STUDII
COMPARATISTE
Marian Popa
(Anul XII, Nr. 11-12
(152-153) noiembrie-decembrie 2012
LITERE
. Revistă lunară de
cultură a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni)
ANCA(2)
3. GENERALITĂŢI. Chiar înainte de
familiarizarea cu dodia propriu-zisă, e posibilă definirea ei relaţională, în
system binar.
1. Există exprimări care sunt dodii şi altele care nu sunt, fiecare
tip fiind acceptat şi definit ca atare;
2. Alte exprimări nu sunt dodii, dar pot fi dodificate:
a. Prin modificări de text;
b. Prin modificări în sau de context a expuneri.
3. Sunt posibile exprimări care sunt dodii sau dodificate, date
drept nondodii.
4. Există lucruri care nu sunt dodii, dar pot fi date drept dodii.
Sub aspectul uzajului:
5. Un individ se exprimã numai în dodii (fapt
lesne relevabil prin confruntare cu contextul).
6. Un individ se exprimă şi în dodii (fapt
relevabil prin confruntare cu restul emisiei orale). Distanţa în uz între cele două
tipuri de emisii e variabilă: de la prezenţa comună în microcontext, la aceea în
zone separate ale existenţei, ilustrând deci o formã sau alta de dedublare
(Urmuz, bunăoară, ca scriitor de literatură şi de referate sau de procese
verbale).
Dodiile sunt iniţial limitate la limbaj; e de conceput extensia la
acţiuni şi situaţii care implică voliţionalul, existenţa unui ţel, acţiuni corporale,
instrumentale. În funcţie de cele douã posibilităţi, se conturează trei modalităţi
de manifestare:
7. Iniţial se exprimã dodii
care genereazã un act dodiesc sau nu;
8. Iniţial se
produce un act
care determină o exprimare dodiescă;
9. Pe parcursul unui act oarecare se emit exprimări dodieşti;
Sub raport socio-spaţio-temporal:
10. O exprimare poate fi în dodii momentan sau definitiv;
11. Într-un loc anume sau oriunde, planetar luând lucrurile;
12. O exprimare este în dodii într-un anume spaţiu
socio-profesional, etnic sau general. În acest sens, dodiile:
a. provin din absenţa pe loc
sau de durată a unei explicaţii
semantice:
b. sunt datorate celui ce le emite, având un caracter voluntar,
involuntar sau, altfel, indiferent faţă de recepţia discursului său;
c. datorate ignoranţei receptorilor, care nu vor sau nu pot să facã
efortul înţelegeri a ceea ce receptează;
d. datorate ambilor termeni, dodia nefiind accesibilă ca sens nici
celui care-o emite, nici receptorului.
Ilustrările unora din ipostaze este realizabilă de la componentele
mentale vizând Absolutul până la cele triviale cotidiene. Crearea iudeo-creştină
a Omului e un act dodiesc, prin absenţa sau ocultarea justificări designului
divin. Acelaşi act este dodiesc prin formula ,,La început a fost Cuvântul”. Un
tip de exprimare dodiescă este propriu Sybilei din Cumae. Păcală şi Tândalã sunt relevanţi
pentru materializarea unor solicitări orale în acte dodieşti. În structura
satului românesc, tradiţional funcţional prin acte şi exprimări este ,,nebunul
satului”. În epoca sovietizată a literaturi române, apar prin prozele unor D.R.
Popescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea şi
alţii personaje cu
,,bizarerii” sau ,,ciudăţeni”,
care sunt pur şi simplu moduri dodieşti de opoziţie blândă faţă de sistemul
ideopolitic represiv.
Are aparenţă dodiescã
limbajul codificat, pentru cine
ignorã codul.
Codificarea poate fi executată:
13. Pentru sine (Eminescu);
14. Pentru alţii, ca mod de comportament aluziv (Hamlet), arogant,
provocator, acuzator, salutar (Iisus salvează pe păcătoasa adulterină scrind pe
nisip ceva rămas definitive obscur), avertizator-profetic.
În sensul cel mai larg, dodi pot fi considerate orice abateri de la
exprimarea denotativă şi de la logica primului silogism. Există, de exemplu
opinia că literatura totalizatã comunist a fost una a eseului şi poeziei,
salvată de esopism şi ,,vorbitul în dodii” (Adrian Alui
Gheorghe, De
la ,,sfârşitul istoriei”
la sfârşitul ierarhilor, Conta, 7,
2011).
Posibilităţile de existenţă ale dodiilor sunt evidente local şi
global; definesc folclorul şi literatura cultă, în genere, microcontextual. Dar
construcţia şi identificarea
depind chiar şi de nivelul neurovegetativ
al individului. Într-o extremă, de altfel inexistentã, ar
trebui situate omul ,,normal”, standardizat prin logica practică şi convieţuire
socială: pentru un atare individ, dodiile sunt singularităţi extinse între
gratuit şi nociv, distractiv şi demenţial. Fără îndoială, un atare individ există
doar teoretic. La cealaltã extremă s-ar
afla individul filosof pentru care Universul ca totalitate este o dodie
sau un ansamblu de dodii.
Pentru oricare dintre tipurile date, intereseazã sistemul de
evaluare a faptului sau a faptelor-dodii.
Dodiile sunt relaţii, deci structuri situaţionale sau factuale
identificate de individ în el, dincolo de el sau în raportul Eu-Noneu,
prelucrabile şi evaluabile interior, orice text, prin producător sau receptor fiind
validabil ca produs al vieţii interioare. Dodiile diversioneazã sau interzic
comunicarea, în măsura în care deja funcţia conativă a limbajului este anulată,
iar celelalte relativ compatibilizate într-o comunicare. Aceasta, evident, în cazul
în care, dacă existã doi locutori, numai unul uzează de dodii, pentru că dacă
ambii ar dodia simultan, atunci posibilitatea de evaluare a textului ar fi nulă.
Factorii vieţii interioare utili pentru evaluările de mai sus au
fost cândva prezentaţi de Friedrich
Schlegel în Psychologia Universalis. Viaţa
interioarã este decisă de Verstand, Wille, Vernunft şi
Phantasie, la care
trebuie angajată informaţia, în măsura
în care este determinantă pentru Verstand şi Vernunft, termeni nu
foarte dificil de diferenţiat în româneşte; toate se află în conflict, fiecare şi
cu sine. Vernunft/Raţiunea există într-o infinită evoluţie, cogitaţie de
labirint ce conduce exclusiv la irezolubile contradicţi. Verstand/Înţelegerea prezintă variate
grade şi trepte, se împarte în multe sfere şi speci, generând multe înţelegeri
care nu se mai înţeleg deloc, deşi fiecare în felul ei absolute este corectã,
şi înţelegere de înţeles şi care înţelege corect. Chiar şi în cazul aceluiaşi individ,
ceea ce el înţelege cu adevărat sunt cel
mai adesea numai
combinaţii de fragmente şi de
piese unice, care nici nu concordă cu adevărat şi care aproape niciodată sau
foarte rar se lasă strânse într-o armonie deplină. Perspectivele subiective şi
închipuirile, înşelările de sine, meteori iute modificaţi şi fantomele fără
valoare ale pasiunii umane, în tot ceea ce aparţine fanteziei, sunt în genere
cunoscute şi de la sine luminate. Dualitatea interioară, aşa de profundă, e
moral multiplicată, şi duce la multiplicarea, dar şi la sfâşierea celor patru
operatori. Important nu e raportul dintre Eu şi Non-Eu, ci ramurile sau părţile
şi formele, speciile şi sferele conştiinţei în spirit şi suflet, înţelegere şi
voinţă, înmiite discordii, dualităţi ale conştiinţei
şi existenţei interioare. E o eroare a filosofiei şi logici sã
omologheze doar ceea ce-i logic practic sau stereotip sistematizabil. Cine se
rătăceşte nu-i tot una cu cine rătăceşte, cu conştiinţa a ceea ce face, crede
şi ştie. Unitatea originară este echivalabilă sau
determinabilă cu armonia; dar autentica armonie sau cel puţin unica
originară e haosul. ,,Nimic nu este mai original ca haosul”, conclude
Schlegel.
O idee ce trebuie de acum subliniatã: europeanul e definit de
dualităţi, antiteze, contradicţii simple, cu care se pot produce dodii simple,
absurdităţi. Anca este unul care depăşeşte dualul prin trăire de tip hindus.
Acestea find zise, nu sunt lipsite de importanţă unele
precizări asupra ,,înţelegerii”,
care defineşte raportul dintre producătorul de text şi cititorul lui. Michel
Foucault a introdus în anii 70 termenul discours, pentru a
tipiza un text fără autor, al vorbiri publice, ca rutinã instituţională;
Wolfgang Iser a susţinut în Der implizite
Leser (1972) existenţa prin text a unei complicităţi intime
între autor şi un cititor ipotetic, prezumţie definindu-l şi pe Umberto Eco,
din Lector in
fabula (1979): ce afirmă Iser şi Eco trebuie însă variat, alături
de complicitatea empatică fiind posibile inversiuni şi variaţii, autorul fiind şi el
dispus să creeze aversiunea, contrarietatea, furia etc. unui cititor de programat. În
sfârşit, Peter Sloterdijk completează tabloul relaţionărilor cu cea a cititorului
nonimplicat: a celui care pur şi simplu nu citeşte textul. Un cititor real sau virtual pe care
un autor se poate baza, bunăoară, pentru a plagia. (cf.
Doktor Wenn und Doktor Aber, Der Spiegel,
nr.
49/
2011). Dar Anca vrea o artă a scrisului în temeiul unicităţii textului haosului pentru
un cititor unicat. ,,Nu statuie după om/carte nu
după monom/nici binom nici astronom/ că ne potopi sodom/tu pe cine eu pe gnom/
fără de nici un income” (Om). ,,scriu
în româneşte pentru un singur român pro-hibit/ în englezeşte pentru acelaşi
nimeni mai liber”. (lupi traduşi
după Dumitru, Dodii. 18-58).
***
ANCA
Alte extrase pot releva faptul că Anca îşi extinde perspectiva de
comunicare a textului chiar şi asupra a ceea ce ar trebui să fie informaţiile
asupra artei sale poetice, şi ea redusă la stilul general de redactare.
,,Pârâie spaţiul sub hârtie,
dacã mai cresc copaci, de s-ar scrie pe frunză. Câte case jefuite. La
toamnă, voi vorbi
iar de literaturã.
Cum a fost distrus Eminescu pe eşafodul sufletelor neaoşe. Psihologia se regenerează,
vorba lui Culianu. Interdicţie patriei şi patrioţilor. Fluture la vale, râpa crapă,
n-ai unde te mai duce, eşti pus în situaţia de a pierde. Oricând îţi dispare căpăstrul.
Spurcă lumea cap de peşte. La Stângăceaua, baba îi cântă din fifă lui babu”. (Swedenborges). ,,N-am
curaj să delirez din temă în temă. Aştern orice. Nu învăţ
verbe italieneşti înaintea călătoriei mele. Povestesc în viu grai din Bucureşti prieteniei
noastre şi o Alexandrie cu bărăgana primăvăratice...” (Sfinţi în Nirvana). ,,De-o viaţă vânez o poetică din care mă
cârmeşte fitecine... .Ocult pe după proletcult, dicţie cosmică românească,
imperialism-ghetto în biblioteci
ca o ortografie-ortodoxie” (la gioia).
,,Muşcând nori, nu sunt
lucruri mari şi mici, nu
e viaţă, nu
e moarte, alegerea incinerării,
libertatea de cuvinte, neînchiderea în logică, surpriza de a scrie pur
şi simplu, nimic, precum vorbim nimic, mai mereu, cu o intimitate mai din tinereţe, cu
atracţii şi - şi, dar profunzimile pânã la
ocean şi-n josul lui, măcar fizice, mă poartă
chiar acum ca
altădatã spre Bombay,
cu sensibilitatea săracului, atentă fără să vrea, nerepetitiv, cât că repetiţia se arată
istoric şi academic, doar am cochetat şi-n părţi, spre a rămâne alegeri dintâi, pe modă
veche, nedărăpănată de teorile ce tocmai
m-au respins”. (Buddha şi Colonelul).
,,încrucişări cromozomiale /şi mă târâi
hazard/în bafta haosului/când va cleveti clavecin”. (încrucişări, partea nimănui).
,,cetăţean
de Focşani/de Grădina Icoanei/scriu
în mers dus/pe roţile gratuite/ca şi versurile/pe muzica luptei de clasă” (mortuarişti, partea nimãnui). ,,Vă fac literatură, dreptul de a-mi arăta recunoştinţa
curiozităţii”. (Ibsenienii, 2005). ,,Scriu
într-o limbă care nu se mai aude
nici la ea
în gură şi
ce tora.. (Ibsenieni, 2005).
.o identificare la hazard. (idem). ,,plăcerea egoului şi ce mai rămâne/la prima
spaimă fără discuţie/asta e treaba mea scrisul nimicului” (mai mult pe mine nu mă interesează, Sonete thailandeze).,,n-am răbdare
să psihologizez, să produc studiu, să mă exprim, nu-mi dau libertatea exprimării, ar însemna
să-mi dictez şi expresiile, cum fac propagandiştii respectivei,
numai ei debitându-se a se
libera” (idem).
,,n-am epic
nu suspans flori
de aşteptare”. (Rechinuri). ,,sfârşitul
sau începutul lumi/ nu mai am umilinţa scritorului/rămân la exil unde
oi fi scos/din
literatură de gardienii globali” (calmatu-m-am
New York Ramayana). ,,Sfinţenia şi
perfecţiunea literară
se întâlnesc la Grigorie
de Nazianz, Ioan
al Crucii.Religiosul e dedus din literatură. Dante, un păcătos, a ajuns
la perfecţiune prin geniul literar. Dumnezeu este un subiect infinit”. (Ibsenieni,
2005).
,,ce se va alege de poezia mea/din Argentina dar din România/din India s-a cam cules”.
Câte-o idee, o tezã sunt de extras din asemenea formulări: dar sunt
ele decisive?
