Reminder COLOCVIILE DE MARȚI

Primarul Sectorului 2 are deosebita plăcere să vă invite

         Marţi, 25 septembrie 2012, orele 17.00 la evenimentul cultural

Colocviile de Marţi –In memoriam Avram Iancu

Evenimentul va avea loc la Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională

Str. J.L. Calderon nr.39

Mihai Eminescu, Geniu pustiu: „Împăratul Codrilor bătrâni şi a munţilor suri şi sterpi aduna pe vulturii din vizuinele lor stâncoase împregiurul flamurei româneşti. În creierii împietriţi ai munţilor şi-n aerul lor cel rece, flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei”. Din Testamentul lui AVRAM IANCU: „Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, ca speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu stiu cate zile mai pot avea ; un fel de presimţire îmi pare ca mi-ar spune, ca viitorul este nesigur. Voiesc dar şi hotarât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul natiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi ; tare crezând, că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile natiunii mele.” Calendar, septembrie 2012: Bicentenar Eudoxiu Hurmuzachi (29 septembrie 1812 – 10 februarie 1874); Avram Iancu, 140 ani de la moarte (1824 – 10 septembrie 1872) ; Ion Agârbiceanu, 130 ani de la naştere (12 septembrie 1882 – 28 mai 1963); Centenar Michelangelo Antonioni (29 septembrie 1912 – 30 iulie 2007). Inaugurăm Teatrul de Poezie, iniţiat de George Anca, Puşi Dinulescu, Gabriel Gheorghiu,Vasile Menzel, Vasile Pupeza.

Invitaţi: Irina Petrescu, Vali Niculescu, Elena Negreanu, Tatiana Iekel, Maria Butaciu, Elisabeta Isanos, Sorana Gorjan, Isabella Alexandrescu, Esha Beteille, Alexandra-Maria Citirigă, Aluna Nottara, Viorica Vatamanu, Doina Gheorghiu, Lucia Negoiţă, Victoria Dumitriu, Elena Liliana Popescu, Ofelia Ichim, Ioana Ene-Mihail, Augustina Constantinescu, Irina Velcescu, Bianca Floarea, Maria Rotaru, Julieta Strâmbeanu, Angela Bilcea, Doina Boriceanu, Veronica Anghelescu, Mariana Gurza, Adina Dumitrescu, Puşi Dinulescu, George Astalos, Marian Popa, Gabriel Gheorghiu, Vasile Menzel, Vasile Pupeza, Nicolae Băciuţ, Ion Coja, Corneliu Zeana, Dimitrie Grama, Neagu Udroiu, Paul Tutungiu, Florin Costinescu, Vladimir Udrescu, Vladimir Pesantez, Doru Moţoc, Felix Sima, Cornel Berbente, Ion Andreiţă, Vasile Andru, George Lupaşcu, Florentin Smarandache, Ben Todică, Surender Bhutani, Deepak Maheshwari, Vasile Boji, Mihai Stan, Gheorghe Neagu, Nicolae Tomoniu, Ion Soare, Ion Măldărescu, Nicolae-State-Burluşi, Nicolae Drăgulănescu, Candid Stoica, Florin Epure, Constantin Poenaru, Mihai Petrovici, Sorin Stratilat, Eugen Racoţi, Alexandru Hasnaş, Emanuel Engel, Petru Costinescu, Neculai Hilohi, Sebastian Văduva.

Amfitrion: Dr. George Anca

Intervenţii:

-      Ben Todică: Noi trebuie să ne schimbăm

-      Vasile Pupeza: „Împăratul Codrilor” - „Unicul dor al vieţii mele”

-      Puşi Dinulescu: Eclissi. Omagiu lui Antonioni

-      Lucia Negoiţă: Vedere din poem. Omagiu Constanţei Buzea

-      Doina Boriceanu: Retro

-      George Anca: Mihai Eminescu, traducător al lui Eudoxiu Hurmuzachi

Teatru de Poezie: Testamentul lui Avram Iancu; Mihai Eminescu: Geniu pustiu; Lucian Blaga: Avram Iancu; Edgar Allan Poe: Clopotele; Annabel Lee, în româneşte de Ionel Zeana - Interpretare: Vasile Pupeza. Recital Ioana Ene-Mihail: În numele iubirii

Lansare:

·         Corneliu Zeana: Nu trădaţi, vă rog, Ideea Europeană

·         Ionel Zeană: Florilegiu, Academia Internaţională „Mihai Eminescu”

·         Stelian Tăbăraş: Vieţi de trăit

           

Testamentul lui Avram Iancu

"Ultima mea vointa !Unicul dor al vietii mele e, sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care dupa puteri am silucrat pâna acuma, durere fara mult succes, ba tocmai acuma cu întristare vad, ca sperantelemele si jertfa adusa, se prefac în nimica.Nu stiu câte zile mai pot avea; un fel de presimtire pare ca mi-ar spune, câ viitorul estenesigur. Voesc dara si hotarât dispun ca, dupa moartea mea, toata averea mea miscatoare sinemiscatoare sa treaca în folosul Natiunii, pentru ajutor la înfiintarea unei academii de drepturi,tare crezând, ca luptatorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Natiunii mele. “

*

(Folclor)

,,Când pe Iancu-l pomeniţi

Fiecare din voi stiţi,

Cu lacrimi în ochi sub frunţi

Să-l pomeniţi în gerunţi;

Numele când i-l rostiţi,

Ca pe-o rugă i-l soptiţi,

Ca pe-o rugã-n gând mereu

Ca pe bunul Dumnezeu.”

 

*

Avram Iancu

                         de Lucian Blaga

,,Sus pe cer un vultur zboară

Si se-nvârte ca-ntr-o doară,

Peste padini şi pădure,

Cu pliscul ca de săcure,

La un pom prelung priveşte,

Si de-asupra-i se opreşte.

Pomul e rotat frumos,

Vulturul e bucuros,

Pe o creangă lin se-opreste,

Se opreste şi-odihneşte,

Pânã când un vânãtor

Îi curmă falnicul zbor.

Pasărea căzu din pom

Si se prefăcu în om!”

Geniu pustiu
de Mihai Eminescu

*

Dar acest amor timid ca al columbilor de argint cade în anul durerii 48. La ce trebuia să cadă atuncea? La ce? Oare [nu] putea anul acesta să treacă fără amoruri? Începuse a fierbe în toată Transilvania, și primăvara cea vergină a adus flori frumoase și zile de aur, însă pentru ghicitorul profund ce-ar fi cutreierat câmpiile înflorite ale Transilvaniei ele s-ar fi părut profunzi și întunecați ochi d e mort. Asprul arhangel al răzbunării părea că pătrunde prin aerul ei cel amețit și bolnav. Ungurii cugetau încă o dată, dar astăzi pentru ultima oară, cum că prin uniune și furci vor stânge pe români de pe fața pământului, credeau cum că vor putea unguri piatra rece și izvorul vergin, că vor putea unguri codrul cel bătrân și maiestos, că vor putea pune ideea uniunii ungare în creierii cei bătrâni și înfricoșați ai munților, creieri ce începeau, ce începuse a se înfierbânta de-o idee uriașă și sublimă: Libertatea. Ei credeau, și au crezut-o pentru ultima oară, cum că bătrânii și înviforații garzi ai cetăței Transilvania — munții cu capete de piatră — vor dormi și-acum somnul lor etern, nu se vor trezi la urletele cele false ale descreieraților care inventau imperii și 16 milioane de unguri, care din fericire pentru lume nu există decât în oarbele fantasmagorii ale unor nebuni. Ci garzii regi s-au trezit. Freamătul codrilor ce dezghețau din seculara lor amorțire freamătul aripelor de fier ale vulturului român a speriat pe inamici — azi îi sperie somnul acestui vultur, căci nu știu la a câta potență va ridica acest somn puterile sale. O, inamicii noștri s-au temut totdeauna de noi, dovadă că secol cu secol a conspirat pe față și-ntr-ascuns contra existenței noastre, și aceste conspirări toate n-au servit decât spre a ne împietri, spre a ne-ncremeni în existența noastră. De ne punea alături cu ea, de ne deschidea amândouă portalele de aur ale privilegiilor și ale drepturilor ce erau numai ale lor, cine știe dacă, moleșiți și răsfățați, nu deveneam unguri. Compatrioți, vă mulțumim pentru ura voastră seculară și ardem de nerăbdare după ocaziunea în care să v-o mulțumim astfel încât s-o țineți minte pentru eternitate. Cât pentru patria ce voi o numiți maghiară, cată să aibă cineva insolența unui ungur pentru de-a o mai numi astfel — cât pentru noi cată să aibă cineva ignoranța unui Rössler, care ne face imigrați, astfel însă încât cei imigrați să fie 10 milioane, iar cei din izvorul emigrării numai 800.000. În fine, insolență ungurească sau ignoranță pedantă nemțească; una din două e de trebuință pentru ficțiunile mari ale imperiului unguresc și a nimicniciei românilor. Și ce-au adus peste Transilvania cu scâlciatele lor idei? Moartea cea oarbă care-i secera cu miile și ura cea cumplită a celorlalte popoare contra a tot ce-i maghiar! Și toate astea le propagau deșerții în numele poporului maghiar care, bun și blând cum sunt toate popoarele, până-n marginile unde nu l-au amețit, părea predestinat să trăiască în pace și-n frăție cu românii. Dar ei au explicat rău și fals foile cărții Destinului și au pătat șirurile sale cu sânge. Senina dicțiune a lui Dumnezeu: ...trăiți în pace, căci sunteți singurele națiuni eterogene în oceanul panslavismului, această dicțiune ungurii trebuiau s-o întoarcă și s-o traducă spre pierzarea lor. Ei au vrut-o, nu noi!

În țara toată mișcarea română — antiunionistă fierbea în clocotul cel mare. Adunarea din duminica Tomei, preparatorie, fusese; fusese și adunarea cea mare din Câmpul Libertății, unde flamura reînvierii sfâșia aerul cu tricolorul său. Virtus romana rediviva!

Luasem parte cu Ioan la toate acele manifestări de viață ale națiunii — etern unice în felul lor — și apoi ne-am întors la locul turbure a studiilor noastre. Dar cine mai putea studia ceva! Capetele noastre prinsese foc, fața cea palidă a lui Ioan se-nroșise de-un roșu ofticos și bolnav, căci în inima lui fierbea amorul cel mare al națiunii.

*

Venise toamna și-ngălbenise codrii din umerii bătrânilor munți, pe vârfurile lor negurile deveneau mai dese — în fine, într-o zi ne pomenirăm cu cei întâi fulgi de zăpadă înecând cu puful lor de argint aerul neguros și rece al munților. Prin sate colinda vestea cum că se ridicase românii împotriva ungurilor și Împăratul Codrilor bătrâni și a munților suri și sterpi aduna pe vulturii din vizuinile lor stâncoase împrejurul flamurii românești. În creierii împietriți ai munților și-n aerul lor cel rece, flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei.

Într-o noapte am văzut un spectacol măreț. În culmile munților, pe frunțile lor de piatră, care de care

mai înălțate, se aprindeau, unul câte unul, focuri mari, părea că munții înșiși se apri[n]sese. Împrejurul focurilor vedeai șezând cete întregi de oameni, lăncile culcate pe umere străluceau în aer... lănci de coase care-n urmă erau să devie spaima inamicilor. Din creștetele munților românii slobozeau roți înfășurate-n paie și aprinse, care se rostogoleau cu o repejune demonică până se pierdeau hăulind în prăpastiile adânci, în inima pământului. Buciumele sunau din vârfuri astfel încât ți se părea că sufletele de aramă a munților se trezise și sunau a moartea lumii. Culme cu culme ardea, atâția uriași ochi roșii, câte unul pe o frunte de deal. Codrii bătrâni trosneau amorțiți de iarnă, stelele și luna erau mai palide-n cer, cerul însuși părea mai sur. Era unul din acele spectacole mărețe, din acele tablouri uriașe pe care numai Dumnezeu le poate zugrăvi pe tabla întinsă* a lumii înaintea ochilor uimiți și a inimii înfrânte.

Revoluțiunea pătrunsese-n munți. La noi, care eram mai în poalele munților, veneau honvezii ca să recruteze oameni tineri, însă aceștia o apucase de mult la Iancu. Oamenii mai maturi așteptau ca eu să mă fac pribunul (tribunul) lor, însă eu, în starea în care eram, am fost nesimțitor și impasibil pentru aceste cauze mari. Cu toate astea satul era adeseori vizitat de către tribunii lui Iancu, adesea cete întregi găzduiau peste noapte pe la noi, spre-a pleca înspre ziuă iar, fără ca honvezilor să le fi trecut prin minte ca să-i surprindă cândva. Însă într-o noapte auzii împușcături prin vecini. Speriat, sar din așternut, ies afară și mă sui pe gard, ținându-mă de parii lui, astfel încât dominam cu privirea asupra unei părți din casele vecine. Văzui o casă înconjurată de honvezi și pe unii trântind cu paturile puștii în ușa casei, pentru a-i sforța intrarea. Dar în momentul acela văzui fulgerând prin ferestrele casei împușcături și [auzii] vaietele celor ce-o înconjurase, ușa se sparse cu repejune și dinăuntru ieși [un june] cu capul gol, cu sabia-n dinți și mâinile-narmate de pistoale-ntinse, pe care le slobozi drept în capetele celor ce stăteau în ușă. În urma lui o ceată de oameni înarmați cu lănci împungeau în dreapta și-n stânga și, răzbind prin ei, fugiră mereu până în risipiturile unei stânci, prin care pierzându-se nu vedeai în lună decât oțelul țevilor întinse și împușcăturile trimise în cei ce acuma cotrobăiau prin casă.

*

Nu voi uita niciodată acel spectacol unic în felul său. Între-acestea ungurii devenise nesuferiți. Bănuiala și adeseori nici aceea era destul pentru ca cineva să fie spânzurat or[i] împușcat. Moartea devenise starea cea normală, viața — starea cea anormală a omului. Ei prădau satele cele românești în modul cel mai barbar, omorau fără mizericordie femeile și copiii, păreau a se-ntrece care pe care în cruzime și-n grozăvie. Ce era dar mai natural decât ca românii, împinși de răzbunare, să ceară

dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Ungurii nu pusese-n scenă pe-atâta o revoluțiune, pe cât un brigandagiu, o hoție ca să zic privilegiată — și o hoție cu-atât mai scuzată, cu cât ea se exersa asupra unei națiuni de paria — asupra românilor. Numai că-și găsise oamenii! Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi! Asta era și deviza lăncerilor — și ei măsurau cu măsura cu care li se măsurase lor. Românii nu prădau, ei ucideau. Oamenii nu se numărau după ranguri, ci după capete, căci coasa nu știa diferență între capul creț și negru al magnatului și-ntre capul de câine al honvedului. Era teribil acest popor când își scutura lanțurile lui de fier, teribil ca varga lui Dumnezeu. Și oare nu sunt toate popoarele așa? Blânde și pacifice în timp de pace, fizionomia bonomă, ochii sinceri, statura aplecată de sarcina cea grea a vieții. Dar vezi-le în revoluțiune! Vezi profunditatea acelui suflet teribil care zăcea sub masca bonomiei, vezi cum presupune, de nu știe, injuriile trecutului, vezi cum aruncă lanțurile mâinilor sale în fața stăpânilor fără de suflet. Și se tem stăpânii fără de suflet și-și dau averile ca să-și scape viața. Ci omul din popor nu vrea averile, geaba l-ai umplea cu aur, geaba l-ai îmbrăca în mătase. Pâinea ce i-ai luat-o de la gura copilului i-ai cântări-o cu aur, lacrimile lui de venin și sudorile lui de sânge i le-ai răscumpăra cu surele mărgăritare ale Orientului; ci el nu vrea aurul și mărgăritarul tău, el vrea viața ta! Și cine-ar găsi-o nedrept, cine rău? E o lege în natură care să nu scuze? E o lege în natură care să nu-ți dea drept când tu ucizi pe cel ce ți-a biciuit secoli pe părinții tăi, pe cel ce ți-a ars în foc pe străbunii tăi, pe cel ce umple fântânile și râurile cu copilul sufletului tău? Legile care compun fundamentul eticii chiar te-ndreptățesc de-a cere cât ți s-a luat, de-a face cât ți s-a făcut, pentru că numai așa se poate restitui echilibrul, dreptul pe pământ. Dar virtutea ar cere să nu-l ucizi. Nimeni nu-i obligat să fie virtuos, fiecine să fie drept — și când sentința acelui drept nu găsește carnefice, fă-te singur carneficele ei. Un om ucis, o literă necitită; un oraș de ars, o pagină de-ntors — iată cartea de legi a revoluțiunilor, a dreptății lui D-zeu!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (Aici sunt mai multe pagini rupte din manuscriptul lui Toma. Or[i] că le-a găsit de bine a le rumpe, or[i] că vro mână streină căruia i le dedese el să le citească a avut indiscrețiunea de-a le găsi într-atâta de interesante încât să le rumpă spre păstrare. În orice caz nouă ne pare rău de-a nu fi în stare să dăm cont publicului despre ceea ce conțineau acele pagini; ci vom continua cu urmarea de unde-o găsim și noi:)

Edgar Allan Poe:

     Annabel Lee

It was many and many a year ago,
In a kingdom by the sea,
That a maiden there lived whom you may know
By the name of ANNABEL LEE;
And this maiden she lived with no other thought
Than to love and be loved by me.

I was a child and she was a child,
In this kingdom by the sea;
But we loved with a love that was more than love-
I and my Annabel Lee;
With a love that the winged seraphs of heaven
Coveted her and me.

And this was the reason that, long ago,
In this kingdom by the sea,
A wind blew out of a cloud, chilling
My beautiful Annabel Lee;
So that her highborn kinsman came
And bore her away from me,
To shut her up in a sepulchre
In this kingdom by the sea.

The angels, not half so happy in heaven,
Went envying her and me-
Yes!- that was the reason (as all men know,
In this kingdom by the sea)
That the wind came out of the cloud by night,
Chilling and killing my Annabel Lee.

But our love it was stronger by far than the love
Of those who were older than we-
Of many far wiser than we-
And neither the angels in heaven above,
Nor the demons down under the sea,
Can ever dissever my soul from the soul
Of the beautiful Annabel Lee.

For the moon never beams without bringing me dreams
Of the beautiful Annabel Lee;
And the stars never rise but I feel the bright eyes
Of the beautiful Annabel Lee;
And so, all the night-tide, I lie down by the side
Of my darling- my darling- my life and my bride,
In the sepulchre there by the sea,
In her tomb by the sounding sea.

La eveniment participă scriitori, artişti, ziarişti şi  membrii Centrului.

În speranţa că veţi da curs invitaţiei noastre, vă aşteptăm cu drag.

Cu deosebită consideraţie,

Primarul Sectorului 2,

Neculai Onţanu