George Anca: TRISTEŢEA RUDELOR

 Camille Corot

George Anca

 

TRISTEŢEA RUDELOR

1

Încărcată, întâi cu Hegel şi Marx, apoi cu Sorel, Paretto şi Fanon, Hannah Arendt îmi dă impresia că indienii din SUA ar putea dărâma administraţia. Lui Hugo, în vis: v-am trimis o cerere, dar n-a ajuns la d-stră; nu stau singur, nici numai cu nevasta; de-aia n-am copii. Ce poezie i-a dictat Jan Angelei şi ea a scris-o pe ziar: Noaptea dezbină cetatea-n tărâmuri duşmane / Trag vârcolaci la edecul miturilor de prisos. Stefano Poggi in Introduzione: „Per Faber la caratteristica di una filosofia che abbia a che fare con l'esperienza e quella di essere riflessiva”.

Voi continua scoaterea de citate, dar eu n-am mai scris nimic. Aseară, am fost la un concert în beci. După aia, am băut vin şi coniac. La masă, m-a apucat frica. Sunt oameni care, legându-se de incoerenţele tale, te şi anulează în închipuirea şi actele lor, ca apoi, amărăciunea să fie numai a închipuirii şi actelor tale. Eşti nemaipomenit de supus urmăririlor premeditate cu generaţii înainte.

Te simţi deodată hăituit, şi n-ai cum fi, astfel încât se duce toată fericirea. Iar eu am nevoie de iubire. Să fie înfiată iubirea mea, măcar.

Noica nu mă minte. Mă vede cum sunt şi mă vede că sunt. În principiu, ce-mi mai trebuie? În principiu, nimic. Dar eu n-am mai scris. Nici n-am avut unde. Nici ce? Cum s-o luăm?

Practic, eu nu vreau să scriu. Cel mult să încurc scrisul. E drept, în felul ăsta, eu vreau mai mult să scriu decât să gândesc. Şi ceea ce vreau cu adevărat este să fiu întreg. Or, eu dau oricând impresia de a fi neîntreg. Şi nu sunt aşa, însă nici eu nu găsesc un unghi potrivit de a mă vedea întreg, şi-l tot schimb, încât oricine, din afară, asistă la un joc fără gust. Învârtesc un telescop prin care să priveşti din cer în jos.

Hezel-Franki mângâie acum nici un minut foaia din stânga, în dorinţa de a se întinde pe ea. Soarta lui vine din America, era să zic, veche, o Americă a americanilor. Păi aici sunt înşiraţi prietenii, cunoştinţele, cu întâmplările lor ideale. Io de ce m-am prostit 26-27 de ani? Rar principii aşa: dacă vorbeşti serios întotdeauna eşti pierdut, nemaiştiind niciodată să vorbeşti şi aiurea, iar dacă vorbeşti mereu aiurea nu eşti pierdut, chit că nu mai ştii, la o adică, să vorbeşti serios. Însă, cu adevărat serios poate vei vorbi doar după o viaţă de vorbire neserioasă.

Acum să nu-mi fie chiar frică de tot. Aş vrea să articulez, nu vorbe, cât situaţii fără termen de comparaţie, aş vrea să fiu un opăcit absolut, să se mire toţi pe nerăsuflate, aşa cum am crezut câteva clipe în viaţă că mi-ar fi posibil. Şi nu: marfă gravă, de doi bani, fără iţe hlizite la infinit, aia mă descopăr din ce în ce şi nu mai pot să deschid gura, nici lopata să deschidă pentru mine nasturele unei gropi. Rămân mut atunci, speriat de a spune, cumva, un cuvânt prea aşteptat, prea nerecunoscut, o salutare sinceră în sufletul meu, izvor de contrazicere şi lehamite în ceilalţi.

De mirare cum am îmbrăţişat ca pe un leu paginile despre altul şi despre tu şi despre noi. Îl alesesem pe tu, ca bun creştin ce sunt. Acum parcă mă tem, parcă tremur – ceva în genul înţelegerii lui altul ca pe tu. Întunecatul altul. Misteriosul tu. Şi noi, de nici unii, unul singur lângă ceilalţi, lângă alţii – minune opacă.

Iată-mi înalta filosofie, ţi-am spus. Am împrumutat-o, nici vorbă, de-aia m-am deplasat la filosofi şi la savanţi de diferite vederi şi specialităţi, cu bună ştiinţă provocându-le o impresie proastă, dacă nu şi mai rău. Încep să-i cred pe ei, încep să cred. Un câştig foarte mare: să nu-mi pierd măcar eu încrederea în ei, sperând că nici ei nu-şi vor pierde proasta impresie.

2

Concentrat o zi (3 ore) pe săptămână, timp de 6 luni. Treabă pentru locotenenţii intelectuali... (Tocmai când mă hotărâsem să notez, chiar din urmă, „date”, care într-un târziu vor impresiona graţie exactităţii lor de moment, transformate în romantism, cu vremea. Când colo, mă vor avea în evidenţă până la 50 de ani ai mei, până în 1994, scris în livret. De... Înseamnă că trăind până atunci, chiar se merită să notez. Prima notiţă de principiu, nu ştiu dacă exactă: ofiţerii din ziua de azi au de a face cu intelectualii).

Momentul, ai zice, nu merită consemnat. Poate tocmai de aceea ar trebui consemnat (nu şi înfăptuit), ca în urmă să ne putem da seama.

V.V., scriitor. Amar. De ziua lui, peste zece oameni în încăpere. Peste 10 ani – peste 100 de oameni. Şi noi.

D.J., inginer. Inginer ca inginer, dar proprietar – casa a fost cumpărată, pe vremuri, din milionul câştigat de taică-său, profesor universitar, la loterie. Se poartă proprietarii (şi ei se vaită).

O. M., muzician. Logodit cu D.P., o fată cu care „nu se va căsători niciodată”, „să vedem”.

S.T.G.T., pereche de logodnici paradoxali, oricât n-ar fi ei luaţi separat. Pun problema purităţii unei rase obţinute prin unirea a două neamuri. Fie iertaţi.

V.A., cuvios necanonic, asemeni lui V.T., adversaru-i, în concediu insular (se zice). Poate Hawaii?

C.N., filosof dintre cele două războaie. Actualmente, angajat al unui laborator de psihologie al unui spital.

C.N., filosof. - problema jurnalului, a lui „ce vrei”, a lui „întru”, problema problemelor şi problema antico-nouă (arta cinematografică nu e mare fiidncă nu a ieşit, ca altele, din credinţă.) Triada hegeliană = Sfânta treime, conceptul=duhul sfânt. Mircea Eliade şi piesa lui „Coloana fără sfârşit”; Rafail şi fetiţa cu patru copii – în Anglia; teama de a fi pompat şi de dezechilibru; sărăcia – o leafă de 2000, singură în casă; actul de prezenţă; propensiunea spre filosofie a Clujului; lista de adrese – eram şi eu pe ea; eu – Anca -, n-aş pune probleme, n-aş arăta manuscrise etc.; „L-ai prins pe A. M.?”; cine te simpatizează, cine-ţi sunt aliaţii?

M. C. are complexe, încă din copilărie – fiul geografului M;

J.A. (sau I.A.) i s-a îmbolnăvit mama. Când va scrie primele versuri pe 1971? Un om al dăruirii. Vom păstra legătura.

N.P., jurnalist. Dacă anul ăsta vom pleca, să ne traducem cărţile. Dorinţa lui de a citi opere teoretice ale lui Mircea Eliade. Ghid.

Z. S., preşedinte. I-am trimis o telegramă de Anul Nou.

Dr. N. N. A telefonat ieri. Lipseam. Ce flux îşi pregătise oare?

Tatăl meu. Ne aşteaptă pe 10 ianuarie, în contul lui Sf. Ion.

G. A., teolog; favorizat (sau nu?) de schisma din America.

P.D., arheolog şi A.D., artistă; suferinţă neaşteptată. Înţelegerea d-lor cu ceilalţi oameni este şi în funcţie de un câine defunct. Oameni mari, cu tabieturi, suspicioşi, creatori, impresionabili, credincioşi, deschişi judecăţilor aspre şi dogmatice, bravi.

                                                   M.            B., critic. Mă cheamă în vizită, cu un litru de vin.

M.P., criticul. Vrea să-l primesc în saloane. (Mă onorează prin a nu scrie despre mine niciodată, ci despre cei în funcţie).

Revista C. Acolo mai lucrez încă.

C.C., muncitor, nu i s-a luat nicio declaraţie pentru vreun ziar. Nu i s-a acordat de la uzină gratificaţie. Tatăl său a murit aşteptând americanii. Moldovean.

T. G., socru, naşul său a lucrat peste 40 de ani în abatorul care terorizează nasurile Bucureşti-ului. Socrul meu a afalt că abatorul se va muta la periferie, pe lângă el.

R., Văduvă. 16 chiuretaje. Îl visă pe răposat dându-le de mâncare.

Amintirea tuturor. A celor puţini. A gândurilor refuzate.

Să creezi o capodoperă e o crimă pentru perioada următoare.

Să iei în serios e să vrei să fii luat în serios şi ce-ai făcut?

T. G., actor muzicos. Mă invită astă-seară să mai plâng. Dă spectacol. Pregăteşte încă unul în smoking. (Toaca bate, nu se aude, parcă s-ar auzi, se aude, încât, cine auzind-o, oamenii cred că au avut-o în ei şi au venit cu ea).

T. P. (Truşcă), fotbalist, îl întâlnesc cinstit, iar el, după turnee pe la toate echipele A, mă îndeamnă rugându-mă să fiu hoţ.

F. A. (normal, trebuia Floarea Florică).

Un institut, o secretară borţoasă.

P. T. (poet ca iniţială a numelui mic). El cu nr. de înregistrare la casieria Buletinului oficial – dormit Ciulniţa).

Şarpele Boa constrictor din Gambia.

Mimesisul: neputând face eu literatură aşa cum s-a făcut, aş vrea mai mult să arăt cum trebuie făcută cea nefăcută. Şi cum? Tocmai atunci mă apucă regretul de a nu putea dori ceea ce deja există, nici măcar mister (clasic), nici aventură (a la Chasterton), nici umanism de iluzie (Steinbeck), nici, nici, dar eu cu poezia...?

Acelaşi G. P., întâlnindu-l numai pe stradă. Mi-am amintit de filosoful C. N. Nmic mare nu se poate naşte fără pietate, sau că totul se naşte din petate. Să-i spun că-mi elogia pietatea, şi G. P. să-mi răspundă ce a vrut să zică?

(La spectacolul lui T. G. - publicul lui. Impresarul Titi Bălteanu, cu figură de dascăl bisericesc, directorul de ditură I. O. Bătrâni care n s-au pierdut, copii care nu s-au pierdut, adulţi care nu s-au pierdut; actorii Puiu şi Marina Velcescu – capabili de comuniune. De-am putut lucra până peste ora 2. Povestea lui 13: o lesbiană cu pălărie de aniversare cinematografică.)

3

O întâlnire, alta, apoi din nou aceea dintâi mai a gândurilor odată, dar până când numai a gândurilor? În Europa e iarnă grea, în Bucureşti n-a nins. La vilă soseşte filosoful G.P. Şi-mi spune că, pentru prima oară, nu ne înţelegem. Este o întâlnire de interior. S-o descriem.

Cluj, 1968. Gangul muzeului de istorie nu se mai termină, se lăţeşte până în biroul şi peste trecutul lui C. D., autorul tratatului despre târfele din Roma veche, şi se lungeşte spiralându-se spre etaj, către balcon, în curtea interioară. Până la urmă, pătrundem în Vita dulci, unde mâncăm îngheţată şi prăjituri. Păstrasem exclamaţia din gang a lui I. I. R. „la Bucureşti, acolo este G. P.”. Ştiam că este, semna în „Luceafărul” lui E. B. Că I. I. R.era la Cluj nici nu îmi amintesc să fi aflat-o vreodată înainte, doar „Religia geto-dacilor”, citită în biblioteca academiei, ganguri iarăşi...

Abia oprit în holul vilei – ieşisem să-l întâmpin -, G. P. Am observat că avea numai mâini şi tot netezea coperta lucioasă a celei mai noi cărţi a lui I. I. R., despre care am şi vorbit acum pentru prima oară de când ne întâlnim noi în holul vilei. Mi-a părut, în timpul discuţiilor învălmăşite, că arheologul cu a doua carte după „Getica” şi-a reîntâlnit în interior prietenul studiat la Paris. Urmare a despărţirii cordiale, am ieşit în frig.

Reîntâlnirile, hrană pentru deziluzii aberante, începuseră să îmbuibe caldarâmul proaspăt din curtea vilei încă de ieri. Demult, după ce o privisem înconjurată de tablourile ce o înfăţişau tânără şi o şi ascultasem, o doamnă din lumea cea mai bună, a cabinetelor intrate în istorie, mi-a reapărut prin faţa Băii Arcului, mai încolo, pe trotuar, sub un chip altul, fără s-o aud sau să cred că aş mai fi în stare s-o aud, atât de sintetic îmbătrânită, atârnată de pălăria mucedă şi de grinzile şi ele zbârcite ale unor ochelari, încât o faţă a unui mort la trei zile de vară încinsă după ce a fost trăznit să pară de copil spălat în laptele picurat după ce supsese de ajuns pe lângă masca plimbăreţei mecunoscute, dar amintind-o aberant pe frumoasa bătrână falnică vorbind între tablourile-i.

Şi-am reîntâlnit-o pe muma aceea trecută, când am ieşit ieri. Sau azi? (Ieri am călătorit şi aşa prin oraş. Am citit pentru prima oară în viaţă firma hotelului Tranzit de pe strada Miliţiei, iar azi, dintr-o cameră, îmi telefonă Ion, nefelicitatul din provincie, „că vine el să i-o spun în Capitală”, ceea ce s-a întâmplat).

Am trecut prin faţa Băii Arcului, am traversat spre Poieniţa Copiilor. M-am surprins întâmpinat de surâsul unui om foarte bun, foarte blând. Filosoful C. N. Adevărată reîntâlnire (tot într-o zi de frig, acum un an, pe vizavi, întâlnindu-l, am vorbit ca şi cum lumea aceasta e făcută din gânduri, nu din treburi româneşti.) Sunt câteva ore. (Spaniolul tablei ronde îmi scrie „sunt câteva săptămâni”).

M-am întristat din oboseală, altfel mă înfocasem şi eram hotărât să izbutesc povestirea unui adevăr. Acum, nu numai ca mine, adevărul îmi răsare prea încurcat. Din 6800 – 7000 de file, 30 ar pune probleme (pornografii, antisemitism, antirusism). Două proiecte – ediţie xerox, BCU, ediţie cu transliteraţii. Se discută sus. Trimit articolul. O telegramă, să fie amânat. Îndârjire. Sarailie. Pahare murdare de apa din sticlele goale. Afară – frig.

I-era frig, a spus-o, anul trecut, şi am intrat în holul unei instituţii geologice, azi într-o cofetărie, pentru a scăpa de frig. O reântâlnire de interior. Şi adevărul rămâne nepovestit. Căci şi o poveste, cui să i-o spui? (Păream să ne înţelegem prima oară).

Les homme, si l'on veut, s'attaquaient dans la rencontre. Mais ils se rencontraient rarement. (Rousseau).

4

Pe R. a lătrat-o un câine. Ea crede că din cauza vulpii.

D.S. A telefonat să-mi mulţumească pentru urarea de anul nou. I-am explicat R. că el e mai important ca alţii.

Generaţia se alcătuieşte din noi. Aşa încă ar mai merge. Dar când te socoteşti ori prea înăuntrul, ori prea în afara generaţiei, în aşa fel încât s-o laşi în plata domnului şi nici s-o iei ca lumea în serios, ei, spune, domnule, şi dumneata.

Pe cine iubesc şi cu ce poveste. Pe cine urăsc şi cu ce poveste. Ce mă apucă să gândesc şi ce şi cum gândesc dacă este cu putinţă asta, cu „tonul mistic”.

G. P. o fi având, cu adevărat, ceva de Avram Iancu? O fi un gramatician dacă dă exemplu următoarea propoziţie: Basarabia este pământ românesc?

Tot G. P., respectându-l, înjură pe C.N. pentru pentru 2-3 replici de acum 30-40 de ani. („Îl înlocuiesc pe M” - M, mort; „Pentru noi G. C. înseamnă mai mult decât R. M.”). Pas nouvelle, bonne nouvelle: N. B. ori E. P. şi alogenii.

R. susţine că d-l Bovary există. Nu e de acord că există singură doamna.

Departe de ceea ce mişună, se zbate, disperă şi crapă, departe de aproape, departe de departe, nu mi-e dor de feţe, căci, în închipuire măcar, le văd. Cred că mi-e dor de măşti, de păduri arse puţin înainte, de grinzi detestate acum. Poate că trecerea durează mai mult decât viaţa mea care ar trece în moartea mea şi decât moartea mea care ar trece într-o tristeţe a rudelor. Poate că trecerea de la o vreme la alta este mai lungă decât fiecare din cele două vremi. Şi oricum, astfel, acestea nu-şi pot aminti una de alta, nu se pot continua, înţelege.

Nenorocirea este să nu cumva să se fi simţit în trecere şi cei ce-au existat într-o vreme distinctă. Trecerea ar avea prea mult de la toţi. Vremurile distincte, nu-şi dă nimeni seama că ar fi astfel în timp ce le petrece, ci din afară (numai după, fiindcă previziunea unei vremi distincte nu s-ar putea decât din sânul unei alteia, la fel de distinctă, deci tautologică, iar din mijlocul trecerii, previziunea unei vremi distincte n-ar fi alta decât amintirea celei trecute).

Iubirea de părinţi, de pământ, de cer seamănă unei îngropăciuni şi este. Departe de pământ, de părinţi şi de cer, ne lipseşte viaţa în îngropăciunea fericită. A te întoarce cu gândul te apucă plânsul trupului, a te întoarce cu trupul te apucă plânsul gândului. Curând nicio întoarcere nu mai e posibilă decât în închipuirea gândului (o evaziune nu numai în gând, dar şi dincolo de gând).

În părinţi, în pământ, în cer trebuie, Doamne, să mai existe o cale însoţitoare a celui plecat, care să nu-l lase în paragină şi în părăsire. Căci paragina, în muţenie, în ura iubirii uitate din ce în ce, ne mai amuţeşte lângă bucuria bătăii de clopot (al ploii topite din zăpezi găurite de ciocănitoare).

În părăsire ce va mai fi?

5

Nu ne sperie ochii lumina întotdeauna. Sar genele şi se dau peste cap apoi ard reflex. Mărturisim a fi fost lumină şi (ne-)o fi năpădit atunci dracul din lumină. Aşa şi cu poveştile bătrâne. Năvălesc. Ăştia, zice R. despre peşti, nu ştiu să facă decât pui, leapădă un rând, apoi altul. Ne ajunge dracul din poveştile bătrâne. Şi cât de bătrâne?

Primul război mondial mi se pare mai vechi decât lupta de la Călugăreni, şi lupta de la Călugăreni mai veche decât lupta de la Tapae, şi lupta de la Tapae mai veche decât primul război de pe lume, de care nu am auzit nici cu urechea la poveşti nu ştiu cât de bătrâne. nici cu visul din care mi-aş da viaţa să mă pot trezi. nici cu (nimic) părerea.

De la un timp în jos, un veac să fie, în noi totul o ia în sus, prin spaţiul unde sufletul s-ar duce la cer, dacă s-ar duce (fără poveştile bătrâne). Ce a fost până să ne fi născut a fost după ce s-a născut mama noastră. Îndrugă tu, mătuşă, întâmplarea cu îngroparea şi cu dezgroparea. Mor. Parcă mă ţin eu la zilele cuiva? Nu ţi-e milă de mine? Parcă mi-e mie milă de cineva?

După ce a fost adevărartă, n-a fost un timp, apoi a fost poveste. Povestea e ca primarul rău cu oamenii de-a umblat cu nemţii, în primul război, l-au omorât, l-au dezgropat după înmormântare şi l-au pus în picioare (era înalt şi subţirel), îngropat iar, l-au dezgopat şi l-au dus în pădure, l-au legat de un copac unde a fost găsit primăvara, fără ochi şi prăpădit.

Povestea mă impresionează pe mine. P e tine, nu. Să fiu modest şi să n-o mai scriu? Aşa, nu.

Cine este de luat în seamă şi de unde? Cabinetul Pendulei s-a pustiit într-atât încât eu n-am avut ochi să-l văd, pentru că nici n-am ajuns, iar dacă aş spune că am ajuns, asta ar fi fost nu în realitate, nici în fantezie, poate nici în auzire.

Oi fi de o mie de ori leneş. Văd că nimic nu iese fără să dai drumul muncii. Să mai fi rămas, însă, pentru asta, ceva spiritual?

Prin „străinătate”, lumea înţelege la noi ceva superior, şi asta nu din cosmopolitism, ci din umilinţă, s-ar spune. „Îl aşteptam la gară să vină din străinătate”, povestea adineauri un muncitor zilier de 61 de ani. Din străinătate? Oho. De unde? „Din Uniunea Sovietică”. A... Uniunea Sovietică e străinătate?

I. C. Brătianu, incognito, în Ardeal, vizitează şcoala din Năsăud. Directorul îi prezintă turistului clasele şi tot ce avea şcoala. Când erau doar ei doi, necunoscutul îi mărturiseşte cine este şi-i dă un săculeţ cu aur – pentru şcolile româneşti din Ardeal.

Când „Mioara” lui C. P. a căzut zgomotos şi toţi, toţi fierbeau şi erau împotriva autorului, cuzistul Trifu a organizat o asociaţie amicală de susţinere a lui C. P. G. P., mi se pare pe front, i-ar fi reproşat cum de s-a lăsat susţinut de cuzistul ăla, el care...Episodul, replica adică – nu ştiu dacă extrasă din „Mioara”, G. P. nu ştie dacă „o să aibă timp s-o scrie”. Eu cred că nu ce-a spus G. P., că „bine, nea Camil...”, ci răspunsul lui C.P.: „Eu nu sunt numai antisemit, sunt şi antiiudeu”. Nici eu n-am timp să i-o scriu, nu? Şi ce să scriu, dacă nu am auzit nimic, decât pe filosoful „naiv” cu tinereţe pariziană.

N-am contemporani, ori, dacă există ei, eu nu le sunt contemporan. Mi s-a confirmat, în ce mă priveşte, ipoteza despre timp. Adoraţia lui Ştefan cel Mare se face prin biserici. Moldova din căţea a ieşit, în căţaea a intrat, ar zice aceia ce povestesc cum că mii de oameni se strâng sub numele de „stilişti”, o sectă religioasă, „fără biserică”, instigaţi din afară.

Acum, dacă mă uit, nu ştiu să fi văzut sau să văd un căţeluş că străbate printre femei, apoi printre bărbaţi până la altar. Nici vreo căţeluşă. Doamne, niciun câine în biserică, nicio biserică într-un câine. Şi numai bisericile lui Ştefan – cele dinainte sunt din lemn ce pluteşte pe cer când i se opresc ploile să se închine, şi sunt şi de zid cu ferestre şi lespezi.

Făceam socoteala că, la noi, secolul 19 nu s-a schimbat în 20, ca oameni, mentalităţi, soartă, concepţie, posibilitate. Două secole sunt unul. Dincolo e înainte şi înapoi – lemn şi zid de închinăciune.

Aceşti oameni bătrâni, dintr-un instinct necercetat, nu se mai opresc din vorbă, doar-doar vor fi ţinuţi minte, indiferent cum. Crezându-se sublimi, înţelepţi, alţii perfecţi, în experienţele, în răutatea lor, crezându-se numai prin darul ce l-au aşteptat şi-l simt în apropiere, ei atrag sprijinitori prin afinitate la prima vedere. Ei vor simţi numai prin trecut, dar îl şi vorbesc, reactualizându-l cu adevărat.

Vorbitorii viitorului – cei ai trecutului zăresc personalităţile numai în urmă şi îşi fac o glorie din a le bârfi - par a se teme rareori şi de primejdii necunoscute, păcat că nu revăd în timpul ce urmează peronalitatea, excepţională sau nu, şi n-o pot vedea pentru că numai gândul viitorului (în maniera de azi) şi recomandă o spaimă de personalitatea actuală, şi atunci se caută dislocarea personalităţii viitoare, negarea ei dinainte de a se manifesta (până acum se obişnuia, susţinut, negarea celor trecute).

Utopiile de azi nu reuşesc decât să reabiliteze, fără a preciza, partea deteriorată (de proşti) a deşteptăciunii şi viselor reale de odinioară. Lumea din faţă se concepe ca fiind astupată de înmulţirea vieţii, sau de viaţa înmulţită, „maşinală”, târzie, asta spre a lăsa acuma loc bucuriei neacceptării geniilor de dincolo de noi (în noi se îneacă vechile genii şi nimeni nu mai are chef să treacă).

M.M., ministru, se ocupă cu viitorul. Astă-seară a ţinut o conferinţă în faţa conducătorilor şcolari din B. Câteva zeci n-au încăput în sala corpului didactic. M.M. era să dea peste mine, în capul scării, când a sosit, la ora anunţată. Cei rămaşi pe afară s-au înghesuit fără să poată face un pas. Un ins înalt, în negru, creţ, tot vrea să le închidă uşa în nas şi-i ocăra. Şcolarii directori făceau comentarii, probabil potrivite. N-am nimic cu nimeni, dar nu-mi dau seama dacă aşa ceva este sau nu un succes. Şi dacă este, de ce să ne complicăm şi cu viitorul, vorba lui G.P.

Ambiţiile unei persoane sus-puse conving pe ceilalţi de existenţa unor concepţii şi sisteme (declarate) fie prea tari, fie lipsite de noutate. Pot fi date peste cap de fleacuri (mijlocul de expresie al marilor personalităţi).

E o zi perfect luminoasă, meirtă un imn. Ea singură şi-l rosteşte şi cine-l aude se simte lumină. Să fii lumină şi să nu te sperii că vei teroriza tot ce trăieşte în întuneric, să nu te sperii că te vei stinge înghiţit de marele negru.

La icoana mănăstirii

noastre în genunchi stau mirii,

Nu e fată e sultană

cu satană în sutană

(să mai creadă cine-i vede

că vreo stirpe se mai pierde).

Nu e doamnă e otravă

otrăvită de suavă

(de suavă şi amară

cât o ţară fără ţară)

Nu e mătrăgună bună

să mărite peste-o lună

6

G.P., fiind invitat de Z.S. la masă, cândva la Caffe de la Paix, a apărut, flămâd, vagabondul iudeu, respectabilul O.L. şi Z.S l-a îmbiat să înfulece firimituri din farfuria lui, ceea ce îl făcea, zice G.P., fericit pe O.L. Azi, preşedintele Z.S mi-a trimis o carte de vizită cu 3 rânduri, numindu-mă, din adresă, scriitor.

Am băut aseară enorm. D.P., din Negrileşti, poet vrâncean, trăieşte la Jariştea, unde am fost. El aduce vin şi-l bem. Citeşte el versuri şi vorbim. Aseară şi azi am vorbit enorm despre Mircea Eliade.

Să traduc Pervigilium Veneris... Mulţumită lui Robert Schilling de la Strasbourg. Amabil că mi-a trimis studiul lui foarte umanist. Formidabil de sintetică şi strânsă latina – cras amet qui... Mâine iubiţi voi ce nicicând nu aţi iubit / cei ce-aţi iubit iubiţi şi mâine... Să vedem când oi fi gata şi pe ce spaţiu.

Singurătatea ar fi un lux infinit şi nu e, nu e spaţiu. Doar timpu-i singur, spaţiu de singurătate nu-i. Am deschis „istoria” la „Consecration de l'espace”. (Mulţi disperaţi de acum, singuratici în sărăcie sau viciu incipient ca şi cancerul, mai ales femei şi bărbaţi tineri, deschid la întâmplare „istoria” să vadă ce li se alege.).

Ieri am fumat sub 10 ţigări, obişnuit cu 2 pachete. Azi, la fel (să vedem noaptea asta). Sunt ameţit. Am pierdut totul la şah, toate partidele. Nu m-am ţinut de cuvânt să merg la V.V. Nu sunt capabil să-i descriu starea sufletească, tensiunea. L-am lăsat pe drumuri pe D.P. (nici nu aveam unde-l primi). Am băut whisky cu Papastratos. M-am pretat la discuţii de afaceri. În afară de aer, mă interesează să scriu.

Când am băut o noapte vin

şi am mâncat la ceapă

Când m-am legat de Rozmarin

îmbotezat în apă

Când fie ţigănească ea

ţâţească şoapta sfârâia

Când cheltuii 50 de lei

de-i scriu şi te poftesc să-i iei

Când am băut o noapte vin

şi-a doua noapte iar aşa

Când m-am legat de Rozmarin

că toată noaptea numai bea

Când şi azi-noapte am băut

şi noaptea asta merg pe front

Când mă trezesc pe timp pierdut

la Rozmarin şi Dormidont

Când noi suntem locotenenţi

pe front şi-acasă criţă

Când vina e a unor decadenţi

şi Rozmarin şi Dormidont şi Ştefăniţă

Când mă condamnă la omor

am ultima dorinţă-n gât

Să mor în accident de avion

când focul nu e doborât

Şi când ajung nu prea departe

în altă ţară mă-nfior

Că toţi sunt condamnaţi la moarte

şi ultima dorinţă le-o spun lor

Când aş mai bea plătesc cu bani

să vă îmbăt s-o iau din loc

Să mă lăsaţi în pace fraţi golani

când sar în avionul luat foc

7

Se sting reflexele elogiului. Asceţii nu sunt să-i cunoaştem noi, nebunii da. Pentru conservarea sa, ascetul se autoflagelează, instinct de conservare morală, nu a decorului, zice Ştefăniţă L. I-ar plăcea să îi spună cineva că îi strălucesc ochii de egoism. Iisus Hristos a fost cel mai mare egoist, zice.

Câteodată vorbesc despre el de parcă a murit, alteori de parcă trăieşte. Se teme pentru că îi e frică, îi e frică pentru că se teme. La ferestrele măcelăriei din faţa Hotelului Nord, jumătăţi de porci lungi atârnă deschise la miezul nopţii către trotuar. Vă place, domnule? Nu poate să vadă. Are faţa aburită, înconjurată de o coamă de păr sălbăticit precum rădăcinile ieşite din pământ.

Jumătăţile de porci din dosul geamurilor neîngheţate îl oglindesc şi ele, ca în adevărate albii de porci. Dar dânsul a trecut, şi îi fac umbră firmele modeste de pe Calea Griviţei. (Lucrând aici la o operă de ştiinţă, anunţ că discut o persoană reală, indescriptibilă, desigur, dar cu nimic în comun cu personajele lui Urmuz.)

„Vă cer iertare”, îi spun bătrânei noastre domnişoare. D-l L. mă aude şi se grăbeşte să repete: „Îmi cer iertare”. Eu nu aveam de gând să cer nicio iertare, nici bătrânei, nici domnului L. De aceea am şi cerut, dar cui, bătrânei scandalizate instinctiv, ca orice ţărancă, de „călugăr”, sau ascetului cochet, după propria-i judecată? A, dânsul nu omoară, vara, nici muştele, nici puricii, venind în B. pentru a doua oară la mine, domnişoara, mama şi bunica noastră a avut mari emoţii oferindu-se de nevoie să spele o cămaşă albă atât de murdărită de purici.

Acum e iarnă şi i-a îngheţat cerneala în călimări. La 48 de ani, frigul îi îngheaţă mâna pe vioară. E imobilizat şi tot potrivnic violenţei (O să instalăm un tun pe Rochila şi o să tragem în ruşi. Să tragem, dar să nu omorâm nici unul, că nu e frumos).

A citit „Hristos răstignit a doua oară” (şi nu ştii ce-i poate trece prin cap). Ţine şi la mistreţii care-i strică tot, şi la pomi. Oamenii ca oamenii (mereu îi cheamă), dar pădurea şi cerul. Pădurea este tăiată cu drujba. Tăietorii ar fi în stare să reteze şi picioarele lui dumnezeu (sau Iisus). Asta îl îndurerează şi-i e bine.

N-am găsit-o în casă pe bătrâna noastră când m-am întors. Aveam de gând să-i cer iertare – pustnicului îi urasem drum bun.

8

Franco Lombardi... di Grigore Popa, Sibiu, 1940... „e difeso contro l'acusa di irazionalismo dal momento che quello che si verifica nel pensiero di Kierkegaard e piuttosto un ampliamento della ragione... M. Fărcăşanu... Constantin Micu... Constantin Noica...Mircea Vulcănescu...

Îngândurat sincer, cu păcate pe dinăuntru, respiratorii. Nu-mi mai vine să fiu vesel, ca ieri (când mă trezisem după un somn liniştit). Îmi e necaz de confuzia între delir şi stările spirituale inexistente, dar crezute a fi în mijlocul acestor delire, din megalomanie, poate.

De ce n-oi fi scriind eu la „saloane”, indiferent de cizelare? Am personajele la coadă. Da' de unde? Dacă sunt incapabil de ele? Cine-oi fi din punctul de vedere al personajelor? De când eram în scriere.

Ceasul nu e forforescent. Linişte, doar respiraţii, 1,2,3. O salvă, o ţeavă. Printre friguri, luam într-una hotărâri, cream plecări în creaţii. În slugă străluceşte stăpânul (Lambrino). Păr alb pătat de nicotină, faţa roşie, vocea mormântală – toţi morţii sunt genlemeni britanici, poţi să-i scuipi, să-i întorci...

Violoncelul nu i-a ajuns de şi-a făcut rost de la Iarosevici de o viola da gamba. Mi-a oferit Stravinski bucurii, dar beciul mi-a oferit şi mai multe: v-am ascultat pe dv., pe O.M., o primă audiţie - poate şi ultima -, cu un Varese, un alt Madrigal, de pe la Iaşi, ce mai... Exaltat? Asta e altă pereche de papuci.

Violoncelistul a plecat cum pianista. N-a rămas cu D., care-şi înghiţea lacrimile. Noroc cu noi, artişti mai de pe aici, nu din Cluj, nu din subsol, nu din nu ştim nici noi de unde. Am băut în cinstea lui câte un coniac mic, vorbind şi de el, şi de fiecare dintre noi (nu mai cânta nici unul la violoncel), o soprană poetă, o ceramistă, un geolog sculptor, un desenator, o necunoscută – prietena geologului, şi eu.

La ce i-ai plânge ceţii de milă, când, îndesindu-se, îşi varsă şi singură mormântul din ochiul cerului? Filosoul C.N.: mă aflu în alt ceas al vieţii decât al publicisticii. Perioadă când lumea stă sobră, mai ales oamenii cu trecut. Sistemul, lucrarea vieţii. Direcţia presei din Constanţa şi articolul lui C.N., telegramă neexpediată, lasă lucrurile să meargă. Să-l vizitez cu un gând creator. Stilul meu de luciditate e o opacitate. Nu văd noaptea poetului, dar o accept, îmi dau seama că fără ea nu se poate.

C.D, premiul Herder – bine faci că mă feliciţi. Merit. Eu, ca să nu se spună că bag mâna în banii statului, îl trimit în străinătate pe fiu-meu. N. N. fumează în cabinetul lui medical – trebuie să moară omul de ceva -, după Eres, şi el Erezii, mi-a făcut şi o radiografie la un dinte. La „Moldova”, cu V. V. şi M.C. (ne-am împăcat, mi-a găsit şi o „Ramayana”).

Spre dimineaţă, aflu că sunt respinşi doi candidaţi ai decanului D.P. Sufăr şi adorm. Mă trezesc, îi văd pe candidaţi (mă vizitează la redacţie). Sunt plânşi. C. L., mai tânăr, are ochii topiţi încă în roşeţuri, C. P se uită fix şi îi vine să ragă. Să vedem ce-o să mai iasă.

Mai bine că d-l C.N mi-a recomandat să-l caut cu un gând creator. Eu crezusem că trei zile de ceaţă sunt un gând creator. Ieri, pe o zi aşa de însorită şi de caldă, pe o noapte astupată de două-trei stele, nici gând de gând creator, ba tacla cu prieteni de-aceeaşi zi (şi altele de-a domnul).

La Casa Universitarilor, nu-i consideram pe matematicieni cine ştie ce, iar ei parcă şi-ar fi dat seama, de aceea depuneau oarecare interes. M.B. cita cu exactitate un articol de Camil Petrescu. Academicieni declaraţi senili. Un ministru care vânează vrăjitoare. G. P., un existenţialist. Discutarea lui m-a existenţializat. Am avut impresa că niciodată un gânditor viu n-a mai fost aşa de la locul lui judecat în elogii şi contraziceri – un existenţialist de dreapta; nici dreapta, nici stânga; ciung, dar o cruce; o cruce ciungă; ortodoxist, nu mistic; sentiment duminical, auzi, ăsta e Ardealul...

Naşterea muzicii din cer, cine a fost Haendel, crezi că ştiu? I-am spus domnului Ionescu, arhitectul de orgi, aseară (astă-seară s-a întâmplat iar) – orga părintelui Gerstenengst a luat-o razna. 20 de partide de şah cu S.T. Duduie, avem în casă un poet modernist. G.C.M. nu vrea să semneze lângă O.O. - a făcut politică reacţionară, V. B. a fost amantul Olgăi Sturdza, A. A e tâmpit.

9

Am urcat şi am coborât prin locuri niciodată cutreierate, prin înconjurul vremii de spaime nădăjduitoare, priveam lumea în ochi. Căciulile. Am trei, capul să fie sănătos. Bună ziua, domn' Ion. Bună ziua, domn' Ilie. Ce-ţi pasă? Ce-mi pasă, stau acas' şi am de moară, ai? În maşină, am citit romanul lui V.I., altul n-avea, sau avea, avea şi bască, umbla cu capul gol, ca tinerii. Şi am ajuns de unde plecasem de dimineaţă. Unde mă aştepta Mama. Era foarte frumoasă. I-am arătat-o aşa şi soră-mii.

A apărut preoteasa de peste drum. Mi-a chemat nepotul mare, cel de zece ani, la o cununie. A zis să merg eu. Că nu sunt cununat la popă. Mă rog, aveam să-i ascundem amândoi asta părintelui. Am ajuns. Mirele, pirpiriu, cu ochelari, mireasa un pic mai înaltă, blondă slabă, iar nuna în crescendo, cu un tricou plesnitor ca şi pantalonii mulaţi pe rotunduri prea puţin sfinte în casa popii.

I-am găsit pe toţi în încăperea din dreapta, am trecut prin coridorul ţărănesc în cea din stânga – altarul casnic al preotului cel bătrân, ca un sfânt rău de atâta vechime în bine printre oameni răi. 5-6 icoane, un Iisus aproape catolic prin perfecţiunile trupeşti naturale, o Maică şi alte câteva - de ce nu le-am memorat chipurile? (că nu era o memorie a voluptăţii?) Şi, venind pe neaşteptate nepotul, tocmai când treceam în încăperea cu altar, rotunda domnişoară nună a sărit că el să ţină lumânarea, că el este „măcar pur”, ceea ce aşa s-a petrecut, cu tot fastul, într-o slujbă antică (ontică?), prin vârsta moşului ce transformase cântecul în sublim descântec, chiar şi pe Isaia.

M-am închinat. Şi toţi – doi miri, nuna strâmbăcioasă, copilul cu lumânarea în mână. „Sărută crucea, sărută cununa, şi sărută şi mâna lui taica părintele!”. Hai, i-am sărutat-o şi eu.

Eram să mă purific. Nu spun că nu. Se purificase şi cerul. Evanghelia nunţii este complet evreiască, dar mirii noştri şi cerul sunt pe vremuiri mai noi.

10

A. E. B., trei ore, a nu fi slugă francezilor; ce găseşti la noi în anticariate, Belgia Orientului; nu au niciun poet mare, cultură prin meteci, Milosz, Michaux. Voluptatea germanică, suntem nordici, ca şi ei – circulaţia numelui său, în lumea germanică. Românii în străinătate, egal nimeni, „prezenţe”.

Plata la Seghers, compromitere totală prin tipărirea la Seghers. Parisul, frumos numai pentru cine n-a văzut oraşele italiene.

„Echinoxul nebunilor” revine cel mai des; un roman inedit, refuzat de Marin Preda, deşi fusese tulburat; poezii respinse; Istoria poeziei. Mi-am făcut datoria. Parafrazând pe Cato, nu voi spune „Cetatea nu va avea oasele mele”, ci voi spune „Cetatea va avea numai oasele mele”.

Scrisoare lui N.C.; aliaţii săi nu-s plini de putere; filiaţii româneşti – Cantemir, Hasdeu, Eminescu – Izolare; Exilul nu e soluţie; trebuie să suferi cu poporul tău.

Nu e membru de partid; nu va mai primi, până la moarte, nicio funcţie. Mulţi amerdeuri, sordizi. Fănuş N., unul dintre puţinii scriitori. Cei care n-au citit scriitori români. T. Arghezi, scrisoare, intervenţie la Dej. 1958 – 1964, mizerie. Plenara Uniunii din 1962. Prima aprobare de ieşire în străinătate, 1965.

Unul singur. Ion Alexandru. Încredere în forţe creatoare interne. Românii, zero între străini, zero şi între români. Întâlnirile cu studenţi nu mai sunt posibile. Gunter Grass şi Wili Brandt. Azi, o întâlnire cu N.C. Locul meu era, cred, acolo. N-am fost invitat. Aş fi fost dezagreabil.

Viziuni, un univers, nu întoarcere la curente din '20 şi mai vechi. Vă credeam un estetizant. Un estetizant din interiorul estetismului.

Îmi pare rău că nu m-am iubit cu Rebreanu, îmi spune E. B., fostă, zice ea, Alice Basarab. Dar îmi iubeam soţul. Nu puteam iubi doi deodată. Eram proastă. O mie de lei o sărutare îmi dădea prefectul dacă m-aş fi culcat cu el. Eram cea mai frumoasă, o frumuseţe cum nu s-a mai văzut. Camil Petrescu îmi spunea, tu eşti boieroaică, eu sunt copil de oameni săraci, mă uit la mobilele tale să le descriu în romane. Azi, m-a făcut la telefon semizeu. Şi înger. Şi gentil.

Monologul de început al lui Mureşan / Eminescu are 200 versuri, 3000 silabe, 100 cezuri. „Drumul” lui Al. Philippide ar fi să fie jucat de adolescenţi de vârsta lui când a scris piesa. Şi „Salomeea” de Adrian Maniu e pervers poetică. Ah, „Gândirea”... A intrat azi pictorul lor, Demian, şi mi-a spus, „Am venit”. Mă întreabă de ce l-am căutat.

Miercurea a patra de armată, unde mă aflu concentrat, reflex de avariţie, doresc pe toţi ceilalţi avari, spre a verifica dacă, astfel, eu mai pot avea ceva. Pe M. V. (Puiu), actor poet (cel ce nu-l iartă pe Shakespeare pentru că ar fi deschis porţi crimei), îl întreb la spectacolul lui T. G., „ai plătit?”; despre lecţiile de impostaţie, „le plăteşti?”; un Larousse vechi, de câteva mii de pagini, „ai dat tu bani pe ăsta?” Doamnei Milena îi spuneam că sunt în săptămâna mea antifranceză. C. D., că Budai-Deleanu e antiunguresc, antiţigănesc; M.P.: şi antiromânesc. Nu m-aş fi plătit.

Au dat cu nasul prin americani şi nu înţeleg nimic. Aveţi nevroză aristocratică. N-am, mă. Complexul prinţului consort. Eu am complexul originilor. Şi aţi condus ziarul „Ţara”, unde a polemizat Dan Botta cu Blaga, înainte de a-l provoca la duel.

S-a măritat de la 15 ani, la 16, a născut cu forceps. Dacă ar fi stat în pat, azi ar fi ministru. Iorga n-a văzut în ea femeia, nu era viril, dar avea o sămânţă... De nouă ori s-a culcat cu soţia lui şi a făcut nouă copii. D-na Iorga i-a spus doamnei B. că e impotent.

În spelunca Maria Magdalena, violoncelistul mă chemase la Petrushko. Cursul de metafizică, până la Hegel. Izolarea, cu D. S. Popii suportă greu foamea. Tentativa de a se spânzura cu centura, nu din laşitate, pentru a nu fi drogat şi astfel să spună. 6 luni pierdut, adus în ţară, condamnat, negraţiat, împuşcat. Avem un Socrate în Bucureşti. El singur şi regele aveau iaht. Maimonide, javra medievală, cardinalii masoni. La ora trei noaptea, ochii i s-au bulbucat, urechile i s-au pleoştit. Să nu mai ascund numele după neffinţa iniţialelor. Siberia, măreţia durerii. Balet pentru copiii din insula Haiti.

Se dădea drept Henri Michaux. Îmi plac versurile dumneavoastră. Pe malul Niprului, acoperit de lipii - câte pâini s-ar fi putut face cu ele pe apă, dacă nu cumva chiar ar fi plutit. Prin mlaştină, spre Piaţa Naţiunii. Antilatinistul striveşte nasul bustului. Lui Osman, adevăr tătărăsc, a mai avea Crimee. Vârât în sac, şiră fărâmată, şamanism, cultul focului, islamizare. Margini de căciuli de fier mi-au încăput cât a putut fiecare, lăsându-mi impresia că le-aş avea într-una pe creştet, deşi nu le-am avut niciodată.

11

Primul volum al operelor lui Eminescu, ediţia Perpessicius, este interzis. Numai dacă „faci o lucrare”, dacă ai „permis special”. Vai, şi cine dă permise! „Memoriale” de V. Pârvan, „Precursori”, de O. Goga. Cercul din Nuferi – Puiu V. cu Marina lui, Vasi P. cu o fată, regizorul Sorin S., singur, o actriţă, Stelică, eu – aseară, „Zahei” de Vasile Voiculescu, spiritualitate fără obiect.

Mă întâlneam cu prietenul V.V., pentru a-i povesti ce mi se întâmplase cu atât de puţină vreme înainte (sau în urmă). Comentariul la Kirkegaard, mistica iubirii, poziţia ţeapănă, în picioare, pe frig, dorinţa de mântuire, nu şi de certitudine, exaltarea numai a spiritului, chiar şi prin gesturi antispirituale şi antihaitiene.

Nu o mai apuc pe Calea Călăraşilor, dar pe Delea Veche. Trei turle şi un coş, alte două pe Popa Nan, spre sud, Calist, cu încă două turle. Caşinul are cinci turle, patru în cruce şi, în centrul lor, marea turlă, mai aproape de cer. Dumnezeu, înainte de origini, sunet de clopot. Apusul Cişmigiului. Bach ortodox.

Dacă mă cert cu V., mai trec să te iau de la Domniţa? Jucam primul şah, vine Rică, supărat pe notar că nu-i primi actul fiind datat cu o zi mai devreme, ne-am încins la licitaţie până la miezul nopţii. A doua seară, Puiu i-a citit versuri d-lui Grigore P., de la Francisc d'Assisi n-am mai auzit versuri atât de autentic creştine. Seri cu Berdiaef, părinţii Arsenia şi Stan, părintele filosof Stăniloae, Karl Barth, Kirkegaard, David, Pilat, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, adevărul tezaurului putnean, poeţi de azi, epocile fiecăruia şi ale tuturor. Comedia mergea în gust de spaimă. Patrie de vânzare.

Nansi e convinsă că eu mă dezic de cineva pentru a flata pe cel cu care discut. M-aş dezice de oricine, nu de teorii. Concertele brandenburgice. Clavecinul se aude ca un ţânţar. Demonii lui Odobescu la Ateneu, Buşi cu trompeta lui.

D-na Aurelia D. ne-a dat din geantă nişte ţuică, am băut-o lângă gardul bisericii. Tavi mi-a citit până la trei dimineaţa în bojdeucă din jurnalul scârbei sale. Arhitectul de orgi, înainte de a cere doamnei D. „Ora 25” de V. G., a rugat-o frumos să-i povestească în două cuvinte ce cuprinde, apoi nu a mai vrut-o, dar a certat-o că citeşte şi se tulbură cu astfel de lucruri. Pentru că fumase în faţa mamei sale, nu şi a tatălui, i-a recomandat să privească cu ochii tatălui dumneaei.

I-aş mărturisi tăcerii misticismul oamenilor, bucuria de a-i vedea, chiar mâncându-se. Îmi sting suflul cu mentalitatea zilei. Democraţire, jidănire, ţigănire. Duşmanii dulci îţi vin cu dogme şi te pun să le respecţi, să le intri în voie. Toate mamele din China, căsătorite cu câte un evreu. Rachiurile soldaţilor şi gradaţilor.

Franz Xaver Dressler, 72, improvizaţie la orgă pe o temă dată de public. Nansi cucerită de gesturile statuii de argint viu a moşneagului risipită prin ungherele orgii, prin încheieturile ei femeieşti – mare crai. Rămas pe podium, înalţi imnuri, apoi cobori şi iar înalţi imnuri ce suie fumegător până la locul unde odihnisei mai înainte. Dumnezeu nu este sus, nici jos, nici nicăieri, nici pretutindeni, nici apofatic, nici teandric, nici el.

12

Ca ieri învie azi iubita

iubitul poate e la oaste

o zi spre el călătorit-a

o zi în plâns o să-l adaste

Şi dacă nu învie şi el

dintr-un mormânt pe vreme rea

în zi mai de pe urmă ştie-l

când o să moară iarăşi ea

Pământ de Margini ochii mari

de-ţi sunt de unde să-i dezleg

orbirăm lasă-i pe tâlhari

să ia-ntunericul întreg

Cu glas ce astăzi anatema-i

şi cu lumini de fetişcană

aleasă între sfinte ce mai

pluteai stăpânitoare-n genă

Dar eu sunt un înşelător

plin de nisip şi nici nisip

nu spulber întru ajutor

spre plânsul vălurit pe chip

Iar ochii-n plângerea de rai

ascunşi de-o bocitoare rară

mai văd cum mi te dăruiai

eu un pământ şi tu o ţară

Să-mi cadă ciuma înspumată

din cerul dăltuit de lună

pe cap şi a căzut o zloată

de stăm acuma împreună

Blestem pe cine nu blesteamă

şi singur să te blestemi lasă

atunci mi s-ar topi cu vamă

a noastră grabnică mireasă

Cutremurată Doamnă piere

în glasuri retezate iar

de ale clopotului sfere

cum vrea călăul clopotar

De mult nu mai avea nici braţe

şi nici pe tine lângă ele

şi nici pe cale să te-nhaţe

şi să te apere de rele

Ar fi şi-ai câştiga pariul

la moartea purpurii ar plânge

pe fundul mării tot pustiul

umbrit de pânzele de sânge

Ai pierde m-ai ruga să-ngân

cântecul purpurii ce scaldă

în plaiul nordic şi bătrân

vaci sfinte pe o vatră caldă

Iubirii tale taină dăruit

dar şi asurzitor preaprost

de la apus la răsărit

semn rău luându-mă la rost

Sub manta fluturată-n clime

străvechi şi mai pe-un bidiviu

visam printre cantemirime

la soarele cel cenuşiu

George ANCA

1971/2012

 Camille Corot