhe gelegt hatte. »Ist mir nicht zumute wie in jenem Traume beim Anblick der blauen Blume? Welcher sonderbare Zusammenhang ist zwischen Mathilden und dieser Blume? Jenes Gesicht, das aus dem Kelche sich mir entgegenneigte, es war Mathildens himmlisches Gesicht, und nun erinnere ich mich auch, es in jenem Buche gesehn zu haben. Aber warum hat es dort mein Herz nicht so bewegt? O! sie ist der sichtbare Geist des Gesanges, eine würdige Tochter ihres Vaters. Sie wird mich in Musik auflösen. Sie wird meine innerste Seele, die Hüterin meines heiligen Feuers sein. Welche Ewigkeit von Treue fühle ich in mir! Ich ward nur geboren, um sie zu verehren, um ihr ewig zu dienen, um sie zu denken und zu empfinden. Gehört nicht ein eigenes ungeteiltes Dasein zu ihrer Anschauung und Anbetung? Und bin ich der Glückliche, dessen Wesen das Echo, der Spiegel des ihrigen sein darf? Es war kein Zufall, dass ich sie am Ende meiner Reise sah, dass ein seliges Fest den höchsten Augenblick meines Lebens umgab. Es konnte nicht anders sein; macht ihre Gegenwart nicht alles festlich?«
[...]
*
Die "blaue Blume"
wird oft als Symbol der Liebe interpretiert, häufig auch als Symbol
der Sehnsucht (an sich) oder der Unendlichkeit.
Weder aus Eichendorffs
Gedicht "Die
blaue Blume" noch aus Friedrich von Hardenbergs
Romanfragment "Heinrich von Ofterdingen" lassen sich die
beiden letztgenannten Deutungen herauslesen. Eichendorff sagt
aber, wofür die "blaue Blume" steht, nämlich für das
"gute Glück". Mit diesem kulturhistorisch
gewachsenen Begriff, der uns heute als ein Pleonasmus erscheint, ist
ein fortdauernder Lebenszustand in Glück und Zufriedenheit gemeint.
Das Gegenteil dazu stellte das "böse Glück" dar (ähnlich
dem englischen "good luck" und "bad luck"). Das
Wort "Glück" steht hier also im Sinne von "Schicksal".
In "Heinrich von
Ofterdingen" steht die blaue Blume für einen Zustand des Glücks
infolge einer überwältigenden synästhetischen Wahrnehmung, d. h.
einer Wahrnehmung, bei der alle Sinne ineinander verschmolzen sind
(s. die o. a. Textauszüge).
Zu diesem Zustand des
unfassbaren Glücks gehört in der Tat auch die Liebe. Der Text
offenbart jedoch in dem o. a. Auszug aus dem 6. Kapitel, was von
Hardenberg ("Novalis") unter einer solchen beglückenden
Liebe versteht: einen mythisch-religiösen, gänzlich unerotischen
Zustand, gerichtet auf eine überwirkliche Person, hier in Gestalt
der Mathilde. Ihr gehörte das "zarte Gesicht", welches in
der Blüte schwebte (s. o. den Traum im ersten Kapitel). Es war
"himmlisch". Mathilde sei "der sichtbare Geist des
Gesanges". Sie werde ihn (Heinrich) "in Musik auflösen"
und seine "innerste Seele" werden. Besonders deutlich
kennzeichnen dann die weiteren mythisch-religiös gefärbten Gedanken
die geradezu surreale Verklärung der unerotischen Liebe: Mathilde
werde "die Hüterin seines" (Heinrichs) "heiligen
Feuers sein" (ein rein mythologischer Begriff), und er sei nur
dazu geboren, "sie zu verehren", "ihr ewig zu dienen",
sie anzuschauen und anzubeten. Er sei der "Glückliche",
"Echo" und "Spiegel des ihrigen" zu sein.
Parallelen zu
christlichen Darstellungen biblischer Frauenfiguren sind unverkennbar
und möglicherweise auf die streng religiöse Erziehung Friedrich von
Hardenbergs zurückzuführen.
4. Ergänzende Informationen zur "blauen Blume"
Die zusammenhängenden Schilderungen Novalis' von
realitätsüberschreitenden vielschichtigen Sinneswahrnehmungen
erinnern an Erfahrungsberichte von Personen nach der Einnahme von
Halluzinogenen. Novalis (eigtl. Friedrich von Hardenberg, s. u.
4.) soll, so wird berichtet, als junger Mann im Jahre 1798 in Weimar
Erfahrungen mit einer blau bis violett blühenden Pflanze aus der
Familie der Lippenblütengewächse gemacht haben, die seit der Antike
als Heilpflanze und Aphrodisiakum bekannt war. Ihren ätherischen
Ölen werden überdies bewusstseinserweiternde und bei hoher
Dosierung berauschende und beglückende Wirkungen zugeschrieben.
5. Wichtige Lebensdaten des Georg Philipp Friedrich von Hardenberg
(Novalis)
- Geboren am 2.5.1772 in Oberwiederstedt
(Grafschaft Mansfeld im heutigen Sachsen-
Anhalt) - Aufgewachsen in pietistischem Elternhaus, zehn Geschwister - Gymnasium in Eisleben - Juristisches Studium in Leipzig, Jena, Wittenberg (1790−1794); in Jena Bekanntschaft mit Schiller - Mit 23 Jahren (1795) Verlobung mit der erst zwölfjährigen (!) Sophie von Kühn (verstarb 1797) - 1797−1799 naturwissenschaftliches Studium an der Bergakademie Freiberg (Sachsen) - Verwendung des Pseudonyms "Novalis" nach einem alten Zweig der Familie (1798) - Zweite Verlobung 1798, diesmal mit Julie von Charpentier (1776−1811) - Salinenassessor in Weißenfels (Sachsen-Anhalt, 1799) - Persönliche Begegnungen mit Schlegel, Tieck, Jean Paul, Schiller, Goethe (1797 bis 1799) - Arbeit an dem Roman "Heinrich von Ofterdingen" 1799−1800; 1. Teil fertiggestellt im Frühjahr 1800 - Gestorben am 25.3.1801 (noch keine 29 Jahre alt) in Weißenfels (Lungenkrankheit)
MIHAI
EMINESCU - FLOARE
ALBASTRA
Iar
te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vietii mele.
In
zadar râuri de soare
Gramadesti-n a ta gândire Si câmpiile asire Si întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare Nu cata în departare Fericirea ta, iubite!
Astfel
zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul. Ah! ea spuse adevarul; Eu am râs, n-am zis nimica.
Hai
în codrul cu verdeata,
Und-izvoare plâng în vale, Stânca sta sa se pravale In prapastia mareata.
Acolo-n
ochi de padure,
Lânga balta cea senina Si sub trestia cea lina Vom sedea în foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita, Eu pe-un fir de romanita Voi cerca de ma iubesti.
Si
de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul, Mi-oi desface de-aur parul, Sa-ti astup cu dânsul gura.
De
mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie, Caci va fi sub palarie S-apoi cine treaba are!
Când
prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara, Mi-i tinea de subsuoara, Te-oi tinea de dupa gât.
Pe
carare-n bolti de frunze,
Apucând spre sat în vale, Ne-om da sarutari pe cale, Dulci ca florile ascunse.
Si
sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n întunecime; Grija noastra n-aib-o nime, Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?
Inc-o
gura si dispare...
Ca un stâlp eu stam în luna! Ce frumoasa, ce nebuna E albastra-mi, dulce floare!
................................................
Si
te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra
Floare-albastra! Floare-albastra!...
Totusi este trist în lume!
Floare-albastra! Floare-albastra!...
Totusi este trist în lume!
Frumoasă ca o plantă
de Puşi Dinulescu
Frumoasă ca o plantă
Din America Centrală Eşti... Nu eşti nasoală... De nu mă iubeşti? Nu mi-eşti amantă... O! Dac-ai fi nasoală şi mai boantă, Ai putea puţin să mă iubeşti, Frumoasa mea de la Ploieşti?! Hai, spune, da-a-a? Aşa sunt numai eu nasol, Dar sufletul nu-i gol. Şi ce contează faţa-a-a... Daca ai suflet? Vezi tu? Ce-ar fi să stingem garagaţa? N-ar fi mişto, nu-u-u-? Ce-ai zice tu?! Dar ţaţa? Care "ţaţa"? Ţaţa-i viaţa! Viaţa-i ţaţa! Ţaţa-i ţaţa! Horia Stamatu - Jurnalul fericirilor
Fericiti
cei ce se bucura ca sunt
Fericiti cei ce se bucura ca sunt o singura data Fericiti cei ce se bucura ca n-au ramas fara sa fie niciodata Fericiti cei ce iesind din pântecele noptii au deschis ochii mari si nu s-au speriat de întinderea marii de negura codrului de uscaciunea desertului de coltii fiarelor de vijelie si trasnet de grindina si ploaie de ger si crivat de multimea vietatilor ce se manânca între ele de recile departari ale astrelor de arsita soarelui de tot ceea ce nu poate fi stapânit
Fericit
cel cu toata încrederea s-a uitat la tot
ce-l înconjura si a zis: asa este Fericit cel ce întâlnindu-se cu Apusul la Rasarit si tinând luna si soarele în palma face din mare ceruri si ceruri din mare Fericit cel ce nu taie nimic din ce este întreg si nu uita tot când soarbe soare din struguri Fericit cel ce spune tine-le toate câte sunt nimic nu este al meu si de as fi al lor m-ar durea ca ele nu sunt eu Fericit cel ce înalta zmee doar cu visul lui din lumina vederii Fericiti acei ce au piele si carne si oase si nu mai stiu ca au piele si carne si oase Fericiti acei ce luându-si masura din Azimut în Nadir nu se sperie cât sunt de mari Fericiti cei ce stiu sa citeasca în pietre mileniile care-au curs peste ele si nu pot plânge ca nu se mai întorc se mai întorc Fericiti aceia ce sprijinindu-se într-un deget nu fac gaura în cer Fericiti cei ce opresc molima pe unde calca Fericiti cei ce spun aici si stiu ca este pe totdeauna si asa ard putreziciunea fara sa clipeasca Fericiti cei nu se darâma când stranuta pisica Fericit cel ce nu spune niciodata norocul este aproape sau este scurt si fara întoarcere Fericiti cei ce merg de-a lungul râurilor si nu le fura pesti Fericiti acei a caror foame se satura cu pâine dospita cu pâine nedospita alba ca ziua sau neagra ca noaptea
Fericiti
cei ce ajunsi la o rascruce nu cauta
drumul înapoi Fericiti cei ce nu turbura umbrele si nu arunca în vânt vorbe spuse de altii Fericiti cei ce rataciti prin bâlciuri sunt jefuiti de toti sarlatanii si nu se plâng niciodata Fericiti cei ce umblând ca niste câini lihniti de foame nu striga cerului ca este o piele de magar pe care doarme un chior nesimtit Fericiti cei ce dând peste o comoara vad o gramada de oase Fericiti cei ce-si ung putinul cu untdelemnul rabdarii Fericit acela ce si-a dat calul de foc pe o grebla sa strânga cu ea nisipul Fericit acel ce stie ca ploaia nu-i va trece niciodata dincolo de piele Fericit acel ce dupa ce a ucis balaurul nu se sperie de o musca Fericit acel ce are pe fiecare coasta o duzina de metehne si cu o a treisprezecea strapunge cerul Fericiti cei ce plâng când toata lumea râde si nu stie de ce Fericit cel ce nu fura covrigii din coada câinilor numiti istoria în mers Fericit acel ce facându-se pâine se lasa dumicat de pasari si zboara cu ele Fericit acel ce sta pe prispa Fericit acel ce nu se satura de muzica florilor si de culorile tacerii si se scalda în curcubeul pasarilor cântatoare Fericit acel ce se ascunde cu sobolii si mai are o stea la capatul noptii Fericiti cei ce numara în bobi si matanii Fericiti cei ce dorm unde pun capul si aud cei dintâi cocosul din cenusa Fericiti acei ce aud laute cembale si ceteri când lumea vaduva striga si boceste Fericit acel ce odata ajuns în vârful muntelui nu uita cum îl cheama Fericite sunt animalele care n-au ajuns oameni fericiti sunt oamenii din toate animalele
Fericit
acela ce-si musca limba când vede ca linge
Fericiti cei ce împletesc ramuri de salcie si se duc sa-l întâmpine pe cel ce nu vine. Fericit acel ce si-a facut nai din oasele mosilor lui si aduna mai departe turme Fericit cel ce-a pus un corb sa-i povesteasca ce se mai spune prin copaci Fericit acel ce varsa vin seara si arunca firimituri prin curte si pune la poarta chiupuri de apa proaspata pentru cei ce vor trece noaptea Fericiti cei ce strâng în cosuri fructe si speriati de frumusetea lor nu le manânca
Fericiti
cei ce aflându-se în fata caderii de apa
nu îsi închipuie ca sunt ei vârtejul Fericiti cei ce-si privesc dusmanii în albul ochilor si nu clipesc Fericiti cautatorii de izvoare Fericiti aceia ce nu vin la nici un ospat cu traista goala Fericit cel ce vâneaza numai în vis Fericit acel ce nu îsi unge ochii cu nici o alifie nu îsi moaie limba în apa murdara si nu îsi pune paie în urechi Fericit acela ce stie ca doar înainte de a-i creste dintii avea voie sa suga Fericit acel ce nu asteapta mostenire si are ce sa lase cui nu se asteapta Fericit acela ce se întinde în iarba si nu cearta greierii ca nu îl lasa sa doarma Bucura-te de toate fericirile cel ce crezi ca nu ai nici una Bucura-te când ai aflat ceea ce nu stiai ca se poate sti Bucura-te de ce nu ti s-a dat cel ce n-ai cerut niciodata Bucurati-va ca soarele e rotund si nu îi vedeti marginile Bucurati-va ca nimeni nu poate sa va fure luna Bucurati-va ca n-ati fost si nu veti fi mâine Bucurati-va cei ce n-ati fost gresiti din ghionoaie si strigoi Bucurati-va cei ce nu v-ati nascut doar pe jumatate Bucurati-va cei ce cautati îngeri cazuti în balta viselor buimace Bucurati-va cei ce nu l-ati crezut pe Aaron si nu ati dat sa faca idol aurul pe care îl aveati Bucurati-va ca n-au fost smulse traznetele din radacini si cerul n-a ramas sterp Bucurati-va de întinsul marilor pâna când nu se vor face pucioasa Bucura-te cel ce te-ai asezat la masa si nu te ard mâncarile Bucura-te de femeia ce nu cere sa-i aduci mistretul cu ochi de rubine cu colti de fildes copite de smaragd si par de aur Fericiti acei ce nu calca pragul Împaratilor dar ajung la Împaratul Fericiti cersetorii ce nu primesc nimic de la darnicii care împart într-a opta zi a saptamânii Fericiti cei ce pleaca dimineata si seara poposesc Fericiti cei ce nu cauta fericirea Fericiti cei ce nu cred în tinichele cu foc în coada Fericiti cei ce nu otravesc apele Fericiti cei ce nu rascolesc morminte sa caute dintii de aur ai zeilor îngropati Fericiti cei ce nu-si întind nervii pe gard Fericiti cei ce nu se fac a iubi pe koprologii sfintelor arte Fericiti cei ce nu lingusesc nici puterile nici neputintele uzurpatoare Fericiti batrânii care au în urma lor o tinerete Fericiti cei ce nu se fac profetii celor de mult trecute Fericiti cei ce nu primesc bani sa dea mustele afara din curte sau sa care aer cu galeata Fericiti cei ce dau bostanii la porci si ascund perlele de ochii plebei Fericiti cei ce merg pe gheata si nu se întreaba cât de adânca e apa Fericit cel ce seamana ciulini si culege foc Fericit cel ce-si împrejmuie curtea dar nu încuie poarta zi si noapte Fericit cel ce nu îsi îngroapa prieteni si îl îngroapa prietenii Fericit cel ce ajuns între brazi nu cauta nici unul strâmb Fericit cel ce ridicând casa începe cu acoperisul Fericit cel ce calca pe fum Fericit cel ce gasind ouale noptii nu le vinde în piata Fericit cel ce stie ca nu va avea timp sa-si numere perii junghiurile si dusmanii Fericit cel ce lasat de soarta în gradina plina de toate poamele pleaca sa caute roade în pustiu Feriti cel ce s-a înjugat la carul soarelui si-l racoreste luna Fericit cel ce tot cautând nimicul adoarme pe nesimtite Fericiti ce ce pornind pe urmele fiarelor ajung la oamenii care-i manânca si le redau sufletul Fericiti cei ce lasa pe tânjala tot ce nu-i apropie de niciodata Fericiti cei ce tot vânturând vorbe nu strica vremea Fericiti cei ce nu fac praful în drumul lor si nu seaca fântânile Fericiti ce ce scriu peste tot ceea ce au citit în stele Fericiti cei ce nu vor sa umple bolobocul fara fund Fericit cel ce iesind curat din baie nu plânge dupa straie noi Fericit cel ce se bucura dupa ce-a numarat oile vecinului si a vazut ca sunt mai multe ca ale lui Fericiti cei ce joaca tot în arsice si nu le pasa ca trece timpul Fericiti cei carora le curge printre degtete si nu le ramâne nici un fir atâta aur cât piramida cea mare Fericiti cei ce auzind privighetoarea nu se gândesc la magar Fericit cel ce la întrecerea de arme nu musca din adversar Fericiti cei ce se mai mira într-o lume a fetelor de lemn Fericiti cei ce nu îsi plâng de mila si nu râd de altii Fericiti cei ce-au învatat de la furnici ca nu sunt giganti
Fericit
cel ce iesind din put nu cade în galeata
Fericiti cei ce-au taiat mielul gras pentru cel parasit de turma Fericiti cei ce gasesc mereu balsamuri noi pentru rani vechi de când lumea Fericiti cei ce nu vor sa învete nimic pe nimeni cei ce nu vor sa mântuie lumea cei ce nu asteapta sa le cada din cer mai mult decât usorul ce duce poverile cei ce nu se opresc la mijlocul scarii cei ce aduna pietre colorate cei ce pândesc aratarile pe fata helesteului cei ce aduna bureti cei ce prind pasari în laturi si le dau drumul cei ce spala cerul cu ochii când îl privesc cei ce sar capra si înalta zmee cei ce fura harbuji sa-i împarta cei ce lustruiesc oglinzile ca sa fie mai frumosi cei ce trimit pe ape mesagii necunoscutilor sau zeilor cei ce aduna petice sa-si tina viata cei ce îmbraca tiganii în beteala si nu îi bat cei ce cânta la nunti fara plata cei ce se duc la pomeni si se roaga mai aprins ca rudele mortului cei ce umbla cu circul si cauta maimutele de pureci cei ce asteapta a doua venire si nu îsi pierd rabdarea cei ce strâng pene multicolore sa-si îmbrace femeia lipsita de podoabe cei ce joaca ursul pe strazi cei ce lustruiesc cristale sa le fereasca de ochii murdari cei ce fabrica leacuri inutile la suferinte închipuite cei ce tot fac aur din plumb si nu-i crede nimeni ca-l vor face vreodata cei ce umbla din hram în hram sa caute un sfânt mai bun cei cu tinere de minte la cântece si jocuri cei ce nu vorbesc altora nici ca din pod nici ca din pridvorul cerului cei ce ghicesc în ghioc si spun nefericitilor minciuni care-i alina cei ce cheama pe Sfânta Foca si apara oamenii de grindina când ea nu vine cei ce-si captusesc hainele cu vântul iernii cei ce aduna roscove si nu le dau decât copiilor cei ce aprind lumânari la orice biserica le iese în cale cei ce nu se însoara ca sa fie ca toata lumea cei ce încurca mereu urmele vânatului cel ce prinde în plasa mai mult apa decât pesti cel ce stiu ca la a doua nastere nu vor mai avea pas cei ce cânta din trisca din frunza din solz de peste cei ce seamana sa nu
culeaga
niciodata
cei ce zugravesc pe aer cu genele cei ce calca pe zapada si nu lasa urme cei ce trec noaptea prin fata caselor si aprind ferestrele cu dorul lor Fericiti cei ce vor face un pod între mal si ne-mal peste nici ziua nici noapte peste vai de pulbere peste muntii de oase si peste ceata sufletelor peste valurile nelinistii si linistea eterului peste amurgul puzderiilor de astre si alba altor puzderii peste geamatul robilor striviti de munci si urletul haitelor peste toate gâtlejurile fara fund si peste toate starile îngeresti un pod ca limba între cerul gurii si suflet sa treaca peste el toate ne-spusele sa se topeasca pe el toate spaimele si grija desarta din inimile strivite la temelii de ziduri fara suflet pod peste mlastina zadarnicului du-te-vino în care toate noimele s-au înecat Rodica AncaRugăciune
R
U G Ă C I U N E (1966 )
O,
Părinte,
Caută-mi
inima în răsuflarea gheţarilor
închişi
de veşnicii în negurile peşterilor;
Caută-mi
gândurile în crucea văzduhului
unde
se lovesc toate stihiile împărăţiei Tale;
Caută-mi
trupul umflat şi murdar sub
rădăcinile
păcatelor ce cresc ca sălciile
găunoase
lângă apa vieţii;
Găseşte-mi-le,
Doamne, şi adună-le dinaintea
bunătăţii
Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale
de
Părinte iertător şi purifică-mi-le cu
flacăra
puterii Tale divine de tot ce e rugină
şi
putreziciune în ele şi lasă din mine, doar
un
pumn de cenuşă curată;
Amestec-o
cu sângele din rănile palmelor
Tale
şi plămădeşte din ea un nou Adam,
purificat,
iar pe mine nu mă mai scoate
din
coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc în el
şi
prin el, până la sfârşitul lumii.
PIETRE SECI (1965)
Pietre seci cheamă noaptea
stropi de lumină lichidă,
ca să se fălească
cu strălucirea stelelor.
Ape galbene şi tulburi
strigă că-s de aur topit,
când e lună plină.
Nu-şi mai amintesc că le-au murit peştii.
O VENIRE
Veni fumul şi zise: Nu!
Veniră ochii şi ziseră: Da!
Mai slab fumul.
Mai albaştri ochii,
goniră cenuşiul.
Când?
DOUĂ, UNA
Două urme de paşi spre lumină
în noroiul verzui de la popii întunericului
merg, merg una în urma celeilalte
cu sonor de liră
Un pas înapoi – o destrămare.
De aici, numai una...
Îşi strânge pământul lacrimile norilor
în urmele paşilor.
Mergând spre lumină
una în urma alteia,
cântau, poate...
Ajunge un
singur pas înapoi
pentru o destrămare în viaţă!
De aici numai una mai oglindeşte cerul gol.
MAMĂ
Nu voiau mama şi fiica şi fiul
să
vină la fiu în casă...
Fiul nu mai putea de dor
şi vorbea despre toate:
casa cu porţi la curte,
rândunici,
sub garduri -plante,
în fânar sunt cuiburi,
zemuri în pivniţă
căci vinurile s-au vărsat
în cinstea tuturor;
cum coasta
nu se ştie pe ea,
lăsând cireşii
să-şi
facă de flori
şi să le coacă
numai pentru îmbrăţişarea
hoţilor doar, lacomi,
demni de vârf.
Eu zic:
mai bine ar fi fost
să fi plecat pe munţi în căutarea
noastră,
Mariana GurzaPe urmele lui Zenon
PE
URMELE LUI ZENON
Am
prins tristeţea-n mâini
şi-am
înveşmântat-o-n lacrimi.
I-am
dat bineţe surâsului
şi
am închinat pelin
în
cupe de nostalgie.
Mi-am
prins dorul în plete
şi
i-am dat culoare nopţii,
apoi,
am
fugit…
Mă
temeam.
Alergam
înfrigurată
Spre
un sfeşnic pribeag
întocmai
ca Zenon.
Ne-am
surprins amândoi
în
noapte întrebând…
ERAM
FRUMOASĂ
Eram
frumoasă
când
te aşteptam.
Dar
a trecut ceva vreme
de
când noi doi
ne-am
legănat
pe
două curcubee,
după
ce ploaia
mi-a
spălat buzele
de
sărutările tale.
Şi
totuşi inima mea,
învelită
în iubirea ta,
a
păstrat
petecea
sacră
cu
care tu m-ai
atins
cu iubire,
acolo,
printre
nouri,
printre
culori
şi
fulgere
irosite
de iubiri…
RAMURI
TRISTE
Îmi
bate în geam o ramură
ca
o lacrimă pustiită,
nu-mi
spune nimic,
doar
tremură
şi-o
văd tot mai ofilită.
Deschid
geamul şi simt
Răceala
stropului de lume;
plâng
şi eu,
nu
pot să tac,
dar
simt,
că
n-am ce-i spune.
Norii
s-au cuibărit la sân,
mi-e
greu să-i încălzesc,
sunt
reci,
şi
simt că mi-e stăpân
doar
Domnul cel ceresc.
MARILENA
APOSTU
POEME
Doar
amintirea aripilor
Pe
stradă
doar nevăzuţi trecători
şi
doar amintirea aripilor în umerii mei
luna
îşi
sparge singurătatea-n fereastră
nerăbdătoare
aştept trenul
cu
clipe de halte uitate
şi
mă visez
culoare
răsfăţată
în
secundele privirilor tale
Numai
nopţi
nedormite
Aici
între aceste ziduri am fost fericiţi
zidurile
sunt tot aici tu eşti
foarte departe
ziua
a murit de mult în zarzărul
din dreptul ferestrei
mă
ghemuiesc în pat şi mă tot gândesc la tine
aerul
din încăpere
crapă de dor
şi
în jurul meu risipite pe jos
numai
nopţi
nedormite
dimineaţa
deschid larg fereastra
respiraţia
mi se umple de frezii
chipul
tău
mă dezleagă
de
albele nopţi
ca
să
pot trăi ai apropiat soarele
Sub
razele de clopote
Ai
venit cu ninsorile tale cu tot
luna
e rece precum nepăsarea
sub
razele de clopote mirosind a ruguri
mă
ghemuiesc în palma ta stângă şi plâng
tristeţea
are ochii tăi
cu
sânii răzvrătiţi
ascult
sărutul
tău
deodată
lacrimile se umplu de aripi
Plâng
cu ochii mei
Pe
urma paşilor
împinşi
în frunze
plâng
cu ochii mei de acum
privirea
ta e un lemn dulce
ce
mă
aşteaptă
în
catedrala înălţată
de cuvinte
până
când luna urcă un deal verde
pe
umărul
tău stâng
oare
vom rămâne
doar
intenţia
degetelor?
Carnea
mea caută
căldura versului tău
Pe
aici nopţile
sunt
tot mai lungi şi
mai reci
carnea
mea caută
căldura versului tău
albele
mângâieri
cu
care m-ai învelit la plecare
s-au
zdrenţuit
genunchiul
dezgoleşte
trecutul mărturisit
acum
frica loveşte
fără milă pereţii
toamna-n
oglindă
se sparge în ţăndări
pe
buzele mele îngerul a ruginit
şi
nici măcar nu ştiu
cum
să
ies din lacrima aceasta
care
tot mai tare mă
strânge
Frica
mea desenează
zăvoare
Plouă
în
toată
casa doar eu
şi
această lacrimă răsfoită de umbre
aş
vrea să fii aici
să
vezi şi tu cum întunericul aţipeşte
în
pletele mele povestite de fluturi
pe
stradă
nu
e nimeni cu grabă
sub tălpi
tac
şi
ascult
cum
cineva încearcă
să
deschidă trecutul uitat sub praguri
frica
mea desenează
zăvoare
Şoapte
uitate de un crin înflorit
Deschid
larg fereastra
cântecul
greierilor năvăleşte
în casă
pe
masă
doar câteva şoapte uitate
de
un crin înflorit
şi
poemul scris de tine
într-o
lacrimă
necunoscută
eşti
iar aici lângă mine
te
respir cu lumină
cu tot
în
zori cămaşa
ta miroase
a
somn proaspăt
strivit
zarzărul
nostru
e
doldora de cuvinte de dragoste
Stau
pe marginea unei lacrimi
O
altă
noapte
prinde
rădăcini
în palmele bătrânului
plecat
din fotografia aceasta
pe
străzi
neştiute
un
poem cu plâns de copil mă
tot caută
singurătatea
alăptează frica din mine
stau
pe marginea unei lacrimi
şi
ascult
cum
lanţurile
strigă o femeie frumoasă
pe
nume
chiar
acum tu intri în casă
ţinând
o iarnă albă în braţe
fericită
mă
furişez sub pleoapa ta stângă
şi
plâng
Precum
doi fluturi rănile
noastre
Precum
doi fluturi rănile
noastre
s-au
regăsit
în vina de a fi însinguraţi
cheia
a ruginit sub lacrimile reci
nu
mi-am trădat
niciodată umbra
şi
mereu am ştiut
în
câte silabe s-ar descompune mâna mea
secundele
aleargă
desculţe
prin
ploaia de afară
undeva
aproape
încă
o femeie este vânată de ziduri
ţipătul
ei sparge ora din sâmbure
Cerul
îngenunchează
sub frunte
Prea
multe frunze au căzut
în lipsa ta
acum
îţi
ascult trupul dezmierdând o toamnă
ce
a învăţat
să răspundă
în
mii de rădăcini
versul
tău
se aşterne
peste
piatra ce pândeşte
prima ninsoare
păsările
aduc cenuşa lemnului
care
te-a încălzit
încă
un zâmbet crapă-n oglindă
şi
nici nu mai ştiu câte vieţi au trecut
de
când păşesc
cu ochii închişi către tine
senin
cerul
îngenunchează
sub frunte
Plânsul
numără
crucile
În
cimitir plânsul numără
crucile
şi
în toată casa
e
un miros puternic de duminică
umedă
îndurerată
aştept
ultima
zi din ţipătul
copilului bolnav
fratele
meu pictorul
îşi
stinge nevoia de plecare într-o pânză
cea
mai putredă
poruncă
scapă
singurătatea de vina tălpilor
Dintr-o
lebădă
albă tot încerc să te strig
Nu
ştiu
pe unde umblă arborii tăi
dintr-o
lebădă
albă tot încerc să te strig
abia
noaptea târziu
ai
ajuns la mine ţinând
în braţe
un
drum plin de răni
acum
dormi
şi
nu auzi ceasurile îngropate
în
carnea mea încă
tânără
luna
zornăie
în sudoare ca un ban de argint
şi
eu aş vrea să fiu pământul tău
să
rodesc pentru tine
să
îţi port mormântul în mine
Marilena
Apostu
DIN
MELBOURNE
Ecoul Mioritic
Şi azi când simt
mirosul de drob de miel îmi aduc aminte de colinele noastre, de văile şi munţii
plini cu turme de oi şi stâne. Mergeam la cules de fragi şi căpşuni sălbatici
care creşteau din abundenţă în pământul îngrăşat de oi, apoi dădeam de câte o
colibă în care intram şi observam curios obiectele trebuincioase la cele de zi
cu zi şi la prepararea produselor din lapte. De araci stăteau atârnate una
lânga alta brânza, urda şi caşul din care se scurgea zărul. Mama mergea
întotdeauna dis-de-dimineaţă la piaţa de peste drum ca să cumpere urdă
proaspătă şi smântână. Primăvara, când se topeau zăpezile şi răsăreau ghioceii,
apăreau ciobanii în piaţă să vândă miei. Era o nebunie pentru un copil ca mine
tot acest spectacol în care se intersectau vocile oamenilor cu glasuri de
animale ori ciripit de păsărele. Era zarvă mare şi toţi se târguiau, ca în
final să vezi oameni cu feţe fericite şi împăcate pentru câştig si pentru o
masă îmbelşugată de Paşte, provizii pentru ciobani, fluiere şi opinci noi,
bundiţe şi podoabe pentru ciobăniţe.
Noi, românii trăim de mii de ani
în armonie cu pământul. SUNTEM PE ACESTE MELEAGURI CARPATINE DINAINTE DE
ÎNGHEŢURI (întrebaţi-l pe Zamolxe care ne spune că suntem legaţi de perioada
anilor de aur ai omenirii). Venim din eternitate şi mergem în ea. Lucian Blaga
îi spunea lui Mircea Eliade că noi, românii, nu putem fi decât o cultură
minoră: “Cultura românească este o cultură minoră, având ca «vârstă
adoptivă» copilăria.” Desigur că marii filozofi ai omenirii judecă
maturitatea unui neam prin prisma intelectuală. Însă, dacă e să ascultăm ce ne
spune Petre Ţuţea despre un laureat Nobel şi o bătrână de la ţară, «În faţa
lui Dumnezeu, bătrâna e om, iar laureatul dihor, şi el aşa moare,» putem
afirma că există o maturitate culturală în ‘ingnoranţa’ omului simplu, pe care
acesta din urmă nu o vede sau nu e antrenat să o recunoască. Cultura unui neam
se maturizează prin osmoză, moştenindu-se din tată în fiu, lucru care lipseşte
în vest datorită distrugerii nucleului familial. Aborigenii din Australia nu au
limbă scrisă. Ei îşi transmit de cincizeci de mii de ani cultura pe cale orală,
prin cântec şi dans, prin obiceiuri şi tradiţie. Dintotdeauna părinţii au
crescut împreună cu bunicii şi copiii, mecanism prin care cultura s-a transmis,
in timp ce în vest, membrii unei familii sunt încurajaţi să trăiască separat şi
independent, tăindu-se astfel firul continuitatii. De aceea, în vest avem
spaţii fragmentare sau specializate şi ca atare ele sunt rupte de evoluţie, nu
au timp de maturizare ca şi cel Mioritic. În ziua de azi se observa tăierea
acestui cordon ombilical cultural in cazul noilor generaţii.
Emigraţii şi-au păstrat
identitatea datorita acestei continuitati ancestrale. Tradiţiile culturale au
fost conservate mii de ani, impregnate în ADN-ul românului precum vremurile în
inelele din trunchiul copacilor. Eu am supravieţuit în occident datorită limbii
şi a culturii părinţilor şi strămoşilor mei. A mă ruga lui Dumnezeu în limba
părinţilor mei a fost un dialog imaculat cu Creatorul, pe când în engleză ar fi
fost un spectacol Shakespearian. Forţa cuvântului în limba părinţilor are un
efect vindecător. Emigranţii români au retinut spaţiul Mioritic prin limba lor,
prin mâncăruri şi muzică, prin îmbrăcăminte şi contribuţii la spaţiul noii
ţări. Am creat familii noi, case de cultură, cluburi culturale şi sportive,
şcoli în limba română, biserici, ziare şi reviste şi chiar biblioteci, am
înfiinţat posturi de radio şi televiziune în limba română. Am organizat
expoziţii şi festivaluri şi am ieşit la serbări câmpeneşti invitând musafiri
din alte culturi. Am păstrat legătura cu ţara mamă prin Departamentul românilor
de pretutindeni şi am realizat acţiuni şi schimburi de experienţă cu instituţii
de acasă.
Ca român adevărat nu te poţi
lipsi de spaţiul Mioritic. Asta ar însemna să te laşi purtat de vântul nemilos
al timpului şi vremurilor care, încet, dar sigur te va dezrădăcina. Pentru
mine, ar însemna să-mi amputez o parte din viaţă şi din suflet. Sunt unii care
spun că ei nu sunt români şi îi cred. Ei nu aparţin acestui neam, au fost
plantaţi printre noi! Iar cei care nu inteleg maturitatea culturală a neamului
lor din mândrie sau presiune comunitară sunt destinaţi unei evoluţii culturale
cicatrizate sau în cel mai trist caz, deformate.
În balada Mioriţa, ciobanul care nu
răspunde la violenţă cu violenţă dă dovadă de mare maturitate şi înţelepciune
umană, dă dovadă de continuitate ombilicală din etern şi înspre etern,
deslipindu-se de ceilalţi doi care nu sunt decât păpuşile artificiale ale
timpului trăit, lipsiţi de etern şi divin. Această maturitate se vede în casele
emigranţilor români prin fotografiile părinţilor şi bunicilor noştri, în port
şi loc, în zâmbetul şi sclipirea din priviri, în cântecul şi îndeletnicirile
noastre, în atitudinea faţă de cei din jur, în creativitatea şi contribuţia
noastră la societate, în gândurile şi rugăciunile noastre.
Spaţiul mioritic este
în fiecare cuvânt românesc care îmi iese din gură şi în acel moment mă simt
ocrotit. Sunt acasă împreună cu părinţii mei. Spaţiul Mioritic este legea
divină a creaţiei şi continuităţii vieţii şi neamului. Spaţiul Mioritic este
legătura dintre cer şi pământ. Spaţiul mioritic este perfecţiunea naturii,
pentru mine. Când am deschis ochii la sânul mamei, Dumnezeu a fost inspirat să
creeze pământul cu spaţiul Lui mioritic. E un cântec de leagăn, o adiere de
vânt, o mireasmă de floare şi un dor.
Dacă nu ar fi fost
limba română, aş fi murit de mult în exil.
Ben TODICA / 2015
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu