Versiuni de George Anca

Versiuni de George Anca

după doctorat Baudelaire și întâlnirea cu Montale și Rima lui Coleridge

Samuel Taylor Coleridge

Genevieve

 

Iubirii-mi zână! dulce Genievevă!
Aluneci pe lumina răpitoare;  
Ai ochi luceafărul de ziuă, 
A Serafimului cântare.   
Ci nu cereasca-ți frumusețe  
Dă luciul pasiunii sancte: 
În suflet viață prinde-o voce!  
A auzi ale durerii tacte.  
Când nicio mână nu se-ntinde

Spre cel ce-n jale se scufundă,

Ca sânul lebedei ferinde

Săltând cu grație pe undă,

Văzut-am pieptu-ți tresăltândă

Și, dulce Genievevă, îmi ești nuntă!

Argumentul Suicidului

Nainte de nașterea vieții-mi, de vreau ori ba 
N-am fost întrebat - ori n-o fi așa!  
De viața-i întrebarea, lucru trimis să vrei
Și să trăiești e DA; ce poate NU a  fi? să piei. 

RĂSPUNSUL NATURII

Întorci ce ai primit? Nu e mai răul rost?  
Gândește-ntâi ce EȘTI! Cheamă în gând ce-ai FOST!
Ți-am dat candoare, ți-am dat sperare, 
Dată sănătate, dat geniu și scop mare, 
Îmi întorci vină, letargie, boală?  
Fă inventar; inspectează, compară!  
Apoi mori de ai îndrăzneală! 

Kubla Khan

În Xanadu dă Kublai Khan

Decret de dom și huzurare:

Cât Alph se varsă, sacrosan,

Prin peșteri fără cot uman

În josul mării fără soare.

Cinci cu cinci mile rodnic sol 
Ziduri și turnuri dau ocol:
Grădini iluminate sinuos,
În floare arbori de tămâie;
Vechi codri dealurile cos, 
Petec solar să nu rămâie.

Dar oh! adânc romantic hău doboară 
Pe deal de-a curmezișul cedru verde! 
Un loc sălbatic! sfânt de-l fermecară 
Precum sub luna gata să dispară 
Bocelile femeii demonul de-și pierde! 
Și din acest abis, în zvâcnet clocotit,

Parcă suflând pământul greul gâfâit,  
Puternică fântână de-ndată se munci:
Prin iutea-i izbucnire sacadând 
Hălci mari boltiră ca sub grind,  
ori cereale întru treier rând:  
Și printre pietrele dansând risipă  
Sfânt râul se zvârli în pripă. 

Cinci mile șerpui prin labirint 
de văi și codri râul sacrosan  
Până la peșteri fără cot uman,  
Se scufundă tumult în mort ocean:
Și prin tumult Kubla aude noi 
Voci ancestrale profețind război!
Umbra cupolei de huzur
Pluti pe valuri împrejur;   
Unde chemară mână-n mână 
Mixate peșteri și fântână.  
Minune fu pe rară vrere,  

Gheață-caverne-dom-plăcere!

 

O fată cu un dulcimer

În vis văzui cândva:

Era o abisiniană,

la dulcimer cânta

de Muntele Abora.

Putea-voi învia în mine

cântul și simfonia ei,

atât încânt mă cuceri

că-n aer domul aș zidi,

solarul dom, caverne, gheață!

Oricine ascultând  le va vedea

Strigând , Ia seama! Ia!

Ochi fulgerând, păr fluturând!

Țesut în cercuire nouă,

Închide ochii-n sfânt abis,

Că s-a hrănit cu miere-rouă

Și lapte a băut din Paradis.

Charles Baudelaire

Gustul neantului

Trist spirit, altcând iubitor de luptă, 
Pinten speranța te trezea-n ardoare, 
Nu-ți mai priește șaua! Te culci fără pudoare,  
Bătrâne cal te-mpiedici de-orice cută.

Tăcere, inimă; dormi somn de brută! 

Spirit învins, sleire! Bătrâne hoțoman,   
Nu mai ai gust de-amor nici de dispută;  
Adio son de-aramă, suspinele de flută!   
Plăceri, lăsați în pace o inimă-n aman!

Fără miros și primăvara e în van! 

Clipă de clipă Timpul mă digere 
Precum zăpada corpul în înțepenire; 
Contemplu din înalt a globului rotire

Și nu mai caut de-adăpost unghere.

Vrei să mă iei tu, avalanșă, în cădere?

 O gravură fantastică

Acest strigoi pustiu n-are drept toaletă,  
Campată-n fruntea de schelet infectă,

Decât o diademă de-oribil carnaval.  
Fără de pinteni, fără bici, ia suflul unui cal,
Tot spectru, rupt apocaliptic,

Cu nări băloase ca de epileptic. 
Spațiul străbat - fantome neoprite, 

Și calcă infinitul în copite.  
Își plimbă cavalerul sabia flambaj
Peste mulțimi ce gloaba le ia-n gaj, 
Parcurge ca un prinț de-și inspectează casa  
Imensul rece cimitir tabula rasa,   
Pe unde zac sub soare alb de raze terne 
Popoarele istoriei antice și moderne.

Avertizorul

Fiece om ce demn de nume fu 

Un Șarpe galben are-n piept,

Suit ca pe un tron de drept,
De-i spui:  "Eu vreau!" răspunde: "Nu!"

Plonjează-ți ochii-n priviri fixe 

De Satirese și de Nixe,
Dintele zice: "Datoria doară!"

Copii fă, plante arborează
Vers polizează, marmoră sculptează,
Dintele zice: "Fi-vei viu diseară?"

Orice eboșă să-și certifice, 
Omul nu-i viu niciun moment
Fără  insuportabilul avertisment 
Al Viperei lăuntrice.

Eugenio Montale

Nu cereți cuvântul

Nu cere cuvântul ce ne înconjoară
informul suflet, și-n litere de catran

se declară strălucitor șofran  
pierdut în prăfuită vâlcioară. 

Ah omul ce-ntru crez purcede  
spre alții ci amic de sine,
cu umbra oarbă la canicula 
stampată pe surpat perete! 

Nu întreba formula făcătoare de lume
vreo silabă strâmbă dacă-i uscat  ram.  
Astfel acum vă voi putea  spune  
ceea ce nu eram, ceea ce nu voiam.

Bufera

Furtuna șiroind pe  frunze
grele de magnolie prelungi tunete
de martie și grindină,

(sunetele de cristal din cuibul tău
nocturn te surprind, aurul

stingându-se pe mahon, sub tăietura

cărților legate, încă arde

un grăunte de zahăr în coaja

pleoapelor tale)

Fulgerul însiropând

arbori  și ziduri surprinzându-le în acea

eternitate de moment – marmora mană

și distrugere – intrând spre a-ți sculpta
porturi pentru condamnare și legându-te 
mai mult decât iubirea cu mine, stranie soră, -
și apoi brusca prăbușire, sistre, freamătul 
tamburinelor pe groapă grapă,
călcatul fandangoului, și mai presus 
vreun gest depănând...
ca atunci când
te întorci și, cu mâna, liberezi
fruntea de norul părului,

salutându-mă – spre a intra în beznă. 

Arsenio

Vârtejuri spulberă praful 
peste acoperișe, morști, spații 
goale, unde cai înglugați 
adulmecă pământul, oprind întâi
la geamuri de hotel lucinde.
Pe corso, în fața mării, descinzi 
în această zi
sau poaie-piovorno, acum aprinsă, printre flashuri
tulburând orele,

în strâns egal complot, un ritornello 

di castagnette.

Și semnul unui alte orbite: tu-l urmezi.
Cobori la orizont ci, mai presus,
o trompetă de plumb, naltă peste bulboane, 
cele mai multe vagabonde: sarea nimbus
învârtejit, suflat de rebelul 
element al norilor; face ca pasul 

să scârțâie prin pietriș împiedicându-se

de ghemul algelor: acel moment
poate mult așteptat te scapă
de a-ți sfârși călătoria, zaua unui 
lanț, mers nemișcat, oh prea familiar
delir, Arsenio, de imobilitate ...

delirio, Arsenio, d'immobilità...

Ascultă printre palmieri tremurul
viorilor, stins de rotirea
tunetului cu un freamăt de lamă
bătută; furtuna e dulce atunci când
țâșnește steaua albă a Caniculei 
în depărtat cer albastru asupra serii
apropiate: dacă fulgerul o sfâșie 

ramuri cad ca un arbore prețios
în lumina ce se împurpură: și țambalul

țiganilor picurând silențios.

                                    e il timpano

degli tzigani è il rombo silenzioso

 
Coboari prin întunericul ce precipită
și mută amiaza întru o noapte 
de globi aprinși, legănându-se  la țărm -
și în afară, unde o umbră singură ține 

mare și cer, din lotci risipite palpită

acetilena -
până ce o picătură trepidă
cerul, fumegă solul ce te va adăpa,
totul în jur se zbuciumă, se zbat 
perdelele moi, un foșnet imens rade  
pământul, jos se moleșesc scârțâind 
felinarele de hârtie pe străzi.

le lanterne di carta sulle strade.

Astfel pierdut printre răchite și rogojini
picurătoare, rogoz  radacinile
trăgându-și, jilave, nemai 
svelte, tremuri de viață și înaintezi
într-un gol răsunând de lamente
sufocate, capcana te înghite
în veche undă ce te caută; și încă

tot ce te reprinde, stradă verandă

perete oglinzi te împing într-o solitară

multitudine de morți,

și dacă un gest te înfioară, o vorbă

îți cade aproape, aceasta e poate, Arsenio,

în ora când se topește, semnul unei

vieți strangulate de soarta ta, și vântul

o poartă cu cenușa astrelor.

                                    e il vento

la porta con la cenere degli astri.