ÎN VĂZUL STRĂINILOR
13. 11. 78 D.
Delhi University, English
Association, Prof. Herbert Mainush to speak on „Towards a Theory of
Comedy”, Seminar Room, Arts Faculty, 3 pm. De dimineață, văzând
în ziar, m-am perpelit, mi se părea că nu poate exista o temă mai
atractivă. Am întrebat-o și pe Nansi. Niciun răspuns. Am fișat
cărți indologice și la trei am fost în seminar room, printre
engleză. Am observat și pe studentul meu (lector) sickh.
Confernțiarul,
tânăr, planturos, cu păr bogat, timid, pedant. Dr. Khol a apărut,
prezentări convenționale. Vorbitorul citează dintr-o carte a
amfitrionului, numindu-l „autoritate în comedie”. Trece la
Steiger, la opoziții (comic-tragic, vesel-serios,
fericit-nefericit), râs, conflict, Platon, apoi Cicero, cu limitarea
vieții, englezi de mijloc, ceva italo-anglo-franco-german –
împotriva confuziei între psihologie și literatură -, Scaliger,
drama în termenii dialogului în consecință și lipsa de
katharsis, a amuza: rizibil-ridicul. Iar Aristot, Philippe Sidney,
Fr. Schlegel, lipsa noii societăți în comediile lui Ben Johnson
(Alchimistul,
Volpone).
Iarăși Shyllok – comedie-tragedie-conciliere -, acesta
deplângându-și soarta de evreu, oratorul trimite la sfinții
creștini din epocă asupra exilării evreilor din Anglia – este
grav, cumva tragic. Jaspers – grandoarea tragediei, victoria în
înfrângere a eroului. Brecht (Arturo Ui) – optimism, libertate,
free laughter, impudence. Apoi Aristofan. Iar Ben Johnson – nu
judecăți morale ori modele de societate. Novalis. Tragedia, de
domeniul trecutului (inspirație) – comedia: viitor. Utopie.
Comedia, specie a libertății. Diferit de Campanella. Fără
legătură cu realitatea.
Tempeste,
3 pagini analizate – se renunță.
Cineva îl întreabă de
accepția libertății. Se răspunde vag cu bucuria la ascultarea
simfoniilor lui Beethoven (?) Se cere o definiție. Se refuză.
Totuși, ce va spune studenților la clasă, dacă e întrebat ce e
comedia? Nimic, orice, proferă Mainush. Privește Taj-ul, e
suprauman? Te bucuri? Etc.
Domnule,
eu sunt din România. Sunt familiar cu anume comedii moderne, cu
filosofia despre comic a lui Schopenhauer și Bergson. Ascultându-vă
teoria despre comedie, am uitat toate comediile văzute în viața
mea. Îmi permit să văd în „free laughter” un katharsis.
Teoretizați comedia din Divina
commedia și
La
comedie humaine.
E minunat. Îl respect pe Aristotel. Iubesc însă comedia absurdă,
dacă mai e comedie. Am două probleme concrete: Nu acceptați,
pentru „utopie”: fantezie ori fantastic? Și care e relația
teoretică între comedie și teatru, mă gândesc la actor, dubla
actor-reâncarnare, conceptul lui Rolland Bathes, în legătură cu
teatrul nejucat și necomic al lui Baudelaire.
Lumea se cam amuzase. Mainush se
roșise. - Ce să zic? Ha,ha! Apoi mărturisește că și el a uitat
toate comediile, vede trei pe săptămână la tv. Aici e o teorie,
ce-a zis Friederich Schlegel. Trebuie văzut. Niciun răspuns la
utopie-fantastic-comic-teatru. Taie firul, mi se adresează, renunț.
Cineva se mai interesează de
libertate, și roșcovanul (la față doar, părul îi e negru) o
califică, dubla întrebare, ca extrem de importantă și evocă
schimbul de scrisori - în problemă! - dintre Fr. Engels,
„cunoscutul marxist”, și Mina Kautsky (parcă) – insistă, nu
mai ascultă nimeni, revine la imaginara parte a doua a întrebării,
nu se știe ce mai spune. - Nu știu dacă am reușit să vă
satisfac cu răspunsul meu.
În fine, dr. Khol conclude pe
larg – e o teorie, lucru de merit pentru un conferențiar care, pe
lângă lecții, se gândește să facă și o teorie. Ar fi bine ca
toți cei de față, profesori în departament, în următoarele trei
luni, să încerce și ei să teoretizeze (comicul?) El însuși a
cheltuit săptămâni, luni, poate ani, cercetând comicul. A vedea
comedia în corelație cu prezentul – punctul lui, realist, de bun
simț – și cu viitorul, chiar a defini comedia în funcție de
libertate (în contrast cu tragedia), este un punct de vedere.
Desigur, comedia modernă se impune comentată. Ionescu spune despre
comic ...
La ceai, Lamba îmi mărturisește
că i-a plăcut foarte mult comentariul meu. Am schimburi de priviri
uricioase, nerasiale, cu Mainush. Iau un biscuit și plec. Să se fi
zis că ostentativ? Nu era de mine. Îl rog pe Lamba să-i spună lui
Khol că vreau să fac o conferință pe același subiect. Ba încă,
să nu-i spună. O să-i scriu eu.
Gupta, care e șef la deptt. de
Istorie acum, pare să mă ia în serios, așa că voi face
conferința 1918.
Voi scrie o carte de
antropologie literară.
14. 11. 78 Delhi
Brian
V. Street: The
savage in literature,
1975.
T.K.
Penniman: 100
Years of Anthroplogy, 1952. G.
D. Killum:
Africa in English Fiction 1874-1939. A.
Retzius:
Cephalic Index,
1940. Heritage
of Conquest
by Sol Tax and members of the Viking Fund Seminar on Middle American
Ethnology, 1952. John Gillta, Ethos
and cultural aspects of peronality.
... so he will receive the
minimum amount of punishment or misfortune and the maximum reward...
15. 11. 78 D
A căzut delegația la congres
pentru că era română. Bestii corpii de aici, canibalii
ministeriali de acolo. Dacă mai trăim, om mai vorbi. Nea Romică
să-mi trimită măcar niște interese.
Anthropology
and the public interest,
1976.
anthropology
(the traditional paradigms): 1 essentially a graduate academi
discipline; 2 primarily involved in basic research; 3 grounded mainly
in non-western cultures; 4 requiring no special ethical code; 5
entitled to call upon federal an foundation funds for unrestricted
support.
16.11.
78 Delhi (Deportație)
Nu
se intră, ca străin, sub nicio formă, în Jaghanath Temple. Nici
dacă aș fi reîncarnarea lui Alecu Ghica. M-aș arunca de pa Jantar
Mantar.
(The
phrase thirty three – seven times with different meanings:)
Student: Page thirty three. Where's
thirty three? Tutor: Thirty three.
S. Thirty three, is this thirty
three? T: Thirty three. S: We were on page thirty three. Where is it?
T: This is it. S: OK is this it? T: That's
what I said. S: I am rending it now.
18. 11. 78 Delhi
Sunt
toată ziua în departamentul de antropologie, la Indera Singh et
comp. Programul preliminar al Congresului are nume din toate țările,
minus România.
Un peștișor și o vulpe
argintie de la polul nord. Ghicitoarea peștilor i-a spus că-l va
mânca un urs, o morsă, ori îl va prinde pescarul Ping. Ce se poate
face? Să sară, la flux, într-o bălticică din ghețarul Bebe, pe
unde trece Vulpea Argintie și să-l mănânce ea.
Peștișorul, bâldâbâc.
Vulpea-l ia-n gură – îm, ce gustos e, dar să nu-l mănânc, cine
știe. Peștișorul, disperat, bucuros, îi aduce prânz de meduze și
alge. Dar într-o zi îl prinde pescarul Ping-Pong. Îl pune într-un
vas cu apă, să se joace și copiii lui cu el.
Nansi și Nana vor primi
biletele de despărțire, legitimarea impotenței statale, orientare
oriental-fascist-
Tov. Min...Eram remunerat cu
3400 lei lunar, ceea ce, împreună cu remunerația soției (pierdută
prin însoțirea mea aici) și alocația copilului (și ea stopată)
ne permitea să acoperim ratele la locuița amenințată de a fi
scoasă la licitație, în condițiile detașării noastre oficiale.
Miercuri 22. 11. 78 Delhi (r)
Nansi primită direct la PhD în
Calcutta. Se lasă greu, va avea de muncit, acasă.
Singura soluție, greva foamei?
Amuză ca un OZN? Bacterie sub microscop, ai a te scălda în
conștiința universului? Mediul constrângerilor totale e omogen,
etajele se sprijină pe o temelie negativă din care faci parte.
Exteriorizarea oricărei trăiri posibil acceptabile compune o sumă
nulă. Punct de vedere și de orbire birocratic. Marfă cerebrală
neprocreată. Veacul nu mai seamănă, de la o clipă la alta.
Pasiunii de a fi îi răspund râuri stinse.
Leo făcu scandal după-amiaza
aceea. Devenise de nerecunoscut. Bolborosea înjurături ce-l făceau
ridicol, mai ales că el se lua în serios, se temea singur, în
numele clanului, striga câtă dreptate are, că e sănătos, iar
criminalii s-au înmulțit - de ce? Păi de ce, dragă Leo,
calmează-te și stăm de vorbă, lua-te-ar mama dracului de bulache.
Ți s-a suit sperma la cap și curvele astea își bagă rujuri între
craci, fără să te întrebe ce duci tu în palmele bătătorite.
Secretariatul însă știe ce și
cum. Nu ne facem griji de proveniența surprinzătoare a membrilor
unei expediții morbide. Se ia act de punerea ei în mișcare. Se
urmărește pe hartă simbologia emică. Ce zice de hegemonismul
tribal? Oleacă de periculozitate le vom atribui și dumnealor.
Dezorganizați cum sunt, nici ladino, nici indiano, nimic, se vor
autodecima. Gust îndoielnic. Viroză asiatică. Nimic de zis.
Drepți! la re vedere.
Fetele udă bananierii. Tunsul
ierbii se face cu forțe din afară. O pisică ispășește
prea-îmbuibarea și la prima bătaie sucombă. Geamăna se tăvălește
prin toată grădina și miorlăie gonind fetele în cotloane intime.
Suntem trei zile în munți,
apoi ne întoarcem fiecare unde vrea. Cei născuți între aceste
vârfuri n-au coborât niciodată în localitățile de la poale.
Studiul lor va fi studiul nostru. De ce râdeți?
To
the President of Delhi University Women's
Association. Dear Mrs. President, As homage to India we propose the
organization of an exhibition entitled Indian
Flowers painted by a Romanian girl from Romania – Alexandra-Maria
Anca, student in the school of Association. We are happy to remember
that she has received the first prize in drawing competition, last
year.
24.11. 78 Delhi
Gura
asta
mare
mi
se traduce într-un surâs-plasă pentru trapeziști absenți.
Mulțumită formalismului guvernant, vom crește de la mic la mare ca
un scepticism familial de implicație
folcloric-național-
25.11. 78 Delhi (r)
Mi-au
scris
Sorinache
și Pricop, ultimul mi-ar fi dedicat o poezie în cartea lui Patima
muntelui,
primul dorește de Eliade și de noi. Puterea mistică a prieteniei
nu și-a făcut literatura. Identificarea cu celălalt e un nume al
infinității.
Inginerul
ambasador umple table negre cu nemaiamintite formule. Cu automatism
psihologic, interzisese La
steaua
și alte recitări în românește ale studenților
indieni ca neatingând armonia lălăită de excrescența sa.
Ea e din Kashmir, îi zic, va
recita în hindi „Șah”, de Sorescu. - despre ce e poezia? -
despre șah, albe contra negre – dar care e ideea poeziei? - are o
anecdotică a luptei, l-am auzit citit de autor, e dramatic, șahul e
joc național indian – toate bălmăjelile alea copiii să-le spună
înainte de a recita în englezește (atât de prost!) M-a întrebat
ce zic de „interpretările! lui, care a
fost profesor – sunteți tare, puteți fi combătut, dar sunteți
tare.
Sunteți în delegație? -
curierul. Scriu repede o scrisoare către Miu. Îmi promite că i-o
dă. Îmi recită strofa cu frunza care a făcut explozie, din
Topârceanu. E trist că n-aș avea timp să discutăm poezie. Marin
Sorescu, unu, Nichita Stănescu, doi – nu vă plac? - ba da.
Costică. - Hello, Mister. N-am
zis minister (?) Îi spusesem cu public mixt: faci România de
căcat, îi dai bani lui Seth. - nu i-am dat – de, muncește ca
mine, pe gratis. - Acum așteptăm după tine? sărise când îi
apăruse bosul, și eu mă întrețineam cu Beri despre poemul lui
dedicat României.
Amărăciunea mi-era relativă.
Un mort înfășurat în galben era purtat fără jale, pe la
Kashmeeree Gate.
Oare
va fi sensibil Eliade la ideea mea de a scoate în India o nouă
serie (măcar un număr) din Zalmoxis?
El ar da un articol. I-aș evoca și eu Calcutta, Rishikesh, plus
eminescian-brâncușiana mea de toate zilele. Șora și Noica ar
reuși să-mi trimită ce și ce. India nu dacă are azi – cred că
nu – un Komaraswami, dar poeticieni în sanscrită, da. Joshi ar
colabora. Poate chiar Sahytia ar tipări numărul. Nu străin de un
anume vag aer testamentar. Cum începutul revistei va fi fost
profetic spre istoria religiilor, ori poetică?
Ceva mă solidifică. Mă cam
uit după statui, oricât de boccii. Sunt totuși nume, Shivaji,
Tilak. Satendra insistă pentru târgul de câini, eu îl întreb de
film, el îmi zice de cutare că e bun, îmi închipui.
Au ales comitete și comitagii
în deptt., totuși. Am uitat – precis, mai bine – de întrunirea
aia. Sunt și așa în afara blocului. Cine ce-o să-mi facă. Vilele
se confiscă deocamdată. O să mi se naționalizeze la licitație,
în deportare, apartamentul? Ducă-se. Zece mii de polonezi în
Varșovia contra opresiunii ruse îmi sună mai bărbătesc.
comitagii dar nu români
indorusificată șfară mă duc cinzeci de săptămâni apoi acasă
pe afară mă uit de Vlaicu pe Carpați mai lasă-te de gravitații
bă munte tot descreierații în sine vulturi învârt na-ți-i o
nație pronaos îngenunche femeile în față malii iar popa dulce la
rărunche arată ca medievalii pe râul invadat imperiala aurărie
lemn câinesc se pierde toată socoteala acuma când mă prinosesc.
încet să nu te dezrostești
cuvântule de templu vid
statuile prea muierești
rugându-le la muced zid
tăcere până-n Negrilești
de a ta umbră Baiazid
ocean îți sunt pământ îmi
ești
fudulule ladinoid
când ora bate iar profană
de viață-n arc săgetul bleg
și câine și mușcată rană
prietenește îl întreg
pumn țeava labei de emană
pe curierul Ali Beg
muște sugeți leii mai cu milă
vă rimez că-mi sunteți de prăsilă pline vă întoarceți peste
mine în amoruri încă arhipline păsările zboară iar agale dar să
nu ne ducă în greșale burțile funcționare chiorăie ia aminte
cine sforăie sfoara peste sărituri țânțare că strivii biata
reîncarnare
sâmbătă și morții mimeni cu o
tuse
apasionată apa Sion US
înzăpezitoare himalaizantă
primită scrisoare vândută
bacantă
catolică nu e că e protestantă
aversă zidită sâmbătă în
pantă
îmi descriam auzul văd o cămilă
concentrată asupra cocoașei ori eu înăuntrul centrului caravană
părăsindu-se deșert munte aducere pe după lauri a unui cap numai
tristețe se lasă o noapte oprită pe dungă ascult o vreme de copii
trăim de mult în joacă parcă ne pare rău după o vale verde
a fi un sat C A Rosetti
în baltă și pe harta fetii
în Eminescu ferentară
călătorire-ai pe afară
păi facem noi literatură
și râurilor arătură
ascultă-ți indiana zodioară
în Eminescu ferentară
și prea târziu copilă pictor
ți-e tată șarpele constrictor sicilian odată nu a înveninat
țărâna sua păduri muntene doar slănicul călugărlor i-a zburat
nimicul o viață bântuit de nime s-a strecurat prin dricărime și
cât îl vezi de mort de-o viață se trezea dis de dimineață
a doua zi deodată tristețe
ilustrată hârtie manescrisă neauzită missă o amintire parcă pe
sine se încarcă olară piriformă o namilă de dor mă sub spumele
de veghe somn îmbrăcată zeghe trezește dinainte de acoperăminte
mai jos de somn în viciu insulă Mauriciu prietenii mă plâng din
muntele Parâng
și iar și iarăși și iarăși
la samsar fără samsară-și
pedepsit împărtășitu
lutul smuls în cange și tu
tu iar tu iartă tu iartă
kamă mokșă dharmă artă
26.11. 78 Delhi(r)
Hindustan Times: Indo-Romanian
Society – Sixtieth anniversary of the formation of Romania, India
International Center, Lodi Estate, 5.30 pm. Indo-Soviet Cultural
Society – Fifth anniversary of Brezhnev's visit to India, public
meeting. Articol despre economia deschisă a Ungariei.
Mihai Eminescu: Revedere (recită
Kashyap Manica); Vasile Alecsandri: Cântecul gintei latine (recită
Yogindra Vadwa); George Coșbuc: Trei, Doamne, și tiți trei (recită
Devesh Mohan); Mihai Eminescu: La steaua (recită Charanjit Singh);
Marin Sorescu: Șah (recită Veena Rani Gupta); Ashok Beri: Gândul
meu (hindi:)
gândul meu sub arc de munte
limpezit de râuri sfinte peste-a ierburilor frunte izvorâtele
cuvinte România gândul meu
păsări treze veșnic zboare
inimii neînfricare peste iarbă până-n zare un pământ sub raza
primă diamant se însenină România inimă
păsările-n clar de lună „pe
la cuiburi se adună” de-aș fi pasăre spre ea din iubire aș
zbura România dragostea
Întorși
de la IIC, pe mine mă doare capul, Nansi e conciliantă, Nana
aproape bine-dispusă. Mă risipesc în înțelegerea amănuntelor.
Au plăcut Manika recitând Revedere
și
Ashok Beri cu al său Jae.
Yogindra și Satendra s-au descurcat. Cine știe cât de românesc
le-o fi destinul, dar astă-seară ne-am lăsat de-o amintire.
Vorbire despre noua ordine – înconjurat de propria groapă – ne
deranjam unul pe altul – însănătoșire în păreri – nu ne
venea în minte nimic de încredere – pas căzut într-un abis mai
familiar – chiar cu galoane – unde e țara noastră –
paninginerie gol căpos.
27. 11. 78 Delhi (r)
Mai pot fi pentru creatori
somnul și visele secularizate? Drumuri de intuiție amarnic
ignorate, buluc de replici și ieșiri din stână, la lupi mai
blânzi, în haite separate. Plus viitorul și hotarul spre mai rău,
la infinit. Numai pe dinăuntru.
28. 11. 78 Delhi (r)
Pe la 10.30, poștașul aduce o
invitație în Maharani Bagh, la o mundani ceremony. Curând, în
Mudrika. Scriu dodii pe invitație. Peste o oră, urc pe terasa
vilei. Vinod îmi face cunoștință cu Stephen Gill – îmi spune
că m-a ascultat la „Către o teorie a comediei” - „conferința
unui german, a spus ce-a spus ăla, ăla, dar nu părerea lui”
spune lui Vinod, adaug și eu, confunda pe Shyllok cu Shakespeare.
Curând, Gill îmi spune că
trăiește în Canada, s-a întors după 20 de ani, Delhi e același.
A ascultat, în Canada, un dramaturg român, oarecum gras și,
într-adevăr, chel, da Everac. Are și un prieten în România. Vrea
să-i traduc un roman, să ne vedem, stă la Tourist Hotel, lângă
stația de tren din ND, are și whiskey, dacă mă interesează. Dacă
merg seara, mă așteaptă, că am idei bune. Se retrage.
Vinod mă conduce să mănânc,
iau câte ceva, îmi curge nasul. Mă pune să mai iau.Vreau să dau
telefon lui Joshi, mă duce la terasa din spate, unde se află
mesele, trecem zidul cortului, văd cazanele cu delicatese.
Castroanele excitante de dincoace sunt umplute cu mâna, bucătarul
se spală, la felul următor, în aceeași găleată. Urcăm o
scăriță, coborâm, pătrundem într-o altă vilă. În camera
telefonului, un moș și două babe. Una scoate un geamăt
intermitent. Le spun namaste și parcă-și amintesc de viață.
Îmi răspunde cineva în hindi,
luându-mă peste picior. Închid, sun iar, aceeași voce, în
engleză, Joshi nu este acolo, nici p.a.-ul lui. Mă întorc sus pe
terasă în casă, apoi în partea de la stradă. Vinod mă lasă în
compania lui Kapoor, tatăl cumnatei sale, colecționar de artă din
Calcutta, neam de giuvaergii, atras de școala Kangra, devot al lui
Krishna, mestecând tot timpul din câte două-trei cutii mirodenii
diferite, alternate cu o Dunhill. Ochii de lotus, culturile vechi ale
Chinei, Egiptului, Indiei – dragoni prima, monștri a doua,
Dumnezeu a treia.
În Calcutta se poate avea
companie, bun transport, artă, prietenie – Lingraj și Konarak în
Orissa – Shantiniketan, cel mai bun loc pentru mine – bunicul,
giuvaergiu al familiei Tagore – simplu, bătrân – Maytreyi Devi,
faimoasă, și Sukumar Sen și, și – cine-o să aibă grijă de
colecția sa, fata i s-a măritat – s-o doneze, nu e ca în România
– sub influența rușilor – India încă are resurse – toți au
luat opere de aici pe nimic.
Vinod apare cu înghețată și
bețe de bambus pe post de linguriță. Vreo trei ore rămânem
singuri pe terasă, el deșirându-și gândurile, mai luându-mi
câte-o fotografie (mă impresionează lumina blitz-ului său) –
congresualismul universal, un guvern al întregii lumi –
funcționalismul religios al estului, materialismul doctrinar al
vestului – estul (China, Egipt, India) înrobind spiritual vestul,
vestul înrobind material estul – împotriva oricărei națiuni –
eternul fascism, ori comunism – văile fertile și calde –
apariția mijloacelor – cetățenie pentru maimuțe – șase luni
în pușcărie – de ce, după mii de ani, 18 luni de emergency –
ajutor străin – eu și vacuumul pe care-l ocup – a nu fi
jurnalist pentru a rămâne sau a fi luat drept poet – un câine
cară femurul poetului mort – ceilalți văd poetul femur –
metalele armelor n-au naționalitate – Krishna Srinivas –
zoroastrian – guild, preguild – prieteni sunt cei ce pleacă –
cu frații trăiești împreună și nu te înțelegi, cu prietenii
te înțelegi și nu trăiești împreună – din Puri la
Trivandrum.
Mai vin musafiri – se întreabă
cât vorbim, curând ne despărțim. Străbat pe jos tot New Delhi,
în linie dreaptă, din Maharani Bagh, la India Gate și Connought
Place – puține trotuare, schela moscheei, Max Muller Bhavan, o
blondă și o grasă, C.P. , cele două. Se apropie, caută gara,
sunt creștine, umblă prin toată lumea, vin de pe lângă Sidney.
Ar merge cu clasa I. Maria și Frazy. Tourist Hotel, modest.
Gill
credea că nu mă mai duc. Bea lapte. O să aștepte și o să luăm
dintr-o sticlă mare, purtată ca o bombă pozitivă, whiskey.
Sosește și un publisher hindi, Jain – n-o să ia alcool. Am în
față cărțile lui, ceva poezii, Why,
The
Immigrant,
studiu despre Wells. Le răsfoiesc, văd India printr-un exilat al ei
? O să-mi dea permisiune scrisă de a-l traduce, trece poimâine la
5 pm pe la mine. Face un discurs despre operle lui, să audă - dar
cască - și Jain. E zece.
Rătăcesc drumul către C. P.
Trecusem pe lângă șirul de adormiți de pe trotuarul de vizavi de
gară. Șopulețe luminoase, Ramakrishna Mission. Disperat, întreb
un solitar tânăr, în costum, despre Maurice Nagar – chiar e
stația lui 100 aici. Vine, urcăm. E recepționer la Claridges Hotel
– când am timp să trec să-l văd „in my hotel”. Coboară.
Mi-aprind de la vecinul din față
ultima țigară. Merg spre coborâre. Șoferul cu basma își dă
drumul. Oprește autobuzul, cobor, sunt aproape. Nansi fumează
ultima țigară din casă, mai dondănim, povestesc, mănânc, dorm
după 12.30 aproape bine, mă trezesc buimac. Improvizez asanas, un
acord economic româno-indian. Băieții de la Khalsa de mă
căutaseră ieri, împreună cu o fată, îmi spusese Nansi, reapar.
Aranjăm conferința mea pentru mâine la 12.
Străbatem mai apoi prin Probyn
spre Kingsway Camp. Apoi departe, în Tagore Park și petrecem patru
ore, cinci feluri de mâncare. Un tablou al doamne Zberea, plus un
portret al d-nei Chaudhuri, gazda. Fetele lor, biblioteca, dorința
de a-l revedea pe Theban. Sărăcia (5000 lei) din București,
servitor o dată pe săptămână (și nu 24 ore), greutăți de
transport, boala de rinichi a doamnei (infirmată în India de cel
mai bun radiologist).
Poeții, proști poeticieni (T.
S. Eliot?). Poeții – supremii. Cel mai bun poetician sanscrit este
S. Dasgupta. Fiecare suntem Dumnezeu. Nu e nimic misterios. Toată
poetica, prin raționamentul cauză-efect. Aici s-a născut Dumnezeu,
aici i-a plăcut. La noi i-a fost frică de Ceaușescu. Indranath
citește „Shakespeare” de Sorescu. Nu te uiți la tv? A, ești
Mannix. Greimas. Mama Kali este Ceaușescu.
29.11. 78 Delhi(r)
Ieri, la 2.15, în Deptt. of
history, invitat de P. S. Gupta, șeful deptt, mi-am susținut, în
catedră, seminarul despre Unire (1918) – conferința de pace de la
Paris, aprecierea evenimentelor interne, ecoul în India. Unirea din
1859 îi este familiară profesorului Gupta.
Azi, la 12, în sala colegiului
Khalsa, țin conferința „Cultura română și idealul unității
naționale”. Prezenți, mai mulți profesori și 80 de studenți.
Prof. Lamba s-a referit la latinitatea limbii și culturii române.
S-au pus întrebări despre stadiul dezvoltării istoriei și
culturii contemporane în România, despre elementele sanscrite în
limba română, despre poziția românei între limbile romanice.
Țiganii,
persecutați? - Ion Budai-Deleanu – dăm fier, primim... Poemul a
plăcut și profesorilor de istorie. Câțiva studenți s-au dat
francezi (din Mauritius?) Mi-au cerut să recit în franceză –
maudit soit a jamais le reveur... la
ou n'est qu'ordre et beaute... - allons, vieux capitain. Tajinder a
făcut
reclama dulceții
limbii ca și a leacurilor reumatice de la Marea Neagră.
Am recitit romanele lui Gill.
Seara am discutat. A scris despre Wells, dar autorul lui e Kafka. Ca
autor și editor, mi-a permis în scris să traduc din cărțile lui.
A scris o copie și pentru el. A oferit o reducere de 40%. Portretul
lui făcut de un canadian îl dezindianizează, ca și al domnei
Chaudhuri de madam Zberea.
Profesorul de punjabi zice că
trei românesc și tre punjabi sunt cele mai aproape de sanscrită.
Mergea la sigur cu orange. Vede în spaniolă nirank. Nirankar, da.
dacă tu ești frumoasă
eu cum sunt
șoptește dar nu acasă
pe pământ
ba în Maharani Bagh
dodie
la Mundan copil cu drag
Vinod e
tulbure de-o noapte fa
All Italia
la Lombardi se gândea
toată falia
reparație mogulă
cupolată
până către cea rotulă
nu de fată
Delhir Nou pe iarbă
cârpe uscă
radere de barbă
cu o muscă
nostalgic maidanul
la zoologie
eu aștept mundanul
din copilărie
dacă mai am la trei cenuși pe
vetre-n iarbă fum de uși ce praf să trec din zidul bou să mă
împungă în cavou nesigură ceremonie îmi adumbrește coada vie
pereche câinii roșii tandri cum grădinarii taie leandri
neîncurata-ne cireadă gândește jugul de zăpadă constrâns de
ochii vitaliști ai gospodarilor cu briști sezoane sarbede la sobă
vă dau de dezbrăcat o robă în schimb davai o ghilotină fără
păcate în surdină doar latră candizii suspecți de-a fi tot câini
de subiecți cu emic ton și o salivă savanților deopotrivă
șipată-n fusta ruptă luna la noapte face pe nebuna cu nicio
sexuală rază că nu ne mai îndoliază fie-ne anii fum nevastă
trei vetre de cenușă vastă din două într-a treia fiecine să
vadă ora stinsă cum îi vine apoi care la soare se chiorăște să
dea să fie dat la pește duminica în șapte șapte în apele până
la noapte buldogul negru ne anunță că ne acceptă de grăunță
dar botului se dă pământul frunzele ronțăie cuvântul fii
liniștită o secundă și se dărâmă valea mundă mă jur fumat de
la orchestră cu dragoste abia terestră
30. 11. 79
să-i scriu biografia Margaretei
căutător al rimei Mead cu marijuana-n Samoa încete-i din viață
bătrânescul rid examen jumătate vor amicii din blocuri așchii la
cicloane invită noaptea licuricii schițând biografii americane
Dear
Sir, in connetion with your letter No. MEL/ 4877 dated 29/11/78, I
propose Mondy 11th
December (8.00 a.m. to 9.30 a.m.) as date for conducting the IInd
Term Test for Certificate in Romanian.
mă latră câini se sting lumini
la Ararat mi te închini modernul în Carpat bătut ți se arată
petrecut pe viitor ne-or recunoaște roșite ouăle de paște ci
înainte de crăciun pe la fereastra lui Arun din noapte ora unu fix
amicul vinde hindu viks minuscul un armurier insomnios se dă de cer
de ciochidarii gemeni cată și viața e înfrigurată
Vă rog. Clasicii dumneavoastră?
Da? Aveți o limbă proprie? Vreau să-mi amintesc propoziții. 2
milioane în țara lor, 15 în lume, 1 în capitală. Nu Asiei.
Mulatrul spune oare nu albului din el? Prin nevastă, unul era
dravidian, altul canadian. M-a înjurat într-o limbă necunoscută.
Jur pe yoga. Răspund propriilor întrebări din naștere, ca un mut.
N-aveți a vă teme de mine, poate de voi. Sofistichez de dragul nici
unei cauze extra. Mă cunosc de undeva. Destinele ni se găsesc fără
limbă. Ne putem întâlni din întâmplare.
Individul sperie grupul,
înțeleg. Amici imposibili și totuși funcționali. Jocul de-a
marșul pe după canapele. Să lăsăm gemenele să fie soldați.
Statuie în fiecare regret. Pustiul așteptării claustrate.
Comaraswani,
Selected
papers (1977).
„Wallace Brockway, Joseph Campbell, Mircea Eliade, I. B. Horner,
and Stela Kramrish have all contributed their mature judgment
regarding both selection and editing”.
1. 12. 78 Delhi(r)
Nemaiinhibată de detalii. În
jurul distrugătorului îndrăgostit. Va gira oare profesorul din
Calcutta până la capăt formal destinul acestei șaivite? Lingraj
și Konarak vor rămâne mereu permeabile gândurilor unei femei în
dans? Atâtea disperări își vor lua la revedere.
Nu un român așteaptă la clasă
studenți indieni, un neindian așteaptă neromâni în competiție
sine qua non.
În timpul grevei dintre 10 și
12, pe Chhatra Marg, o competiție făcu zgomot, atrăgând public
din case, câini de prin curți. Băieți și fete călări pe măgari
îi conduceau autoritar. De lene, măgarii se lăsau îmboldiți.
Obrazul unui colegiu sau al altuia se disputa în ochii privitorilor,
nu și al celor călări. Victorie Ramjas College? De ce nu?
Cum sunt castele? milenare,
indiene, ermetice. Backgroundul întunecos al acelei caste îl vezi
după zece mii plus treizeci de ani. Lasă niște secole să mai
vină. Lasă tot. Adio universurilor închise expulzându-și
indezirabilii în exterioare casteiste. Lumina învățăturilor
străbate prin frigul ucigător. Eh, întuneric, ascunzându-ne de
flăcări și morminte. Vom nemuri cu totul altceva decât
adevărurile de o ființă.
Ploaie rece, sezon contrastiv.
Fanfară, step, lumini de nuntă. Oglinzile se fericesc sub convoiul
bătăuș al dansului. Un copil, de vreo zece ani, jubilează, fără
franjuri, împreună cu ginerele călare. O fi frig? Ploaia a trezit
amintirea căldurii. Un nasture desfăcut la cămașa cerului. Nunta
se prelungește și în a noastră Chhatra Marg pe seară, când
Thirta, sfântul, a așteptat cu noi să-și dea drumul la filosofie
– cei vechi au spus ce spun eu – după un pas mai încolo al
nuntașilor, mii.
Subiectele de examen au ceva
solipsist. Paper-ul secund cred că se va încheia cu Soorya
namaskar. Lasă-l pe Mar să fie de la orice poliție secretă. Nu te
răpși la el. Ai grijă să păzească vreun student holul. Vezi
ce-ți dorești, nu prea concret, și nu o schimbare de la cei doi
protagoniști. Vei fi mare pentru o oră, dezamăgit a doua zi. Mergi
de luni, zi-i: proletcultist, umanitate – Veda se va tăia. Să nu
amintească de papă ori de secretarul de state.
Oli nu se putea amesteca. Se
fotografiase iar într-o toaletă diplomatică și nu-și mai făcea
documentarea obișnuită la mai marii lui Mar. Pe băcan îl bârfise
că i se vede cioaca, după ce acesta comunicase un fel de plângere
în termeni asemănători: călătorind în autobuz către voi, un
ins băgăreț m-a căutat la cioacă.
Se spune, de partea
binevoitorilor, că atâta-i mai rămăsese după chixul cu
nevastă-sa în curul gol: ce minciună, prin gaura fustei nu se
deslușea nimic, se va stopa la întoarcere și o s-o poarte și la
televiziunea internațională.
Și Oli se gândea câte femei
mai mult goale... fotograful oficial... banii schimbați ...
vodcile... cancelaria. Se stopa într-o oarecare proză de oboseală,
de la burtă, o, cu puțină glorie, ce-i mai rămăsese, căci avea
să înceapă, nu, nu în zona asta, căci băcanul se păzește,
cicloane, inundații, îl propun, îl ajut, mâine la ședință. Și
Oli se scărpină în buric îngropându-și în stofă paiul de băut
Torino.
Zafar, în fața lui Oli, își
mișca barba fără să vorbească fixându-o-l prin ochelari și
obsedându-l-o cu bindi-ul natural din creasta frunții. Ălaia avea
idee că băcanul ar da faliment și rumega ajutor sângeriu, anonim,
turnător, ecuând dușmănii exterioare hermafroditismului său de
succes, evident carierist, de proletcultă violență și prostească
trădătorie apatizantă.
Se gândi la Italia. Auzise, pe
filieră, și de Saba, numele mic Franco i se amestecă în capă cu
al lui Mao absurd hispanizat simpatizând cu știrile despre Dalai
Lama pe acea sete vampirică de a-l fărâma pe băcan. Ăsta ar fi
și scris: Caro professore Saba, ... Ho sentito che all'Universita
di Roma e all Magistero c'e bisogna di
professori di romeno. Aspetto un segno da
Lei. Con gli migliori ricordi e saluti...
Oli
amestecase abil „Tehnologia trestiei de zahăr însoțită
de considerațiile unui băcan” cu o teză de doctorat paneuropeană
– probabil nu-și încărcase memoria cu numele lui Pascal, dar ar
fi fost în stare să-l recunoască în mai multe persoane, pe rând.
Pe calea propagandei, l-ar fi aprobat și ca dac, prevalându-se
sporit împotriva lui Mit.
Mit însuși glumea cu numele
inginerului de șosele Dante. Din Orientul subdezvoltat la creier,
cum se exprimase androginul nostru, al cărui destin ni se va părea
odată shakesperian de trist, umbrindu-l pe Shyllock, alesese un Kama
camuflat funcționărește, ceva pentru ciochidari, la urma urmei.
Băcanul, cărunt peste noapte,
luase ticul „să trăiți”, dar vechiul „vă salut, domnul meu”
reînvia absurd uneori, făcându-l inabordabil mai ales lui Mit.
Casele necunoscute, lifturile, căutările, interioarele populate
anticivil îl făceau, a doua zi, agreabil oricum lui Mit pe băcan.
Obsesia cafelei, de băut neamestecată cu lapte – iată că ura
laptele, avea și el pasiuni -, se lăsă peste toate subiectele,
situația transporturilor, fondurilor, cititul fără bani, invitarea
„noastră”.
Campionul momentului bătea-n
podea Hora Unirii. Purta cornet acustic numai înainte de culcare
și-l împrumuta umanitar unui amic de suferință: guvernele nu
cunoșteau această deficiență comună lui Beethoven și Vallathol.
Marea cucerire se realizase în tăcere: naționalizarea caselor
licitate șase luni, pe argumente aproape extraterestre..
Nu admiteau, cei din combinație,
chestii de genul „ai auzit”. Evreii rămâneau „spanioli”.
Conspirațiile internaționale, evreiești. Hegemonismul, universal.
Probabil poveștile federaliste le-ar fi deslușit chiar pe altă
cale decât a auzului. Diferențele între culturi și sloganele
dezvoltării din gura lui Mit îi lăsase surzi.
Păcat de știință și de
muncă, excelență. Suntem o echipă ca un ins bătut de vecinii lui
Ismail. (Spune mata) cu ce inimă să mai crezi dincolo de idee.
Sistemul prezentat cu ani în urmă e depășit. Informațiile
domniei voastre n-au de ce să ne rănească vanitatea. Ce pierdem
noi acum, ai noștri tot n-au avut niciodată.
Eu cred că au posedat
totdeauna, replică Mit. - Se poate, auncă Baros lui Bun. Se serviră
răcoritoare. Discuțiile se duc în dialoguri, unul cu altul,
băcanul rămânând uneori în meditație, parcă gelos pe vorbitul
celorlalți, fără haz și sens, după cele întâmplate, adică
neîntâmplate. Oricum, descrierea situației va marca un pas.
A suporta un eșec de proporții,
cu motivații bine concepute, vorba lui Oli, tot o pâine. Căci ce e
viața? Ascultați aici, am inimă cu douăzeci de ani mai tânără,
voi cu tot atâția mai bătrână. Din punctul meu de vedere, ați
murit și încă prostește, fără luptă, săpați la rădăcină
prea adânc. V-am ridicat prestigiile degeaba. Se mai miră dânsul,
cu totul vizibil pentru campion, tolerat tocmai din motivul senioriei
lui. Acesta se putea distra visător în tăcerea absolută a
ultimilor zece ani pierduți cu atâta fără gălăgia ședințelor
de agenție.
Avea dreptate sardarul cu
istoria și repetarea ei, la fel ca și băcanul – s-o știi tocmai
pentru a o repeta, de ce nu. Spectacolul se încheie oricum. Nu
suntem ultimii. Nu suntem deloc, de la primul rege la prima adunare,
în ruptura miilor de ani, cu săgeata tinerilor vânători de demult
pătrunzând în craniile semenilor, întorcându-ne cinematografic
printre ruinele tranzitului istoric, chipuri atât de tranzitorii
însă, culturalizând cumva revolut, imperial, rostind șoapta
numelor mari, unirilor, latinei, poeziei, mângîierii diminutivate,
nemărginirii sufletului, bunătății bucatelor galbene, recitând
călătorii galice în insule și înapoi, luxul, calmul, voluptatea,
începuturile de carieră...
Campionul dormea. Ochii îi
priveau cu aceeași expresie terenul operațiunilor nule, vitaliste.
Predecesorul său revenise în floarea de cavou a apartamentului
central din celălalt continent, nativ. Numele i se lustruiește pe
creștetul ascultătorului prin excelență. Câte deșarte proiecte
în fața rezoluțiilor, da, domnilor, vă dă mâna să săriți la
umanizare, să vă alegeți reîncarnarea viitoare scociorând cu
oase prizoniere minții, asta z'că faceț',
țțț.
Se trezi.
Repetă: da. Pe fereastră copacul anonim împuținat la
frunze întrista amintirea pădurilor pustiite, simularea
continuității vieții – astea nu se scutură niciodată, aha,
nici morții, nici viii, nimeni, cum adică toamna-iarna, mă învață
pe mine un fragment ce e alt fragment, nu ține, un viciu chiar, un
absurd, altfel de optimism, de orice, ăștia mai vorbesc sub păsări
călătoare?
O iritare excesivă, adică
epidermică, îi producea amintire „băcanul a trecut la cărți”.
Atâtea trusturi care îl băgau în seamă pentru oarecarele său
farmec nu atârnau cât niște pagini fără glas. Și totuși gloria
i se oferea aceluia ca nimic și nimicul ca o glorie.
Peștișorul vorbise. Adevărat,
cu bun simț, în schimbul unui somn fără vise. Mal nesurpat,
domnule. După cartea cu tehnologia, băcanul se aflase în audiență
și-i strânsese mâna iezuit, că, vezi, doamne, oricine vorbește.
Parcă ar citi considerațiile și ar ieși la raport pe tema lor.
Să fim serioși, tinerii
înjurau mai puțin națiunile, fie și unite, decât puterile,
impotența comuniunii decât finanțarea armată, asta adulmeca
băcanul cel neverosimil și, culmea, pentru propria informare,
într-o doară, sportiv, ostentat, fără carnet (îl aveam la mine,
lângă telefon, doar nu i-l furase nimeni să i-l strecoare lui, pe
șest, din respect și nemuritoare considerație).
Peștișorului i s-a adus în
loc de mulțumire un „cu plăcere” aiurit. Cei ce stătuseră în
picioare nu mai erau. S-au topit și câțiva premiați. Certificatul
de merit l-a luat vântul. Sau băcanul? Pizda mă-sii.
Zilele următoare descinse din
veșnica lui călătorie – toți am venit la fel, înjurând Mumba,
doctorul Macbeth. Gambetta îi ținea de frig – ce sezon mondial,
mai blând aici, piatra colea. Avu chef de teorie, îi merse, dar Oli
se roși aflând de conjunctura respectivă din care nu lipseau până
nici băcanul și peștișorul.
Încercă o tactică pasivă,
indiferentă, totuși teoria doctorului îl impresiona fără voie,
într-un chip ce-i impunea anturajul pricăjit, mult mai greoi în
încâlceli și năbădăi decât noul venit. În plus, un obicei
străvechi, izolaționist, se excepta. Contactele automat rupte se
votau sudate. Își trase flegmele din nas și le înghiți.
Fotografia îi ieșise politic, ăsta bate câmpii frumos, trece și
milităria.
De exemplu, examină un toc
primit de la blocari, linia, ce linie, mutrele, una, două –
Macbeth ajunsese la Mircea Eliade, interesant, nimic nou – ălora
de prin universitate – ce porcărie, mirosuri, greve, acte
normative nix – balcanicul zice, italieniza doctorul – nu-i era
de dumnealui că o va lua pe cale întoarsă, dar grupul turului (era
vorba de turul lumii, dar el se gândea la propria muladhara incert
vacuumată dinainte, doar se dădea domn și chiar era, mânca mult,
vorbea la telefon, avusese șofer, cârtea prin acoliți – poți să
știi ce și cum, obosise dirijând suspiciuni spre centru și
unghere, nutrea o canibalică oboseală de viața altora – plăcinta
și zahărul i se strepezeau în creier, se făcuse ora ordinului
către Baboi să se dea emoționat de o veste neașteptată, evidentă
o vizită, să declame din ușă chiar în fața lui Macbeth cum stă
treaba – în fond, măgarul ăla mereu își dă aere în asemenea
situații, mai bine că nu toarnă gaz pe foc, mă voi uita chiorâș
la ceas...
Grădinarul a tuns și celălalt
stufos copăcel de mango, să i se vadă tulpina și lumina. De-a
lungul zidului, un papaia după luni de creștere a suferit aceeași
soartă. Ca și goa, mai ales junglierul, alunul, apoi leandrul și
trandafirul japonez. De dragul ierbii, mima malik-ul. Nicio curte
vecină nu mai era înconjurată de copaci, dar de gard viu și câte
un câine.
Furnica despre drum cu greierele
în drum spre Paris își făcuse un ideal să cadă toți copacii cu
minunate flori mai tot timpul. Iarba chelește oricum. Tufănicile și
florile toate de brazdă se perpetuează casnic îngrijite de fantoma
pustnică râzândă, asemănându-se poate singur unui copac
condamnat, fără revoltă, cu forța cuțitului său răsărind în
inspirații matinale, în scene pictorice, de Renaștere creștină,
ridicându-se spre namaste.
Am purtat și eu cândva un
costum din stofă ca asta, i-am spus conferențiarului de germană.
Lectora rusă mă întrebase dacă îmi doresc să am zece studenți
în loc de opt, număr foarte bun, zicea. Șeful cutreiera coridorul
dimineața printre slavi, n-avea gânduri. Publicul funcționar se
afla în grevă și n-avea să primească salariile în acest întâi.
6. 12. 78 Delhi(r)
Frig însorit. Maimuțele n-au
somn. Toba Nanei crapă și de frig. Idealul uman excelează în
negativul religios. Californii de virginitate ale Andamanului. Franco
Mauriciu ne însoțește nu ca un vultur ci ca un cititor al lui
Kalidasa, ori măcar știrile despre Yeti, sus în munți, într-o
dezastruoasă expediție purificatoare – ei și?
Franco se bucura cu puștimea că
Himalaia crește an de an cu centimetri buni și-și realiza talia
înaltă la cafeneaua antialcoolică. Aparenta mândrie corporală îl
condusese în compania sikh-ilor. Pletele lui n-aveau decât să
insinueze turbanul apropiaților din Khalsa.
El se va simți în Tibet ca în
Vygyan Bhavan sau în ashramul lui Rajneesh. Riturile federaliste
celebrate de unii în claustrări de emergență și lunile de
pușcărie îi montase a gândi împotriva națiunilor luate în
parte, în favoarea tuturor luate la un loc. Să se opună
doctrinelor pentru câte-o reminiscență până la Dumnezeu.
Plăcerea cu care atâția se
declară atei părea a întări religiozitatea indiferentă a unor
întregi culturi. Și a-și procura libertăți moderne îl prindea
și pe el. Refuzul psihologiilor se corela cu studiul refuzului.
Apoi, să refuzi pe dumnezeu în termeni proprii conferea o decență
infernală neobișnuită demonilor, o originalitate în gândul celor
trei lumi.
Se simțea un om întreg, minus
el însuși. Din voință, dar și din educație, pe care și-o
refuzase complice. Totdeauna a trecut drept un elegant, până la
enigmă, în fața pedanților și a truiștilor. Amănuntele mizere
bârfite în sanscrită îl ocoleau datorită tactului unui Kirk
Douglas, unui film mut de Lodi.
Înapoi, înainte, drumuri
comune, cu anonimi confrați, spre convivi neîmpărtășitori.
Destine sfărâmate zgomotos, compensând brusc lungimea zilelor și
generozitatea neprevăzutului, dar și această nonșalanță a
absenței în act, nu timidă ori mândră, cât insulară, numită
și realizată fără menajamente de ambele părți „mai târziu”,
toată viața.
Poveștile ereditare
încălecaseră pe o șa. Povestitorii, înecații, lupii de mare
însângerată contrastau cu liniștea munților abordați rațional
ori în expedițiile aderente. Dacă și-ar fi spus gândurile ar fi
putut fi stimulat spre un minus Kyserling, spre spirit german, spre
surpriză peninsulară.
7. 12. 78 Delhi(r)
Matheus nu e persoana întâi în
ultimul timp. A fost vreodată? Oricum, va fi. Însuși Prem găsise
putere să-i vorbească într-un chip straniu, aproape pasionat.
Apaticul Matheus vădea totuși ceea ce, dacă numim eternitatea
viitorului, ni-l poate face inamic.
Mahendra observă, sanscritic,
urma Rigvedei în versurile lui Eminescu, apoi „jumătatea”
tantrică, traduce chiar cu Șiva, Matrishanti, bindu versurile.
Înțelege, spune, mai bine poetul. Începutul Rugăciunii e,
încă, hindu. Odată mergând din Delhi la Ahmedabad, în stația
Rajput, i s-a făcut rău, a simțit că moare, peste zece minute era
bine. Să fi fost un astrolog? Fratele lui i-a confirmat că în
acele momente trecuse pe deasupra Rajputului planeta Saturn.
Era la colegiu, studia dreptul.
Citea Marshal Low, ajunsese la pagina 375. Ceasul din turn a bătut
două noaptea. Pe zid a apărut un gentleman. (I-am dat să citească
Se bate miezul nopții.) Umashankar Joshi i-a spus să înceapă
un roman așa.
Tatăl său nu cerea douăzeci
de paise rest de la un copil. Odată a plătit exact, a ieșit
scandal, copilul s-a revoltat. Tatăl i-a zis să nu-și piardă
armonia, că va trăi o sută de ani, și i-a oferit unceai, „ia”.
Lord Shiva e în creier, mama
Shakti e în muladhar. El e sedentar, numai în unire cu ea este
totul. Dumnezeu ne dă toate instrumentele, în afară de cele pentru
a-l cunoaște pe el. Ești nebun dacă nu cunoști viața asta, spune
Gita. Făcându-ți munca ta slujești adevărul, nu în
ashram.
R. V. Joshi îmi lăsase
versurile lui Eminescu în versiune sanscrită cu alfabet latin. Pe
la trei a apărut și Anujan cu ele în malayalam. Dr. Dave m-a luat
apoi la seminar, referat asupra dramei punjabi. Scaunele de
Ionescu s-a jucat la Amritsar, o dată, cu public profesor,
intelighenție. O s-o aducă și-n Delhi. Spre sfârșit, sunt
invitat să-mi spun concepția despre dramă – comentez Orghast
in Persepolis de Peter Brook, lumea ca teatru în Shakespeare și
alții, moartea teatrului în luptă cu filmul. Mă ofer să prezint
un referat „India în drama românească” - se primește.
8. 12. 78 Delhi(r)
Publicul strâns în seara aceea
în cortul imens al teatrului în aer liber avea să petreacă patru
ore în atmosfera propriilor amintiri înnăscute. Când ultimul
vorbitor întrebă cu o voită bâlbâială, „nu știu, acum e mai
bine să vorbesc în arya?” un tumult nu străin de dojană
răspunsese, „în arya, în arya!” O bunădispoziție vorbăreață
îi încălzi pe cei tineri. Rândurile oficiale nu se zguduiră.
Speakerul o dă pe englezește.
Cam în aplauzele oferite pentru
a-și fi încheiat adresa, patru scaune din rândurile trei și patru
se ocupaseră și ele. Cei veniți de afară întârziaseră în
pavilioanele din sud – în amurg, bazinul central fusese gol, un
corp imobilizat, înfășurat în alb, cu gura căscată de bumbac,
zăcea sub începutul întunericului la margine, pe fund. Curând,
când programul va fi în floare, bazinul se va umple.
Și cei patru se lăsară
purtați în cultul lordului Krishna. Urmară dansul Moksha – de ce
ar mai fi salvați așa - avatar fiecare pe rând spre a se întâlni
în amintirea lordului Ganesh, Durga Puja și-n războiul sfânt al
lui Vishnu. Rămăseseră curând trei dintre ultimii veniți, acum
scaunul vacant era ocupat.
Bazinul era plin de mult. Pe
două dintre scaunele acelea mai stătea târziu în noapte, printre
spații amuțite, în fața scenei defuncte, un cuplu vădit străin
de Arya. Nu mai aveau cui atrage atenția, iar la un timp femeia
rămăsese singură suspinând.
Bărbatul zbură în noaptea
aceea în insulă, să-și vadă tatăl bolnav. Nimeri înainte de a
fi incinerat. Murise înecat seara la lansarea întunericului,
înconjurat de corul pescărușilor.
Încă spre dimineață, femeia
se plimba pe bordura bazinului scrutând apa. O stafie albă dispărea
în umbra nenorocită a lunii.
La ziuă, poliția de pe
continent raportase banalități și cazuri de rutină, iar presa din
insulă publicase, pentru prima oară, numele domnului Paul aflat
într-un trip în capitala Aryei.
Fiul său, într-adevăr, se
întorsese să-și culeagă nevasta din pavilioane. Au trecut
împreună să vadă bazinul.Nu mai avea apă. Era complet gol. - Ce
zici de dansurile indiene? - Nu le-am văzut, parcă. – Nu vrei să
mergem în India? - Ce legătură vezi? - Poate mai apucăm să... -
Potolește-te, nu s-a întâmplat nimic, am dat un anunț la ziar,
acasă, aici am citit despre patru persoane din rândul trei și
patru, aseară, hai, suntem așteptați.
Pictă din nou. Se privi în
oglindă, rânjind. De fapt, surâdea. Nu se văzuse în ultima vreme
– a experienței bărbătești. Poate i se făcuse dor de părinți.
Era sigur că autoportretul e o crimă, în cazul lui Velasquez, o
eternă sinucidere. Își pieptănă barba cu pensula. Călătorise
atâta să picteze din nou.
Își scufundă capul în
găleata cu apă, junghie pânza indigenă, glisă pe coridoare.
Moderatorul vorbea politicos, arătând o ușă. Înăuntru, cuplul
cu aer străin îl înfie de la prima cunoștință. - Ce faci?
întrebă, cumva, bărbatul. - Pictez.
Femeia le dădu să bea. Între
toți trei, din mână în mână, o poză de dansatoare, sub care
scria „al meu”. Chipul fetei i se părea cunoscut. Ce-or fi vrând
ăștia de la el, să picteze fotografia? Refuză un nou pahar de
limonadă artificială.
Curând, dormea pe terasa din
spate, nu prea mult. Cuplul cobora strada spre port. Se văzu umblând
în urma lui. Femeia îl salută. Bărbatul vociferă surd. Nu se mai
întoarseră. Fotografia căzuse însă pe asfalt.
Pictorul o ridică, o privi când
se află sub o lumină, nu mai urmări pe nimeni, își căută
prietenii în munți, excelând în cumpărarea legumelor și
grăunțelor pentru preparat mâncarea, meditând, cu toți laolaltă
și singur, îngândurat de trecerea timpului însorit spre vremea
ploilor neîntrerupte.
Se construia un templu nou și
asta încă îi punea probleme de conștiință, de acomodare, grijă
de lucrători, de proiect, de bani. Într-o dimineață văzu chiar
cuplul din sectorul sudic. Își mută sufertașul cu supă cumpărată
în dreapta, scoase forografia din buzunar și i-o dădu femeii.
De ce nu înveți lmba? - Nu
pot. - Sunt cursuri rapide. - Nu vreau să învăț așa, așa ceva.
Existența îi era datornică necuvântătoarelor. - Vrei? - Da.
Acest fel de a cerși numai de la egali îl încuraja uneori să
spună nu.
O fată mai nu se ploconise, nu
știa pentru ce o observase fără voie a i se asemăna întru totul.
După refuzul lui neprevăzut, ajunseseră prieteni și chiar se
iubeau însingurându-se noaptea uneori, pe iarba din curte.
Fata era atrasă de băieții
locului, dar ei o pipăiau în văzul străinilor și se intimida,
formal. Vorbea în limba localnică spre a-și justifica adevărata
vocație ce-o mai asimila, fără voia ei, unei națiuni, decât unui
sex.
Se cântau în cor silabele
tronate ca în Arya de Om. O bubuitură zgudui zidurile,
geamurile cedară, tabloul din spatele dirijorului căzu lovindu-i
țeasta. El continuă să cânte. Corul, împuținat, la fel. Tabloul
își reluase locul și habotnicii care-l puseseră se confundaseră
unii cu alții în mulțimea în rugăciune.
Ploaia răzbătea înăuntru
prin spărturi. Circumambulară.„Mane, mane”. Ieri-noapte,
zidurile nu se știrbiseră, solidare cu munții. Văicărelile,
absențele de dimineață îi eliberaseră pe băieți și îi
luaseră fetei mâinile și sânii în mâinile lor în schimbul unei
cărți pentru care ea mulțumise intelectual.
Împins de panica de cutremur,
pictorul era una cu ea și-i ceruse cartea. Ea nu auzise, mai apoi
întrebase: Vrei și tu? El își vedea acum de ale lui. Plecară
împreună. Ploaia turna. N-aveau umbrelă. Stăteau pe terasa mare.
Norii îmbucaseră vârfurile din stânga, jos, orașul devenise o
baltă.
Nici ea n-are umbrelă. Cocoana
însărcinată are și de soare. Nici el... Băieții ăștia sunt
mai buni decât noi sau mai răi. Ușa monumentală zăngăni ca
trăznită. Bubuitura se auzi din nou accidentată de pornirea
circumambulară a zidurilor. Ieșiră instinctiv izbindu-se unul pe
altul pe portiță, își prăvăliră pașii pe trepte sub puhoiul
ploii.
Corul de după cursul filosofic
de limbă iar nu s-o fi întrerupt. Zidul de la manuscrise căzu spre
ei. Plafonul se prăbuși cam în același timp. Bucăți de cărămidă
împroșcară tabloul din spatele dirijorului. Țâșni peste gâtul
pictorului. Fata îl trase inutil departe de bibliotecă. Ploaia
spăla sângele băiatului, ea îl târa pe dalele topite în jos, în
trepte, spre balta din vale, spre încăperile monarhice, oriîncotro.
Vânzătoarea de țigări își
pierduse copilul, gesticula, îi întreba dacă nu l-au văzut. Ei
începură să-și amintească, să se uite în jur. Copilul apăru
suind treptele. Fata luă pictorul în brațe.
