George
Anca
SALOANELE
DOAMNEI RATLOW (3 - 7)
3
Minunat
prevestitoare mai sunt glasurileoaspeţilor din saloanele noastre, domnule
Ratlow.
Eu m-am
bucurat cel mai cel mai văzând că urci, aici, pe terasă, doamna mea Ratlow.
Te
aşteptam, urcam treptele aşteptându-te, doar n-ai uitat obiceiul meu la toate
balurile saloanelor noastre.
Îl ştiu,
spre fericirea lor, şi oaspeţii, aşteptându-te jos, la rându-le, până când o să
li se pară că întârzii şi muzica, fără tine, a rămas părăsită. O seară ca niciodată,
doamnă Ratlow. Valuri de saloane, pe vremuri şi curând, nu răpiră strălucirea
acestuia, încât ne vedem ca întâia oară, frumoasă doamnă Ratlow.
Am avut o
rugăminte la domnul Albanescu, domnule Ratlow. Să ia în grijă, la primăvară,
sădirea unui tei, la fereastră, colo, ce zici?
O, cândva
îmi petreceam vremea tăind pădurile de tei. Doamnă Ratlow, desăvârşit ţi-e
gândul. Fapta mea trecută în loc de pedeapsă îmi va aduce alinare. O să mă
reped din ce în ce mai rar în alte saloane, bucuros de a contempla reînvierea
tagmei teilor.
L-ai
cunoscut pe domnul Albanescu, domnule Ratlow?
Cine nu-l
cunoaşte? Una dintre poreclitele, princiarele invitate, la primirea îndătinată
a domnului Albanescu, în seara aceasta, aici, în salon, i-a jucat o tragedie
întreagă. Se pretindea chiar o doamnă Ratlow. Ai cunoscut-o?
Prietenele
mele îmi reproşează asemenea tragedii, mai ales în lungul serilor din saloanele
sărăcite. De-aia am avut rugămintea sădirii unui tei, sub fereastră, colo, la
primăvară. Invitatele se vor interesa de starea sănătăţii teiului, nu-i aşa,
domnule Ratlow?
De bună
seamă, şi va fi asemeni stării sănătăţii saloanelor noastre.
Dar să
vedem acum, domnule Ratlow, onorurile-s împlinite?
Doamnă
Ratlow, eu te-am urmat din onoare şi din dragoste.
Dar
ceilalţi?
Uiţi,
toţi aşteaptă un semn al doamnei Ratlow spre a se potoli deodată pioşi,
acoperind cu mânecile creştete de femei, ca atunci când candelabrele se
cutremură în sunetul corului. Ce le vei spune în seara asta tuturor?
Când mi
se vor arăta în marea sală toţi ca unul, o să chibzuiesc un cuvânt precum o
cântare. Înainte de a urca, i-am dat de înţeles fiecăruia ceea ce voi cuvânta.
În seara asta n-au venit atât la saloane, cât la doamna Ratlow. Luminatul
nostru prieten, luminat de Sfântul Constantin, cred că domnul Albanescu el
însuşi, a jucat o comedie ciudată pretinzând că dumnealui nu mai este de
saloane. Poţi, domnule Ratlow, să îmbătrâneşti într-o singură seară? Într-o
seară oferită de muncile oaspeţilor, dar fără urmă de chinuri, într-un sărut al
tuturor uitărilor?
Am o
rugăminte, doamnă Ratlow. Mulţi îşi serbează douăzeci de ani, în celelalte
saloane.
O, să se
numească aşa terasa asta, unde iubindu-ne pe noi ne iubim şi departele nostru,
după vorba, după vorba cui, domnule Ratlow?
Mi-aduci
aminte, doamnă Ratlow, de vremea când copilăreai în saloanele dragomanului.
Uită-te cum în jocul primăvăratic al sfântului Gheorghe tulburai minţile
vorbăreţe şi încruntatele sprâncene ţi se ploconeau la picioare. Memoriile
celui uitat de dumneata ar fi ars în uleiuri de pe încinsele linii ale
tramvaielor. În seara aceasta, venit de departe, îşi petrece gândurile în marea
sală – domnul Albanescu o să adeverească tot - chiar botezându-l maestru al
îmbrăţişării.
Spovedaniile
altora, domnule Ratlow?
Şi ale
noastre, doamnă Ratlow.
Am văzut
fercirea celor din saloanele noastre. Sunt fericiţi fiindcă nu le aţinem calea.
Poate ne adoră fără un gând la puritatea neamului nostru.
O, de
afară se aud uneori blesteme surde, un nebun aruncă în faţa viitorilor noştri
oaspeţi întruchipate suspine, „îs rele rudele”, zice, doamnă Ratlow.
Aşa şi
domnul Albanescu împodobeşte nenorocirile, ascultă păsările intrate pe
ferestrele saloanelor ca şi cum cineva le-a împuşcat din ochi. Şi deci, domnule
Ratlow, rafinamentul nostru nu se mai caută?
Se caută
atunci şi mai adânc saloanele doamnei Ratlow.
Dumneata
pentru ce le-ai căutat?
Am
căutat-o pe doamna Ratlow. E drept, ai încercat să înalţi frumuseţea saloanelor
până la frumuseţea dumitale. Domnul Albanescu, fără să-l cunosc, m-a îndrumat
ca pe un oaspete al dumitale, nu al saloanelor. Şi iată-te aici şi acum, în
seara aceasta, singură în închipuirea saloanelor, pe o terasă clădită din
întreg aurul dezgropat al pământurilor.
Domnule
Ratlow, aşa a vrut norocul vremurilor. În tinereţea dragomanului te-aş fi
căutat eu pe dumneata, rugându-te, cum am avut şi la domnul Albanescu o
rugăminte, să iei în grijă sădirea unui tei la fereastră, colo.
Ce veac
şi ăla, doamnă Ratlow... Nu vă frângeţi mâinile, aclamaţiile din marea sală vi
se cuvin. Încă de pe atunci ruina semănată peste saloane le putea îmbătrâni.
Dar, doamnă Ratlow, această seară stă în vârful timpului, iar dumneata, de pe
terasa unui nou salon, vei dărui celor din marea sală surâsul logodnelor, ei îl
vor păstra şi în celelalte saloane, unde mulţi îşi serbează douăzeci de ani.
Da,
domnule Ratlow, de aceea începe să mă îndurereze mania mea. Şi domnul Albanescu
n-a uitat să-i atragă atenţia pictorului lucrător, de unde să-şi închipuie că
tocmai în seara aceasta o să mă îndurereze împlinirea întru totul a plănuirii
saloanelor mele? Perdeaua, perdeaua, domnule Ratlow, ne desparte de marea sală.
Ai închis uşa,
după ce, urmându-mă, urcasei treptele până aici pe terasă. Petrecăreţii se
uită, între două iubiri din seara aceasta, se uită zadarnic, rar cine are ştire
de terasă, iar ăla s-o fi şi pilit. Colţul perdelei trebuie ridicat, înainte de
a-mi face reapariţia, domnule Ratlow. În marea sală a noilor saloane, lumea s-o
fi schimbat de-a lungul serii, s-o fi întors acasă, cine ştie... La urma urmei,
va fi aceasta seara noastră, domnule Ratlow. Trebuie ridicat colţul perdelei
însă, poate lumea toată mai aşteaptă, măcar lăcomia şi tot să-i fi ţintuit în
saloane pe oaspeţi.
Şi
bucuria, doamnă Ratlow.
Te
gândeşti la vienezi?
Nu numai
la ei, doamnă Ratlow.
Cât
despre domnul Albanescu.
Domnul
Albanescu, doamnă Ratlow, ar fi în stare să taie teii toţi, şi teiul sădit sub
fereastra dumitale să rămână singurul...
Ca să
vezi puterea saloanelor mele.
Păcat,
spuneai, în seara aceasta de perdea.
Păcatul
meu, domnule Ratlow, de aceea şi sufăr.
Tot e
bine, suferinţa doamnei Ratlow rămâne ascunsă lumii din saloanele ei.
Dacă n-ar
fi perdeaua, n-ar mai fi nici durerea din seara aceasta, domnule Ratlow. Nu
m-am gândit şi domnul Albanescu a împlinit tot ce i se spusese. Dumnmeata, de
aici, de lângă mine, nu-mi poţi simţi depărtata suferinţă, poate fiindcă mă
iubeşti cât pentru o logodnă, poate pentru că nu îţi vine la îndemână să ridici
colţul perdelei...
Vai, doamnă
Ratlow, dar, încă din seara aceasta, se poate începe lucrul la un nou salon.
Oaspeţii vor sări în sus, ca şi cum nu ar mai fi aici, ori şi aici şi acolo,
iar înaltul podium, terasa i-ar orbi de presimţirea fericită a surâsului
doamnei Ratlow chiar de la intrare.
Când,
urmându-mă, ai urcat treptele până aici pe terasă, oaspeţii acestei seri
sosiseră după cuviinţă, oare ţi s-au înfăţişat în aleasă mulţime? Femeile îşi
răsuciseră funii din rochii spre spânzurarea elitelor? Domnii şi doamnele
frigeau sticla cupelor cu îndrăgostite buze, domnule Ratlow?
Să mă fi
trimis la dumneata sus, pe trepte, darul vieţii mele, doamnă Ratlow?
Aflându-te
bărbat cumsecade, o cuvenită vorbă pentru dumneata...
O, doamna
mea Ratlow, o să ridic perdeaua, colţul din dreapta jos, să-ţi recomand lumea
de dedesubt, din marea sală, oricine ar fi sosit până acum, oricine s-o grăbi
către un alt salon, oricine. Îşi vor ridica ochii şi le vei cuvânta.
Mă
sfătuieşti? Să le spun doar atât, „Pentru voi”, ce zici?
Pentru
oricine, doamnă Ratlow.
Mă tem,
domnule Ratlow, să nu fie scris pe cealaltă parte a perdelei, ca în marmoră,
aceste cuvinte. Nu mai ştiu dacă domnului Albanescu i se spuse şi asta. Destul
s-a răspândit prin saloane zvonul mesajelor intime ale copilelor către mine,
dorinţa şi visul, domnule Ratlow, că erau mirese. Eram mireasă, domnule Ratlow,
dar perdeaua, perdeaua, domnule Ratlow, ridică perdeaua, colţul din dreapta
jos. Odată mi-a ars un salon. I-a pus foc o nebună cu basma însângerată, o
copilă din astea. Colţul din dreapta jos. Se vede cumva domnul Albanescu?
24
noiembrie 1970
4
„Domnule
Ratlow, damna Ratlow are onoarea să...”
Domnule
Albanescu, mata...
O, doamnă
Ratlow, sunt gata, ajunsesem la ultimul dintre cei ce au trecut până în această
seară prin saloanele domniei tale. Sunt gata, doamnă Ratlow.
Te-ai
trecut şi pe mata?
Doamnă
Ratlow...
Şi pe
mine?
Domnia
ta...
Mai bine
nu. Mata nu vrei să dăm o fugă până la saloanele mele unde se serbează 20 de
ani?
În
această seară, doamnă Ratlow?
În.
Mă ierte
domnia ta, şi de ce să fugim?
Pentru
mine, domnule Albanescu. Mata fugi pentru doamna Ratlow, nu e demn?
Cel mai
demn, doamnă Ratlow. N-am fugit niciodată prin Bucureşti. Sau nu mai ştiu de
sunt în Bucureşti saloanele acelea?
Vom trece
prin cât mai multe, seara aceasta e lungă...
Toată
cinstea, doamnă Ratlow.
Sigur,
sigur, doamna Ratlow are onoarea să...
Tatăl
meu, domnul Albanescu, doamnă Ratlow, când avea douăzeci de ani, şi doamna
Ratlow, mama domniei tale...
În
salonul unde se întâlniră prima oară, domnule Albanescu, se cunoaşte, eşti un
minunat îndrumător al oaspeţilor, la toate ceasurile şi pe orice treaptă...
Să mergem
acolo, doamnă Ratlow?
Să ne
gândim întâi la priveliştea din seara aceea, domnule Albanescu. Mata să nu uiţi
una. Atâţia jucau înăuntru în tactul muzicilor străvechi, iar afară la ferestre
tot atâţia priveau la fel de fericiţi. Noi unde ne-am duce? Vreau să fugim
împreună tocmai pentru a nu ne mai putea despărţi, domnule Albanescu, acolo
unde ne vom hotărî să ajungem.
Oriunde,
doamnă Ratlow.
Oriunde,
domnule Albanescu, şi domnul Ratlow?
Acesta
poate fi şi numele meu, doamnă Ratlow.
Domnul
Ratlow a trecut prin saloanele mele, aşa e.
Un lucru,
doamnă Ratlow, în obişnuita domniei tale rugăciune, seara aceasta, s-a
strecurat şi gândul plecării împreună?
S-a
strecurat plecarea, domnule Albanescu. Adevărat, am suit pe terasa noului
salon, pentru a mă ruga. Acolo, rugăciunea mea, dar n-o mai ţin minte, vezi,
plecasem, o perdea îmi acoperea vederea spre marea sală, unde mata îndrumai
oaspeţii... Dacă n-am fugit atunci, înseamnă că am aşteptat să fugim
împreună...
Poate
domnia ta îl aşteaptă pe domnul Ratlow.
Era pe
acolo, parcă, un bun domn Ratlow. Şi parcă nu se încumeta, fără domnul
Albanescu, să fugă împreună cu mine la saloanele unde se serbează douăzeci de
ani. Vinovată această seară, domnule Albanescu, sus pe terasă, cu perdeaua
dinainte eu cred că fugisem.
Un
înţeles anume al sentimentelor domniei tale, doamnă Ratlow, l-am prins în
clipele mele singuratice din această seară. Poate atunci domnia ta jucai pe
terasă o carte dumnezeiască, după ce suferisei şi uitasei să fugi. Eu nu am de
jucat nimic, doamnă Ratlow. Fiind împreunî, împreună să dăm o fugă, spui domnia
ta, până la saloanele unde se serbează douăzeci de ani. Tocmai aşa lumea o să
afle că doamna Ratlow n-a fugit împreună cu nimeni, niciodată, iar dacă a fost
fugită a fost singură.
Lumea ca
lumea, spune-i că e nebună şi n-ai făcut nimic, primeşte-o în saloane şi, să te
ţii... Şi mata ai fugit de lume venind la saloanele mele în această seară unde
te îndeletniceşti cu îndrumarea oaspeţilor.
Iar
domnia ta, doamnă Ratlow, nu poate fugi de saloane. Sunt ani şi este şi această
seară, doamnă Ratlow. Fericirea domniei tale...
Mata uiţi
ce ne leagă, domnule Albanescu. Rău te mai pilisei, domnule, şi nu ştiu când ai
de gând să te trezeşti de-a binelea.
Vai,
doamnă Ratlow, mi-e drag să sufăr şi eu, atâta tot. Să iau suferinţa de la
domnia ta, precum aş lua o răceală. Nu vreau să fug din saloanele domniei tale,
din salonul cel nou, chiar de-mi va fi dat să ajung tot în saloanele doamnei
Ratlow, unde se serbează douăzeci de ani. Nu vreau să fug în seara asta. Domnia
ta îngăduie tuturor ceea ce îşi îngăduie sieşi. Eu nu sunt asemeni celorlalţi?
Domnul Ratlow nici nu m-a recunoascut. Pot fi luat drept fratele dumnealui, ori
chiar drept dumnealui însuşi. Prea mi-ar fi bine alături de domnia ta. Doamnă
Ratlow, n-am cum să te urmez, nici de vei urca în această clipă treptele până
pe noua terasă. Şi, nu uita, domniei tale îi place să urmeze, nu să fie urmată.
Sorţii saloanelor îţi croiesc înstăpânitori calea de urmat.
O să mă
înfrunţi mata altădată, această seară este a mea şi a domnului Ratlow. Ştii
asta, altfel m-ai îndruma ca pe un oaspete oarecare, nu m-ai lăsa în voie, să
fug ori să-mi dărâm saloanele, ori să te răpesc pe mata când altă cale nu s-ar
găsi.
Numai
seara aceasta, doamnă Ratlow, numai în Bucureştiul saloanelor domniei tale,
numai aici mi-am încercat norocul. Minţile încăpătoare de la dragoman până la
noi s-au adăpostit şi în altă ţeastă decât a doamnelor şi domnilor. Nu-i judec
fiindcă în seara asta nu judec nimic. Dar tot pe aici se adăpostiseră.
M-au
privit în ochi, domnule Albanescu, mulţi cavaleri şi înţelepţi sfioşi precum bujorii.
I-oi fi urmat, după ştiinţa mata. Se retrăgeau cu faţa mereu spre mine şi
dinainte îmi licărea perdeaua bărbăteştilor priviri. Le-oi fi semănat în altă
seară. Să-ţi fie frică să priveşti o doamnă. Să te îngrijeşti într-atât de
saloane încât să nu uiţi niciodată perdeaua de la terasă, mai zic şi eu
fidelitate. Vorba unei ţigănci de la aripa veche a saloanelor, o ţii mult şi
stă ţeapănă, domnule Albanescu.
Ea nu era
în gând cu perdeaua, doamnă Ratlow.
Ea era în
gând cu domnul Ratlow şi cu domnul Albanescu.
Şi cu
doamna Ratlow şi cu saloanele... Oricum, în seara aceasta a lipsit, dacă îmi
aduc bine aminte, doamnă Ratlow...
Scotocind
prin saloane, vei găsi-o, prin saloanele unde se serbează douăzeci de ani.
La
saloanele domniei tale, eu îndrum oaspeţii, doamnă Ratlow. A spus-o şi domnul
Ratlow.
L-am
auzit în această seară, mă privea, de ca şi cum el mă urmase pe mine, domnule
Albanescu, şi poate şi pe mata.
Tăcut în
această seară domul Ratlow... Împânzise cu privirile dumnealui toată lumea din
saloane, iar pe benchetuitorii din salonul cel nou îi asemuia unor tei
scuturaţi, tocmai de tăcut ce era.
Tot aşa,
odată a plecat să-şi cumpere ţigări, parcă-l văd, Se înserase, ca acum.
Acum e
târziu, doamnă Ratlow.
Mata uiţi
când a plecat domnul Ratlow să cumpere ţigări?
Domnia ta
ai pretenţia unei ţineri de minte fără egal.
Eu am
saloanele, unul ca mata umblă cu pretenţiile.
Domnul
Ratlow a cumpărat ţigări tari precum o carne vie, doamnă Ratlow, şi nu le-a
cumpărat, le-a primit. Picaseră din ciudatul dumnealui costum de parcă ar fi
înviat, iar un domn i le-a strâns de pe jos şi i (le-)a întins, ţigări ca toate
ţigările.
Când se
va sfârşi această seară, domnule Albanescu, o să te întristezi, şi cei de
douăzeci de ani nu vor avea ochi pentru nici unul dintre noi.
Au fost
poftiţi în salonul cel nou şi, foarte curând, în toiul acestei seri, o să vă
mulţumească pentru onoarea de a-i fi întâmpinat, doamnă Ratlow. Domnia ta uiţi
ceea ce însăţi ai pus la cale seri înainte...
Şi o să
vină şi domnul Ratlow?
Această
seară doar e a domniei tale şi a domnului Ratlow.
Înconjuraţi
de mata, domnule Albanescu.
Şi de
perechi tinere din saloanele asiate...
Şi de
ceilalţi moştenitori ai dragomanului, domnule Albanescu.
Toţi vor
fi şi venit, doamnă Ratlow, dar au să-şi vorbească unii altora, despre domnia
ta şi despre tot ce o să li se întâmple. Sunt fericiţi. Acum, dacă vei ridica
perdeaua, colţul perdelei, o să-i zăreşti înăuntru cât sunt de fericiţi. Domnia
ta vei fi la fel de fericită după ce vei ridica perdeaua. Ridic-o mata.
Pentru
fericirea domnie tale, doamnă Ratlow?
Şi a
domnului Ratlow...
De bună
seamă, doamnă Ratlow, o clipă numai, iar mi-a amorţit piciorul drept, s-a lăsat
frigul. N-ar fi mai potrivit să pătrundem în saloanele domniei tale şi să ne
pierdem printre perechile de douăzeci de ani?
Se cântă
mult, se joacă şi mai mult acolo, domnule Albanescu, şi eu îmi doresc să nu se
scuture nicicând floarea saloanelor şi de aceea trebuie să nu am niciun
amestec. Să nu cumva să fie de ales între saloanele doamnei Ratlow şi doamna
Ratlow. M-aş sufoca, domnule Albanescu. În mata mă încred pentru saloanele
mele, în domnul Ratlow să mă încred pentru mine, domnule Albanescu?
Seara
aceasta, doamnă Ratlow, uneşte saloanele şi lumea lor. Singură domnia ta se mai
răsuceşte pe călcâie în gând cu un alt salon al doamnei Ratlow dintr-o seară ce
încă n-a sosit odată cu aceasta.
Ştii,
mata, unduitoarele reverenţe de atunci?
O, doamnă
Ratlow, această seară le aşteaptă. Domnia ta gândeşti până la capăt totul, apoi
uiţi dinadins. Domnul Ratlow te iubeşte de bună seamă, te iubeşte mai ales la
încercarea celor douăzeci de ani, în jocul ochilor fulgeraţi de artificii.
Atunci se va apleca precum un filosof deasupra unei ape amintindu-vă şi de
această seară.
Da,
domnule Albanescu, şi mie îmi aminteşte această seară de domnul Ratlow. El n-a
serbat-o pe doamna Ratlow, mama mea. Când o să-l văd acum, o să-l privesc în
ochi cu o duioşie răzbunătoare.
Domnul
Ratlow o să urce, o să vă amintească această seară. Nu s-a sfârşit. E timp de
toate, doamnă Ratlow.
N-am spus
că n-o să-l iert. Mata o ştii din saloanele mele. Pe vremea când ne îmbrăcăm în
dragomani suntem în stare chiar numai să iertăm, te iert eu, mă ierţi şi tu,
nici aşa, domnule Albanescu.
Doamnă
Ratlow, oricât s-ar cânta de mult în saloane şi cât n-ar conteni jocul domnului
Ratlow, în salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, asta se iartă.
N-am spus
că nu, domnule Albanescu. Asta şi atunci o să se ierte. Priveşte Bucureştiul
iertat încă şi în această seară. Fugi la saloanele din insule şi îndrumă
într-una oaspeţi, întâmpină-l pe domnul Ratlow, iart-o pe doamna Ratlow...
Să mă
ierte domnia ta pe mine, doamnă Ratlow.
De,
domnule Albanescu, până în seara aceasta săracii să nu fi fost mai fericiţi,
mai ales acei ce-şi serbează aici la noi douăzeci de ani. Cu luxul saloanelor
doamnei Ratlow sunt ziduri mai înalte. Când fuma odată dragomanul şi i se
terminaseră ţigările, i-a alunecat o lacrimă, domnule Albanescu, de a început
şi în Bucureşti lumea să-şi scuture mâinile şi să jelească şi să se teamă că
într-o bună zi se va stinge soarle de pe cer.
Nicio
grijă, doamnă Ratlow, oricine trecea prin Bucureşti, să fi fost cât de grăbit,
pentru lupte cu duşmani de moarte, pentru târg, pentru doctori sau pentru
ţigări, tot îşi iubeau departele văzând nestins mereu soarele în saloanele
doamnei Ratlow. Şi mulţi călcau aşa pe rădăcinile înmuguritelor vii de la
marginile Bucureştiului să dezgroape o nouă temelie a saloanelor de până la această
seară. O, doamnă Ratlow, domnul Albanescu, tatăl meu, i-a arătat doamnei
Ratlow, mama domniei tale, o faţă surâzătoare, şi cum nu s-ar fi înălţat, între
privirile lor, saloanele de pe vremuri?
În
această seară îndrumi oaspeţii de acolo, domnule Albanescu. Iar noi... Ce se
aude cu domnul Ratlow, domnule Albanescu?
Saloanele
îl cheamă pentru domnia ta, doamnă Ratlow...
Iar mata?
Sunt
ultimul, doamnă Ratlow, să mă ierte domnia ta. În această seară, în noul salon
se serbează douăzeci de ani. După ce voi îndruma oaspeţii şi în noul salon de
atunci, salonul din gândul domniei tale, doamnă Ratlow...
Mata poţi
fi ultimul, salonul acela însă o să-ţi mai aducă aminte de rădăcina
înmuguritelor vii de la marginile Bucureştiului, atât de aproape va fi de
primul dintre saloanele doamnei Ratlow şi atât de departe de ultimul ce se va
zidi, zidi şi când teii domnului Ratlow o să ierneze pe veci.
Nu mi-e
de mine, doamnă Ratlow, mi-e tot de saloane.
Începi şi
mata ca domnul Albanescu, băuse...
O, doamnă
Ratlow, (dar) e drept să bei până în bătaia sacrificiilor acelor fluvii...
Băuse şi
parcă uite-l în această seară de-al saloanelor. Pentru Bizanţ, ori contra
Bizanţului, dacă băuse, băuse, domnule Albanescu.
Şi
cetăţile curgeau, doamnă Ratlow, în albia lăţită cu sălaşurile lucrătorilor la
cariere umbra saloanelor înmugurea viile.
Bine de
salonul cel nou, unde se serbează douăzeci de ani.
Bine de
saloanele doamnei Ratlow.
Douzeci
de ani...
De mii...
De mii de
mii...
De mii...
De mii...
De mii,
doamnă Ratlow...
În
această seară, domnule Albanescu?
Până în
această seară, daomnă Ratlow.
Îmi
spunea şi domnul Albanescu de domnul Ratlow, cam trage cu urechea şi nu se prea
îndură niciodată de linişte, aceea de pretutindenea, mata să fii atâta de
cavaler să iei în grijă acum să sune şi ceasurile şi clopotele şi sirena
salvării şi telefoanele, domnule Albanescu.
24
noiembrie 1970
5
Aşa,
domnule Ratlow, sunau toate şi dumneata intri în linişte într-un târziu...
Doamnă
Ratlow, domnul Albanescu mi-e martor, nu-ţi părăsesc nici saloanele, necum pe
dumneata, pentru fapte urâte. Mă aflam în Cişmigiu, să nu te superi, plănuind
studiul universului, privirile mele fiind îndreptate de acolo către înaltul
cerului. Ştiam că în salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, dar, doamnă
Ratlow, nu-mi ieşea din minte, anevoioasa mea gândire se înseninase într-o
întârziere, era însăşi întârzierea mea şi, cum îţi spun, doamnă Ratlow, mă tot
gândeam cum am fugit noi împreună.
Îmi
spunea şi domnul Albanescu...
Domnul
Albanescu m-a înţeles.
L-am
înţeles şi eu, domnule Ratlow...
M-am
tulburat aşa de tare, mă tulburasem cum s-ar tulbura gheţurile nordului când
saloane de-ale doamnei Ratlow s-ar zgudui de dansuri înăuntrul lor, eram
tulbure ca şi cum, într-o apă, s-ar fi scufundat peste mine un fum, tulburat am
fost doamnă Ratlow, încât ochii mei pironiţi dincolo de tot ce se vedea te-au
zărit.
Ei,
domnule Ratlow, şi acum a noastră-i această seară.
Era şi
atunci, doamnă Ratlow.
Îi
spuneam şi domnului Albanescu.
Apoi o
blândă ceaţă aplecată peste Bucuresti până peste saloanele cele mai îndepărtate
ale doamnei Ratlow se îndesea aici, ba aici, precum trunchiuri de tei să-i tai
cu o suflare caldă. Ni-e martor domnul Albanescu, doamnă Ratlow. În salonul cel
nou se serbează douăzeci de ani, i-am spus, nu pot să lipsesc, iar dumneata ai
de îndrumat oaspeţii, trebuie să te grăbeşti, ia-o spre saloane şi voi fi şi eu
acolo, împreună cu doamna Ratlow. M-am înfiorat în urmă precum atunci când îşi
serba douăzeci de ani doamna Ratlow, mama doamnei mele Ratlow. Domnul Albanescu
plecase, nu mai aveam cum să ne înduioşăm la gândul doamnei noastre Ratlow, aşa
că am pornit-o singur către doamna mea Ratlow.
În
linişte, într-un târziu, domnule Ratlow.
Nu zici,
doamnă Ratlow, că am rătăcit calea? Umblam rugându-mă la Dumnezeu să o ferească
pe doamna mea Ratlow de amnezie. Am bătut pe la saloane, am intrat, o să-ţi
povestesc eu, umblam, o pornisem către doamna mea Ratlow, mă aşteptase, mă
întâmpinase.
Şi?
Doamna
mea Ratlow cred că am luat-o şi la fugă prin Bucureşti. Fugeam împreună, doamna
mea Ratlow, nu eram fugit singur. Nopţile noastre cu lună, doamna mea Ratlow,
ne răzbunam vremea când saloanele doamnei Ratlow, ce să-ţi mai spun acum,
ţi-aduci aminte. Şi de unde linişte?Parcă aveam pe mine hainele dragomanului.
Şi eram fericit, o pornisem către doamna mea Ratlow. Jucam pe loc din când în
când de fericire. Îmi licăreau dinaintea ochilor visele doamnei mele Ratlow.
Vedeam prin ea ca prin perdeaua teilor tăiaţi cu o suflare caldă. Pe negândite
trecusem prin multe, aveam să-ţi povestesc odată, doamna mea Ratlow, poate
chiar în această seară.
În
această seară a noastră, domnule Ratlow.
24 –
25 noiembrie 1970
6
Şi cum
stăteam gânditor în Cişmigiu...
Hop şi eu,
domnule Ratlow.
Mai
devreme cu mult... O părăsisem pe doamna Ratlow înaintea prânzului nostru...
Mi-a
istorisit bătrânul...
Care
bătrân?
Nu
bătrânul, „bătrânul”.
Sper din
toată inima să nu fi poreclit pe nimeni „bătrânul” în saloanele doamnei Ratlow.
Nu,
domnule Ratlow, tot în Cişmigiu şi eu, dar nu gânditor.
Şi el?
Bătrânul?
Niciun
bătrân, domnule, domnul Albanescu.
Domnul
Albanescu?
Ei,
bătrânul...
A,
bătrânul...
Dar nu
aici, nu în seara aceasta, în liniştea de acum, domnule Albanescu.
Iar
începi?
Nimic...
Aha,
tatăl meu... Domnul Albanescu... Ştii, domnule Ratlow, am visat o femeie...
Nu în
saloane, domnule Albanescu.
N-am
visat-o eu, domnule Ratlow...
Cum,
domnule?
Mi s-a
urcat sângele la cap, e voie?
Nu e...
Nici aşa,
mai încet? I-am zis „ţi s-a jigărât haina”... Eu eram gol, domnule Ratlow...
În vis,
domnule Albanescu?
Nu,
domnule Ratlow, zău că în Cişmigiu.
Azi?
Cred şi
eu.
Dar
Cişmigiul a fost singur.
Eu am
fost singur, domnule Ratlow.
Şi eu,
domnule Albanescu.
Da, dar
dumneata stăteai gânditor. Te-am întrebat la ce te gândeşti. Tăcere. Şi venea
trăsura-n goană, un boier cu-a lui cocoană.
Te-aud
saloanele, domnule Albanescu...
Uiţi,
domnule Ratlow? Boieroaica ţi-a plăcut, la boier i-ai dat un şut.
Nu,
domnule Albanescu.
Nu
domnule Ratlow. În tramvai era căldură, eu făceam spume la gură.
Aşa că
erai gol, domnule Albanescu...
Împlinisem
douăzeci de ani, domnule Ratlow.
Astăseară
te sărbătoreşti în salonul cel nou al doamnei Ratlow.
Şi
uită-te ce gust...
Ce
costum, da...
I l-am
cerut fără milă, când mă ruga, aşa îmbrăcat cum era, pe mine gol puşcă, tot pe
mine, să-l prezint acolo unde merg eu. L-am anunţat că mă însor.
Îţi venea
socru?
Asta, pe
primăvară, domnule Ratlow.
De-ai
ajuns de proverb.
Cine nu
se mai însoară pleacă cu trenul la ţară. Nici
nu mai ştiu, domnule Ratlow, dacă eu sau scandalagiul acela de drumul mare,
îmbrăcatul...
În
fotografia din momentele de atunci te vezi într-un pantalon obişnuit şi într-o
cămaşă obişnuită...
Dar mă
socoteam gol numai pentru a-l face de ruşine pe, cum i-ai zis, el să se
dezbrace şi să rămâie ca dracul. L-am luat cu frumosul... Dă-mi voie, am jucat
o piesă, astă seară, de ziua noastră, în saloane sper din toată inima, cum ai
spus şi dumneata de bătrân, eu chiar nădăjduiesc o altă piesă. Numai pentru
dumneata, domnule Ratlow, să vezi cu cine puteai avea de a face, în timp ce
stăteai gânditor în Cişmigiu. Nu e grozavă piesa. Până aici bătrânul ţi-a
prescurtat prologul.
Care bătrân?
Eu.
Joci
teatru?
Deloc.
Piesa era a ăluia.
Nu haina?
Şi haina.
I-am retezat-o şi cu piesa, n-ai ce aplauda. Acţiunea se petrece pe căldură.
Când vorbesc cu a,a, luminos, atunci vorbesc pentru mine, când o iau cu â, â,
vorbesc pentru scandalagiu. A, a (tango) împrumută-mi hainele, â, â, să le
porţi... a,a, nu, pentru nuntă, eu să nu mă însor şi eu? â, â, cu hainele mele?
a, a, în hainele tale, cu domnişoara, o ştii, domnule Ratlow... Blonda. Nu. Ba
blonda. Ba nu. Â, â, dacă era blonda îţi dădeam cu împrumut hainele. A, a,
astea? Te duci cu ele să te ajungi... Â,â, e treaba mea. A, a, haina ta. Â, â,
ce bine îmi pare, o să închiriezi un costum. A,a, pe vremea asta? Aşa-ţi
trebuie, bine-ţi pare, chiloţi murdari, noduri la brăcinare.
Atâtea expresii,
domnule Albanescu, şi pentru ce? „Nu cumva te însori nelegitim?”
Exact,
exact aşa mi-a spus, domnule Ratlow. Ştiţi, piesa nu e de moravuri, nu se
cheamă „un om se-mbracă – se dezbracă”. L-am întrebat în rol, ştii ceva?
Că te
însori?
O iubesc prea
mult.
Pe
blondă...
Dezbracă-te,
îndrăzneşte...
Însoară-te.
Îţi
prezint... Femiele au început să mănânce îngheţată.
O
dezbracă şi-o mănâncă.
Un grup
vesel se adună să asculte cucul.
Şi
transpiră, uf, chiar e cald, cucu, cucu.
A, a, â,
â, perechile...
Te-ai
însurat?
Perechile
cumpără...
Haine,
haine vechi... sunt îmbrăcat şi merg la nunta lor oficială...
Fiecare
se gândeşte la sine...
Cu
plăcere.
Şi zice:
acum unii se dezbracă.
Dacă sunt
îmbrăcaţi.
Pentru
cine prezint eu aici...?
Pleacă la
ţară.
N-am cale
liberă.
Ia-ţi
nevasta.
Nici
haine nu mai obişnuiesc.
Ale
împăratului.
Parcă tu?
Şi
încercai să-mi ceri hainele...
Vai,
pune-le la temelia bisericii de la intrarea în Cişmigiu, învredniceşte-te de
asta şi o să ţi se ducă numele în poveştile de acum trei sute de ani.
Trei sute
de lei.
Trei sute
de mâneci.
De ce să
fac eu ce nu eşti tu în stare să faci?
Eu sunt
dezbrăcat. Am fost în stare. Cămaşa de pe mine a rămas cum rămâne soarele pe
cer.
Da, da, dar
vrei costumul meu să-ţi peticeşti pantalonii...
Nu vreau
nimic.
Nu te mai
însori?
Mă reped
la ţară.
Dacă ai
cale liberă.
Cine nu
se mai însoară.
Pleacă cu
trenul la gară.
Îmbrăcat.
Dezbrăcat.
Drepţi.
Culcat.
Plecat.
Însurat.
Împrimăvărat.
Şi
dacă-ţi spun că de-aia trebuie să te dezbraci?
Am cale
liberă.
Şi cum
stăteam gânditor în Cişmigiu, domnule Albanescu...
1
decembrie 1970
7
Un şuier
de tren, domnule Ratlow. Lumina serii pe sfârşite... Mă asculţi? Şi am ajuns la
locul unde altădată se pilota... N-am fost atent, plătesc. S-au dus mai toţi.
Cu viteză mare. Nu s-a mai încetinit. Pilotarea s-a terminat pe vecie, încă de
data trecută. Nişte răni pe dinăuntru, domnule Ratlow. Vorbeam în dodii. La ce
te tot gândeşti domnule Ratlow?
M-am
obişnuit să cred că nu gândesc, domnule Albanescu. Pentru că nu simt, nu vreau
să simt. Nu vreau să trăiesc, nu trăiesc, n-am făcut nimic. Mi-a fost lene, aşa
m-am născut, aşa meritam, aveam nevoie de pedeapsă. Hotărârea nu poate fi niciodată
a mea, a nimănui, nu e timp. Trăieşti pentru că ştii că nu trăieşti. Nu sunt de
capul meu pentru că a apărut viaţa pe pământ. Nu am vrut eu, n-aveam nevoie, nu
mă rezolvă, sunt înăuntrul ei.
Îmi place
să sufăr pentru că n-am suferinţă, n-o caut, nici n-o iubesc, pentru că nu sunt
om, mi-e teamă să fiu, aşa am învăţat, n-aveam de unde altfel. Altfel este
aproape imposibil. Umplându-se de spaţii, lumea demonstrează golul pentru că
timpul nu lucrează, n-are ce, nu găseşte, nu cere, n-are de la cine, nu se
uită. Alţii au pentru că li s-a dat, a fost, s-a întâmplat, nu se mai
întâmplase. Era ordine pentru că nu se poruncise, nu se simţea nevoia, era
devreme. Nu se dărâma nimic pentru că nu se zidise nimic. Prisosea pentru că
era neprevedere, nu existase vreun început. N-avea faţă pentru că ar fi provoca
legea, s-ar fi compromis că s-a pus de-a curmezişul sieşi. Se acoperise cu ceea
ce nu putea fi, se dezvelise de ceea ce putea fi. Se lepădase, nu se cuprindea,
s-ar fi strangulat. Se dezînvârtea pentru că se învârtise. S-a opus, săgetare
mereu ocupată să săgeteze. Marginile şi spărturile se înfrăţiseră pentru că
nici unele nici altele nu aveau căpătâi.
Drept, domnule. Plinătatea
dreptăţii... Drept, atât. Doamnă, domnia ta... Mata... O să sosească domnul. Creşte.
Îl lasă toţi în pace. Cad. Cad toţi, doamnă, vai, câtă fericire, demnă de
domnia ta. Cum îţi închipui că o să îndrăznească să vină acum... El nu, dar
Soljeniţân da? Ăsta e alt general...
Am aşteptat ce am aşteptat,
dragă domnule... uite că mi-e amintirea înlăcrimată...
Neamul domniei tale să
suspine, de unde până unde, doamnă?
Aşa, şi eu, domnule...
O, şi domnul Ratlow?
Aici e.
Iubire, doamnă Ratlow?
Nici vorbă, domnule.
Da, doamnă Ratlow, şi-l
aşteptai în această seară fără seamăn. Saloanele de bună seamă lăcrimau în
amurg.
De bună seamă, domnule?
Da, doamnă Ratlow, da' şi
dacă-ar fi fost să se revolte cei de douăzeci de ani în mijlocul sărbătorilor?
Cum de-abia au început. Ne
aşteaptă printre ei.
Tocmai.
Au obiceiul să spargă, ei
şi? Dacă dragomanul înfigea în nopţile de iarnă câte o sabie în gheaţa Dunării
să-i trimitem să le smulgă acum şi să se bată cu ele, domnule?
Nu dragomanul, doamnă.
Atunci domnul Albanescu?
Tatăl meu, doamnă Ratlow,
împreună cu mama domniei tale, aş îndrăzni să-i comand pictorului ţinându-se de
mână în mers pe deasupra undelor de la izvorul Dunării până la vărsare.
Şi domnul Ratlow?
Bine spui domnia ta, doamnă
Ratlow... Şi domnul Ratlow? Vrei să spui chiar aşa... şi domnul Ratlow?
Mi-a dăruit odată un salon.
Era tot al meu, dar îl uitasem.
Şi neuitat e domnul Ratlow.
Prin darul său, doamnă.
Nu erai acolo şi mata?
Nici în seara asta n-am
lipsit, doamnă Ratlow.
Vezi, însă, domnul Ratlow nu
s-a întors. Şi n-are rost să pornim iarăşi împreună să-l întâmpinăm, domnule
Albanescu.
Citind şi recitind, întâi te aduni. Nu seamănă cu alte lucrări, faci studiul acestora pe ani, se modifică stilul, ca-n perioadele colorate, picassiene, e albastră lucrarea, ca-n pictura băiatului cu pipa, cugetând înţelept, bătrâneşte, dar cu coroniţa de flori sau a inocenţei pe frunte şi-ţi vine în urechi muzicalitatea aparte, veche a slovei lui Mateiu Caragiale cu trena ţinută de crai de curte veche pe undeva, pe lângă un pod izvor de-altă dată. E inedită lucrarea ca stil, ca mijloc de exprimare, dar este firul care te duce spre relevarea autorului. Pare uşor pierdut printre meandre filosofice, dar îţi dai seama că e doar pierderea ta şi cvasicunoaşterea lui. Te temi şi te inhibă necunoaşterea ta. Îi recunoşti meritul de cvasiprezent într-un trecut de limbaj, de emoţii şi stări, adus fix în prezentul. E adaptabilitatea fără cusur a omului care vede, ştie, simte şi redă fără cusur. Doar numele propriu din titlu te pune la mai grea încercare; e doamna un şobolan mic, e josnic, e ieftin sau are în ea o mie de faţete arăte pe timpuri străvechi sau pe unele suprapuse?..........Apreciez la superlativ scrierea! N-am nume... să zicem SLOVOFAGUL
RăspundețiȘtergereSubstituire de persoane, planuri şi timpi într-un dialog în aparenţă frivol, causeur, specific saloanelor, în realitate dramatic prin perenitatea sentimentelor expuse prin tei tăiaţi, plantaţi şi trecerea vremelnică prin saloanele celor de „20 de ani”. O proză cum nu se mai scrie azi. Nu are cine s-o mai facă, romancierii trecând atinşi, răniţi, prin furcile susceptibilităţii, ale însingurării, tarele prezentului ce înghite şi macină. Felicitări!
RăspundețiȘtergere