de George Anca
CULTURA
PROVINCIALĂ
14. 03. 1981 Delhi
The
Diary of Virginia Woolf ,
Volume I 1915 – 1918. 27.01.1918: „She
led him to describe a Romanian Prince, wose voice, he said, was the
loveliest in London. /.../ The R.P. was Antoine Bibesco, rich,
cultivated, a
writer and a friend of Proust, who had acted as Counselor at the
Roumanian Legation in London”. 6. 12. 1919: „The
Bibescos wished to meet me. / Bibesco is handsome, amiable, a man
rather too much of the smooth opulent world to be of particular
interest. His English is too difficult to let one get straight at
him. Like all foreigners, he says serious priggish things - 'I prefer
to believe nothing save what my reason can confirm' – or words to
that effect”.
16.03.
81
Scrisoare
din Bangkok de la d-na Achawa-Amrung. Bestazzi mai era la ea în
10 martie (după
două
săptămâni) – și a făcut o copie xerox după „Innovative
learning” de
M. Malița,
trimis de mine pentru Peace
Progress.
Primesc și o copie după The
Asia Magazine,
July 20, 1980, cu un articol de Kim Gooi, „Thailand poet prince”
- Mom Chand - kavee (poet), Thy kloang style. King Rama II - „I am
a sixth generatin poet /.../ Thailand is unique, for unlike other
countries, Thai poets spring from the same family – from father to
son and grandsons and so down the line”.
Vizită a lui
Naviug, plus Anmol, apoi d-na și d-l Kashyap. Apoi am fost pe la
Keyna – se pregăteau de culcare ori altceva. Am cheacherit vreo
două ceasuri, abia la sfârșit pronunțând Leh Valensa – se
poate, deci. Andre ar fi vorbit despre succesul Nanei la școală,
printre copii. Tara s-a născut într-un ajun de Crăciun, sub o stea
a pomului de iarnă din Holy Hospital, dacă nu din
Bethleem-Cambridge. Încă o dată cei mai deștepții, grofii,
gâturile late, p-ormă nebunie, o schimbăm pe americani, hashish,
tristul cuplu homosexual din fosta mea clasă, ce se înființaseră
ieri.
Vineri, reîntâlnire
cu yoga, chiar cu Nitya Mukhtananda ji, acum president Poona Yoga
Center, 3 după-amieze – Sadhana (Yogasan, Pranayama, Meditation).
Mă bate gândul că voi muri nefumător, că voi muri. Pentru că
voi lăsa fumatul? Sărăcia tot n-o las.
17.03. 1981 Delhi
Ek
Shanti
se află în tipografie, voi avea 500 de exemplare, cele mai multe pe
hârtie de ziar. Nana a numărat 23 de bivoli. Mai observă o trăsură
aurie mânată de un biciclist. Băieții joacă cricket în
parcurile nenăpădite de rufe, focuri, paturi. În colegiu, fata se
intimidează de adolescenți. Curtea universității, pe lângă
statuia lui Vivekananda, înclinată ca turnul din Pisa, o atrage.
Rămânem 2-3 ore pe la Esaulov și călătorim apoi acasă pe o lună
încercănată, printr-o liniște de țară vastă.
Nansi nu ne-a făcut
haimanale, doar că atunci când plecăm avem obiceiul de nu ne mai
întoarcem. După dinnerul etern ou-lapte, am întrebat-o pe Nana ce
părere are despre părinții ei. S-a prefăcut a scrie pe
perete:„BUNĂ”. Când a apărut mama, a repetat gestul.
Examenele sunt în
26 și 28 martie – scris, și în 31 la 2 p.m. - oral (împreună
cu Nansi). Timp de 4 ore, mi-am dactilografiat, în departament,
poeme, ceea ce n-a deranjat. Fumam doar beedies, și oamenii de
serviciu îmi făceau complimente în hindi.
Bhose îi explica
colegei lui cântecul țigăncii somnambule al lui Lorca și o
făcuseră lată clarificând și nu prea, dacă peregrina, călare,
visa, ori era trează. Sognava, parcă am văzut. Am ales visul. Am
pus muzica între realități și visuri. Ne-am scuzat reciproc a ne
fi luat din timp, căci mă grăbeam și mă și luam în profesor.
Citisem totuși, cu sotto voce, originalul spaniol și nu mai aveam
nevoie de traducerea englezească.
Teoretizez de trei
zile practica fumatului de beedi, un bărbierit cu briciul, un cancer
de izvor, nu de vărsare, un pretext de
coșmare-trabuc-nu-scriu-
Unui
sardar i-am zis Montale al Indiei. Funcționarii își spuneau de
mine ca de Beniuc, ăsta e poet (unde băteam la mașină și nu mă
durea de nimic altceva. Kobra mi-a dat o Scânteie din 20 decembrie
anul trecut, când eram în țară, și o Limba
română – bibliografie. Între
extremele critică și fascinată, mă așez în a doua.
Misterele
familiilor indiene le-am conversat din fir a păr cu Keynii – dacă
n-am văzut pe fiica unui cuplu de profesori niciodată, ar fi pentru
că ei sunt ocupați cu slujbele și deci și-au lăsat-o prin vreo
școală, ori, cum spusesem chiar eu, la mama unuia dintre ei;
câte-un accident explică similaritatea unor defecțiuni ale
nevestelor înconjurătoare; dintre cei doi băieți care întrețineau
relații amoroase, ea s-a căsătorit, dar, nefericită cu nevasta,
suferă mai mult ca oricând de dorul de dorul și amorul
prietenului, altfel nedecis să-și înceapă libertatea normală,
presimțit casnică, simte din ce în ce mai puțină milă și viciu
în vecinătatea amantului (vagi complicații pot veni și de la
combinația hindu-sickhă); că aș fi îmbătrânit simțind
moartea, cât că m-aș fi repezit singur prin Bangkok, iar un grec
zice că ești deja mort când îți e teamă de moarte. Lucrurile
luaseră o întorsătură lirică, declarativă, de-am prelungit-o
nemotivat, pe fior dar nu teroare. Să mă fi apucat apoi trei pe
vâna șanti.
Fiul rusului alb
își susține doctoratul la Universite de Paris XI în 27 martie.
Cum se publică în India? Înainte de februarie dau editorii
lovitura – în martie schimbându-se bugetele. Atunci bibliotecile
cumpără orice, să nu se piardă banii. Rajneesh publică, totuși,
probabil tot anul – scriitor mare sau scandalos. Diplomația
rechinismului.
De ce-oi fi crezând
în cartea lui mai mult decât crede el însuși? Poate cât mi-a
povestit-o - nu mi-o împrumută, am răsfoit-o mai mult în
rusește. Rațiuni apofatice, cultura patriei, romantismul
imperiului, al mormintelor propriilor părinți de la Kashmeere Gate?
Văzusem tabloul mamei sale dintru început în semilumină.
Într-un târziu,
vorbeam franțuzește, cu ocoluri ale clarității în locul
englezeștilor dodge-uri sonore până-n gâtul de jos de peste
Mânecă și Atlantic. Bătrânul își serbează înfrângerea clipă
de clipă, mai risipind-o și în alte suflete.
18.03. 81 Delhi
Avusese un prieten
moșier basarabean român, Krupenski – îl cunosc? Rusia n-ar vrea
război, pentru că a suferit în precedentele confruntări. Dacă am
văzut Moscova. Afganistanul, chestiune de frontieră rusească. Nu
mai zice de Polonia, îi știu temerea.
Am
visat că murise Reagan – îl văd, cu dinții lui veseli, în
India today. Simt pentru poezia americană ceea ce simt pentru Pound
însuși, o continuă unificare a bifrontalității culturii în
timp. Eufonia întregește sinteza în negativ. Parnas
superuniversal, muze atomizate. Anne Sexton se sinucide. Robert
Creely are de a face cu Elementi
di eresia.Kurt
Vonnegut Jr.: Good Missile, Good Manners, Good Night.
19. 03. 81, Delhi
Unele poeme sunt
născute traduse, intraductibilele dau bătaie de cap și nicio
șansă. Prietenia combustionează, totuși, optimismul traducerii,
după cum și moartea, poate mai puțin sexul, sigur nu politica ori
cariera. Cercul închis al traducătorilor pare așa întâi față
de poeți, a doua oară față de public. Cercurile închise ale
poeților se circumscriu celor ale traducătorilor etc.
Or, să zicem,
spirala convine și-n treburi de-astea, ca un fel de ce-o fi o fi.
Dar și alcool sublimat în armonii ce se caută măcar pe sub
pământ, la mijloc de drum, pe undeva. Ce trebăluiesc eu aici n-are
decât să n-aibă valoare pentru cercurile închise, ori pentru
partea consumată a spiralelor. Îmi transform autoexilul și
suicidul în urme de glas.
20.03. 81, Delhi
Probabil,
Urmila va traduce mai frumos ca oricine Miorița
în
hindi-sanscrită – rassa patosului ramayanic. Din promoția a doua
de studenți, m-au vizitat cei care au părăsit cursul înainte de
examen (Sany, Lamba).
Lui Keyna îi
mărturisisem că mă simt a proveni din imperiul roman. Am văzut în
Soljenițân naționalismul rusesc, mereu imperialist, minimalizând
pe cei mici. Am pus într-o doară muzica mai presus de film, în
deosebire de Marek. Intelectual, parcă ne duceam părerile despre
țările noastre la extreme comportamentale, încât nu mai știam
dacă nu e tot un drac la ei (la polonezi) și la noi, scopiți de
ruși.
Mici
entuziasme agonice împărtășite în nume de frați, cauțiuni față
de tot ce ne înconjoară, puțin lirism. Îl atrage George Orwel, la
modă, vrea să-i răsfoiască eseul Politics
and the Englinsh Language. Aproape
renunță. Iau eu un citat: „I should expect to find –
this is a guess which I have not sufficient knowledge to verify –
that the German, Russian and Italian languages have all deteriorated
in the last ten or fifteen years, as a result of dictatorship (p.
310, în
The
Play of Language,
Oxford U. Press, 1979).
Articolul
este din 1945. Aș
avea suficientă
cunoaștere
spre
a arăta că așa este și în cazul românei, sodomizată de cei
ce-o țin de rusă. Idiosincrazie Orwell: „A not unblack dog was
chasing a not unsmall rabbit accross a not ungreen field” (p. 314).
21.03. 1981
Holi Mubharak ho!
Sudesh și Urmila au venit destul de devreme cu dulciuri, culori și
petale de trandafir – începusem sărbătoarea. Am stat de vorbă
vreun ceas, când Nansi îl anunță pe vecinul Shivaramaya, împreună
cu alți profesori. Ne prăfuim fețele și părul cu vopsele și ne
îmbrățișăm, apoi îi urmez pe la celelalte apartamente, inclusiv
al bulgarului, care, speriat, abandonează procesiunea.
Andre și Margaret
n-au rămas acasă. Domnul Chatterjee mă invită pe mâine seară la
o partidă de șah. Tocmai am jucat cu alt bengalez, Sudeep, cinci
partide, din care am câștigat trei. Decanul Facultății de Drept,
om înalt și frumos, are obiceiul să-și ridice toți anteii care-l
îmbrățișează.
La o casă, cineva
murise, nu celebrau, dar bărbatul care ne-a întâmpinat, fost
vice-chancellor, nu a răbdat să nu îmbrățișeze unul-doi
vizitatori. După cum actualul vice-chancellor, în corta-paijama
albă, împreună cu pro-vice-chancellor-ul, ne-au primit cu
dulciuri. Continuându-ne saga, un musulman s-a bucurat să ne
întâmpine (nu și Faruqi).
Ne întâlnisem cu
familia Kashyap-Mangla, din sensul celălalt. Dr. Sharma, de la dept.
de istorie, o ținea numai în glume, oferind, ca prasad, și
simbolul Holikăi. Am băut apă și ne-am odihnit într-o grădină
cu iarbă mai deasă decât orice închipuire.
Alte case. Toate.
Gwyer Hall. La Chopra a venit vorba de România. La înapoiere,
discuții în două alte grădini, cu pateuri, dulciuri, ceai și
țigări. Am vorbit despre obiceiuri românești. Cum mi-a plăcut și
am înțeles sărbătoarea? Fețele erau acoperite cu vopsele. Ne-au
fost subiecte chimia, astrologia, ritualurile.
Umesh
mi-a trimis o carte poștală, că are „multe” să-mi spună.
Probabil voi publica Sanskrit-Romanian
Poetics,
cu antologie, de prescris în programa anului viitor. Vecinii mei,
reputați profesori ai universității, erau egali în observarea
jocului cu care se îndeletnicise însuși junele Krishna în
compania Radhei și a celoralalte păstorițe.
În piesa mea,
Holika n-ar fi Holika. Iertarea greșelilor și uitarea dușmăniilor
nu sunt suficiente. Aud că în sate se petrece năpraznic. Pe aici,
tinerii excelează în strigăte, plimbări cu roaba, găleți pline
cu zemuri colore. Karamcharii ori harijanii bat tobe imense cântând
coruri folclorice de înaltă solemnitate – bărbații încep, iar
de la oarecare distanță femeile le dau replica.
25. 03. 1981. Delhi
Andre
Beteille: Inequality
and Social Change,
Delhi, Oxford University Press, 1972; Ideologies
and Intellectuals,
D., O.U.P., 1980.
A
mai murit un martie. Citind
zilele trecute eseurile lui Andre, mi-am povestit un vechi martie
marxist. Eram în formare. Ne simțeam deformându-ne, fără a avea,
conștient, o formă, alta decât a tinereții. Bătrânul era mai al
dracului decât mărunții lui contabili căzuți din lună să ne
explice plusvaloarea.
Lenin ne
deziluziona din motive contrare, bibliografia ne trezea suspiciuni
prin golul euforic al cărților staliniene. Ce Marx am citit atunci
am uitat din prudența instinctului de conservare al vremii.
Atirusismul lui Marx îl lăsam sub tăcere, ori văd că Andre îi
citează edițiile din Moscova. Nu ne era permis decât să repetăm
ce ni se recomandase, însăși îndoctrinarea ni se părea săracă.
Omul total al lui
Marx a devenit anacronic paralel cu teoriile totalitariste. Referința
la Basarabia a lui De Gaulle în discursul lui, memorat deja, i-a
fost spălată din creier de persuasiunea gazdelor amputate și,
mărturisit, nesinucigașe. Mitul transformării lumii își pierdea
din modă, în mintea noastră – care lume? în primul rând, iar
analize nu ne erau servite, doar citate.
Trăiam într-o
lume ascunsă, pe care nu o voiam transformată, dar nutrită de
valori eterne, precum și de utopii, nu încă negative. În fapt, nu
se întâmpla nimic, nu era voie, și probabil ne apăream
înspăimântător de conformiști, condamnați la neputință
progresivă. Tot ulterior, romanele cu personaje ca noi au putut
părea senzaționale urmașilor imediați, nu pentru că ei s-ar fi
aflat neapărat într-o situație diferită, dar pentru posibilitatea
unor comentarii cu aparență de libertate. Strălucit acționând
resorturi ale unei defulări politice, pe undeva similare în efect
cu bibliografiile noastre marxiste, la aceeași vârstă.
Schițând o
introducere la două-trei citate din comentariile analitice ale lui
Andre, mă văd utilizând cuvinte numite de el concepte, nu și
simboluri – pe care le conceptualizează. Conceptele sunt mai
adesea prohibite decât simbolurile și nu știu cât sunt de
interschimbabile.
Romanele acelea
uzează simboluri post-factum, ceea ce nu mai poate face poezia,
singura capabilă de simbol, din acest punct de vedere, adică fiind
ea însăși un simbol, poate damnat și discontinuu. Vorbesc de
romanele și poezia românească din ultimii douăzeci de ani – de
accepțiile și avatarurile lor în contextul ideologic prohibitiv
binecunoscut.
Asta
pentru a vedea că, după cum simt, Andre, din cu totul altă parte a
lumii, cu ochi asemănători, excelează nu atât în examenul
inegalității, schimbării sociale, ori al intelectualilor, cât al
ideologiilor. Nu numai o inspirație aparte, o rădăcină-roman, ca
Anandamath,
dar ceva din meditația forțată a intelectualului, obligată de
împrejurările sfârșitului de secol 20, nu lipsită de analogii cu
alte epoci și vârste.
Ce-am
spus aici se poate exprima în două cuvinte: „vine bătrânul”.
Însă, ezitant, voisem să încep cu o vorbă despre Andre ca
indian, ca vecin academic și de locuință, dar și de idei –
uneori vise analogice în ecoul sângelui francez. La tinerețe,
tradusese Correspondences
(în
engleză, în bengali?). Din partea mea, nu Marx, dar Baudelaire, mai
apoi Pound ori, cu ceva aiurită fereală, Dostoievski.
Totuși, punctul
slab al sociologilor pare a fi deliberata speculare ori ignorare a
istoriei. „Dacia e numele vechi al Bulgariei?” Măcar ilustrul
musulman de la trei case, care nu celebrează nici el Holika, știa
aproximativ adevărul spunând „gândesc că Baudelaire a fost
francez”.
Văd
că am renunțat la introducerea propriei mele recenzii și mă
gândesc serios la visele lui C.M., anume cele în care-i apăreau
colegii lui români de la căile ferate, prin '40,
bolșevizându-se.
Se cheamă că am trișat? Îmi va lipsi subțirimea și, în fapt,
sinceritatea unor impresii intelectuale față de admirabile eseuri
asupra intelectualilor.
...
„inequqlity
as mode of existence” …
„most societies of the past have
regarded inequality and not equality as the normal condition among
men” … „
the
twin
concepts
of dharma
and
karma”...
„I
describe a harmonic-social system as one in which there is
consistency between existential order and the normative order, and a
dis-harmonic system as one in which the two are in conflict” …
„the
fundamental problem of sociology, as I see it, is the dialectic
between systems of value and structures of power”...
26. 03. 1978 Delhi
...
pus semn
jumătatea
nefumată...
pe undeva Europa... în Cantos
nici
Brâncuși... „keeping the Ganges on his right hand”... dacă
sunt în cuvântul India mai e cuvântul India al tău sunt în
cuvântul tău India? ... bătrânul meu prieten ți-a scris o
scrisoare...
27. 03. 1978 Delhi
Întrerup
scrisoarea către Ezra Pound. Examenul. Eu, primul. După mine
neamțul. Dintre străini. Mukarjee către Lena din Rusia,
strâmbându-se: Romanian – un hohot. Merge în Bulgaria și
Ungaria. Îi crapă măseaua să vadă și România. Aveam să vorbim
despre tot, iar el, făcând caz de schițele lui Tagore, cum că aș
vrea să schimb portretul lui Pușkin din dept. cu al meu.
Altă
colegă invigilator pentru germană, madam Parasnis, care a citit
Revue
Roumaine de l'Histoire
de l'Art,
ea
având studii la Paris, iar limba maternă marathi, a fost surprinsă
de părerea mea în franceză că marathi e cea mai apropiată de
latină. Neamțului îi spusesem că trăiesc în sec. 18, el că
trăiește în 19. Indu Lekha tocmai și-a luat doctoratul despre
sufix în rusă și sanscrită – o chestionam despre diminutivare,
a, sunt multe sufixe diminutivale.
Subodh
a predat prima lucrarea de română. Lena îmi zice: „trouble”,
nu a terminat, iar către cineva în rusă: „subota” (sâmbătă).
Am cele nouă lucrări aici, acasă. Xena era curioasă de diplomă.
Nu cunosc scrisul studenților. Citesc lucrările. „Popoarele urc
războiul”. Involuntar corect, stilistic pe limba veche. „Aveți
frați? Nu avem frați, ei sunt muncitori. Ce sunt ei? Ele
profesoare. Da, sunt frați. Ele sunt timp. O carte întru limba
română”. „În câte suntem azi? Suntem în multe”. „Avem să
mergem grăbitul la facultate”. „Popoarele urâte războiul”.
„Câte ore de română? Eu am cinci romane pe săptămână. Limba
Roma.”. „În ce an suntem? Suntem în două grupe.” „Eu
nu sunt o casă.
Voi
(nu) sunteți din India. Voi (nu)
sunteți nimic. Din ce țară și din ce oraș? Din trei oraș.”.
Zbuciumul mă
găsește pe trepte ale minții deja pierdută. Andre îmi confirmă
recele din afecte și-mi dă sfaturi. Comentariul meu începe și
sfârșește cu necazul de a fi mers pe idei în care Mircea Eliade
este unic.
Nu atât simbolul,
cât sacrul e unic. Pentru că a făcut să fie acceptat conceptul
sacrului în țara lui. Chiar sub sceptrul ideologiei, de care Andre
are doar idee. Ceea ce nu avea cum să i se întâmple lui Claude
Levy Strausse – nu Franței i-o fi lipsind permeabilitatea. La
sacru, cel puțin.
Am corectat
lucrările studenților – note mici, în creion. Le voi urca mâine,
proporțional? Probabil, nu. Voi avea mână liberă la traducere.
Oh, cât îți
datorez, Stevens Wallace, datorându-ți-l pe Eminescu, așa cum i-l
datorez pe Brâncuși lui Pound. Cât aș datora înainte de moarte
oricărui pământ mișcat de ură.
Bravul
invigilator al
celor nouă studenți în română, Marek, era mai disperat ca
oricând de ocuparea unor garnizoane de către ruși, de invazia, în
act, față de promisiuni ale altora. Cumva, mulțumit că Ceaușescu
a condamnat, împreună cu liederii jugoslavi, tentativa de ocupare.
Dar s-ar fi
răzbunat până și pe studenții mei, altfel foarte zgomotoși. Nu
primiseră decât două dicționare ale mele, iar traducerea li se
părea foarte grea. Am primit multe îndemnuri să-i pic, sunt sigur
că n-o s-o fac. Până și indianca respectabilă, care predă rusă,
la un moment se interesa de ruși în Polonia, îndemnându-mă să-mi
ajut studenții, dar și criticându-i.
Fiii liderilor
polonezi poartă numele mamelor lor, spre a nu bate la ochi
favoritismul. Prietenul meu ar fi urât de Solski, fiul fostului p.m.
Jarosevicz are, aici, trei mașini și dolari destui. Sigur,
lucrurile se leagă. Dar noi? Ne simțim catolici.
Doi
profesori discutau personajele din Război
și pace. Pierre
Bezuhov, Andrei Bolkonski, Natașa – aproape declama Artușer,
argumentând, probabil, propunerea de subiect pentru examen, de-acum
tipărită. Napoleon , am adăugat, el repetând și grăbindu-se să
adauge: Kuruzov.
A murit Marin Preda
și nu știuse de polonezi. Vor fi foarte mulți solidari
sentimentali ai solidarității. Secolul vieții noastre de s-ar
planetariza fără intervenții dirijorale. Moraji, că intră în
satyagraha dacă nu se oprește filmul despre Mahatma. Nu fie
Solidaritatea soră Veneției, nici statuia lui Vivekananda
(construită de sindicat studențesc) pereche turnului din Pisa –
spuneau doi kabutari din inima unui balcon de pe Chatra Marg și
imediat ciorile i-au zgornit.
Numele de Tase din
literatura mahmură a lui Sântimbreanu le-a pus problemele cele mai
mari studenților mei la examenul de azi. Care examen, pentru ei, a
fost mai dătător de grriji decât vulcanul polonez. Țară și
revoluție. Mă bucur de coada de bambus a unei mături ca pentru
kricketști. Mentalități sub o dictatură de țară mare – poate
mai mică decât dictatura dintr-o țară mică, gata să salute mari
dictaturi.
29.03. 81 Delhi
Asanas-Pranayam,
Dyana, minicampusul de trei zile a trecut. Nansi e de părere să
mergem și mâine. Ziarele încep să tacă despre Polonia, ca în
România. Reduc totul la sinuciderea unui veteran.
După
yoga, Nansi mă cheamă să ascult Miorița.
Yoga-Miorița.Versiune
în hindi de Urmila Trikha. I se pare că mă opun. Coborâm.
Traducătoarea vrea întâi să ne citească traducerea decât să
discutăm ziua și maniera de spectacol.
După
lectură, mă întreabă cum o găsesc, iar după o oră de
comentarii revine dacă s-o lase cum este, ori s-o schimbe. Știu și
eu? Va fi fiind o versiune spontană, dar și predestinată, de ce
nu? Citisem „Mai am un singur dor”, urcasem-coborâsem cu
variantele indiene ale ”Scrisorii I” editate de mine.
Interpretările mioritice continuau să rămână virgatha, ca ale
Geetei.
Virgatha, balada indiană.
Fraze
grele la testul de traducere: ce dorești dumneata / what are you
longing for the morning; Mihai Eminescu is only English poet who is
from India; so much sweet and nice the language we speak; bravo,
Tase. I give him to traverse the way of cowardice
and I run the whole evening.
Prof.
P. L. Shukla, după
ce mă
întrebase
ce înțeleg
prin
„Orient”, m-a adus pe pământ, sugerându-mi să conferențiez
pe tema „viața în literatura română”. Detalii de organizare
le-am pus la punct într-un minut. Anil mi-a ținut Ek
shanti din
cauza comenzilor pentru schimbarea bugetului – că aș intra în
tipar miercuri. La el se tipărește și buletinul Delhi Rotarian
Club, pe art paper, numai pentru uzul membrilor. În biblioteca MEL
zăceau jalnic grămadă ceva sute de cărți nou primite, scoase la
reformă. Furtuna de praf a acoperit lucrurile și în casă. Pe
stradă, orbești, încărunțești.
30.03. 81 Delhi
Reagan împușcat.
Urmila: ăsta a devenit modelul de viață. Nostalgia vremurilor
sanscrite, când preceptorul primea discipoli, nu bani. Așa cum
creștinătatea a măturat imperiul roman, tot ea îl va sindicaliza
și pe cel slav? Dar oare după Reagan, n-o fi rândul lui Lech
Walensa? Doamne, ferește.
Alexe îmi trimite
ultima „Comuniune”, în care îmi publică „The king Burebista
and his people”, mai vechea cu „Nana in the Himalayas” și
”Limite” de Virgil Ierunca. Timp de două ore, între 2 și 4
p.m., examenul oral de română – gramatică, traducere,
conversație, cultură. Un sfert de oră pentru fiecare, încheiat cu
un discurs al lor despre România: the best country. Nadia este
numele cel mai cunoscut și soția lui Borg – la primul răspuns.
Dumnezeu is god of Romania. Orașe? Drăgășani, Vidra...
Ore
de lectură Limite.
Reagan supraviețuiește. Comuniunea
Românească pe
1981 – politic-polemică. Parisul românesc și românismul
american sunt despărțite de un ocean, nu se completează. Calitatea
estetică, rămasă în Europa. Mă gândisem la Ezra Pound. Măseaua
mă dărâmă din stânga.
1 aprilie 1981
Delhi
Locul
cârciumii, din patrie, e aici banca; acolo îți întâlnești
cunoștințele, dacă nu banii. Miss Sengupta îmi spune că în
ultimul număr, Span
a
publicat un interviu cu Mircea Eliade. Sunt atâtea semne de
prietenie în scrisorile de la el. D-șoara Sengupta îi pronunță
perfect românește numele. Conversația din Spam, preluată de la
francezi? „But it was quiet easy to shine in a provincial culture
where near everybody knew everybody else – not at all the way it is
in Paris or New York”.
Dar strălucea, cu
adevărat, în afară că era tânăr? Călinescu abia de se amuză,
prea puțin excitat, de Maitreyi. Când în Roma, după miezul
nopții, un mexican un mexican a oprit mașina strigându-mă
”Giorgio, Giorgio”, bucuria provincialului din mine nu cred să
fi fost străină, deși altfel, de a lui Eliade. Complezență în
India, mister în București.
După scăpătatul
București al începutului, întrebarea Span-ului: „how does the
Romanian bestseller writer in you get on with the American Professor?
Can artist and scholar coexist?” Din răspunsul la asta vine titlul
interviului, ”The True Dreams of Mankind”.
Mai înainte,
revenise, „An elementary definition of myth might be that it tells
a sacred story”. Hermeneutics: „the study of the sense, meaning
or meanings which given religious ideas or phenomena have had in the
course of time”. Mituri moderne: progres, communism. Elogiul hippie
movement-ului.
Acum
văd: „Translated and reprinted from L'Express,
1980.”
„All in all, an illuminating interview with one of the seminal
thinkers of our age”, Michael Pistor.
Am întrerupt
demult scrisoarea către Ezra Pound – ce-ar fi să i-o expediez,
acum, tânărului Eliade, ca de la hippi la hippi? Aud că Haig ar
trece prin România. Automobilul lui Rogers l-am văzut trecând
fulger prin fața soldatului sovietic.
Biata mea
conferință are surse greu de deslușit în subprovincialismul lor,
dacă mă gândesc la marea cultură română din vinele și minților
creatorilor de pe stradă, netelevizați, netraduși cu ridicata.
Nonvaloarea excelează prin grandoare. Strălucirile se astupă cu
moloz, doar-doar n-or ajunge mai departe de Debreczin să-le facă
ăia cârnați.
Și-l adoram pe
Eliade că vedea occidentul provincial și mai detesta și ocupația,
proletcultul. Târziul Tucydides, Mircea Eliade. Nu cred că vreo
grijă masonică să-l fi împiedicâd să vadă sacrul lui Eminescu,
măcar cât în Brâncuși. Capul mi s-a prefăcut în măsea. Mă
voi trezi mâine și mai apatic, la 38 de ani, opus clarităților
interesate.
3.04. 1981. D.
Mă perpelesc și
mă trezesc cu același fix: cultura provincială. Nu zic de Paris,
nu mai zic de nimic, toți bat toba despre universalizarea
interbelică. Nebunie alchimistă? Cum s-ar fi ales praful de România
fără aurul din piatra filosofală? Dor-provinciile, nu și Parisul
– care Paris?
Și
totuși eram de vârsta lui – când nu scrisese Maytreyi
– și mi-a răspuns că e treaba mea dacă vreau să scriu o
tragedie dacică, de ce-l întreb pe el? Și-mi pare bine că n-am
scris-o. Mă simțeam potopit sub cavalcada matrapazlâcurilor
literare aurite de mai apoi. Și totuși nu-mi pare rău de ce-am
scris – dar ce-am scris?
Unde dracului este
istoria, dar timpul? Eliade în persoană are acum maximă istorie,
nu mai are timp. Eu să zic că sunt la mijlocul timpului, dar
istorie de provincial sau York – doar părul creț. Toată cultura
aia română s-a apucat să se compare cu Eliade. Comparația e un
viciu mai puțin nenorocit decât eternele forme fără fond (fondul
nu există nici la sursă).
Măcar limbajul lui
e de fond, să dea Dumnezeu. Până la urmă, îmi dă bucuria
obsesiei – cultura provincială a tânărului Eliade, care e,
probabil, a tuturor tinereților iconoclaste. Dacă mi se pare
ofensator, nu este pentru că adevărul ar fi altul – din efort
văzut – dar pentru că tumultul – fie și al recunoașterii pe
stradă cu un fior pentru mai târziu – n-are nici într-un singur
cosmos barieră.
4.04. 81 D.
Am citit toată
sâmbăta o scurtă istorie a literaturii sanscrite. M-a vizitat
Vinod. Am trecut pe la Marek. Lui Esa i s-a părut că pun întrebări
ciudate – specialitatea lui. Mă arăt impresionat de fotografia
lui Mircea Eliade în zăpadă, la Chicago, sub un copac. Marek, și
el, emoționat de fotografia unui tanc sovietic în zăpada din
Polonia ca în Siberia. Gyula, unde nu zisese mai nimic: au fost și
soldați români pe-acolo.
6. 04. 81 D.
Duminica de ieri,
am citit ziare indiene. Interviul Orianei Fallaci cu Lech Valesa e pe
model creștin catolic. A doua zi deduc că polonezii, dincolo de
maturitatea lor, nu trăiesc mai bine decât noi dincolo de dictatura
de la ei. După orele de bibliotecă, abia ajuns acasă, consilierul
și administratorul pătrund și ei, cu așa-zise cărți.
Ambasadorul se invită la „acțiunea” mea de marți și vrea să
mă vadă azi.
Fumam beedi. Dima
mi-a dat o țigară cu filtru (a doua după cea primită ieri de la
însoțitorul editorului meu, editor care, pentru a mă menja pe mine
în România, nu s-ar fi dus la ministerul de externe spre a se
plânge de confiscarea manuscrisului meu la ambasada română). M-a
descumpănit autoinvitarea lui Mitică (exact cum îi spusesem lui
Mizil).
Shukla
nu era acasă, în Modeltown. Am călătorit în New Delhi, pe
conversație și încă un filtru. O canapea scoasă la reformă aș
putea-o primi eu (Dima). De ce nu și mașină de scris? - c-o fi,
c-o păți... Mitică era în baie, anunțase Zoe ambsadoreasa pe
consilier. Între timp, mi-a arătat Daco-românii
lui
Miclea, hărăzibilă sardarului vice-cancelar, dacă...
Ambaul
apare în costum. După cum își caută vorbele, era clar că se
amestecă în povestea Mioriței,
spre a o diplomatiza. O teorie pesimistă a răzbunării îl speria,
convenindu-i „integrarea om-natură – zicea el -, vizibilă în
viața politică țărănească, ba chiar în economie, în
educație...” Bineînțeles, și pacea, identitatea de poziții ale
României și Indiei în probleme internaționale.
I-am
spus teoria traducătoarei, că viața și moartea sunt
interconvertibile, că nu e un cioban, ba un șef politic, nu o mamă
bătrână ci generația veche etc. El s-a întors la „actualizarea
Mioriței,
ca să nu creadă cei din București că ăia din Delhi fac spirite”.
„Și Shukla trebuie să vorbească corespunzător”.
M-a
condus, arătând când o carte, când alta, cu același chip pe ea.
Sigur, juca teatru, dar mă speriam tot mai mult de compromiterea
Mioriței,
ca și a Scrisorii
I
– evocată de el. - Unde sunt manuscrisele versiunilor indiene?
l-am întrebat. - Le găsim noi pe aici, s-a trezit el. Avea să se
laude în ziarele de partid, poate și-n particular, că el a
patronat Miorița
– în fapt a călcat-o în picioare, ofensând, pe lângă mine,
indieni onești și pătând numele României.
Să-l
văd pe vice-cancelar – și m-a cadorisit cu trei cărți de vizită
-, să-i intermediez o întâlnire vineri sau sâmbătă. Dar eu ce
vreau să vorbesc? Activistul de partid în literatură, îi răspund,
ca și serios. Vrea să-mi vadă notele! Ticălosul!
Pe scară explodez,
calm, că nu se poate trăi, iar în curte îi spun că sunt deja
recunoscut în enciclopedii românești și voi face o mare carieră
literară. Tace. Consilierul mă ia în mașina lui. Mă duce, ghidat
de mine, la Lalit Kala Akademi la o expoziție de afiș polonez.
Oare vor fi trăind
mai bine decât românii? Pe „președintele” sindicatului
românilor de aici, îl întâlnisem și, cu martori, îi zisesem:
Salut, Leh Valensa al României, m-ai lăsat să mor când am sosit
aici. Să mă ierte marele polonez, nu mi-e rușine cu toți românii,
dar n-am fost fericit nici să-i văd pe însărcinații patriei lor
slăvind afișe cu idee ce parcă le scăpa.
M-a mai dus în
Connought Place, la autobuz, nu înainte de a fi trecut pe la un
croitor să își scoată un costum. Consilierul prezent e la antipod
față de cel trecut, e paradit și nebăgăreț. Fără nevastă și
copil împreună cu el, vrea să se întoarcă și să renunțe la
diplomație.
Seara,
acasă, Anil mi-a adus spalturile la Ek
shanti.
Micuța publicație am manufacturat-o în frisoane, dar gândit, și
poate va avea o soartă simbolică. Văd Miorița
în hindi și poeme românești. Cadavrul meu va fi îngropat în
poezie.
7.04. 81. D.
După ce-am lăsat
proof-urile la Anil, am asistat trei ore la ultima reuniune a
consiliului profesoral – în afară de indieni, numai ruși, plus
eu, în total vreo zece. Departamentul primește 25000 de rupii pe an
pentru cumpărare de cărți – câte 15% franceză, germană, rusă,
câte 6% celelalte limbi. 4 % generalități.
Rușii vor să se
dubleze numărul de studenți în limba lor. Șeful vorbește de 5%
și ăștia izbucnesc că nu înseamnă nimic încă 50 de studenți,
ori 25. Apare Parasnis care propune reducerea numărului pentru
franceză cu 25 %. Eu sar – că pot preda și eu, pe gratis,
spunând că e absurd să reducă numărul de studenți la o
puternică limbă latină. „Atunci să predau și eu română”,
se pomenește Boris. „Da, mereu faceți așa. Însă nu știu ce
pregătire ai tu în română, eu am un Ph.D în franceză.”
Obținerea de
posturi, alegerile în asociația studenților și în consiliul
profesoral – apăruseră discuții indiene. Am semnat minuta, ne-am
despărțit.
Vice-cancelarul are
agendă încărcată. Masih vrea să mă introducă. Se duce el. Îl
sun pe Mitică (dormea, îmi urează sănătate) și rămâne că
întâlnirea va avea loc mâine la 9 dimineața. Din păcate, trebuie
să asist și eu. Pizda mă-sii pe copaci.
R.L. Shukla, șeful
dept. de Istorie a circulat o „notice”... Dr. George Anca, of the
Department of Modern European Languages, University of Delhi, will
give a talk on „Society as reflected in Modern Romanian Literature”
on Tuesday, 14 April, 1981, at 3 p. m. in Room No 23, Arts Faculty
Building. All are invited to attend.
Anil
pleacă 4-5 zile la Kathmandu. E vorba să văd spalturile II și
hârtia astă-seară și să mă descurc apoi cu taică-său. Să
vedem. Călătoria cu Nana, în Kamla Nagar, spre Ek
shanti – nu
scoseseră corecturile. Am trecut pe la Vickey, care i-a oferit Nanei
câțiva zei aurii, și mie o țigară super long. Pe drum, la
întoarcere, un câine și un cățelandru – tatăl și copilul,
zice Nana.
Intrăm în Hanuman
Temple. Plin. Clopotele tot bătând, o mai ridic și pe ea în brațe
să le miște limbile. Ne oprim dinaintea diferiților zei. La
Hanuman, coadă. Afară, o femeie îi oferă prasad. Nana țâșnește
spre mine: le-am dat la câine. Am certat-o pentru a fi ofensat-o pe
cea care îi dăruise boabele strălucind de dulce. - Și alții
dădeau, iar femeia nu m-a văzut, că împărțea altora. - La care
ai dat? - la ăla mic, numai eu, ceilalți dădeau ălui mare.
După un ocol: -
Hanuman nu există. - De unde știi? - Așa. - Dar Shiv? - Nu există.
- Și Dumnezeu? - Nu există. - Cine ți-a spus? Știu eu, dumnezeu e
soarele. - Păi i-ai desenat ochi, gură... - În desene se poate
să-i faci față, dar nu există. - Pe lună există oameni? - Nu,
pentru că nu există aer, mi-a spus mie mama în avion.
8. 04. 81. D
Cu aproape 10
minute până în 9, mașina neagră a ambasadei române oprea în
fața ușii biroului vice-chancellor-ului. Am pătruns împreună,
având ceai, biscuiți, migdale. Mai era Pop, pentru români, iar
dintre indieni, în afară de Vi-Ci, provicecancelarul Mukherjee,
decanul colegiilor, Malhotra, încă un decan, al campusului din sud.
Mitică și-a
povestit pe larg încercările de a-și înfășura un turban pe cap.
Vi-Ci i-a promis unul. Cu toate că, adăugă Mitică, are unul de-a
gata din Sud. Curând, îi întrebase pe toți ce meserie au.
Remarcase rotația chimiștilor la conducerea universității. - Cum
de știți și asta?
Amintise într-o
doară că soția președintelui nostru e savantă macromoleculară
(asta în traducere aproximativă din zengleza lui). Ajunsese de la 5
la 8 și chiar zece mii de metri, după petrol, cu sondele românești.
Îi văzuse pe indieni plutind, cu Himalaya, peste petrol. Le dădea
un fel de directivă să sape mai adânc, doar Ganga și Danuba, tot
un drac.
Numărase până la
zece, să-i învețe pe gazde sanscrită. Via insula latină din
marea slavă. Expresie pe care și-o luase prin contrabandă de la
Europa liberă. În vreo trei rânduri dăduse semne că a glumit,
anume că „noi” (adică oareșcare ei) nu punem ouăle într-un
singur buzunar. Și râdea în panch/cinci – doar Punjabul era
semeniștea lui, cum o declinase, jignindu-l pe imaculatul sardar –
deci cinci hohote de se zguduia portretul lui Mahatma Gandhi și
numai din jenă nu-i cădea-n cap.
Iar asistența
tăcuse, luată prin surprindere prima oară, dar dățile următoare
vicecancelarul sardar îi ținea bâzul cu impecabilă ironie.
Elogiase gazul, persiflând finalmente petrolul. Întrebat de
provicecancelar care să fie meseria lui, își dăduse ingineria pe
față, accentuând superb materia numită convertirea puterii –
asta da, precum și domeniul său de doctorat cu ani în urmă,
programarea.
- Oare și
programarea ființei umane? se interesase blând sardarul amuzat.
Ăsta nu-i prinsese întrebarea și sărise că da. Dacă îi dau lui
niște date despre universitate, el imediat face un program și află
nu știu ce.
Deci într-un
târziu decretase că a venit pentru două lucruri. Întâi, ca să-l
vadă pe visi, al doilea pentru că a auzit el ceva despre o
„acțiune” (nu știu expresia), și se uită la mine, care spun
că gata dom'le, Miorița se
rostește în hindi. Plus că țin eu o conferință culturală și
proiectăm și filmele, dăm și cărțile pomenite de profesorul
Niculescu, ce pizda mă-sii.
Parcă mai avusesem
un sughiț de iluminare, rugând conducerea universității să
agreeze introducerea diplomei în română la anul. Așa că Miti
vine la subiect, că vrea și el să vie cu cărțile, să le dea
atunci lui visi, pentru bibliotecă. - Cum să nu, ziceți ce vreți
să facem, răspunsese omul numărul unu al universității noastre
de o sută de mii de studenți. - Nu vreți să fac o conferință,
cu matematică. Am și diapozitive. - Ba da, aranjăm ceva, zice
decanul din Sud.
Îmi băgasem
carnetul fără notițe în valiză. Se apropia despărțirea. Încă
ceva, Miti : Românii au pasiunea fabricării țuicii și uite așa a
cracat Cutare petrolul, ca pe prune. - A băut chimistul ăla petrol?
se mirase principalul interlocutor. O oră de perpeleală
ininteligibilă se cracase în vârtejul crizei bine depozitate în
mințile miticești.
Am rămas în
tabăra universitară. Ăia descinseseră în întunericul Daciei.
Sunt cărți de valoare, domnule, i-am mai spus lui visi, you don't
mind... Mi-a aruncat un mulțumesc. Provisiului, care mă
invita să trec pe la el ( o să aibă un Ek shanti), i-am
strecurat că n-am aer condiționat, iar el: aia e altă treabă. De.
Nansi mă aștepta,
i-am spus că venirea ambasadorului mi-a crescut acțiunile la
rectorat și nu aveam de gând să notez nimic în journals, neștiind
ce. Nici așa, n-am pus nimic de la mine. Am uitat șantajul: noi
avem Deva, voi, indienii, n-aveți. Ori: producem petrol cu India. Nu
exportăm decât ce rămâne de la consumul intern, că asta e
filosofia noastră.
Trecuseră
șmecheriile și mă vedeam stimulat de formalitatea ca atare, plus
că tot conferința și munca mea erau obiectul acelui ceai. Vicki
s-a înființat să mergem la ambasdă după mobila scoasă la
reformă, pe care Dima mă chemase oricând cu cârca s-o iau.
Ne-am pornit
călătoria, poposind la Banca de peste mări, unde avea Viki treabă,
preț de patru beedees fumate de mine așteptându-l, cu pălărie pe
creștet. După Rajpat, i se oprise scuterul. A făcut rost de un
clește și a strâns un arc. Pe la Pragati Maidan, îmi spunea că i
s-a făcut cald scuterului, dar am ajuns. Comentasem șantierul
Stadionului pentru Asian Games, 1982.
Cărăm o canapea
dintr-un vestibul, eu și Dima. Îl trimit pe Viki după furgonetă.
Între timp, avem o șuetă. Ocolișan (Coco), revenit pentru 4-8
ani, zice. Pop insistând să-i dau la viză inginerului șef
„cuvântarea” mea. Leu, preluând lamentația de dovleac ipocrit
a lui Coco, își dă cu părerea că trebuia să fiu trimis prin
externe ca atașat cultural-lector. Soții Dima compătimind amabil.
Îmi aprinsesem o
beedee și, în replică, coconsilierul o Kent, nemai oferind, ca pe
vremea veche. Niscai tineri erau cu ascultatul. Mi-am repetat saga
bucureșteană, prieteniile literare și politice, având de la Coco
o jubilație în a-mi spune că Mizil a căzut de-acum la Ucecom,
plus alte schimbări. „Dar dumneavoastră – cred că mi-aduc bine
aminte a fi zis „dumneavoastră” - ați avut și corespondență
particulară cu Mizil.
La un timp, Coco se
retrăsese. Parcă și Dima și ceilalți. Viki s-a înființat cu o
furgonetă. Am urcat canapeaua cu Iosif Pop, ajutat de unul dintre
furgonetiști, aduși din Hans Khaus de studentul meu. Să alegem și
ceva cărți din cele girate de Mitică, două zile în urmă, seara,
când conferisem la stil „acțiune”. Fior Istoria logicii de
Anton Dumitriu, traducerea engleză, când apare, negru, în cămașă
albă (întregul vădea o izână furioasă): Ce se...
Aici ne-a întrerupt
vizita dragilor Martin, blondisima Lidia și Marek, drept care,
văzându-i, s-au înființat, pentru prima oară, și parcă numai
așa, și perechea bulgară. Nu sunt tentat să descriu conversația
– bulgăroaicei trebuia să i se traducă în rusă, micuțul
Martin știe la vreo patru limbi, mai toate materne. Vecinul acceptă
să ne considerăm individualități – eu zisesem, chiar verticale
– sparate, „prin voință” de liniile controversiale.
Plecaseră, când
Nansi mi-a strigat, aproape: hai să vezi ce are Lal la el în cameră
– era un băițel mai speriat decât puii de vrabie acum călătoriți
din încăperea mea. I-am dat jumătatea de șarlotă rămasă de la
Marek, i-am surâs și l-am făcut frate Nanei, o clipă. De cât
pe-aci să lăcrămăm.
Am pus și trei
plicuri pe numele a trei ziare la cutie, numai cu conferința mea,
cum e circulara lui Shukla, fără chief-guest.
... - Ce se
întâmplă aici? - Nu se întâmplă nimic, am răspuns, alegeam
niște cărți din cele ce-ați zis să iau. Vă mulțumesc pentru
azi. O să fac să vă ajungă textul meu. - Se scot lucruri de aici,
a continuat el aprinzându-se cărbune, și eu nu știu nimic. Aici e
un loc public. Nu iese nimic din fabrică fără aprobarea
directorului de fabrică, eu sunt director.
- Eu am fost
invitat aici să iau o canapea scoasă la reformă. - Eu n-am
văzut-o. - Vedeți-o acum. - N-o văd. E bună. - Nu e bună (am
încercat să-l privesc în ochi, calm). - Dacă nu e bună, de ce-o
iei dumneata? - Pentru că pentru mine e bună, eu n-am lucruri bune.
- Ba ai lucruri bune, tot ce-ți trebuie, de la universitate. -
Aflați că universitatea nu dă și te trimite la ambasadă, iar
alte ambasade dau. Dacă vreau să merg înapoi, acum, în România,
puteți să mă ajutați? Nu puteți, eu mi-am plătit biletul.
Pop asistase fără
să zică nimic, mai vârându-mi în mână doar câteva reviste de
sinistră propagandă, la care Mitică mi-a extras din vârful
brațelor Istoria logicii, spre a o da vice-cancelarului,
zicea. La care, liniștit, înghesui toate revistele în dulăpioare.
- Poți să le ții, încuraja Mitică generos. - Astea sunt
propagandă. - Da, propagandă, ia-le. - Nu-mi trebuie.
Și am pornit spre
ieșire. Când l-am văzut pe Dima, în halat albastru, m-am scuzat.
Mai auzindu-l: Aia e scoasă la reformă, tovarășe ambasador.
Afară, deși
Mitică spusese „am dat dispoziție să se dea jos canapeaua și
i-am spus portarului să nu accepte să iasă nimic pe poartă fără
aprobarea mea”, portarul, mândru, nu m-a lăsat s-o dau jos, spera
într-o întorsătură într-ajutătoare. A ieșit Dima iar spunând
s-o dăm jos acum, acolo, la intrare, dar că va strânge el și alte
lucruri și le voi lua data viitoare.
Am rugat șoferul
să conducă înapoi, toată aleea, și am coborât-o de unde o
luasem. Între timp atrăgându-i ferm atenția lui Pop să nu mai
îndrăznească să-mi ceară să dau textele mele la cenzura unei
astfel de bestii. Că pe mine m-a trimis Ceaușescu aici. Și voi
face tărăboi. „Să nu ne certăm de față cu străinii”. La
universitari se lăudase că-n electro-cultura lui se ține o
disciplină ca-n armată, ceea ce-i făcuse pe convivi să se plângă
de propria lor situație.
Viki mi-a povestit
pe scuter – mai și traducându-mi din hindi titluri de filme
scrise pe afișe – că ascultase discuția dintre Mitică și
portar, o înțelesese – doar a studiat româna în clasă cu mine
(iar acum în târlă cu directorul de privată).
Ieșind pe poartă,
în loc de salut, fața frumoasă a portarului s-a sonorizat într-un
„îmi pare rău”, pe care Viki l-a purtat, tot românește,
repetându-l, în cunoștință de cauză și limbă, tot Teen
January Marg, cam din fața asasinatului Mahatma până la swiming
pool-ul de la Claredgis Hotel. Era cald, nu mi-era cald. Un amic al
lui Viki își fărâmase degetele în presă.
Din când în când
eram pe punctul să ne ciocnim cu mașini, scutere, rikshe. Am băut
în Darya Ganj, câte-o Campa. Furgonetistului, care-mi ceruse 20 de
rupii, am reușit, prin Viki, să-i dau numai 10, dar cu ce strângeri
de inimă pentru foamea copilului.
Știam că Nansi va
fi de acord să considerăm închisă afacerea canapelei, ori a
canibalei, ori a kabalei. Tocmai s-ar fi mirat dacă veneam cu
canapeaua. Presupunem că i se va da foc. Jucăm două partide de
șah.
Andre îmi
înapoiază cele două volume de Eliade, împreună cu treburi de la
Mitică. Pe-alea îl rog să le rețină, precizându-i: propagandă.
Un milion de
claritate am fost exilat, a doua oară, destul de elegant vorbind,
între canibali. Nu am vână disidentă, dar dacă Soljenițân se
miră de inexistența disidenței în România, eu am sentimentul
unei altfel de disidențe, totală și imosibilă, cum nimic nu mai e
posibil și totul e distrugător – minus fața portarului, care v-a
fi având și vreun grad amărât.
9.
04. 81 D.
Am mers cu Nana în
Camp, după pâine. Ea a zărit într-un templu un Hanuman
însângerat. Spre casă, parte din lumini se stinseseră.
Din două vaci
alergate de câini, una a fost izbită de o mașină, galopând apoi,
albă, uriașă, cu moartea în ea. Nana plângea blestemând câinii,
că n-o să-i mai iubească niciodată. Văzuse și sânge în fața
automobilului oprit, cu geamurile sfărâmate.
I-am spus că vaca
e puternică. Tocamai îi sugerasem, mai înainte de întâmplare,
s-o roage pe Nansi s-o învețe să deseneze un bou cu cocoașă.
O să scape.
Ajunsesem sub balcon și a sărit că vrea ea să-i povestească
mamei.
