IDEOLOGIA GRAȚIEI ȘI A LIBERTĂȚII de Dumitru Drăghicescu

Traducere George Anca

Și în primul rând, să vedem mai precis cum prezintă teologia funcționarea grației, operațiunile sale.
    Grația obișnuită – am văzut – are drept rol de a modifica sufletul nostru, de a ne face să participăm la natura și viața divine, de a face din noi copii ai lui Dunezeu. În plus, se folosește termenul de „grație actuală” prntru a distinge „aceste iluminații, aceste inspirații, aceste acte fugitive ale imaginației sau ale memoriei, care sunt principiul acțiunilor virtuoase și supranaturale, ordonate la sanctificarea noastră” (7).

    Iată, după un teolog dintre cei mai autorizați care este exact importanța grației: „Dacă Dumnezeu ne refuza concursul său în ordine naturală, noi n-am putut nici măcar să mișcăm degetul mic. Astfel Dumnezeu ne trimite fără încetare grația sa, sub formele cele mai variate, suntem anvelopați de o rețea de grație. Nu trece nicio zi fără ca grația lui Dumnezeu să nu acționeze asupra inteligenței noastre pentru a-i sugera gânduri bune, asupra voinței noastre pentru a excita binele și a-i da forța să reziste la rău, asupra inimii noastre pentru a o atinge suav și a-i inspira sfinte afecțiuni”. Rețeaua grațiilor de orice sort ne acoperă deci la fel de minuțios și complet ca rețeaua cauzelor. Determinismul științei nu este mai riguros decât cel al grației. Numai că, cel al grației este mai nuanțat decât determinismul cauzelor. Există mai multe sorturi de grații. Se cheamă grație operantă cea prin care Dumnezeu bate, întru început, la poarta inimii „pentru că Dumnezeu operează în noi fără noi această iluminare bruscă a inteligenței sau a voinței... apoi grație suficientă cea care este de ajuns pentru a ne face să acționăm supranatural și pe care o putem respinge sau nu. Dacă o respingem, ea devine insuficientă, dar din greșeala noastră; ea era suficientă... (8)”, și apoi

(7) PRUNEL, La Grâce, p. 205

(8) Ibid., p. 206.

„grația adjuvantă, se numește de asemenea grație cooperantă, pentru că de această dată Dumnezeu acționează în noi cu noi;... sau încă grație eficace, pentru că omul consimte la ea, cooperează cu ea, și triumfă cu ea asupra dificultății, fie pentru a face bine, fie pentru a evita răul” (p. 207).

        Natura umană, lăsată în de ea, și, precizăm, natura animală a omului ca individ nu este deloc capabilă a se surmonta, a deveni înțeleaptă și a-și dezvolta facultățile, a se perfecționa moral, intelectual. Pentru orice progres moral, natura umană, biologică, nu este de ajuns și ajutorul supranatural, altfel spus grația actuală, îi este necesară. Există în doctrina grației două mari dificultăți, două contradicții, care au fost sursa mai multor erezii și față de care rațiunea teologilor, în toată onestitatea, se declară incapabil să le explice. Aceste două dificultăți sunt de altfel două probleme conexe și, în ultimă analiză, se pot reduce la la cele ale libertății umane și a meritului.

      Grația și Libertatea. - Să vedem mai întâi cum se pune această problemă în teologia catolică; vom vedea apoi dacă ceea ce păstrează misterios nu se va eclera la lumina ipotezei noastre.
        Este evident că raportul dintre ceea ce se poate numi determinismul grației cu libertatea persoanelor este formulat de o manieră confuză și contradictorie. Câteva texte arată o tendință de a înclina spre determinism; „Ca grația să fie victorioasă ori învinsă, în asemenea ocazie, rămâne adevărat că virtutea Sfântului Spirit, de unde grația emană, operează în voințele oamenilor ceea ce vrea ea, când vrea ea, invincibil” (9). „Urmează oare că, pentru a fi invincibilă, eficacitatea grației

(9) J. LAPORTE, Les vérités de la Grâce, p. 416.

asupra voințelor ar aboli liberul arbitru? În nicio manieră. Ar fi nebunie sau rea credință de a confunda ideea de grație cu ideea îngrozitoare de grație necesitantă. Dumnezeu n-ar fi atotputernic dacă puterea sa ar distruge libertatea omului; căci atunci el n-ar putea face oamenii să acționeze de o manieră morală și meritorie, pentru care sunt necesare libertatea și efortul”.

        Sufletul, se spune, „trebuie să păstreze puterea de a forma rezoluții opuse”, ceea ce înseamnă că omul poate refuza cooperarea. „Pentru a pune în mișcare voința grația nu utilizează ca să zicem așa decât o parte a acestei forțe imense. Determinând infailibil voința, ea îi lasă o putere infinită de a nu face ceea ce ea o determină să facă” (Laporte, op. cit., p. 414-416).

        Dar ceea ce ar putea părea bizar, chiar dacă asta ar fi foarte comprehensibil, este că doctrina face un efort asupra ei înseși pentru a răsturna ordinea naturală a termenilor contradictorii. Ea obligă pe Dumnezeu sau grația sa a se supune voinței umane: „Dumnezeu, operând în voința noastră, trebuie să opereze conform naturii acestei voințe... când el ne face să vrem, prin grația sa, altceva decât fericirea, El face ca noi să-l vrem de parcă am aparține voinței, acționând ca stăpâni ai acțiunii noastre și voind pentru că noi voim” (418). Și pentru a salva logica, în disprețul logicii, doctrina creștină merge până la capăt cu contradicția: „Dumnezeu și grația lui nu pot opera în noi decât conform naturii noastre, voinței noastre; atot-puternicia sa trebuie să aibă drept efect salvgardarea libertății noastre, și El nu este stăpânul nostru decât atât cât rămânem stăpâni ai noștri
înșine.” Ce e de zis, dacă nu că el se confundă cu noi și că el nu există decât în noi?

        Și proba că este așa o oferă Sf. Toma, „pentru că voința este transformată de către Dumnezeu, aceasta nu exclude ca ea să se miște prin ea însăși... moțiunea divină nu este exterioară voinței umane... Dumnezeu o face dinăuntru... penetrând de așa manieră inima voinței noastre, de care el dispune mai absolut decât dispunem noi de ea, încât acțiunea Sa se amestecă și se confundă cu a noastră, este toată împreună cu El și cu noi.”

      Doctrina lui Sf. Bernard. - După Sf. Bernard, „Dumnezeu operează în noi aceste trei lucruri: a gândi, a vrea, a acționa. Primul, fără noi, al doilea, cu noi, al treilea, prin noi”. Căci „inspirându-ne o bună gândire, el ne previne reaua noastră voință; el se unește în noi prin consimțământul pe care-l formează în ea, alăturându-se consimțământului puterii de a executa ceea ce noi am hotărât, acțiunea noastră exterioară face cunoscut în afară divinul uvrier care muncește interior în noi”. „Grație și liber arbitru se unesc inseparabil la fiecare din aceste efecte. Liberul arbitru face tot și grația de asemenea face tot. Niciun partaj între grație și liber arbitru. Cooperarea lor este ceva inefabil. Tot ce se poate spune este că această cooperare se reduce la una singură și aceeași operațiune...” (P. 420). „... Când determinarea noastră vine de la Dumnezeu, ea nu vine dintr-un principiu interior, ci dintr-un principiu care, urmând cuvântul celebru al Sf. Augustin, ne este mai intim decât noi înșine: intimior intimo meo... Când Dumnezeu ne face să acționăm, acțiunea pe care el o trage din noi este mai naturală decât cât cea pe care o naște voința noastră lăsată în de ea”. Acesta este precis cazul tipic, ideal, al unei armonii prealabile. Se merge chiar mai departe: „a ceda grației este deci, încă, și cu atât mai mult decât atunci când se cedează concupiscenței, a se decide prin propria sa alegere: nu este deci necesar de a fi în principiu liber” (10). „Această grație care precede caritatea obișnuită și toate bunele opere este Dumnezeu însuși

(10) Găsim o mai amplă ilustrare a acestei teze în descrierea legăturii care uneşte „cele două naturi în sânul verbului incarnat”. (LAPORTE, op. cit., p. 432). „În Iisus Hristos, spune BOSSUET, omul absolut supus direcţiei divine a Verbului, care îl elevează la sine, nu are decât gânduri şi mişcări divine. Tot ce gândeşte el, tot ce spune este animat de Verb, condus de Verb, demn de Verb. Există două voinţe în Crist şi voinţa umană nu este în el în mâinile voinţei divine un instrument pasiv şi inanimat; ea are o mişcare proprie pentru că cele două voinţe umană şi divină după natura lor şi după operarea lor au fost unite inseparabiliter... unire care este incarnarea însăşi” (p. 436). Or, ceea ce este adevărat despre cele două naturi în Iisus Hristos este adevărat în toţi creştinii. „În fond, la cel mai umili dintre creştini, coborârea graşiei reproduce în vreo manieră incarnarea Fiului lui
Dumnezeu; ... Prin graţie începe în noi în prezent această transformare a omului în Dumnezeu care va fi consumarea sa în glorie. Prin ea, divinitatea se revarsă în sufletul nostru, se răspândeşte, umple orice parte, animă întocmai cum sufletul noastru ne animă membrele... Prin ea noi trăim în Dumnezeu şi el trăieşte în noi”. (p. 436). „Voinţa noastră, când ea acţionează bine, adică atunci când ea acţionează prin graţie, nu există nimic să nu trăiască în Dumnezeu, noi nu avansăm decât atât cât ne împinge el, nu ne dăm consimţământul decât când el îl trage din noi. Dumnezeu se roagă în noi, Dumnezeu acţionează în noi”.

acționând în noi” (11). Aceasta explică de ce „grația este eficace prin ea însăși și totuși nu

(11) J. LAPORTE, op. cit., p. 421.

prejudiciază libertatea noastră... Prin aceasta, se precizează caracterul iubirii care face esența grației” (P. 426). Fără îndoială, dacă, așa cum se întâmplă a se spune, „grația care precede caritatea obișnuită este Dumnezeu acționând în noi” doctrina creștină confirmă, prin aceasta, cum caritatea, ca iubire a aproapelui, adică iubirea oamenilor în Dumnezeu, este, în fond, într-o conexiune cauzală inextricabilă cu grația divină. Caritatea, solidaritatea, cooperarea tuturor cu toți în comunitate, aceasta furnizează fondul grației, al puterii grației divine. La fiecare pas, veritatea izvorăște din ea însăși texte ale doctrinei creștine.

        Libertatea omului nu se salvează decât făcând din Dumnezeu ceea ce este cel mai intim omului, naturii umane, în care se confundă umanul și divinul de așa manieră încât nicio distincție între unul și celălalt să nu fie perceptibilă. Nu este aici cea mai eclatantă confirmare a ipotezei noastre umano-divine?

        Acordul între Dumnezeu și noi este atât de real, profund, total, încât ni se spune „că trebuie să ne rugăm ca și cum totul ar depinde de Dumnezeu și să acționăm ca și cum totul ar depinde de noi” (Ibid., p. 428-429).

          Or, dacă este adevărat că trebuie acționat ca și cum totul ar depinde de noi, la ce bun să te rogi? Și dacă trebuie sperat numai în Dumnezeu, la ce am acționa din toată puterea noatră și am depune toate eforturile? Nu s-ar zice că una din două realități nu există realmente fie că ea există numai prin cealaltă? Din două lucruri unul: sau omul nu există, sau Dumnezeu nu există ca o ființă dată, separat, în afara omului. Dar singurul lucru material și prezentamente cert este existența omului. Dacă Dumnezeu există, el nu poate exista altfel decât prin om. A spune că trebuie acționat ca și cum totul depinde de noi înseamnă a spune că existența însăși a lui Dumnezeu depinde de noi. Trebuie realizate actele pe care un Dumnezeu existent ni le-ar impune, pentru ca el să se realizeze prin aceste acte însele, ceea ce vrea să spună că Dumnezeu nu se realizează în umanitate decât prin bunele noastre acțiuni.

D. DRAGHICESCO  -  ADEVĂR ȘI  REVELAȚIE, Paris, (1934), p. 923-929. Tr. de George Anca