ÎNTÂLNIRI CU DUMITRU STĂNILOAE

de George ANCA

ÎNTÂLNIRI  CU DUMITRU STĂNILOAE

          Inițiatice și liberatoare, de vreme ce Grigore Popa, auzind că frecventez pe părintele Stăniloae și pe Constantin Noica, îmi sugerase: asta te va salva mâine. M-a salvat de atunci și mă voi fi  pierdut mai apoi pe cont propriu. Ajunsesem la primul etaj de pe strada Cernica, reporter începător, hotărât pentru poezie, pe urmele lui Ioan Alexandru, Gheorghe Pituț sau Marcel Petrișor, invidiabili ca ardeleni, precum îndumnezeitorul, paternul amfitrion. O vagă șansă dădea poezia, practicată neostentativ hermeneutic, de Lidia, fiica Stăniloae. Cât despre lumina blândeței presbiterei Maria, numai îngerii ar putea-o scanda.

          A fost un timp nemăsurabil, într-un ritm de sus. Și după ce, târziu, am revenit din India la duhovnicul tuturor generațiilor, ca după o clipire de recunoștință, necum despărțire, puțin a mai fost până ce grandoarea-i, finalmente publică, să-l fi instituționalizat, înconjurat, să zicem – eufemistic – de o nouă birocrație. Bine de gloria teologului maxim al Ortodoxiei - la urma urmei, chiar și a celor ce i-au clamat-o impresarial. Nici la Păltiniș nu m-am dus, aveam un straniu sentiment că reformatorii atâtora fuseseră rearestați. Mi s-o fi părut și bine ar fi dacă.

          După primiri discret spoveditoare, și cu soția și fiica, am trecut, la fel de lin, la cateheză personalizată, pe iubire-icoană-rugăciune. Mi-a dat, pe rând, cărțile, cu seminarizare amicală, la înapoiere și continuare. Ortodoxie și românism – Poziția d-lui Lucian Blaga față de creștinism și Ortodoxie – Viața și îvățătura Sf. Grigire Palama – Iisus Hristos sau Restaurarea Omului  – Teologia Dogmatică și Simbolică - prima cărticică a lui Olivier Clemant despre Stăniloae, despre teologia dogmatică ortodoxă, apostolică și profetică, teologia iubirii și comuniunii, a învierii și persoanei....

          În deosebire, probabil, de discipolii săi teologi, cât de timid, dacă nu timorat, dar și, hai, îndrăzneț, avansam elogii apologetice, paralel cu insinuări strecurate ca în apărarea literaturii. Cum să nu fi fost copleșit de restaurarea omului în Iisus, pagină de pagină, în vecinătatea lui Ioan Evanghelistul? Pe de altă parte, după dezvoltări vibrante asupra egoismului, păcat capital, întrebându-l ceva gen: ce-ați avut cu Blaga, mi-a răspuns sec: din egosim. M-am fâstâcit.

          Voi fi adoptat o tăcere și citind și ascultând elaborările polemice asupra uniatismului transilvan – nu eram în branșă. Mai târziu, când primeam spre lectură și mansuscrise și dactilograme, printre care memoriile tuturor stareților ortodocși români, culese de un călugăr ce-i  fusese student, publicate în mai multe volume, cu relaxarea interdicțiilor și cenzurii. Am citit înfiorat un volum – Profilul spiritual al poporului român (apărut tocmai în 1992 cu titlul: Reflecții despre spiritualitatea poporului român). 

          În textul prim - n-am văzut versiunea publicată, poate motivat de ceea ce consemnez acum – marele teolog scria că Eminescu n-ar fi reprezentativ pentru poporul român, situându-se creator prea  sus, poporul român fiind reprezentat de George Coșbuc. Normal, am comentat „profilul”, dar nu mi-a venit, stupefiat, să iau „apărarea” lui Eminescu. Le-am spus-o și altora, unii fiind de acord cu Stăniloae. Așa, nici Dumitru Drăghicescu nu-l pomenește pe Eminescu în Din psihologia poporului român, nici în altă parte, deși există afinități de profunzime între cei trei.

          Și am ajuns la Filocalie. La ora aceea, de fapt de cu ani înainte, urmați de pușcărie și interdicție – erau publicate patru volume.  Aici, duhovnicul se plasa deasupra, poate unde-l plasase pe Eminescu, însă într-o frazare amețitor de cursivă, de la Maxim Mărturisitorul la taină. Ce taină? Păi, i-am zis, în vreun interval, toți ne uităm la televiziunea bulgară, și acolo auzim într-una „taina-ta”. A, păi unde a ajuns taina la noi?!

          Din câte știu, la argumentarea mea, s-a vorbit prima oară din nou de părintele Staniloae, la Radiodifuziunea Română,  ca traducător al Filocaliei. De mai nainte, primisem cele patru volume pe vecie, și cu dedicație: „Poetului G. Anca / aleasă prețuire / D. Stăniloae”.  Prin 1970 mi-a dat și o recomandare manuscrisă la doctoratul cu tema Baudelaire și poeții români – am depus-o la dosar și nu o mai am. Să fi fost o frică până-n oasele de hârtie relația cu lumina teologiei sub comuniști? Lui Noica nici nu i-am mai cerut, deși m-a „îndrumat” în esențe.

          Sistemul teologic al lui Dumitru Stăniloae pare bruiat de encomiastica din jurul său, altfel comutată sistematic în uitare, dacă nu nouă obstaculare. 

Din intelepciunea filocalica a Parintelui Staniloae

Programul vietii descrisa in Filocalia este un program hristologic. Este trairea in Hristos din puterea lui Hristos pe care il au traitorii in ei prin rugaciune tot mai deasa. Este calea spre cea mai inalta noblete omeneasca, este singura cale care promoveaza unirea oamenilor intre ei in Hristos, opusa dezbinarilor care aduc atata suferinta omeneasca. (Filocalia I pag.7)

Deci cel ajuns la contemplatie nu paraseste activitatea practica, ci iubind pe Dumnezeu, ajuta si pe oameni. Acuza apuseana ca contemplatia Rasaritenilor dispretuieste practica vietii e gresita. (Filocalia II, nota 34, pag.303)

Cel ce va avea pe Dumnezeu va fi mai presus de timp, de spatiu si de veacuri, caci Dumnezeu nu exista impreunat cu vreuna din acestea. (Filocalia II, nota 71, pag.313)

Pana ce omul are idei, el trece de la o idee la alta. Dar aceasta mutare de la o idee la alta usor il poate muta si de la o atitudine la alta. Iar cand sunt multe idei, nici una nu reprezinta pe Dumnezeu. Numai cand se fixeaza mintea intreaga si statornic cu gandul la Dumnezeu, nu mai au loc nici mutari intelectuale, nici morale. Iar cel ce e fixat intreg cu gandul la Dumnezeu a uitat de sine, a iesit din preocuparea de sine. (Filocalia II, nota 87, pag.315)

Prin Botez am primit o nestricaciune virtuala, pe care o putem pierde. Ea inca nu e asimilata de noi prin vointa si fapte (e dupa trup, nu dupa duh). Dar prin staruinta in fapte, ne devine nestricaciune in duh si n-o mai putem pierde. (Filocalia II, nota 94, p.317)

Dumnezeu in calitate de fiinta superioara nu judeca pe om, ca fiinta inferioara, asa cum nici omul nu judeca animalele. Pentru ca a judeca inseamna a te lua pe tine ca masura. Dar Dumnezeu nu se poate lua ca masura pentru om. (Filocalia II, nota 31, p. 333)

Intreg urcusul de-a lungul celor trei trepte (faptuire, cunoastere si vedere descoperita a lui Dumnezeu) e sustinut de Hristos salasluit in noi, care urca impreuna cu noi, facandu-ni-se tot mai descoperit. (Filocalia II, nota 72, p.335)

Patimile cele de voie sunt cele care ne atrag spre placeri, cele fara de voie sunt suferintele de care vrem sa fugim. Deci sa nu ne pese nici de placere, nici de durere, nici de cele din fata, nici de cele din spate. (Filocalia II, nota 85, p. 336)

Sfintii Parinti aseamana pe Tatal cu mintea, pe Fiul cu ratiunea (sau cuvantul), iar pe Duhul cu viata. Deci Cuvantul intrupandu-se a ramas unit cu Mintea (Tatal) si cu Viata (Duhul Sfant) adica mintal si viu. (Filocalia II, nota II, p. 338)

Dumnezeu e simplu dupa fire, dar noi ne putem dezbina de fire prin vointa facandu-ne compusi. Deci tot prin vointa putem iesi iarasi din compozitie, unificandu-ne vointa cu firea. (Filocalia II, nota 37, p. 340)

Marea Imparatie a Duhului e lumea Sofiei, sau a energiilor divine, care umpland intreaga pe fiecare, pe masura puterii fiecaruia, cum aceeasi lumina ii umple pe toti, ii uneste pe toti. (Filocalia II, nota 39, p. 341)

Hristos prezent in noi de la Botez, desi nesimtit de noi, ne da putere de a birui patimile. Aceasta e puterea lucratoare a primei parusii. La inceput Iisus indemnandu-ne de sub val numai, prin porunci, ne apare aspru, fara "frumusete". Abia pe urma ni se arata si ne atrage prin dulceata si frumusetea cunoasterii Lui. (Filocalia II, nota 100, p. 317-318)

In credinta se ascunde toata puterea lui Dumnezeu-Cuvantul, avand sa se dezvolte ca grauntele de mustar. (Filocalia II, nota 111, p.319)

Iisus Hristos sau harul Lui se ascunde de la Botez in adancul inimii noastre, ca intr-un pamant, cum zice Marcu Ascetul. Cultivandu-L prin virtuti, El se dezvolta si iese la iveala, cuprinzandu-ne in intregime. "Ratiunile" poruncilor sunt sensurile lor, iar "modurile", modalitatile de aplicare. (Filocalia II, nota 112, p. 319)

Mintea e mai adanca decat ratiunea, iar ratiunea e autorevelarea mintii. Deci intre minte ca (o] cunoastere intuitiva si ratiune ca (o) cunoastere discursiva nu e o opozitie, ci ultima porneste si se intoarce la prima. (Filocalia II, nota 123, p.321)

Imparatia lui Dumnezeu e mai presus de miscarea de devenire a celor create. Cei ce ajung in ea se odihnesc de orice miscare. La ea nu ajunge nimeni prin miscarea naturala a spiritului, ci vine ca un dar al lui Dumnezeu, ca o incoronare a acestor eforturi, dar cand ele au incetat. Ea e ultimul lucru dorit spre care tindem si acesta e un nou motiv pentru care, ajunsi la ea, ne odihnim de orice miscare temporala. (Filocalia II, nota 219, p.329)

Sfintii Parinti numesc mandria si incantarea ascunsa de pe urma virtutilor, pacate de-a dreapta. (Filocalia II, nota 28, p. 333)

Harul dumnezeiesc se salasluieste in ascunsul firii noastre, dar el asteapta ca voia noastra sa se uneasca cu el. Numai unindu-se voia cu el, ne preface toata viata. Propriu-zis ceea ce castiga voia din impreunarea cu harul, din intrepatrunderea ei cu harul este tocmai dorinta ei de a se armoniza cu ratiunea firii. (Filocalia II, nota 60, p. 344)

Pacatul nu poate fi inspirat de fire. Firea nu poate da decat temeri si inspiratii bune. Pacatul vine ca un adaos, prin faptul ca vointa primeste inspiratii din alta parte, sau poate nu vrea sa tina seama peste tot de ratiunea firii. (Filocalia II, nota 62, p. 344)

Fara a avea cineva lumina dumnezeiasca (binele, dragostea, pe Dumnezeu) in sine, nu poate sa o vada nici in afara de sine, asa cum ochiul care nu e strabatut de lumina fizica nu o poate vedea nici in afara. (Filocalia III, nota 9, p.463)

Patimile sunt "faptele omului", in sensul ca nu se nasc din puterea lui Dumnezeu. Virtutile sunt faptele lui Dumnezeu pentru ca se nasc din puterea lui Dumnezeu. (Filocalia III, nota 29, p, 466)

Viata virtuoasa este o treapta mai inalta fata de credinta. Credinta simpla e treapta intai, viata virtuoasa a doua, contemplarea a treia. (Filocalia III, nota 66, p. 469)

Infierea cea dupa har, daruita prin credinta o au toti credinciosii. E prima treapta a vietii in Hristos. Dar la intelepciune, la cunoasterea simpla, unitara si mai presus de intelegere, se ajunge numai dupa curatirea de patimi si dobandirea virtutilor. E treapta cea mai inalta a urcusului duhovnicesc. (Filocalia III, nota 71, p.469)

Singuratatea ii deprima pe multi. Li se pare ca nu au nici un ajutor, nici o atentie de la nimeni. Pe nevoitori ii face sa se simta cu inima zdrobita. Simt mai accentuat ca nu sunt prin ei insisi si nu au viata adevarata prin ei insisi. Ii face sa nu se mai increada in ei insisi. Ajung la adevarata constiinta a ceea ce sunt prin ei insisi, la constiinta unita totdeauna cu smerenia. (Filocalia VII, nota 182, p.128)

Caldura inimii e de ordin spiritual. E infocarea inimii pentru Dumnezeu. E o iubire fata de Dumnezeu, care covarseste, prin alipirea mintii la El, atractia oricarui alt gand. Dar ea produce o caldura curata si in inima sensibila. (Filocalia VII, nota 250, p. 188)

Marturisind gandurile rele, le tintuim la stalp si le luam puterea, caci le facem de rusine, cum ne facem pe noi insine daca le-am da salas in noi mai departe. De aceea, prin marturisire, ne detasam de ele. Lumina in care sunt puse prin marturisire le arata in uraciunea lor si le ia puterea ispititoare. A le tine in noi, inseamna a ne ascunde intr-un intuneric; a le marturisi, inseamna a voi sa fim deschisi si a nu mai ocroti in noi ganduri pe care, din rusine, le tinem ascunse. (Filocalia VII, nota 82, p.65)

Nu trebuie primite in cugetare in vremea chemarii numelui lui Iisus nici macar intelesuri nepacatoase ale lucrurilor. Caci si prin ele duhurile rele incearca sa distraga cugetarea de la numele lui Iisus, sau de la rugaciunea curata, fara alte ganduri. (Filocalia VII, nota 238, p. 173)

In rugaciunea pe care mintea o face in inima, cateodata precede mintea lipindu-se prin gandirea ei iubitoare de Domnul si apoi aceasta lipire provoaca rugaciunea; alte dati precede rugaciunea si apoi ea atrage mintea in bucuria ei, legand-o de chemarea numelui lui Iisus si unind-o cu EL. (Filocalia VII, nota 236 bis, p. 171)

Calugarul trebuie sa se insingureze nu numai cu trupul, ci si cu sufletul fata de cele din afara. De aceea trebuie sa goleasca sufletul si de intelesurile lucrurilor, sa uite si vorbele fara rost. (Filocalia VII, nota 49, p. 47)

Nu trebuie indemnati toti sa faca rugaciunea mintii in mod neincetat. Pot fi indemnati la ea cei ascultatori, chiar daca sunt simpli, pentru ca cel ce asculta se impartaseste prin smerenie de toata virtutea. In ascultarea lui se cuprinde vointa de a implini tot ce i se recomanda ca bun. Dar nu trebuie indemnati cei neascultatori, chiar daca sunt invatati, pentru ca acestia sunt obisnuiti, sa faca numai voia lor si din aceasta se naste parerea de sine, din care vin toate ratacirile. (Filocalia VII, nota 244, p. 178-179)

Viata calugareasca este aleasa pe baza unei chemari de la Dumnezeu. Cel ce a ascultat de aceasta chemare trebuie sa prelungeasca in fapte raspunsul sau afirmativ. Numai asa raspunsul la chemarea lui Dumnezeu este deplin. (Filocalia VII, nota 48, p. 47)

Prin aceasta (prin rugaciunea lui Iisus - n.n) vine in suflet nu numai o bucurie, ci si o putere de a se retine de la placerile inferioare si de a stapani pofta si mania, care tulbura vederea clara a sufletului. (Filocalia VII, nota 47, p. 47)

Vietuirea calugareasca nu e o vietuire stearpa, ci ea creste in continut ca un pom inalt si stufos. Ea creste din radacina desprinderii de cele trupesti; pe nepatimirea ei de multe feluri, ca pe niste ramuri ale lipsei de egoism, odraslesc rodurile virtutilor ca tot atatea daruiri ale vietii proprii Iui Dumnezeu si altora, daruiri insufletite de iubire si culminand in iubirea ce indumnezeieste pe cel ce se daruieste. Sunt roduri ce sustin in suflet o bucurie curata si neintrerupta, care nu e ca bucuria de lucrurile si succesele lumii, mereu intrerupte de lipsa acestor lucruri si succese, sau fara o plinatate de substanta. (Filocalia VII, nota 41, p.43)

Nu ne dam seama de decaderea noastra de la umanitate prin pacat, daca nu ne cunoastem frumusetea originara, la care revenim prin curatirea de pacat si prin unirea cu Dumnezeu, modelul nostru, pentru care ne-o facem transparenta. (Filocalia VII, nota 150, p. 107)

Pacatul face sa se murdareasca chiar sangele trupului nostru prin sucurile naturale exagerate ce le exala. El e curatit prin lacrimile de cainta care ies tot din firea trupului nostru, dar dintr-o stare curata a lui, sau orientata spre curatire. Sunt altele sucurile puse in miscare de simtirea placerii si altele cele puse in miscare de simtirea durerii. Durerea este purificatoare, spre deosebire de voluptate, pentru ca durerea e opusa placerii. (Filocalia VI, nota 387, p. 239)

Din sufletul descurajat, pizmas, scarbit, plin de ura, trece si in trup o stare de tristete, de apasare, de slabiciune, de moleseala nevindecabila, toate aducatoare de moarte si intretinand moartea. (Filocalia VII, nota 715, p. 456)

In adierea subtire de lumina se arata desavarsirea rugaciunii, caci ea e semnul odihnei ferme a mintii in Dumnezeu. Unde mai e vifor si agitatie, sufletul inca nu s-a statornicit pe deplin in Dumnezeu. (Filocalia VII, nota 258, p. 200)

Mintea are puterea sa se depaseasca, dar numai prin Dumnezeu. Caci prin Dumnezeu aceasta putere a ei trece din potenta in act. Fiecare are puterea sa cunoasca alta persoana, dar numai cand aceea i se deschide, aceasta putere a ei trece in fapta. (Filocalia VII, nota 482, p. 325)

Lenesi in implinirea poruncilor. Acestia s-au instrainat de Dumnezeu si de aceea s-au intunecat. Ei nu mai vor sa stie de Dumnezeu, temandu-se de pedeapsa vesnica pe, care le-o va pricinui neimplinirea poruncilor. (Filocalia VII, nota 218, p. 154)

Luarea-aminte la sine, impreunata cu lupta impotriva patimilor de placere si a imprastierii gandurilor si cu tinerea continua a pomenirii lui Dumnezeu este un exercitiu care cere un mare efort si aduce o uriasa tarie de vointa celui ce le practica. (Filocalia VII, nota 184, p. 129)

Iubirea lui Dumnezeu tasneste de pretutindeni, din toate lucrurile si imprejurarile, aratandu-se in toate felurile. (Filocalia VIII, nota 597, p. 293)

Dumnezeu isi manifesta prin cei lipsiti trebuinta de noi, ca unul ce a luat asupra Sa indatorirea de a ne duce la realizarea completa ca fapturi ale Sale. Si cu cat devenim mai capabili de darurile lui Dumnezeu, prin milostivirea noastra, cu atat Dumnezeu se simte mai indatorat sa ni le dea, sa ne duca spre desavarsire. (Filocalia V, nota 105, p. 57)

Dar pentru ca diavolul se poate travesti in inger al luminii, amestecand ganduri la inceput cuvioase in rugaciunea noastra, ca sa ne imprastie mintea, trebuie ca rugaciunea sa constea intr-un singur cuvant sau gand, in cel al lui Iisus. Aceasta e rugaciunea lui Iisus. Ea trebuie sa devina obisnuita ca respiratia, "lipsita de respiratie", dupa formula lui Ioan Scararul. Rugaciunea aceasta respirata continuu va curati aerul inimii de nourii intunericului. Atunci ca intr-o oglinda ne vedem pe noi insine, dar si fetele negre ale etiopienilor spirituali. Cu numele lui Iisus putem zdrobi pruncii vavilonesti, adica gandurile nascute de satana in noi. (Filocalia IV, p. 39-40)

Caderea din rai s-a produs intai in planul constiintei omului. El nu se mai simtea in rai. (Filocalia VI, nota 256, p. 126)

Lumea aceasta insasi este un rai virtual, pentru cei ce pot sa vada prin lucruri ratiunile dumnezeiesti ale lor. (Filocalia VI, nota 577, p. 358)

George ANCA