Tema: DIAVOLUL ÎN ISTORIE

Recital Viorica Vatamanu

Comunicări

George Anca: Alessandro Tassoni – Ion Budai-Deleanu

Puşi Dinulescu: Remy de Gourmont şi Divolul în istorie

Corneliu Zeana: Broasca Ţestoasă

Viorel Speteanu: Tratatul de frontieră româno-bulgr, 1940

Teatru de poezie

Ion Celaru: Ion Chelaru

Gabriela Tănase Poeme de Dan Botta şi Emil Botta

Versuri în lectura autorilor: Angela Spica-Djigola, Maria Timuc

Lansare

Victoria Milescu: Cenuşa verii, eLiteratura, 2015, versiune franceză de Ion Roşioru

Coordonator: Dr. George Anca

DAN BOTTA - PRĂPASTIA DIN MARGINEA MĂRII

Ea era numai iubire,
Iubire si dor era ea,
Si sufletul nostru-n uimire
Iubindu-se, cât se iubea!

Halucinati, ochii ei
Iiubire si dor implorau,
Halucinati ochii mei
Iubire-n iubire erau.

Si-atât era ea pentru mine
Eu însumi, încât ma pierdeam,
Si uitându-ma însumi pe mine,
Însasi pe ea o uitam.

Dar într-o zi o parere,
O parere-albastra trecu,
Si de patima unei himere
Sufletul meu o pierdu.

Iar ea privind stelele caste
Ce ard nemilos departarii,
Se arunca-ntr-o prapaste –În prapastea din marginea marii.

Aripile-i nu s-au deschis
Si-un tipat a scos când s-a frânt…
Dar aripile – asa i-a fost scris –
Nu s-au zdrobit de pamânt.

Si de-atunci ochii mei s-adaste,
Pândind în lumina-nserarii,
Trupul ei dus pe prapaste –
Pe prapastea din marginea marii.

Când apele-n stânci se izbesc,
Pe aburii lor o aripa,
O aripa si alta albesc...
Si trupul ei drag se-nfiripa.

Un tipat prelung, ragusit
Rasuna. E dulcele-i cânt,
Si un alcyon a iesit
De durere cu pieptul în vânt,

Si halucinati ochii ei
Se aprind si ard vii pe prapaste
În halucinati ochii mei
Ca-n iubirea iubirilor noastre.

Si asa tot privesc si ascult
Pâna-n zori, si din zori pâna-n seara,
Sufletul ei în tumult
Ce apune, rasare, si iara.

Caci n-am nici dureri, nici nevoi,
Ci doar ochi ca s-o sorb din privire,
Si-n ce ne priveste pe noi
Suntem una si numai iubire.

Ades sub hieratica luna
Ne prindem de mâini si pornim
Sa vântuim împreuna
Cu àripi de trist serafim.

Si sa nu credeti cumva
Ca sunt mort sau am fost dat pierzarii,
Când m-am aruncat dupa ea
În prapastea din marginea marii.

DAN BOTTA - VII

Rapeste-ma pe-adânci, mirate mari,
În cari dorm paduri de madrepore,
Când luna-ncinge tristele lor flore
În fosforul adâncilor camari!

Adie-mi selenarele chemari,
Si poarta-ma în culmea albei prore,
În unduirea cosmicelor hore,
Pe mari adânci, pe vesperale mari!

Încet te duci pe bratele Palorii,
Spre cerul unde ard Nemuritorii...
Glorificata, pânzele-ti întinzi,

În vântul larg, pe-al undelor tezaur:
Corabie ce vine de la Inzi,
Cu smirna, cu tamâie si cu aur.

DAN BOTTA - VISEZ UN CER TĂCUT

Visez un cer tacut, printre mirezme mii,
Visez o mare grea de lunecari albastre,
Visez la zei nespus de tristi si de târzii,
Taceri înfiorate, la dragostele noastre;
Visez zapezi albastre si magice paduri,
Visez fluide zari încremenite-alene,
Visez la Hesiod, la zei, la trubaduri,
La palidul Orpheu, la mistica Selene.

Mie-dor de nesfârsita lumina din senin,
De înaltimi pe care le-am strabatut în vise,
Batute de-alizee ce-adie-n cerul-crin,
Mi-e dor de Paradisul pierdut, de largi abise;
Mi-e dor de orice floare strivita în nestire,
Mi-e dor de cântul noptii ce unduie-n ether,
De chipul tau nostalgic, de-a stelei rasarire,
Mi-e dor de nemurire, mi-e dor, mi-e dor de cer.

Ma-mbata armonia din sferele de-argint,
Ma-mbata floarea trista si tristul margarint
Al noptii de azur etern care-nfioara
Pateticul profum al florii de vioara,
În care umbra celor ce n-au fost niciodata
Adie-n vai adânci de haos ce ma-mbata;
Ma-mbat de ochii tai, de unduirea marii,
De cântecul Sirenii, de soaptele pierzarii.

"Frumosul românesc" de Dan Botta

Conferinta la Radio Bucuresti in 21 iunie 1934, eseu publicat in revista "Gandirea", Anul 14, Nr.8, Octombrie 1935, inclus in volumul "Limite", 1935, colectia Gandirea a editurii Cartea Romaneasca, in "Scrieri", 1968, vol.4, Eseuri si recent in volumul "Limite si alte eseuri", 1996...

Opera de arta rasfrange - cum ar rasfrange marea coloritul specific al coastei - stilul pamantului in care s'a nascut. Si precum marea nu restitue caracterul momentan, local, pitoresc, al pamantului, ci poarta pana la mari departari nuanta indefinita, coloritul as spune liric, general, al acestuia, tot asa stilul pamantului nu e restituit niciodata de operele de pitoresc, de dorita coloare specifica, ci de acelea care intind pana departe sufletul lor inspirat. E un paradox acesta - si semnul unei damnatii, desigur, - ca tocmai acele lucrari care ating un maximum de abstractie si tind a se desrobi de timpul si spatiul contingential, poarta mai limpede si mai viu, sa zicem, caracterele patriei.

Eroic si lucid, mistic si pasionat, omul e faurit ca o piatra, misterios alintata de valuri, de elementele pamantului sau. Si tot asa gandurile sale. Sub un cer inalt, limpede, static, pe un pamant asediat de marmora, in care palmii poarta pe frunte o racoare si o liniste de templu, se va ivi o arta ale carei constante vor fi claritate, majestate, euritmie. Pe un pamant care ofera piatra facila de calcar, in apropierea marii melancolice, sub semnul marilor furtuni, sau in murmurul religios al codrilor de fagi, catedrala gotica va creste umbroasa, liturgica, infinita. Permanenta acestui stil al pamantului se poate urmari pretutindeni. E ca un sigiliu al creatiei sau ca o forma cristalina imanenta gandului. Divina Comedie dantesca, opera care rasfrange tot acel ev mediu "enorme et delicat" cu tot sufletul tragic si paradisiac al lumilor de atunci, opera in care goticul se reduce la o perfectiune diamantina, e tributara totusi- cine ar crede-o? - stravechiului stil etrusc. Etruria [actuala Toscana] care pierise de doua mii de ani, Etruria crunta si misterioasa, se releva in opera marelui florentin. Scenele Infernului dantesc, in sinistra lor varietate, par figurate pe vasele si frescele pe care arheologii le desgroapa astazi. Si castele bucurii ale Paradisului isi au un echo in desfatarile zeilor etrusci, atat de triviale inca. Crescut pe meleagurile vechii Etrurii - in Toscana, al carui nume reproduce etimologic Etruria - Dante restituie asadar stilul permanent al patriei. In geometria ornamentala a vaselor romanesti surprindem permanenta unor motive preistorice. Thracia de peste doua mii de ani, Thracia istorica si Thracia preistoriei se ascund in simpla geometrie a vasului. Frumosul romanesc apare aici ca o idee transmisa de Thracia. El e mai curand produsul unui aceluiasi suflet, al unei aceleasi Psyche [in greaca suflet]. Sa cautam a desprinde,sfios si cu precautii infinite, ca unul care incearca un pamant inca virgin, stilul care se desprinde din creatia romaneasca, elementele frumosului romanesc. Sufletul romanesc a fost deseori analizat, si cercetatorii acestei Psyche colective au fost de acord ca el dezvaluie cel putin cateva caracteristici constante: fatalism, insensibilitate la conditiile vietii materiale, scepticism. In domeniul actelor majore, al fervorii, al marii puteri spirituale - singura care se ridica la creatie - aceste caractere ale sufletului colectiv se prefac in virtuti cardinale. Fatalismul, sentimentul acestei rigori, acestei absolute necesitati a raporturilor lumii, devine, ridicat la un exponent mai mare, sentimentul cosmic, sentimentul solidaritatii universale, al unitatii in varietate, al participarii sufletului la viata infinita a spatiilor. Insensibilitatea la tristetile vietii devine un principiu superior de armonie, de pace, de integrare in cosmos: ataraxia marii intelepciuni, sentimentul singuratatii sufletului pe un plan aproape muzical, de unde totul - bucurie si durere - se desface indiferent, monoton, egal siesi. Scepticismul poate duce pana la un luminos criticism. Neincrederii filosofice, indoielii triste, ii raspunde setea de cunoastere, dorul de abstractiune, dorul de viziune. Sufletul thracic se arata a fi posesorul acestor mari virtuti. Religia thracica a lui Dionysos purta sufletul colectiv de la sentimentul pantheic al lumii, pana la ideea celei mai pure abstractiuni. Dionysos, al carui suflu strabatea lumea ca o unda de energie, palpita in fiecare piatra, in fiecare planta. Spatiile se animau de o viata infinita. Lumea intreaga se arata a fi pana in moleculele sale ca un sensorium Dei, focarul sensibil al divinitatii.... [...] Aceasta conceptie primitiva despre viata de dincolo de moarte e implinita aici, in balada umana si tragica a Mioritei, de o conceptie fara de seaman: corpul isi duce mai departe existenta sa banala, dar sufletul palpita liberat in sferele albe ale bucuriei. Undeva, intr-un spatiu esential, o nunta se petrece intre pastor si moarte: "Si-i spune curat/Ca m-am insurat/Cu-o fata de crai/Pe-o gura de rai". E o straveche credinta thracica a mortii nuptiale. Pe aria de raspandire a thracilor din antichitate, in regiunile unde poporul lor a stat, conceptia mortii nuptiale s-a pastrat si astazi vie. Unui tanar mort necununat i se canta si azi cantarile de nunta, si riturile funebre ale poporului roman cuprind, in stricta traditie thracica, jocuri si cantece de bucurie. In aceste rituri staruie antica idee thracica, a mortii purtatoare de har. Ilustra marturie a lui Herodotos spune ca moartea era considerata de thraci ca o bucurie, si cel mort era ingropat in cantece si jocuri fiindca, liberat de orice durere, el parea menit a petrece in perfecta fericire. [...] Thracii sunt aceia cari au insuflat Greciei sensuale conceptia unui suflet absolut, de natura divina. Prin Orpheu, Eumolp si Pythagora - prin cultele si doctrinele initiate de geniul lor legendar si pe cari istoria le declara aduse din Thracia - marile Eleusinii (sarbatori anuale inchinate misterelor de purificare, care asigurau nemurirea, in Grecia antica), tragedia si filosofia greaca s-au putut ivi. Un dor de absolut anima conceptia thracica a fericirii postume, ca si cultul extatic al lui Dinysos. Si moartea, si delirul sfant pun pe om in contact cu sufletul cosmic. Sunt o nunta cu divinitatea. In ratacirea fantastica a celor posedati de Dionysos, prin muntii si vaile Thraciei, in acel hohot continuu, in acea procesiune despletita sub thyrsul (emblema zeului Dionysos, un baston inconjurat de frunze de vita, simbol al inspiratiei, al poeziei) de foc al zeului thracic, esentele, eternitatea, absolutul puteau fi. Dorul de posesiune devenea panic, infinit. Zeul se manifesta miraculos pretutindeni. Panteismul conceptiei thracice, strabate pana in fundurile ei, ca o lumina de miracol, poezia noastra populara. Lumea vegetala, lumea formelor inerte e animata de un suflet imens. Aici nu numai oile si caii vorbesc si presimt viitorul, ci paltinii si brazii, frunzele si pietrele rasfrang divina intelepciune a creatiei. Aceasta simpatie intre natura si om - suflete gemene, creatii reciproce - e atat de plastic exprimata de balada Tomei Alimos, incat versurile ei - inchinarea de ospat a haiducului - imi apar ca o imensa rugaciune, ca o religioasa cuminecare cu lumea: "Inchinare-as si n-am cui!/Inchinare-as murgului/ Murgului sirepului/Dar mi-e murgul vita muta/Ma priveste si m-asculta /N-are gura sa-mi raspunda/Inchinare-as armelor/Armelor surorilor/Dar si ele-s fiare reci/ Puse-n teci de lemne seci.../Inchinare-oi codrilor/ Ulmilor si fagilor/Brazilor,paltinilor/Ca-mi sunt mie fratiori/De poteri ascunzatori;/De-oi muri m-or tot umbri,/Cu frunza m-or inveli,/Cu freamatul m-or jeli./Si cum sta de inchina/Codrul se cutremura/Ulmi si brazi se clatina/Fagi si paltini se pleca/Fruntea de i-o racorea/Mana de i-o saruta" Iata natura intreaga animata de un suflu divin, palpitand ca o nesfarsita mare sub luna. E viata profunda care se ridica pana la masura de cugetare si simtire a omului: natura inspirata. Atunci cand balada Mioritei evoca acea nunta a pastorului cu moartea, eroul ei nu uita sa adauge: "Ca la nunta mea/A cazut o stea". Nimic mai august si mai simplu decat aceasta expresie a solidaritatii lumii. Sentimentul cosmic se exprima aici cu o putere fara seaman. Faptele noastre au rasunet pana la limitele lumii, pana la centura de foc a tuturor spatiilor. Daca mi-ar fi ingaduit un grai oarecum pythagoreic, as spune, privind omul ca un sunet in marea de muzica a lumii, ca el provoaca in univers vibratia concordanta a tuturor armonicelor sale. As spune ca astrii sunt solicitati de gesturile sale, ca astrii invie si mor pe masura sufletului sau. Tot asa, destinul e o functie cosmica. El e principiul de modulatie, energia care-l preface pe om, ii confera acel sunet strict necesar armoniei. Intaia Scrisoare a lui Eminescu este o alta imagine a cosmosului dionysian. Oricat ar afecta o filosofie germanica, oricat s-ar inspira din cosmogonia buddhica, oricat material amorf ar aduna din cele patru vanturi ale lumii, Scrisoarea intaia exprima totusi formele genuine, autentice, ale sufletului romanesc. Sa recunoastem aceasta inalta melancolie! E melancolia Mioritei. Solitar, perfect in marea-i singuratate, sufletul eminescian apare melancolic, trist de propria lui statuie. Scrisoarea intaia, inchisa intre cele doua imperii ale lunei, intre cele doua viziuni ale cosmosului impietrit, fie ca o icoana a frumosului romanesc. Melancolia ei este emanatia de muzica a formelor perfecte. O marmora praxitelliana, a unei core (Cora - in mitologia greaca, epitet al zeitei Athena in ipostaza de protectoare a tinerelor fete) in ochii careia dorm armoniile lumii. Dar pe buzele ei, cu gust de padure, aproape faunesti, s-a ivit surasul sceptic, intristat, al cunoasterii. Intre acele imagini surori ale armoniei, ca doua frontoane ale aceluiasi templu, intre cele doua invocatii ale lunei plutind peste o lume fara timp, peste lacul inghetat al filosofiei eleate - Eminescu a desfacut pe Dionysos, cosmosul viu, lumea in eterna unduire. Cum intr-o veche icoana romaneasca a Punerii in mormant, intre doi sfinti solemni, verticali, cele doua Marii se apleaca peste trupul istovit al Domnului, si in inclinatia lor se confunda in unduirile giulgiului, asa incat par un fascicol de linii calme, o impletire de melodii, un contrapunct pictural din cele mai rare, tot asa Dionysos - lumea in devenire - se desprinde ca un fluviu de melodii simultane. Aceasta idee a unduirii este inerenta frumosului romanesc. Si este semnificativ ca filosofia romaneasca, atunci cand s'a rostit mai clar, a ilustrat o viziune dionysiaca a lumii. Cantemir avorbit de unitatea vie, ritmica a spatiilor, si Conta a formulat o teorie a ondulatiei cosmice. Desi tributari conceptiilor timpului, sa nu uitam ca ei aleg. Adevarul la care adera este cel mai apropiat de al naturii lor, si unul care poate exprima stilul pamantului lor. Si tot asa, aceluia carui sa-i inchinam totdeauna un prinos de ganduri armonioase, Vasile Parvan. Conceptia istorica a lui Vasile Parvan este infiorata de sentimentul cosmic. Evolutia istorica a lumii e privita in lumina evolutiei universale ca un fir din miriadele cari se desfasor in raza dulce a planetei noastre. Ca o linie de univers....

Dan Botta

CÂTEVA DATE DESPRE DAN BOTTA: Nascut pe 26 Septembrie 1907, la Adjud (Vrancea), Dan Botta (Botha) este descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, stramosii sai Martin si Mihail Botha fiind recunoscuti, la 1579, drept voievozi ai Cetatii si Tinutului Chioarului din Maramures. Tatal scriitorului, Theodor Botha, a fost unul dintre patriotii care au militat pentru drepturile românilor din Transilvania, fapt pentru care a fost persecutat de autoritatile habsburgice si a fost nevoit sa se refugieze în Moldova, unde si-a desavârsit studiile si a devenit medic. Fiind medic la Adjud, Theodor Botha a cunoscut-o pe Aglaia Franceschi - care avea origine corsicana din partea tatalui - cu care s'a casatorit. Dan Botta, fratele scriitorului si actorului Emil Botta (1911 - 1977), si-a facut clasele primare la Adjud, a urmat studiile secundare la Liceul Unirea din Focsani, apoi absolvit Colegiul Sf. Sava din Bucuresti si si-a obtinut licenta în drept si, în acelasi timp, în litere tot în Capitala. Dan Botta a mai absolvit si Institutul de Educatie Fizica, ca unul care era îndragostit de sport, pe urmele idealului antic "minte sanatoasa în corp sanatos". Prima sa poezie, sonetul "Clopot sfărâmat" ("dupa Baudelaire"), îi apare în revista Societatii de lectura "Ion Heliade Radulescu" a elevilor liceului Sfântul Sava, intitulata "Ramuri fragede" (anul I, nr. 4, 29 Martie 1925, p. 2). Devine, înca din vremea studentiei, cercetator la Oficiul de Studii al Ministerului de Finante, cu sprijinul lui Mihail Manoilescu. Tot în studentie începe sa colaboreze la diferite publicatii: Calendarul, L' Independence Roumaine, Rampa, România Literara, Gândirea. În 1931 debuteaza editorial cu volumul de versuri Eulalii, la Editura Luceafarul, prefatat de Ion Barbu, cu desene de Pierre Grant si cu un portret de Mac Constantinescu. În vara lui 1932, se afla printre initiatorii si participantii simpozioanelor Asociatiei Criterion, alaturi de Petru Cormanescu, Mircea Eliade si Mircea Vulcanescu. Conferentiaza sub firma Criterionului, dar si la Radio despre: Conceptele Mediteranei, Pârvan si contemplatia istorica, Geniul dacic în lume, Fântânile mistice ale Luceafarului, Frumosul românesc. Un volum de eseuri, Limite (Ed. Cartea Româneasca), îi apare în anul 1936, în anii urmatori tiparind operele dramatice Comedia Fantasmelor (Ed. "Miron Neagu", Sighisoara, 1939), Alkestis (Ed. "Universul literar", 1939) si Scenariu pentru un film romantic Sarmanul Dionis ("Gândirea", 1940). Împreuna cu Octavian Taslaoanu si Emil Giurgiuca, în 1941, fondeaza revista "Dacia", în care publica articolele "Misiunea romana", "Legea Româneasca", "Libertatea Româneasca", "Institutiile Romei", "Basarabii: sensul unor mari traditii" si altele. Începând din 1943, pâna la instaurarea regimului comunist, lucreaza, la început, în redactia Enciclopediei României, sub coordonarea profesorului Dimitrie Gusti, apoi este directorul general al institutiei. În aceasta calitate, revizuiesste si restructureaza, potrivit cu viziunea sa în chestiunile sociale, economice, culturale si istorice, volumele I si II; conduce direct volumele III, IV si V (acesta, dedicat culturii, a fost tiparit dar n'a mai aparut pe piata, regimul comunist dispunând topirea sa si punerea în rândul publicatiilor interzise). În anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteza thraco-romana-bizantina, care dureaza 14 ani si însumeaza 1200 de pagini. În aceeasi perioada, scrie ciclul de sonete Cununa Ariadnei si dramele Deliana si Soarele si Luna - aparute postum în Scrieri (Editura pentru Literatura, 1968). Sub comunisti, lui Dan Botta i se interzice sa publice literatura originala si abia la sfârsitul anilor '60 îi apar traducerile: Regele Ioan de W. Shakespeare (Opere, vol. I Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1958), François Villon (Balade si alte poeme, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1958) Oedip Rege de Sofocle si Troienele de Euripide (Tragicii greci, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1958). Dan Botta a murit pe 13 Ianuarie 1958, la doar 51 de ani, în urma unui atac de cord.

Emil Botta - Un Dor Fără Saţiu

De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.

Emil Botta

(1912 - 1977)
Remember
Fabula
Fantasmagoria
Si fauna
O ultima intrebare
Anotimp
Scut

Remember

Ce departe esti, intunecata mea iubita,
prin peretii odaii te vad ca prin sita,
si te-aud chemandu-ma ca din alta planeta
si-mi scrii poezii pe obrazul de creta.

E posibil, e posibil oare sa nu pot muri,
sa-ti aud vocea suind treapta noptii, si suind in zi,
sa ma ridic in pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
sa te zaresc in somn de la o mie de leghe ?

Dar e posibil, intunecatul meu iubit,
sa ma auzi cantand chiar cand voi fi murit,
sa ma vezi aeve in cereasca oglinda
si in parul meu stele sa se stinga si sa se aprinda.

Dar sa nu te superi daca sarutul meu va fi rece,
daca dragostea mea ca un frig o sa te sece,
daca imbratisarea mea te va face sa suferi
aducandu-ti aminte, nu, sa nu te superi.

Din volumul " Intunecatul april ", 1937

Fabula

" Va voi ridica la rangul de copac,
spus-a Dumnezeu ierburilor blajine,
iata, in primavara care vine,
cresterii voastre nu voi mai pune capac. "

" Sa nu credeti in el, e un fagaduitor,
zise titirezul care se-nvartea la radacina lor.
Mie mi-a promis ca o sa ma faca om,
cu ciubotele, o comoara de om. "

Dar un grec, un esop, auzindu-l grai :
" Daca Dumnezeu si-ar implini cuvantul, ce-ar mai fi ?
Fapta lui pentru ambitiosi e tagada
si spusa e ademenire, e incercare, e nada. "

Din volumul " Intunecatul april ", 1937

Fantasmagoria

Stele ascunse in telescop
intorceti-va-n cer.
Douazeci de ani astronomul miop
o sa va caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matca va-nturnati
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut, cere sa-i redati
luna si soarele.

Melci, reintrati in cocioabe,
cenusa, revino in focuri si-n vetre,
copaci, intorceti-va in muguri, in boabe,
si voi, oameni, in pietre.

Din volumul " Intunecatul april ", 1937

Si fauna

Leii, paraleii, militarii
aveau mainile roase de carii.
Din toata gloria ramasese doar o tresa,
din tot muzeul o singura piesa.

Fantii cu flori vestede la butoniera,
civilii care facusera o admirabila cariera,
mancati de molii, mureau
pe rand scuzandu-se : fara sa vreau.

Minotauri, centauri veneau
la hruba Frumoasei si nu mai plecau ...
Si Frumoasa cu buzele pale
isi lega curelusa la sandale.

Din volumul " Intunecatul april ", 1937

O ultima intrebare

Tu, care-mi vorbesti doar in surdina,
aici, foarte aproape de inima mea,
ipocrita noapte, spune-mi,
n-ai vazut cumva lunecand o stea ?

Ba da, cazu din salba Dianei
o stea ca lacrima de clestar,
dar un om s-a incovoiat si a ridicat-o,
omul tacut, cu ochi lucios, de camatar.

Vai, steaua era o fericire necunoscuta,
promisa de Dumnezeu cuiva ...
Dar, noapte senina, vistiernica a secretelor,
omul care a luat-o de ce tremura ?

Din volumul " Intunecatul april ", 1937

Anotimp

Nici viori, nici fluiere,
nici ploaia prin plete sa-ti suiere ;
in tacuta noapte adanca
glasul tau nu se aude, nu inca ...

Din himericele bolti se anina
armele noptii, stelele-n ruina;
pana la noi inca n-a patruns
al codrului clopot ascuns.

Cerestile drumuri,
toate-s doar aburi si fumuri ...
Plimba-te, pala, prin aurora,
frunte a lucrurilor, luna mea, prora !

Dar vor veni ! O, ce siguri,
oaspetii in vestminte de friguri !
Dar vor veni ! O lumina subtire,
si naiuri si harfe si lire !

Din volumul " Pe-o gura de rai ", 1943

Scut

Iubirea ma apara,
de aceea port
fruntea sus, in exil printre oameni.
Cand ziua decade si cand, spre apus,
Cumpana linistita se-nclina,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristete senina.

Ochii mei in extaz ratacesc
spre adancul fantanii unde stelele scapara.
O, de al stelelor dor ma topesc
si m-as duce la ele,
dar Iubirea ma apara.

Cu graiuri nebune ma cheama,
in lunci, cantatoare Undine.
Si cand sa le ajung, Piaza Rea
ma trage la dansa : la mine, la mine !
Dar ma insoteste acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

Din volumul " Pe-o gura de rai ", 1943

Spectacol

Elita luase loc la parter
si prostii sus, aproape de cer.
In loja statea o intamplare cam abatuta
si un napraznic destin in mare tinuta.
Un dezastru tare cat zece
tot spera ca totul va trece.
Un naufragiu dormita in fotoliu
infasurat in lintoliu.
O raceala
vagabonda prin sala.
O inocenta
stralucea printr-o totala absenta.
Piesa era o rafuiala
intre virtute si greseala.
Scena era un sanctuar
prin care adevarul trecea foarte rar.
Actorii isi indrugau rolul,
dar, incet, ii inghitea namolul ;
in pauze, tacute aplauze,
la finale, tacute urale.
Si cand cazu cortina
toti se-ntrebau cine poarta vina
si cine-i autorul
care-a faptuit omorul,
in cinci acte, cu sete,
ca o crima pe-ndelete.
Atunci aparu la rampa Ariel
si jerbe de flacari si anemone
pentru mult prea onorabilii " dramatis personae ".
Si aceasta fictiune, in tus, in carbune,
si spectacolul amuzant
au disparut in neant.   

Din volumul " Intunecatul april ", 1937

Biografie Emil Botta

Emil Botta (n. 15 septembrie 1911, Adjud - d. 24 iulie 1977, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi actor român.

Este fratele eseistului Dan Botta, precum şi fiul lui Theodor Botta, medic, şi al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, după mai mulţi ani petrecuţi pe unele scene de provincie. La Nţional joacă în roluri de excepţie, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc.

A jucat în numeroase filme, cum ar fi: Se aprind făcliile(1939), Viaţa nu iartă, 1958, Erupţia, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Paşi spre lună( tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraţilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aş fi... Harap alb, 1965, Şah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Liviu Ciulei),1969, Premiera, 1976.

A fost actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim şi filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul profesorului Paveliu.

A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat Corabia cu rataţi, din care s-au desprins şi filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generaţiei Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existenţialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morţii, în consonanţă cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măştilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei.

Opera (selectiv)

Versuri

Întunecatul April, 1937 (scris în urma unei colaborări la revista Vremea)
Pe-o gură de rai, 1943 (rezultatul unei colaborări cu Universul literar)
Poezii, 1966
Versuri (cu un ciclu inedit, Vineri), 1971
Poeme, 1974
Un dor fără saţiu, 1976

Proză

Trântorul, 1938 (ediţia a II-a, 1967)

Premii

Premiul Fundaţiilor Regale (1937)
Premiul Mihai Eminescu al Academiei Române (1967)

„Excelenţei sale, Domnului Bogdan Aurescu, Ministrul Afacerilor Externe

Excelenţă,

Sunt Lucia Soreanu Şiugariu, soţia poetului erou Ion Soreanu Şiugariu, căzut pe câmpul de luptă din Slovacia la 01 februarie 1945.

În scrisoarea pe care v-o adresez PROTESTEZ faţă de atitudinea Ambasadei României din Slovacia, cu privire la propunerea făcuta de către Primăria din Brezno, de a onora memoria soţului meu, dând numele său podului care se construia la intrarea în acel oraş.

În “motivarea” Ambasadei exprimată prin secretarul doi (Radu Coantă) al Departamentului politic al Ambasadei, pe lângă faptul că mesajul acestuia către Primăria din Brezno se bazează pe un neadevăr, modul de exprimare jigneşte bunăvoinţa acelora care, cu generozitate şi deosebită apreciere, au recunoscut meritele acestui ofiţer Român-poet care şi-a jertfit viaţa apărând Slovacia. Prin acest răspuns oficial i se refuză această onoare de către propria lui ţară.

Soţul meu nu a fost niciodata legionar şi nu a făcut parte din vreun partid politic! Preocuparile sale şi viata sa reflectă în fiecare rând scris, în fiecare pagină a operei sale culturale, pe care eu am reuşit să o republic după anii 1985 în nouă cărţi, menţionate mai jos:

1. Sete de ceruri, 1985 – München;

2. Ţara crinilor, 1997 – Iaşi;

3. Bacovia, studiu critic 2002 – Bucureşti;

4. Viata poeziei, 1999 – Timişoara;

5. Scrieri, 2006 – Bucureşti;

6. Iluzie şi destin, 2002 – Bucureşti;

7. Poeme, 2013 – Bucureşti;

8. Ceva despre noi, 2013 – Bucureşti;

9. Insemnari din Război, 2014 – Baia Mare.

Pentru un om născut în anul 1920, crescut, educat şi respectat într-un regat civilizat, atitudinea Ambasadei României în Slovacia este nu numai de neînţeles, ruşinoasă sau o absurdă aberaţie, ci şi reflectă o permanentă ură în faţa logicii, a înţelegerii şi iubirii între oameni. A trebuit să umplu paharul acestei vieţi cu aceste nedreptăţi; ura nu a creat nimic niciodată!

Soţul meu şi-a iubit ţara; venea din Ardealul atâta vreme subjugat, era refugiat ca mulţi alţii pe care a încercat să-i ocrotească, pe cât a putut, el fiind Preşedintele studenţilor refugiaţi. Sunt şi ramân Lucia Soreanu-Şiugariu, soţia poetului Erou Ion Şiugariu, pentru Iubire şi Adevăr.

Lucia Soreanu-Siugariu

PS: Dorim ca Patriotismul să fie corect interpretat şi să nu fie nimeni pus la stâlpul infamiei pentru că lupta sa preţuieşte valorile naţiunii din care se trage.

Cu stimă,

Lucia Soreanu-Siugariu”