Colocviile de Marți , 29 septembrie 2015, 5 pm, Calderon 39

Colocviile de Marți

29 septembrie 2015, 5 pm, Calderon 39

Anul VI, nr. 9 (70). Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Asociația Culturală Aromâmească, FundațiaDumitru Drăghicescu, Fundaţia Culturală Ithaca, Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria Presei, Teatrul Robert Calul. Format: Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, Întâlniri, (Re)lansări de cărți și publicații, Concerte, Proiecte, Portrete, Ateliere Creative

Tema: DIAVOLUL ÎN ISTORIE

Recital Viorica Vatamanu

 

Spectacol lectură

Florin Ionescu: Atenţie, se închid uşile

Distribuţia: Julieta Strâmbeanu-Weigel, Ioana

Calotă, Profira Serafim, Puiu Mărgescu

Regia: Vasile Manta

 

Comunicări

Vasile Andru: Cum se pisează dracii în Polinezia

George Anca: Alessandro Tassoni – Ion Budai-Deleanu

Puşi Dinulescu: Mefisto

Viorel Speteanu: Tratatul de frontieră româno-bulgar, 1940

 

Teatru de poezie

Ion Celaru: Ion Chelaru

Ioana Calotă: Mihai Eminescu, Ion Heliade Rădulescu

Gabriela Tănase: Nichita Stănescu, Dan Botta şi Emil Botta

Aexandru Philippide Jr.: Alexandru Philippide

Versuri în lectura autorilor: Angela Spica-Djigola, Maria Timuc

 

Lansare

Victoria Milescu: Cenuşa verii, eLiteratura, 2015, versiune franceză de Ion Roşioru

Coordonator: Dr. George Anca

 

*

Nichita Stănescu, Dan Botta, Emil Botta, Ion Budai-Deleanu

 

Moartea tatalui

de Nichita Stanescu

Tatal meu s-a dezdurerat murind
S-a dezdurerat de mama mea,
si s-a dezdurerat de mine.

Tatal meu a murit nevinovat
din nevinovatia lui, insusi poate
ca i-a parut prea lunga existenta

Deodata, sora mea mica mi-a zis:
- Parea ca merge, ii luceau ochii si
se cerea acasa.

Cealalta sora-a mea mi-a zis:
-Devenise frenetic, mi-a sarutat mina,
mie, fiica lui, ca sa nu fiu nepregatita
ca el sa moara in lunga ora
a singuratatii lui.

Mama mi-a zis:
-Eram foarte fericita
crezusem a s-a insanatosit
misca din picioarele lui negre si bolnave
de vine,
la fel de iute ca pe vremea cind fusese sampion la biciclism.
Eram foarte fericita mi-a spus mama
si nici n-am iesit pe usa ca el a murit
brusc.

Nevasta-mea mi-a spus:
-Iarta-ma, mi-a spus ea, te rog
din suflet sa ma ierti
Ti-a murit tatal.

-Ah, n-am vindut, in fine batrinul
s-a dezdurerat.
S-a dezdurerat de dragoste de femeie,
de dragoste de copii
de dragoste de curse de ciclism
pe care el infrugrat le numea
Turul Romaniei.

S-a dezadurerat mi-am zis
de toti ciclistii nostri magici
pe care el ii striga pe nume pe deasupra
si carora nu contenea sa le spuna
performantele,
lasind-o pe a sa, cea mai grozava, la
urma
cursa PLoiesti-Bucuresti
si fotografia in sepia care i se facuse la
sosire
cea pe care-a dat-o
altui ciclist,
care a rupt-o si nu se mai pastreaza!

S-a dezdurerat de foarfeca de croitorie cea mare,
pe care o avea de la unchi-sau
camasarul Ilie,
si unchiul acesta i-o ceruse de vreo trei ori inapoi,
si el tata, i-a platit, din dispret, de trei ori pretul
forfecii
si murind Ilie, a lasat un catastif cu versuri
copiate dupa Anton Pann.
Sorei mai mari a tatei, tatei Lizica,
si aceasta prin scrisoare-mi scria
sa viu sa cercetez ceaslovul acela cu versuri
din pricina faptului ca eram scolit,
si-as fi putut sa ma pricep la ele,
Si tata mi-a zis:
-Nu te du la tata Lizica, sora-mea cea mare,
ca din pricina oftaturilor ei
a murit bunica-ta, Elena
si sa nu te prind ca citesti ceaslovul unchiului Ilie,
ca asta era numai camasar
si avea nas ca surubul
si era zgircit
si m-a pus sa-i platesc de trei ori
foarfeca de croitorie.

Acum, cind scriu toate acestea,
tocmai m-a sunat mama plingind
de la Ploiesti
Spunindu-mi ca a visat peste noapte
ca se incalzea de spinarea tatei.
I-am zis:
-Iarta-l si tu, mama
Ce claca a facut pe banii lui
de pe imbracaminti de oameni
casa unei alte muieri,
Ca daca-ti venea uneori acasa
cu lautarii dupa el
Si-l punea pe unul anume
sa-i cinte la ureche
cintecul:
"Pe deasupra casei mele
trece-un stol de rindunele
ca si dorurile mele"
Nici ca mi-ar pasa de asta, mi-a spus mama!
rizind brusc:
eu i-am nascut lui copii
si ce mindra am fost in puzderia
lui de surori
cind am vadit si eu ca pot naste baiat.

Tata se dezdurerase
si eu tot ma mai gindeam la el,
mai presus de cuvinte,
si dedesubt sub aripa lui Gabriel,

Am luat un pahar de vin
l-am dus la gura si l-am baut.
Am luat alt pahar de vin
si l-am varsat pe jos.
Am mai baut un pahar
am mai varsat un pahar
secunda se inflorise in mine neclar.

Tata, de ce mi-ai venit in visul somnului
atita de dureros,
si de ce suna atit de puternic
palma ta rgea pe obrazul meu
de uraniu?!

(1982)

DAN BOTTA - PRĂPASTIA DIN MARGINEA MĂRII

Ea era numai iubire,
Iubire si dor era ea,
Si sufletul nostru-n uimire
Iubindu-se, cât se iubea!

Halucinati, ochii ei
Iiubire si dor implorau,
Halucinati ochii mei
Iubire-n iubire erau.

Si-atât era ea pentru mine
Eu însumi, încât ma pierdeam,
Si uitându-ma însumi pe mine,
Însasi pe ea o uitam.

Dar într-o zi o parere,
O parere-albastra trecu,
Si de patima unei himere
Sufletul meu o pierdu.

Iar ea privind stelele caste
Ce ard nemilos departarii,
Se arunca-ntr-o prapaste –
În prapastea din marginea marii.

Aripile-i nu s-au deschis
Si-un tipat a scos când s-a frânt…
Dar aripile – asa i-a fost scris –
Nu s-au zdrobit de pamânt.

Si de-atunci ochii mei s-adaste,
Pândind în lumina-nserarii,
Trupul ei dus pe prapaste –
Pe prapastea din marginea marii.

Când apele-n stânci se izbesc,
Pe aburii lor o aripa,
O aripa si alta albesc...
Si trupul ei drag se-nfiripa.

Un tipat prelung, ragusit
Rasuna. E dulcele-i cânt,
Si un alcyon a iesit
De durere cu pieptul în vânt,

Si halucinati ochii ei
Se aprind si ard vii pe prapaste
În halucinati ochii mei
Ca-n iubirea iubirilor noastre.

Si asa tot privesc si ascult
Pâna-n zori, si din zori pâna-n seara,
Sufletul ei în tumult
Ce apune, rasare, si iara.

Caci n-am nici dureri, nici nevoi,
Ci doar ochi ca s-o sorb din privire,
Si-n ce ne priveste pe noi
Suntem una si numai iubire.

Ades sub hieratica luna
Ne prindem de mâini si pornim
Sa vântuim împreuna
Cu àripi de trist serafim.

Si sa nu credeti cumva
Ca sunt mort sau am fost dat pierzarii,
Când m-am aruncat dupa ea
În prapastea din marginea marii.

EMIL BOTTA

Spectacol

Elita luase loc la parter
si prostii sus, aproape de cer.
In loja statea o intamplare cam abatuta
si un napraznic destin in mare tinuta.
Un dezastru tare cat zece
tot spera ca totul va trece.
Un naufragiu dormita in fotoliu
infasurat in lintoliu.
O raceala
vagabonda prin sala.
O inocenta
stralucea printr-o totala absenta.
Piesa era o rafuiala
intre virtute si greseala.
Scena era un sanctuar
prin care adevarul trecea foarte rar.
Actorii isi indrugau rolul,
dar, incet, ii inghitea namolul ;
in pauze, tacute aplauze,
la finale, tacute urale.
Si cand cazu cortina
toti se-ntrebau cine poarta vina
si cine-i autorul
care-a faptuit omorul,
in cinci acte, cu sete,
ca o crima pe-ndelete.
Atunci aparu la rampa Ariel
si jerbe de flacari si anemone
pentru mult prea onorabilii " dramatis personae ".
Si aceasta fictiune, in tus, in carbune,
si spectacolul amuzant
au disparut in neant.

Din volumul " Intunecatul april ", 1937

Țiganiada

deIon Budai-Deleanu

Cântecul I

Păn Vlad Vodă pe țigani armează,

Asupra lor Urgia-întărâtă

Pe Sătana, ce rău le urează,

Întracea luându-ș' de drum pită,

De la Flămânda pleacă voioasa

Țigănimea drept cătră-Inimoasa.

Musă ce lui Omir odinioară

Cântași Vatrahomiomahia,[1]

Cântă și mie, fii bunișoară,

Toate câte făcu țigănia,

Când Vlad Vodă-îi dede slobozie,

Arme ș-olaturi de moșie,

Cum țiganii vrură să-și aleagă,

Un vodă-în țară ș-o stăpânie,

Cum, uitându-și de viața dragă,

Arme prinsără cu vitejie,

Ba-în urmă-îndrăzniră ș-a să bate

Cu murgeștile păgâne gloate,

Cum apoi, prin o gâlceavă-amară

(Căci nu să nărăvea depreună),

Toți cari-încătrò fuga luară

Lăsându-și țară vodă și corună.

Însă toate-aceste se făcură

Prin dimoneasca amegitură,

Că, măcar cel fără-asămănare

Mai rău duh dintru toate, Sătana,

Purure-în iad lăcașul său are,

Focului nestins fiind el hrana,

Dar' totuș', pe furiș', câteodată,

Răzvrătind lumea, el se desfată.

Iar' de-astă dată-l întărâtase

Urgia (precum spun) blăstămată

Ce văzând cu săcuri și baroase

Pe țigănimea noastră-înarmată,

În tot chipul hotărî s-o strice,

Vrajbă-întru dânsa-aducând și price.

O! tu, hârtie mult răbdătoare[2]

Care pe spate-ți, cu voie bună,

Toată-înțălepția de supt soare

Și nebunia porți împreună,

Poartă ș-aceste stihuri a mele,

Cum ți le dau, și bune și rele.

Apoi zică cine câte știe,

Eu cu mândru Solomòn oi zice:

Toate-s deșerte și nebunie!...

Căci numa de-acel este ferice

Care pe sine-a cunoaște-începe.

Și firea lucrurilor pricepe.

Dela miază noapte mai departe,

Sus, în văzduhul întunecos,

Este-un loc (precum scrie la carte)

Cărùi zic filosofii haòs,[3]

Unde neîncetata bătălie

Face-asupra stihii stihie!...

O zână rea țara stăpânește,[4]

Carea nu sufere nice-un bine,

Ci toate strică și desunește,

Toate sfarmă, spulbără ce-i vine

Înainte, ș-Urgie să chiamă,

Rea prăsilă de tată și mamă.

De-acolò privind corbiș' la toate,

Urgia văzu pe ticăloase

Gloatele țigănești înarmate

Cu săcuri, ciocane și baroase;

Precepând apòi ce va să fie,

Mai că nu leșină de mănie!...

Căci nu rabdă năsâlnica zână

Ca rând bun oamenii să păzască,

Și temându-să ca să nu vină

La cevaș' rând gloata țigănească,

Gândi cum sfaturi să le strămută;

Ș'indată, iaca, să scoală iute;

Pe arepi de volburi cu fortună

Încălecând, la iad să pogoară.

Pe-unde mèrgere, fúlgeră, túnă,

Toate spulbără, frânge ș-oboară.

Însuș' pe diavoli prinsă mirare

De năpraznă-așa iute și mare.

Iar' deacă stete fără sfială

Naintea négrii mării-sale

Sătanei ce cu multă pofală

Stăpânește-a tartarului vale,

Rădicând ia sprinceana sumeață,

Zisă-amenițând celùi în față:

„Sătano, de nu mi-ai fi părinte

Și de n-aș fi-întii născută ție

(Când căzuși din ceriu, dacă ții minte,

Mă-avu cu tine-oarba Zavistie!),[5]

Necăutând că-aceasta-i a ta țară,

Aș grăi cu tine-almintre doară.

Unde-i duhul ș-inima nefrântă

Acelui mândru Luceafăr care

Nu să-îndoi și pre cea mai sfântă

Lumină-în ceriu viețuitoare

A să scula cu războiu, odată!

Ce negrijă-acum te ține,-o tată?

Tu șezi aici, fără nice-o teamă,

Adevărat! Dar sus ce să face,

Pe lume, nu știi sau nu bagi samă.

Nu vezi ce năpraznă vine-încoace

Pe iadul tău? Eși numai, afară,

Ș-însuș' a ta vedea-vei ocară!...

Încă și țiganii mișei caută

Ca să să puie la rânduială,

Părăsându-și ciocane și laută

Și-întrarmați pe Mahomèt să scoală.

Îi văzui sfătuind cum să-ajute

Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.

Sângur acel Vlad, de-l lași în pace,

Gata-i a prăpădi păgânimea...

Ș-atuncia iadul tău ce va face?

Unde-ți va fi slava și mărimea

Că-ai scornit legea mahometană?

         Înțălesu-m-ai acum, Sătană!..."

ION ELIADE RĂDULSCU

ZBURĂTORUL

"Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ş' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da:
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
In braţe n-am nimica şi parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrimi, şi plâng, măicuţă, plâng.

Ia pune mâna, mamă, pe frunte, ce sudoare!
Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.

Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătuşile cu bobii fac multe şi desfac;
Şi vrăjitorul ăla şi apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.

De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară
S-o mân pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.

Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,
La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,
Şi simt că mişcă tufa, aud crângul trosnind.
Atunci inima-mi bate şi sar ca din visare,
Şi parc-aştept... pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!... Ce chin nesuferit!

În arşiţa căldurii, când vântuleţ adie,
Când plopul a sa frunză o tremură uşor
Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,
Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,
Mă sperii, dar îmi place prin vine un fior
Îmi fulgeră şi-mi zice: "Deşteaptă-te, Florică,
Sunt eu, vin să te mângâi..." Dar e un vânt uşor!

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor."

Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.

Era în murgul serii şi soarele sfinţise;
A puţurilor cumpeni ţipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la jgheab întins păşeau.

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă viţeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca şoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una
Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,
Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte
Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,
Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veşmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n braţele somniei
Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.

Tăcere este totul şi nemişcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,
Şi apele dorm duse, şi morile au stat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
"Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Ori e--să nu mai fie! vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,
Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! Văzutu-l-ai şi tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Şi-pietre nestemate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!

Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine
Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ş-un nas --ca vai de el!

O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!

Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură
Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,
Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!"