SACRAMENTELE de Dumitru Drăghicescu (1934)

Tr. George Anca

Mijloacele tehnice ale catolicismului sunt de două sorturi. Unele exterioare, materiale, a căror acțiune este pur simbolică, adică, în realitate, iluzorie, și se explică prin faptul psihologic foarte cunoscut: sugestia și autosugestia: botez, confirmare, euharistie, ungere extremă. Celelalte sunt procedee terapeutice foarte eficiente, mijloace sociale și spirituale, instituții și acte care lucrează asupra spiritului: ordinul, confesiunea, penitența, mariajul. Or, misiunea sacramentelor este de a apropia omul de Dumnezeu, de a uni omul întru Dumnezeu, de a edifica pe Dumnezeu în om, deificarea. Euharistia este considerată particularmente eficace pentru a îndeplini acest oficiu. „Acest sacrament le susține pe toate celelalte și operează această fuziune a creaturii și creatorului, nevoie supremă a umanității” (4). Dar nu te poți apropia de Dumnezeu înainte de a te vindeca de

(4) SERTILLANGES, Le Catéchisme de l'Incroyant.

păcate și de aceea Biserica creștină, catolică tot atât de bine ca și cea greco-orientală, face ca euharistia să fie preceadată de confesiune și penitență.

Ordinul. - Confesiunea și penitența, pentru a fi exersate, cer în prealabil o instituție, și aceasta este Ordinul, sacerdoțiul sau clerul. De altfel, sacerdoțiul este organul de execuție a tuturor sactamentelor, clericii îi sunt agenții executivi. Sacerdoțiul este corpul tehnic al doctrinei creștine. Clericii sunt oficianții Bisericii și constituie eea ce s-ar putea numi cadrele Bisericii, ale ansamblului de credincioși, așa cum angajații Statului sunt cadrele societății civile. Deoarece cadrele pot reprezenta Biserica, se poate spune că ordinul este sacramentul fundamental, căci el se identifică cu Biserica, corpul mistic al lui Dumnezeu (5)

„Sacerdoțiul, spune M. Sortillange, este lucrul unic, superior oricărui lucru uman, și care nu are de superior decât divinul”. „Biserica nu este ea însăși decât un preot colectiv, corp spiritual al lui Crist, a cărei inimă, potir vivant, ne oferă „divinitatea”. „Biserica vrea să ne divinizeze; ea dispune pentru aceasta de un mijloc vivant care este Crist” (6)

(5) Pentru a prezenta sacramentele în serii succedându-se după gradul lor de importanţă şi după înlănţuirea lor logică şi realistă, avem: Ordinul, Penitenţa şi confesiunea, Mariajul; şi apoi: Botezul, Confirmarea, Euharistia, Extrena-Ungere. Prima serie reprezintă două instituţii sau factori sociali esenţiali. Astfel Ordinul şi Biserica reprezintă organizarea vieţii creştine, care comportă unitate, ierarhie şi coordonare şi administrare. Penitenţa reprezintă instituţia Tribunalului, a cărei funcţionare este de a constata delictele cu mijlocul confesiunii, a le aprecia şi a le judeca, şi a distribui sentinţele.

Natural, la considerarea funcţiunii esenţiale a sacramentelor, care este deificarea omului, Euharistia este sufletul şi centrul sau sursa tuturor celorlalte şi, din acest punct de vedere, ordinea clasificării catolice se poate susţine. Noi preferăm succesiunea lor în ordinea pe care tocmai am indicat-o, căci, dacă Euharistia este centrul ideal şi sursa celorlalte sacramente, Ordinul este instituţia care, prin acenţii săi, execută Euharistias, şi apoi celelalte.

(6) Catéchisme de l'Incroyant, II, pp, 145-146.

„Biserica este intermediara lui Dumnezeu care distribuie graţia divină. Or, după Sfântul Ambrozie, acţiunea graţiei umane este analogă celei a picturii. Aceasta este figura lui Dumnezeu pictată de el însuşi pe pânza vivantă a sufletului”. După Sfântul Kiril din Alexandria, graţia este o sculptură. „Spiritul lui Dumnezeu, transformant al unei anume maniere a sufletelor umane, le imprimă o asemănare divină şi sculptează în ele efigia substanţei, regina şi piscul oricărei substanţe. Dumnezeu este comparat cu un sculptor sau statuar, reproducând în relief cu sufletele, propria sa formă şi propria sa natură”... „Sfântul Macarie compară graţia cu efigia unei monede... Monetatorul divin gravează în suflet efigia sa”. (E. PEILLAURE, La Destinée Humaine, pp. 97-99)

Cum Dumnezeu nu lucrează decât prin mâinile oamenilor Bisericii, el prin aceştia pictează, sculptează şi gravează poertretul său pe materia suplă a sufletelor.

Biserica și clericii ei, Ordinul are ca misiune de a diviniza omul sau, în alți termeni (în termeni realiști) de a impune naturii biologice supuse determinismului instinctelor un determinism superior, moral și social sau spiritual, de a face morală și spirituală natura omului.

„Clericul este însărcinat să prepare și să distribuie tuturor hrana spirituală: hrana inteligențelor prin predicarea doctrinară, hrana inimii prin exhortațiunile și rapelul divinelor speranțe, hrana supraumană a Euharistiei, care cuprinde toate darurile vieții” (7). Euharistia

(7) SERTILLANGES, op. cit., p. 144.

simbolizează precizamente actul esențial prin care divinul curge în om. În aceasta, ea reprezintă funcțiunea esențială a întregii societăți umane. Clerul organizat trebuie prin urmare să posede sub o formă eminentă trăsăturile esențiale ale societății. Dar nu există organizație fără ierarhie, fără subordonare. Or, sacerdoțiul catolic, Ordinul, realizează cea mai bună formă a ierarhiei, idealul însuși al oricărei ierarhii.

Iată în ce termeni se exprimă la acest subiect, nu numai un credincios ce poate fi presupus parțial, dar un liber cugetător raționalist și care se recunoaște ca atare. „Ierarhia eclesiastică este forma cea mai desăvârșită a ierarhiei, a oricărei guvernări în general; este idealul de guvernare, totodată absolută și democratică. Ea păstrează ce e mai bun din forme diferite de guvernământ”. „El (ordinul) așează o ierarhie și, din aceeași lovitură, el distruge viciile; această geloasă rușine de a asculta, această impaciență a autorității care, în cele din urmă, sfârșește prin a distruge puterea celor mai bine înarmați. El înțelege a vorbi de ordine precizamente, și nu de subordonare. El efațează șeful de-o zi în fața stăpânului din totdeauna, persoana dinaintea sacerdoțiului, carnea sub spirit”. „Nicio ierarhie umană publică sau socială care să nu rețină ceva fatal, norocos și în fine gratuit, care să nu facă a se spune: de ce el și nu eu? și care să nu sfârșească prin a legitima revolta” (8).

(8) Gonzague TRUC, Les Sacrements, p. 87.

În ce consistă exact oficierea sacerdoțiului? Cum se exersează? Cu ce succes? Iată, mereu după același liber cugetător, răspunsurile la aceste chestiuni. „Preotul se vede amestecat în viața comună pe care o controlează și-n cea mai intimă parte a conștiinței o dirijează. El dispune pentru dubla sa sarcină de instrumente aproape perfecte: prin predicare și cenzură, el instruiește și pedepsește; prin confesiune, el rectifică și domină, prin absoluțiune, el îl liberează”. Aceste mijloace sunt în fapt cele mai bune de care dispune societatea pentru a educa, forma și corija moravurile și activitatea umană în general. Dar acolo unde celelalte instituții eșuează, Biserica reușește, grație perfecțiunii metodelor sale, superiorității morale a clericilor săi.

Iată cum descrie M. G. Truc, cu o rară fericire în alegerea formulelor, caracterul, calitățile preoților, natura mijloacelor și activității lor.

„...Familiaritatea sfinților vieții interioare, studiul minuțios al teologiei morale, în care se întâlnesc, printre particularitățile care scandalizează laicul, trăsături subtile ale pishologiei, îi deschid în avans accesul sufletelor”... „El avansează cu atât mai departe cu cât merge cu mâinile libere și privește de sus. Cunoașterea oamenilor, în secol, se plătește scump, și trebuie să fi probat focul pasiunilor pentru a ști ce pot ele. Singur, poate, confesorul, fără a iubi ghicește ce este amorul. Efectele depistate în atâtea inimi câte i s-au deschis au dezgolit violențele, artificiile și minciunile, ceea ce i-a marcat locul său în univers și l-a constrâns să rămână aici, a umilit nemilos, o dată în plus, creatura în fața Creatorului. Omul, și dezabuzat de lucrurile umane, privește totul cu privirea lui Dumnezeu. Și acest privilegiu de care are puține șanse să scape el însuși îl dotează și îl chinuie cu o știință morală tot atât de dură și sigură ca știința inerției” (9).

(9) „Adăugaţi în fine, la atâtea raţiuni izolarea şi prestigiul celibatului. Incomprehensiunea celor mai mulţi dintre laici, în această privinţă, depăşeşte orice măsură. Fără a ţine seamă că decenţa cea mai elementară interzice contactul unui Dumnezeu cu mâini care pot atinge femeia, şi că preotul căsătorit, poate sacrilegiu, este cu siguranţă dezagreabil. Cine nu simte până la ce punct un pastor tată de familie, în aparenţă mai aproape de turma lui, pierde din autoritate în faţa ei. Supus condiţiei celorlalţi oameni, el riscă să le partajeze dizgraţiile. Replasat în comun el se dezgustă şi se decolorează. Preotul catolic, dimpotrivă, pus în relief de ceea ce poziţia sa socială comportă singular, inspiră, cu respectul prin care constrânge şi pe inamicii lui, un sort de teamă, domină dezbaterile pe care le conduce, şi ia mai uşor aparenţa unui stăpân, de care el nu este interesat.”... „Celibatul este o stare dificilă la începuturi şi căruia îi repugnă temperamentele excepţionale. Omul normal poate s-o facă. Se revoltă carnea dar se supune destul de repede. Este de crezut că seminariştii, după câteva lupte violente şi momente destul de dure, nu mai au nevoie, pentru a ajunge la aţipirea instinctelor, decât cu mari precauţii” (p. 108).

...„Fiind cum nu era, posedând așa cum nu poseda în figura acestei lumi care trece, el (preotul)... se găsește plasat exact invers faţă de popoarele sale. Acestea, în fapt, tiranizate prin apetit și nevoie, strâns înlănțuiți de terra pe care n-o depășesc, subiecte ale tuturor tentațiilor și, de când cred, mereu îndoindu-se de salvarea lor, juisează mizerabil de noroace tranzitorii și nu vor să schițeze decât într-un departe, către care merg fără grabă, bunurile eterne. Aceste bunuri, preotul le atinge deja. El se bucură de prezența lui Dumnezeu” (p. 109).

„... Și există ochi fixați pe un model divin: Preotul preoților, Iisus Hristos. Ce forță și ce modestie în acest exemplu!... El poate trăi din imitația Maestrului care l-a fasonat după imaginea sa, apoi l-a dresat pentru nevoile sale.”

„Ordinul catolic s-a constituit pe un fond foarte amplu, cu un minunat instinct al psihologiei individuale și sociale” (10).

(10) P. 115 -116

În timp ce, mai aproape de Dumnezeu poate, prin inimă „cei regulari ilustrează calea mistică, clerul, întreprinzând o sarcină mai puțin facilă și, în ciuda inevitabilelor excese, se menține aproape intact, cert grație unei antante perfecte a nevoilor sociale și o o constantă și minuțioasă punere la punct, dar mai ales prin virtutea ordinațiuni.” „Ea (ierarhia) trăiește, ea datorează sacramentului pe care l-a pus la baza institutului său această perpetuitate în care ea vrea să discearnă un miracol ilustru și unde nu există decât o inteligență suverană a omului și nevoi ale corpului social” (op. cit., p. 115-116).

Nicăieri mai bine decât în aceste pagini admirabile, pe care nu ne-am putut împiedica să le reproducem, nu se poate vedea acțiunea dizolvantă exersată de Biserică asupra determinismului cărnii, pentru a-i impune determinismul social și moral al spiritului.

Rezultă din ceea ce tocmai am văzut că Ordinul realizează ideal trei funcțiuni sociale din cele mai importante, din cele mai esențiale: 1) ierarhia socială sau guvernul, care este așezarea, fundamentul și structura societății și prin urmare baza regnului social. 2) În persoana preotului care este imitația preotului suprem care fu Iisus, Biserica oferă veritabilul model moral, realizarea aproximativă a perfecțiunii morale. Într-adevăr, preotul este omul în care, în principiu, viața spiritului a supus complet viața animală a omului și s-a subordonat vieții divine. La fel cum Dumnezeu s-a incarnat în Iisus Hristos, acesta se incarnează în preot pentru a servi de model laicilor. 3) Preotul nu este numai un model pasiv pentru care e de ajuns să contemple și să imite; el este un model vivant și activ care exhortează și care, exersând sacramentele, în fapt instrumente de acțiune eficace pentru a împinge oamenii să imite viața pe care le-o propune. În sacremente, mai ales în cel al penitenței, preotul dispune de mijlocul de a redresa deviațiile și de a sancționa ecarturile pe care le constată între viața oamenilor și modelul pe care li-l oferă.

Dumnezeu nu lucrează deci în umanitate, nu intervine, decât prin intermediul preoților; ei sunt veritabilmente organele sale de acțiune în lume și prin oficiul lor se realizează în umanitate, căci ei împing umanitatea să se apropie de modelul divin, să se modeleze după el.

Dar mai mult decât ordinul ecleziastic, sunt ordinele religioase care au misiunea specială de a edifica în om realitatea vieții divine și să ofere astfel umanității imaginea cea mai exactă posibil a ceea ce trebuie să fie ordinea morală în regnul vieții sociale. În călugăr viața animală pare în întregime anihilată, imolată în viața morală; în el, spiritul a ucis carnea și puterea spiritului trebuie să se exerseze fără restricție. Numai că, ceea ce Ordinele câștigă prin eficacitatea unui model superior, ei pierd prin pura pasivitate a existenței lor contemplative. Ordinele religioase au fără îndoială o altă misiune, mai înaltă și mai importantă pe care ele aproape că n-au abordat-o, dar care va fi marea lor sarcină de viitor.

Bogata eflorescență a ordinelor religioase s-a consacrat până în prezent carității, contemplației, rugăciunii. Unele ordine au întreprins de asemenea studiul, cercetările. S-a avut aici ca o conștiință instinctivă a ceea ce trebuie să fie, a ceea ce va fi realmente, într-o zi, misiunea ordinelor religioase. Contemplația pasivă va trebui să se transforme în meditație filosofică și religioasă propriu-zisă, în învățământ; și rugăciunea, solicitațiunile adresate lui Dumnezeu vor ceda locul cercetărilor științifice propriu-zise care sunt tot atâtea solicitațiuni adresate naturii pentru ca ea să-și livreze secretele. Învățământul pe de-o parte, de alta observația și experimentarea în laboratoare, trebuie să absoarbă atenția și activitatea călugărilor viitorului, în locul rugăciunilor și genuflexiunilor călugărilor trecutului. Căci nimic, într-adevăr, nu seamănă mai mult vieții unui călugăr decât viața unui Henri Poincaré, unui Bergson, unui Pasteur etc. Numai prin aceasta clerul regular va îndeplini misiunea pe care i-o recunoaște M. Sertillanges: cea de a prepara și de a distribui hrana spirituală a inteligențelor.

Confesiune și Penitență. - Acest sacrament este pur și simplu funcțiune și corolar al Ordinului. Prin el se efectuează activitatea morală și socială a Bisericii. El aparține în fapt acesteia spre a lua cunoștință de păcat prin confesiune, de a-l aprecia și a dicta sancțiunile, expiațiunea.

Penitența este în realitate remediul păcatului, restaurarea echilibrului rupt prin păcat.

Care este acțiunea și semnificația păcatului? „Păcatul este o nesupunere la legea lui Dumnezeu”. „El contrariază o voință de perfecțiune și de ordine. Păcatul mortal este cel ce se opune formal unei voințe a lui Dumnezeu, care prin aceasta vă alienează amiciția sa, de-așa sort că păcătosul, deturnându-se de la Dumnezeu, întoarce dosul destinului său” (11). Prin păcat, fidelul

(11) SERTILLANGES, op. cit., p. 125-126.

are sentimentul că el s-a alienat de Dumnezeu. Acest sentiment este tot ce are el mai fondat. În fapt, omul separat de Dumnezeu se separă mai întâi de Biserică, care, de obicei, îl excomunică sau îl lasă în afara comunității. Infracțiunea la un ordin precis, la o lege socială, este o manieră de a nega societatea și de a se pune în afara ei, un act de individualism ostil și de revoltă, prin care infractorul taie el însuși legăturile care-l ratașează la comunitate. Și de aceea sancțiunea pe care el și-o atrage este excluziunea din comunitate prin recluziune și numai după expiațiune el este primit din nou în sânul comunității. Aceasta este ceea ce a exprimat Bossuet zicând: „Păcatul separă de Dumnezeu și mortificarea permite returul Stăpânului”.

Sursa păcatului? Este egoismul, orice act ireductibil egoist, orice act care ignoră sau disprețuiește comunitatea și exigențele sociale pentru satisfacția instinctelor, profitând de resursele pe care le procură societatea individului, fără a plăti în schimb printr-o prestație egală. De aceea Bourdaloue a putut spune că natura, carnea au păcătuit și că viața creștină „este un perpetuu efort pentru a substitui planului normal un plan divin, un combat neîncetat între natură (determinism biologic, am zice noi) și grație (determinism social și moral), în care arma sigură a credinciosului este penitența”. „În pragul judecății supreme, el (fidelul) nu se abandonează vreunei timide speranțe că dacă el poate să facă dovada de a fi fost pedepsit de o mână forte și de a fi gustat decât bucuria durerii... Astfel penitența se afirmă corecțiune și amendament”. (Truc, op. cit.).

Este cert că penitența nu poate veni de la omul însuși ca individ. „Plămădit din carne, omul se descoperă fără apărare contra cărnii. Cum s-ar eleva în fapt dinaintea sa și s-ar deturna de la drumurile delectabile și pernicioase pe care apucă? Prin rațiune? Dar, fie ea nu cere decât să se pună în serviciul apetiturilor, fie se mărturisește improprie de a se dirija spre un final pe care n-ar fi știut să-l descopere ea însăși”. Or, acestui oficiu, eludat de rațiune, se oferă Biserica cu penitențele sale. Ea oferă aceste penitențe ca mijloace de disciplună, care sfârșesc prin a transforma natura biologică a omului în natură morală, vigilenta disciplină exterioară făcându-se înlocuită de disiciplina exterioară cea mai vigilentă. Așa cum nu se supune natura exterioară decât prin muncă neîncetată, „căci ea încetează să ne servească atunci când se încetează a o constrânge”, tot așa „noi ne forțăm contra noastră înșine pentru a ne înfrâna și este de ajuns a ne relaxa pentru a scăpa îndată spre cele mai rele vicii. Mereu și pretutindeni trebuie să recurgem la violență” (G. Truc).

Penitența este deci o atât de mare binefacere, efectele sale sunt atât de fericite, încât, nu numai că ea efațează și scuză păcatul, dar ea îl face, dacă îndrăznesc să spun, indispensabil și aproape dezirabil. „Păcatul este cea mai mare din nenorociri; s-ar putea spune că este singura; dar nu este ireparabilă;... după ea, totul se poate relua, totul se poate repara, totul poate redeveni pur, totul poate urca mai sus ca înainte și aici este capodopera” (12). Rațiunea sa de a fi este de a aduce starea lucrurilor la un grad mai înalt decât cel la care găsit-o.

Actele de penitență se reduc la trei categorii: căință, confesiune și satisfacție. „Biserica, prin preot, este judecător, ministru de absoluțiune și determinator de satisfacție” (13).

(12) SERTILLANGES, ibid., p.127. „Avidă să extirpeze din sine până la germenii corupţiei, şi se ştie că ea înţelege prin aceasta cel mai mic ataşament la viaţă, conştiinţa, sufletul, se examinează, se urmăreşte, se hăituiește, se întoarce, se reîntoarce fără odihnă. Ea se vede astfel sub toate fețele sale, învață să se cunoască şi să depisteze propriile sale trucuri şi, la lumina orbitoare pe care ea crede că ţine de un Dumnezeu, sarcini lejere îi apar ca tumori monstruoase. Atunci ea se urăşte, se pedepseşte se despoaie. Se cercetează şi cercetându-se îşi dezgoleşte mizerabila nuditate”... „eu nu pot reţine dublul strigăt al unui sort de indignare şi viaţă... Ceea ce este negat este bucuria, este plastica, este inteligenţa, arta şi iubirea”. (TRUC, Sacramente, pp. 64-65).

(13) (SERTILLANGES, Ibid., pp. 134-135).

„Prin ce mecanism operează penitenţa, noi vom încerca să stabilim mergând din extern în interior... Se ştie cât separă protestantismul de ortodoxia catolică, ideea că unul şi altul iaujustificare. Pentru Luther, păcătosul, iremediabil rău, rămâne aşa şi nu este salvat decât pentru că Dumnezeu, în plenitudinea bunăvoinţei, îl declară just. Pentru Roma, această declaraţie este o transformare eficace”. „În această parte exclusivă Reforma vrea să facă din Dumnezeu o grandoare sălbatică. Dar doctrina catolică este mai umană şi mai fecundă! Ea nu neglijează sprijinul Stăpânului suveran, şi, din contră, ea stabileşte că fără forţa care vine de la el nicio trudă nu aduce fructe. Totodată, ea flatează sufletul cu o colaborare inefabilă şi îl persuadează cum creatura încă mai poate ceva” „Ea acţionează, formează, elevează conştiinţa. Ea uzează de mijloace ale omului: pocăinţă şi bucuria bunei reveniri”. „Penitenţa, opera lui Dumnezeu, rămâne deci de asemenea opera fidelului pe care Dumnezeu îl solicită, dar căruia îi lasă, după un prim apel, libertatea mişcărilor sale. Supranaturalul operează prin normal, salvarea se dobândeşte prin mijloacele vieţii, graţia, inefabilă în principiul său acţionează în manifestarea sa ca oricare altă forţă morală... Dumnezeu lucrează creatura pe căile creaturii”. „Astfel Dumnezeu acordă ajutorul său insuficienţei noastre psihologice dar psihologia rămâne maniera sa, şi dacă se urmăreşte o transformare, supranaturală în originea sa şi scopul său, ea nu lasă să se utilizeze cursul ordinar al vieţii”. (TRUC,Sacremens, p. 65-69) (Sublinierile noastre).

Confesiunea, spune M. G. Truc, „este primul pas al oricărui retur la ordine. Ea acuză răul pentru a efața și a-i sublinia caracterul insuportabil. Individul știe cum comunitatea nu durează decât prin încredere și că ea n-ar subzista decât artificios și precar sprijinită doar de forță. Trebuie să se poată crede în cuvântul celuilalt. Delictul, violarea promisiunii atentează la sinceritate. De asemenea se impune culpabilului să spună înaintea oricărei reconcilieri:„Da, am făcut aceasta, am mințit; pedepsiți-mă ca să puteți continua a trăi între voi: pentru că încercați din nou să trăiți cu mine”. „Naturală corpului social și reclamată de el ca necesară în pretorii, dinaintea judecătorilor confesiunea marchează la persoană efectul unei legi a corpului” (Op. cit, p. 84).

Absoluțiunea de păcat, iertarea nu vine decât după repararea răului pe care el l-a cauzat. „Și cea mai bună reparare a păcatului este față de Dumnezeu de a suporta răbdător consecințele pe care le atrage, și, în fața omului, este este anularea sau compensarea cele mai exacte ale răului pe care l-a cauzat” (14).

14. P. 134.

S-a protestat adesea contra confesiunii pentru că ea impietează asupra domeniului sacru al conștiinței celuilalt, umilește și uzurpă conștiința. „Dar este vorba de a cântări iar binefacerile confesiuni sunt astfel încât suprimarea ei ar fi o imensă sărăcire pentru viața religioasă și viața socială... Nietzsche mergea până la a spune că însăși conștiința științifică este fiica moralei creștine și că ea s-a „ascuțit în confesionale”.

*

Oricum ar fi, este evident că prin penitență, tehnica Bisericii a transfigurat complet, a moralizat natura umană, i-a corijat deviațiunile, i-a înfrânat debordările instinctelor. Tehnica expiațiunii, a abstinențelor, a continenței și a oricărui sort de căințe ajunge cu timpul să îmblânzească aplecările instinctive și să creeze inhibițiile, aceste reflexe reductoare care disciplinează natura carnală și o face suplă, flexibilă la ordinele spiritului. Este un veritabil dresaj pe care Biserica l-a reușit, la sfârșit, a impus naturii umane și ea a reușit cu timpul să creeze regnul moral pe fundamentele regnului cărnii.

Mariajul. - În Penitență și Ordin, noi am văzut cum tehnica catolică și tehnicienii ei procedează de un fason mai curând general pentru a transforma carnea în spirit, pentru moralizarea și deificarea omului. Sacramentul mariajului ne arată aplicarea acestei tehnici asupra unui fapt precis dar esențial al naturii umane: iubirea ca mijloc de conservare și de propagare a speciei. El ne arată de fapt cum reacționează Biserica la instinctul sexual pentru a-l transforma și utiliza în scopurile sale.

În fapt, Biserica, spune M. Sertillanges , nu se poate dezinteresa „de aceste rituri ale naturii care recrutează Biserica pe terra, în vederea populării cerului. Ea înțelege să-i marcheze locul lui tot atât cât îl glorifică în opera sa și îl împiedică de a deveni, cum el tinde fără încetare, un înspăimântător flagel”. În aceasta, Biserica respinge unele „prejudecăți de aparență respectuoasă, dar care ofensează în realitate gravitatea Biserici”. „Natura este fiica lui Dumnezeu, Crist a adoptat-o întreagă; acolo unde deviațiile ar fi cele mai redutabile, acolo mai ales este necesară acțiunea și Spiritul sanctificator”... „De asemenea, Biserica noastră fără falsă pudoare nici timiditate infantilă dar cu majestatea unei bunice cu privirea plină de eternitate, îndrăznește să binecuvânteze patul nupțial după ce binecuvântase sufletele” (op. cit., p. 149-150).

Biserica are în vedere de asemenea și mai ales interesul social general, care este agajat adânc în mariaj, căci societatea se fondează pe familie, și trebuie ca aceasta, la rândul său să fie condiționată de societate. „Biserica s-a grăbit să rețină caracterul religios care determina mariajul și părea a constitui fondul. Ea va transfera de la legea lui Dumnezeu puterea de a decide destinul oamenilor și, o dată în plus, ea a creat eternitatea cu temporal. Ea a conservat de la familia romană ideea unei asociații administrative și a împrumutat de la uniunea evreiască prezența Seniorului și acest sort de atașament pios, în care tandrețea se disimulează” ...„Poate n-a ajuns punctul unei lovituri de a da ritului matrimonial valoarea sacramentului. Dar, de la origini, ea a făcut un lucru sfânt”(16).

(16) TRUC, op. cit., p. 124. ... „Ea a transformat cel mai hazardat dintre contracte într-o instituţie divină şi a fortificat un pact, a cărei natură tinde să dizolve îndată după ce s-a format, de ajutor din cer; ea a binecuvântat şi consacrat farmecul pasager care atrage sexele unul spre altul: ea a sanctificat actul generaţiunii – care se discreditase prea mult – ea a interesat pe Dumnezeu, în fine, la conservarea socială dotând cuplul şi descendenţa sa cu virtuţi morale şi conferindu-i perpetuitatea”. „Şi de aceea, în fond, ea a vrut ca mariajul să fie indisolubil şi, rafinând asupra legislaţiei iudaice, ea a interzis divorţul, scandalizând prin aceasta până şi fidelii săi.” „Orice dorinţă umană şi orice voire sunt fugace, principalmente când ele se aplică iubirii. Societatea n-ar şti să asigure unirea cuplurilor, probându-le, prin raţiune demonstrativă, că ea are nevoie ca ei să rămână împreună... nu aparţine într-adevăr decât mariajului catolic, reclamându-se de la Dumnezeu, de a smulge soţii dintr-un indezrădăcinabil egoism pentru a-i alia în căutarea unui bine superior şi a îndrăzni să vorbească de viitor cu ocazia celei mai fragile dintre legături”.

„Mariajul creştin este deci, în acelaşi timp ca o forţă socială, o disciplină individuală. El uneşte bărbatul şi femeia fondându-i, ca să zicem aşa, unul în celălalt; el domesticeşte egoismul, jenează desfrâul, inocentează plăcerea, şi supune viaţa la ritmul cel mai propriu prevenind ecarturile”. „Ea va fi carnea cărnii tale”... „Admiraţi profunzimea acestui cuvânt până-n psihologia sa”. TRUC, op. cit.,, p. 129.

Respingând atât poliandria cât și poligamia, cărora ea le cunoștea dezavantajele, Biserica consacră și impune monogamia, ale cărei efecte sunt cele mai fericite, atât pentru viața soților înșiși cât și pentru educația copiilor. Pentru acest scop egalmente ea cere și impune indisilubilitatea mariajului și respinge divorțul. Rațiunile Bisericii? „Ele privesc, spune M. Sertillanges, interesul moral al soților, pe care principiul divorțului îl compromite grav, favorizând mariajele mai studiate, în avans dezunite, și pe care cel mai mic accident vine să-l bulverseze sau să-l corupă. Ele se referă în special la femeie, atât de inegală față de bărbat în contract, pe motiv de fragilitate și de precaritate a bunurilor pe care ea le aduce. Dar ele privesc mai ales copilul, adică umanitatea viitoare, temporală și eternă, la care trebuie o inimă creștină” (17). Prin divorț, oricare ar fi precauțiile pe care legea le poate lua „se ajunge totdeauna la legea bunului plac, fie acesta al unuia din cei soți. Breșa se lărgește prin trecerea trupelor, și uniune liberă, anarhie în serviciul pretins al sociabilității, se arată departe în perspectivă” (18).

(17) SERTILLANGES, p. 155.

(18)Ibid., p. 157.

„Mariajul relevă, consacră și sanctifică uniunea bărbatului și a femeii... El transformă o funcțiune animală într-un efort binecuvântat de Dumnezeu... dar el nu poate opera această transformare decât conectându-i sarcini care purifică funcțiunea, înainte de toate indisolubilitatea legăturii conjugale”... Căci „este rar ca pasiunea cea mai violentă să fixeze pentru lung timp dorința a cărei esență însăși este să schimbe obiectul”.(TRUC,op.cit.p, 137).

A reușit oare Biserica, prin sacramentul mariajului să plieze amorul sexual scopurilor sale? A reușit mai bine cu alte instincte? Aici, ca în domesticațiunea altor tendințe ale cărnii, există încă multă marjă pentru progres. Trebuie remarcat că, dacă generarea prin act sexual este baza și sursa vieții animale, ea este egalmente sursa vieții sociale.

Pe de altă parte, s-ar spune că distincțiunea sexelor a fost făcută expres pentru a da loc sentimentelor de amor, căci altfel umanitatea nu l-ar fi cunoscut. Or, există oare un alt sentiment care dă o impresie mai aproximativă de ceea ce trebuie să fie, în principiu și teoretic, iubirea de Dumnezeu? Pentru teologi, Dumnezeu este de asemenea iubire fiind caritate. „Numai prin acest sentiment de iubire se realizează în noi această stare de suflet prin care noi suntem cerți de existența lui Dumnezeu” (19). Dar iubirea lărgită este legătura socială însăși. Fără distincțiunea sexelor, societatea însăși și legătura socială, ar fi ele posibile? Cum nimic nu este mai profund și mai intens decât sentimentul care se are pentru femeia iubită, se are în acest sentiment o aproximare a beatitudinii divine. Aceasta este atât de adevărat, încât pasiunea reușește fatalmente în adorația, în divinația persoanei iubite. (20).

(19) LAGNEAU, L'Existence de Dieu, p. 1.

(20) Unul din atributele lui Dumnezeu este fericirea absolută, beatitudinea. Dumnezeu este Fiinţa suprem fericită. Or, dacă Dumnezeu este omul cu atribute infinite, la ce poate corespunde în om, cel mai aproximativ posibil, fericirea divină? Probabil la voluptatea amorului. Instantul cel mai înalt, cel mai intens al iubirii fizice este ca o identificare a unui instant între fericirea lui Dumnezeu şi fericirea omului. Aici, s-ar spune că umanul atinge divinul, inefabilul, absolutul. Voluptatea este pentru om fericirea unui instant, cum fericirea divină ar fi o voluptate permanentă. Fericirea lui Dumnezeu ar fi de a fi creator; voluptatea genezică, la om, este egalmente un act de creaţie, este procreaţia. Dacă omul tinde să se apropie de Dumnezeu, fericirea sa tinde indefinit să se apropie de fericirea divină. Poate astfel se explică, la om, căutarea insaţiabilă a voluptăţii, în acelaşi timp cu apariţia abisului între uman şi divin. Omul se distruge prin voluptăţile unui instant prea repetate, în timp ce fericirea divină – voluptatea lui Dumnezeu – este permanentă; aici este ca peste tot diferenţa între finitul omului şi infinitul lui Dumnezeu.

Dacă deci Biserica n-a reuşit să refreneze instinctul sexual, este pentru că acţiunea sa este contradictorie căci, prin voluptatea pe care o procură acest instinct, fericirea umană este un instant infinitezimal al fericirii divine. Eros nu poate fi învins dacă iubirea este Dumnezeu, sau mai exact dacă Dumnezeu este de asemenea iubire. Poate ideea de divinitate şi cea de fericire sunt incompatibile în realitate. Totuşi, orice act de creaţie este o felicitate. Ceea ce se apropie cel mai mult de voluptatea amorului este bucuria instantului inspiraţiei şi al concepţiei în care artistul îşi concepe opera, savantul întrevede ipotezele căutate şi gânditorul analogiile revelatoare şi fecunde. Bucuria care acompaniază orice act de creaţie este tot atât de divină ca voluptatea şi fericirea amorezilor.

Sfântul Augustin a avut deci multe motive să identifice pe Dumnezeu cu iubirea, căci iubirea este veritabilul demiurg al lumii morale și sociale; ea este sursa totodată a cărnii și a spiritului. Dacă sexele n-ar fi fost separate, n-ar fi fost nici iubire, nici societate, nici familie, nici caritate. Dar privind mai de aproape, iubirea este de asemenea cel mai puternic stimulent a tot ce înseamnă eforturi creatoare în natură ca și în umanitate. Vedeți infinită bogăție de culori și de combinații de nuanțe care dezvoltă lumea florilor, secretul său este nevoia de fecundare. Când admirați cântecul privighetoarei și ale tuturor artistelor înaripate ale pădurilor, nu uitați să mulțumiți Dumnezeului Eros. Roba pestriță a păsărilor, coada magnifică a păunului cu incomfarabila-i găteală, toate acestea sunt datorate Zeului iubire (21).

(21) Reflectaţi la viaţa amoroasă a unui Berlioz şi mai ales acea a unui Beethoven, această privighetoare divină, acest supra-om, şi descoperiţi poate, cel puţin în parte, secretul cântecelor lor imortale. Consideraţi că psihologii descoperă emoţii genezice în geneza operei marilor pictori, şi veţi conveni că demiurgul Eros este aici încă atot puternic. Dar se poate oare găsi un efort creator excepţional fără ca entuziasmul iubirii să nu fi luat parte? A se citi scrisorile adresate de Napoleon Josefinei în timpul campaniilor sale în Italia. Trebuie reamintită viaţa amoroasă a lui Cezar şi episodul Cleopatrei în viaţa sa? Chiar Iisus, nu-i împrumută Evanghelia amiciţia feminină a Mariei? Se poate uita scena din casa celor două surori, şi acest untdelemn parfumat cu care Maria spăla picioarele Stăpânului, şi că ea le ştergea cu părul său blond?

Este sentimentul pe care l-au avut toate aceste verități pe care Goethe le rezumă în ultimul verset din al său Faust:

„Das ewig weibliche zieht uns hinan... ”

Euharistia. - Cum sacramentul mariajului se referă la generațiune și amor, sacramentul Euharistiei este grefat pe instinctul nutriției, dar obiectul său este nutriția spirituală. În ochii Bisericii, Euharistia are pentru viața spiritului o importanță analogă celei a nutriției propriu-zise pentru viața fizică. La fel cum, prin nutriție, alimentele sunt încorporate în organism, prin Euharistie omul se hrănește din substanța lui Dumnezeu, Dumnezeu se încorporează în om, pentru că, prin Iisus Hristos, omul se incorporează în Dumnezeu. „De asemenea Euharistia este o incarnare și o redempțiune continuă, în același timp cu figurările în simboluri.. Grație prezenței reale, Iisus este aici, misteriosamente. Prin el, Ființa ființelor și sufletul sufletelor, Spiritul Sfânt, se unește cu noi” (22)

(22) SERTILLANGES, op. cit., p. 111.

Euharistia este un rit atât social cât și individual, căci rațiunea sa de a fi „este de a ne incorpora în Crist împreună, în numele carității, nu pur sentimental, ci organic”. Astfel, societatea care constituie Biserica ar fi efectul acestui sacrament, căci „după Sf. Toma, el furnizează unitatea corpului mistic al lui Crist”. Pâinea și vinul simbolizează foarte bine de altfel colectivitatea, prin multitudinea de boabe pe care făina le amestecă și pe care focul le unește și prin multitudinea de boabe pe care cuva le asamblează și pe care fermentația le face una. (P. 112). Pe de altă parte, prin transsubstanțiere, după consacrare, pâinea și vinul se transformă în corp și în sânge al lui Crist și ele nu mai sunt pâine și vin decât în aparență. De altfel, aceasta este adevărat nu numai ca simbol: „mâncând o bucată de pâine ordinară, respirând o floare, nu suntem cu adevărat și foarte intim în contact cu Dumnezeu? Dumnezeu este peste tot; Dumnezeu este în tot”. (P. 121). „Dumnezeu se face posedat de noi cum noi posedăm lucrurile, și-l absorbim în carnea noastră mortală, așa cum mâncăm pâinea”. Actul acestei asimilări cu totul materiale a lui Dumnezeu are totuși o semnificație foarte precisă: aceasta este că fidelul, care comunică cu Iisus Hristos, trebuie să realizeze în viața sa modelul vieții pe care i-l oferă persoana lui Crist, să reediteze în propria sa viață, pe cât posibil, perfecțiunea vieții divine. La aceasta trebuie să servească Euharistia, și ritul trebuie să ajute.

Pe de altă parte, Euharistia este de asemenea „o amintire care se reiterează, așa cum se reînnoiește iubirea într-o zi aniversară. Acesta este deci un sacrificiu, chiar dacă pur spiritual, despuiat de orice aparat sângeros și redus la realitățile sufletului. Crist se oferă aici din nou Tatălui său, și noi de asemenea îl putem oferi. Mântuirea reîncepe pentru fiecare dintre noi, adică ea își întâlnește beneficiarii și se aplică anume fiecărui suflet”. (Srtillanges, op. cit.,, p. 113).

Este deci egalmente o amintire și un simbol și Biserica recunoaște simbolismul său și îl utilizează. Numai că, ea nu se mulțumește cu simbolul și nu se oprește doar la amintire. Ea îl materializează, și, în aceasta, Biserica se conformează naturii sensibile a omului. „La urma urmelor, materia este omul prelungit, spune M. Sertillanges”. Corpul nostru, corpul lui Iisus Hristos ca al nostru, este în cea mai mare parte plămădit din făină de grâu, care este hrana noastră, și la rândul său grâul este făcut din sânge uman, câtă vreme el crește și-și dă boabele grație muncii și eforturilor umane. Aceste verități elementare sunt la baza Euharistiei.

Prin ea „eternul, spiritul intangibil se face temporar și tangibil, pentru a putea să fie primit de tangibil și de temporar. Euharistia se explică, spune M. G. Truc, prin teoria cunoașterii. Și, într-adevăr, Kant nu acordă încredere abstracțiilor ci conceptelor ca fiind fondate pe senzații”. Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu. Deci pe acest postulat se sprijină Euharistia.

Dacă protestanții reduc acest sacrament la o amintire pioasă, cea a sfinei Cine, sau la o metaforă, care nu vede că efectul unei comuniuni catolice este infinit superior, pentru că ea presupune divina prezență și concretul este infinit mai sugestiv și mai accesibil decât abstractul. Noi trebuie să recunoaștem că aici încă doctrina catolică reprezintă și exprimă veritatea plină și întreagă. Numai că, trebuie văzut de asemenea mai de aproape ce veritate se ascunde sub expresiile sale simbolice și mistice. Dacă Euharistia este la baza societății și dacă, în același timp, ea este prezumată a introduce pe Dumnezeu în om, aceasta vrea să spună, într-un langaj realist, că Euharistia reprezintă transformarea omului într-o ființă morală și spirituală sub influența comunității. Dumnezeu fiind spirit, Euharistia semnifică nutriția spirituală a omului, asimilarea culturii spirituale și morale a milieului său social. Cum Dumnezeu simbolizează comunitatea, comuniunea este deci dublu simbol al actului de penetrație a socialului spiritual în natura biologică și materială a omului. Ea este, în alți termeni, expresia simbolică a unei funcțiuni sociale prin excelență, cea a educației, a instrucției și a moralizării. Și de aceea Euharistia este un sacrament central, care exprimă incarnarea spiritului, toate celelalte sacramente nefiind decât prelungirea sau preparațiunea acestuia. Ca sacrificiu și redempțiune, Euharistia semnifică încă și acțiunea eroilor umanității, viața celor care s-au sacrificat pentru binele comunității, care au hrănit cu substanța vieții lor creațiile spiritului lor, livrată în hrana spirituală a semenilor lor.

Botezul corespunde intrării în viață. Euharistia este mai importantă decât botezul pentru că nutriția este mai importantă decât nașterea, nașterea fiind un efect al nutriției. „La spiritual, totul vine de la Euharistia de-o anumită manieră, pentru că totul vine din Crist imanent al Euharistiei”... „Botezul marchează creștinul și îl face apt pentru actele religioase... el îl face să intre în adevărata viață, viața cu Dumnezeu... el ne incorporează într-adevăr în Crist; ne face „a ne îmbrăca în Crist”. „A fi incorporat în Crist înseamnă a face parte din corpul său mistic sau spiritual adică Biserica” (Sertillange, op. cit., p. 95-96). Sensul real și precis al botezului este introducerea copilului în societate, pentru că individualitatea înflorește în sânul comunității; ea urmează, nu o precede.

De ce se folosește apa în botez? Ea simbolizează spălarea păcatelor, refuzul vechii stări de îndepărtare în care se afla rasa noastră în raport cu Dumnezeu. Botezul este o a doua naștere. Cum apa spală corpul, grația lui Crist purifică sufletul. „Când se cufundau catecumenii în ceremoniile mai complete de altădată, se vedea în aceasta de asemenea, cu sfântul Paul, un sort de moarte și de înmormântare, urmate de o înmormântare ca și cum omul păcatului era înecat și lăsat loc omului nou pe care acțiunea lui Crist îl naște” (Ibid., p. 100).

Aici încă trebuie căutat adevărul sau actul adevărat care se ascunde sub simbolul catolic. În realitate, botezul, gândim noi, simbolizează și consacră faptul intrării individului în viața socială, actul său de naștere spirituală, așa cum nașterea propriu-zisă este intrarea sa în viață pur și simplu. Omului îi trebuie o gestație socială, așa cum îi trebuie o gestație psihologică propriu-zisă, și aceasta semnifică botezul care simbolizează opera de educație și de instrucție primară. În școala primară copilul dobândește primele rudimente ale civilizației. Prin școală, el este realmente incorporat în lumea spiritului.

Confirmarea. Ceea ce tocmai am spus despre botez se aplică și sacramentului confirmării. Ce este ea? „Este un rit complementar botezului, care altădată se dădea în același timp și a cărei semnificație este aceea a unei creșteri: creșterea grației din partea lui Dumnezeu; creșterea bunăvoinței și fidelității, la creștin, cu privire la realitățile superioare. De ce se ia de două ori? Pentru că viața noastră este supusă timpului, și pentru a urma mai de aproape condițiile simbolismului, care este baza instituțiilor noastre sacramentale. Există un sacrament al nașterii spirituale: trebuie avut un sacrament al virilității spirituale a vârstei adulte, apt să acționeze fructuos și la combat”. (Sertillanges, op. cit., p. 106).

În sensul nostru, confirmarea simbolizează astăzi școala secundară, și, pentru mai multă precizie, putem spune că ea echivalează cu un examen de maturitate, ca bacalaureatul de exemplu. Ea simbolizează de asemenea majoratul. Cel confirmat „este în primul rând un perfect cetățean printr-o strictă și fermă obediență la legea socială creștină. Pentru afară este un soldat în fapt; sacramentul îl face să intre într-o stare marțială, îi sugerează un spirit de difuziune și de cucerire. I se dă a înțelege că a fi eclerat înseamnă a fi delegatul luminii pentru lumea întunecată; că a fi elevat la un plan superior al vieții înseamnă a fi invitat a ține scara altora”. (P. 107). Este ca un certificat de studiu, o licență de a preda lecții.

Aici se întrebuințează untdelemnul cum, pentru botez, se folosește apa: „Atletul antic ungea corpul său cu ulei, pentru a-l fortifica, a-l proteja, asupleza în luptele corporale. Se va admite ungerea, și uleiul, care este materie, ca semn al întăririi sufletului și al penetrării sale în luptele creștine. În plus, virilitatea creștină înainte de a se angaja să ajute viața din jurul ei, adaugă la uleiul puternic balsam, care să semnifice că pentru spiritual parfumul ce se răspândește, adică exemplul, este o forță”. (P. 108).

Extrema-ungere este ultimul sacrament, care închide viața individuală începută prin botez. El consacră moartea și imortalitatea, introducând în comuniunea sfinților și a viații eterne sufletul care iese din viața temporală, așa cum botezul introduce în viața spirituală a comunității. Uleiul însuși al confirmării fortifică omul în fața morții și îi este viaticum pentru marele voiaj. Acest sacrament, a cărei semnificație simbolică este de o importanță capitală, este destinat probabil a lua, în viitor, o amploare nebănuită. O întreagă tehnică din cele mai complicate și dificile va va înlocui figurația sa actuală, pentru a realiza efectiv ceea ce această figurație vrea să spună.

Biserica urmează fidel ritmul vieții umane și, la fiecare turnantă decisivă a acesteia, instalează o instituție rituală spre divin, pe fiecare instinct vital ea grefează un sacrament, pentru a-l îmblânzi, a-l disciplina, a-l spiritualiza. Prin Biserică, Dumnezeu nu acționează asupra oamenilor decât prin oameni și prin mijloace umane. Și de această manieră Biserica a reușit să transforme o parte din regnul vital material în regn social spiritual și din carne să creeze spirit. Aceasta se exprimă în termeni mistici atunci când se spune că misiunea Bisericii este de a deifica omul modelându-l după divinul model al lui Iisus Hristos.

În ce stă eficacitatea Sacramentelor? - Tocmai am văzut cum Biserica operează prin sacramente pentru a transforma natura umană; am examinat pe scurt acțiunea directă, socio-terapia primelor trei sacramente și acțiunea indirect sugestivă, magia, sau mai exact psihoterapia celor patru din urmă. Dar cu aceasta, problema nu este epuizată, Biserica și sacramentele n-ar avea nicio eficacitate dacă situații de ordin social și istoric, dacă un concurs de circumstanțe actuale n-ar interveni din afară pentru a determina activitatea umană făcând-o să se plieze pe sugestiile sacramentelor. Or, acțiunea Bisericii este, în ansamblul său, paralelă celei a societății și noi am putut arăta că fiecare sacrament corespunde unei funcțiuni sau unei instituții sociale esențiale. Dar acțiunea socială și exterioară, combinată cu tehnica sacramentelor n-ar fi de ajuns încă pentru a obține minunatele rezultate pe care noi le-am văzut, dacă ele nu ar găsi complicități active în profunzimea naturii umane. Dumnezeu nu ar putea acționa asupra naturii umane; în ciuda oricărei tehnici a Bisericii, el nu s-ar putea realiza în om, dacă el n-ar exista ca în germene în profunditățile naturii sale. Am văzut că acest germen se manifestă în infinitul aspirațiilor și dorințelor nepotolite, puternice și ireductibile, aspirații generale, profunde și permanente, care caracterizează și turmentează pe toți oamenii care sunt cu adevărat oameni. Tocmai aici este fondul sacramentelor, eficacitatea lor. Activitatea umană se pliază pe exigențele Bisericii pentru că ele merg în direcția acestor aspirații profunde ale omului, răspund mai mult sau mai puțin bine și mai mult sau mai puțin direct la aceste apetituri de infinit și de perfecțiune, cărora comunitatea, societatea le împrumută un concurs real și mijloace de realizare mereu mai bogate și mai puternice.

Cum acționează aceste aspirații și aceste dorințe irepresibile ale omului? Ce sort de acțiune pot exersa elementele materiale, apa, uleiul, pâinea și vinul sacramentelor? Studiul de psihologie mistică și religioasă al lui M. H. Delacroix, care a insistat mult asupra caracterului magic al riturilor și al sacramentelor și a pus foarte bine în evidență rolul pe care-l joacă dorințele în geneza și dezvoltarea lor, furnizează sugestii foarte precise asupra subiectului nostru.

„Ritul, spune el, este vehiculul forței religioase și mijlocul de realizare. El ține totodată de intenția care-l animă și de obiectele asupra cărora el trebuie să acționeze; în fondul realismului magic există această teză că ajunge la lucruri exact ce ajunge la mijloacele magice care le reprezintă, că o ceremonie produce exact ceea ce ea figurează. Un simbolism realist, astfel este forma extremă a cultului”(23). Botezul și Euharistia sunt evident cazuri magice exact ale acestei

(23)H. DELACROIX, La Religion et la Foi, p. 27

specii. Cum acționează magia lor? Care este forța sa de determinare?

„Magia n-ar exista fără dorință: unele țeluri, ardent dorite, pun în mișcare spiritul care se străduiește să le realizeze și care urmărește realizarea lor prin mijloace născute din dorință. Acțiunea dorinței este, de altfel, ranforsată adesea prin practici extatice care efațează în spirit distincția posibilului și a realului printr-o stare de verij care liberează din plin credința” (24). „În fine tradițiile se stabilesc garante ale puterii magice în general, garante ale valorii particulare a anumitor rituri... Un sentiment violent, o dorință imperioasă se acompaniază de speranță, adică de credință în viitor; în momentele cele mai intime ale dorinței, obstacolul timpului aproape dispare și obiectul sperat devine aproape real. Există, în dorință, o vie așteptare, o predispoziție a credinței”. (P. 31).

În ce fel dorința, care este în fond magie, va construi ritul sau sacramentul?

„Orice dorință este un început de acțiune; orice dorință conține planul construcției unui act cu mijlocul imaginilor și al mișcărilor; această eboșă este cu atât mai bogată și mai forte cu cât dorința este mai violentă, ea este cu atât mai exactă cu cât dorința este mai precisă. Astfel dorința exteriorizează necesarmente în gesturi ce se adresează obiectului său, și pe care îl reprezintă, cum el exteriorizează de asemenea, doar în virtutea intensității sale, în gesturi oarecare. Toate aceste gesturi, născute din dorință, sunt în strânsă relație, în dorință, în obiectul dorinței. Dorință, obiect al dorinței, presiune mecanică sau mijloc al dorinței, toate acestea formează o profundă unitate psihologică”. (Ibid., p. 32).

„A dori înseamnă a începe să îndeplinești”. „Acțiunea imediată, spontanee, pur reflexă a dorinței, se va continua, de altfel, când ea se va arăta eficace, prin imitația voluntară. Prin imitație naturală se trece totdeauna de la acțiunea naturală la convenție. Imitația voluntară, convenția, ranforsată prin tradiție, vor păstra, grație succesului și tradiției, eficacele pe care caracterul său natural îl acordă dintr-odată acțiunii imediate și puterea de constrângere care i se atribuie asupra lucrurilor”. „Iată deci dorința exteriorizată prin înseși legile ei, în gesturi și în acțiuni; iat-o exerxând asupra lucrurilor care reprezintă mai mult sau mai puțin obiectul său... Le confundă bucuroasă cu mijloacele prin care ea nu face decât să se realizeze pe ea însăși”. (op. cit., p. 32).

„... Magia explicită, această credință că gesturile, mișcărle, cuvintele, prin care se traduce dorința, au o eficacitate externă, că le corespunde ceva în realitate. Dorința prepară la o astfel de credință, am văzut-o; ea îi furnizează suportul său, mijloacele sale de acțiune; este ca și cum ea eboșează acțiunea spre care tinde, cum imitația va fi aleasă ca mijloc magic pentru a o realiza; cum semenul va vrea semenul... Dar Magia explicită schimbă valoarea relativă a acestor două elemente, dorința și lucrul; ea merge direct la lucru și ea gândește obiectiv gesturile dorinței, ca mijloace simbolice ale lucrului, proprii a le produce”. (P. 35).

„Dorința constrânge lumea la mijlocul practicilor a căror eficacitate este atot-puternică. Există deci în Magie o vastă anticipare a experienței, un exces de subiectivitate care debordează în obiectivitate, un sort de hiperadaptare, dacă se poate spune, care previne realitatea, ceva ca această atenție expectant care creează imaginea halucinatorie a semnalului. Acțiunea, prea intens preparată, se descarcă în mişcări, în credință, în doctrină. Ea se proclamă ea însăși. Căci ceea ce afirmă magia este cauzalitatea dorinței cu mijlocul intermediarilor ieșiți din dorință; deci credința pe care lumea subiectivă poate s-o prefacă în lume obiectivă prin punerea în operă a forțelor obiective care se supun dorinței”. (P. 37).

Aceasta explică perfect cum apa purifică sufletul curățându-l de păcat, și cum uleiul și balsamurile care se folosesc în confirmare și în extrema-ungere - și pe care atleții le folosesc înaintea jocurilor – cum uleiul și balsamurile fortifică fidelii înaintea vieții și mai ales înaintea morții (25).

(25)Iată cum rezumă DELACROIX înflorirea psihologică a magiei în rituri şi sacramente.

„ Magia construieşte rituri eficace: puterea dorinţei, puterea naturii se unesc sub masca virtuţii magice pentru a forma această eficacitate. Magia operează asupra unei forţe semi-spirituale, semi-mecanice. Un Dumnezeu impersonal, fără nume, fără istorie, imanent lumii, analog totodată elanurilor şi afectivităţii umane şi a vieţii măsurate a lucrurilor, difuzat într-o multitudine inumerabilă de obiecte, astfel este noţiunea semi-practică, semi-speculativă, pe care el se sprijină, noţiune care nu este decât obiectivarea mentală a unei practici mai întâi entuziaste şi exasperate. Ca substanţă metafizică, această realitate religioasă iniţială este dedesubtul tuturor formelor determinate: Suflet, Natură, Societate... orice divinitate este o individualizare a acestei forţe religioase, construită de spirite ele însele mai bine individualizate şi care se spiritualizează. Ritul atot-puternic se dispensează de Dumnezeu. Slăbirea legăturii ritului şi a efectului său suscită pe Dumnezeu... Cultul se mută astfel între acţiune magică şi sugestie spirituală, fără ca una din aceste două forme să fie vidată în întregime de cealaltă” (p. 45).

„De-o manieră generală, sacramentul aduce sau augmentează în suflet graţia sanctifiantă; şi mai mult, fiecare sacrament conferă sufletului graţii speciale în vederea unor scopuri speciale: fiecare sacrament are misiunea sa particulară, aceasta chiar care face obiectul instituţiei sale, pe care el o reprezintă prin materia sa şi pe care o enunţă prin forma sa. Această fragmentare a graţiei a ajuns la doctrina celor şapte sacramente, consacrând principalele momente ale vieţii profane şi marcând în consecinţă etapele decisive ale vieţii spirituale” (p. 50). „ ...Din moment ce Dumnezeu operează virtutea sacramentului, această virtute este conformă puterii lui Dumnezeu; puterea însăşi a lui Dumnezeu se depune pe materia sacramentală; un sacrament este al Graţiei solidificate care se dizolvă în interiorul fidelului. Acţiunea materială a sacramentului decurge din absoluta putere care-l fondează. Eficacitatea sacramentului vine de la Dumnezeu însuşi, prin instituţia lui Iisus Hristos”.

Tehnica Bisericii este sugerată prin profundele aspirații ale sufletului uman; și forța acestor aspirații explică acțiunea sacramentelor asupra activității umane și pretenția lor de a deifica omul. La rândul lor, aceste aspirații corespund, cum deja am arătat, atributelor principale ale naturii divine; ele sunt, în om, ca tot atâtea pietre de așteptare pentru divinitate, fundamentele lui Dumnezeu în natura umană. Singur omul este religios printre creaturile vivante; pentru că numai în el aceste pietre de așteptare există și se manifestă transformându-se în speranță. Dar profundele aspirații umane nu acționează eficace decât atunci când ele sunt alimentate și transformate în instituții prin evenimente istorice care pun în mișcare conexiunile sociale exterioare. Atunci sacramentele realizează pe Dumnezeu în om, pentru că divinul care este în adâncul naturii umane tinde să se dezvolte, să se expliciteze. Omul se supune deci sacramentelor, Bisericii, pentru că el se supune propriilor impulsiuni, trezite de conexiuni sociale pe care le transformă în credință. Dumnezeul embrionar care este în el este sursa acestor dorințe infinite și se dezvoltă prin acțiunea Bisericii care deifică omul. Euharistia este prezumată a introduce pe Dumnezeu în om prin acțiunea magică a pâinii și a vinului, pentru că Dumnezeu se găsește deja acolo în potență. Nimic mai logic și, atunci, mai real de asemenea, decât eficacele sacramentelor și al riturilor, căci, edificând pe Dumnezeu în om, ele realizează de asemenea, chiar dacă de-un fason iluzoriu, adică în speranță, obiectul acestor aspirații, al acestor dorințe. Iluzia este cea mai mare forță creatoare din lume, atunci când ea este constantă, dar cu condiția ca un determinism istoric s-o provoace, s-o trezească, pentru a o transforma astfel în speranță, în credință și în fine în acțiune.

Spre sfârșitul republicii Romei, a existat o primăvară excepțional de fecundă în evenimente istorice și religioase, sursă abundentă de credință și de grație divine; tot astfel, înainte și după războiul mondial noi am traversat un sezon asemănător, provocat de circumstanțe istorico-sociale analoge celor din primul secol al erei creștine. Poate, în acest timp de asemenea, embrionul divin conținut în umanitate să crească, să se dezvolte, și credința să sufere o renovare care o va vivifia și o va face să acționeze.

Poate aceasta explică mișcarea neo-mistică a acestor timpuri.

 

 

Dumitru Drăghicescu (1934)

Tr. George Anca (2014)