luni, 18 noiembrie 2019

Shankaracharya




Shankaracharya – George Anca – Petre Țuțea – Ioan Aurel Pop – Omprakash K. Gupta – Gheorghe Apetroaie – Dumitru Sârghie – Rodica Culcer – Mircea Ivănescu – Jorj Maria – Flori Bălănescu – Pere Besso – Serghei Esenin – Adrian Bucurescu - Doina Dabija – Indira Spătaru – Moș Nelutzu G - Radu Sergiu Ruba – Corina Dașoveanu – Anatol Covalli – Marius Robu – Angi Melania Cristea – Salvina Pașca – Lucia Marin – Ovia Herbert – Ionuț Caragea – Valentina Becart Bisog – Vlad Anghelescu – Vasile Ionac



Shankaracharya

SUNDARYA LAHARI
Frumoasa Unduire

1
Shiva shakti una de nu-i cu puterea-i cel augural
Nu poate zămisli nici măcar să se urnească din loc nu poate
Şi cum fără virtute ar îndrăzni cineva să ţi se prosterneze în rugă
Tu venerată de zeităţile facerii proteguirii şi distrugerii
2
Dintr-un fir de praf de la picioarele tale făcătorul
Creeaza lumi într-una proteguitorul le poartă cu o
Mie de capete distrugătorul le preface în scrum
Spre a împlini ritul ungerii trupului său cu cenuşă
3
Înduratoareo eşti soarele alungând întunericul nescrisului
Torentul trezviei negândindului piatra cintamani
Atoate dătătoare săracului celor înecaţi în marea naşterilor
Le eşti colţii mistreţului Varaha încarnand pe Vishnu
4
Toţi ceilalţi zei împrăştie daruri cu toate mâinile
Numai tu nu ci ne aperi de înficoşare ne dărui
Roade mai mult decât dorinţa noastră în toate lumile
Tu alinare numai la picioarele tale aflăm adapost
5
Mama celor ce-ţi îngenunche închinându-ţi-se odată Vishnu
S-a făcut femeie şi l-a aţâţat pe sihastrul suprem duşmanul lui Pura
Şi  Amor prosternându-ţi-se distruse pocăinţa marilor înţelepţi
Orbindu-i cu forma-i colirul din ochii soaţei sale Rati
6
Fiica muntelui Himalaia primind o tandră privire a ta
Amor cucereşte această lume numai cu arcul său
Şi cinci săgeţi de flori strună fiind albinele surugiu
Primăvara caleaşcă adierea dinspre miazăzi
7
Apără-ne dinainte cea fara seamăn fala distrugătorului lui Tripura
Faţa strălucindu-i precum plina lună de toamnă
Trupul greu de urcioarele ţâţelor cât tâmplele de elefant
Mâinile purtând arcul săgetile funia si boldul
8
Puţini aleşi ţi se închină unda conştiinţei cidanandalaharim
Asezată pe genunchii supremului augur în culcuşul formei augurale
Din sălaşul cintamani plin de arbori kadamba pe o insulă
Nestemată tu înconjurată de ceri în mijlocul oceanului de ambrozie
9
În lotusul cu o mie de petale sahasrara petreci secret cu domnul tău
De-aţi suit calea toată kundalini pământ în muladhara
Apă în manipura foc în svadhisthana aer în anahata
Eter deasupra în visudhi şi minte în ajna între sprâncene
10
Slăvită te scobori din înălţimi ameţitoare spre sălaşu-ţi
Înrourând toate vinele cu nectarul picurat de picioarele tale
Şi prefăcându-te însăţi într-o şerpuitoare încolăcire
Adormi în golul fin muladhara precum rădăcina lotusului
11
Atotputernico sălaşu-ţi se face în patruzeci şi patru unghiuri
Cu patru roţi de bunăprevestire cinci alte roţi de putere
Nouă rădăcini temeinicindu-te din fire şi trei linii
Încercuitoare acoperind opt şi şaisprezece petale
12
Ţie fiica a munţilor înzăpeziţi frumuseţea
Zadarnic poeţi mari ca Brahma încearcă a o zugravi
A te vedea-si doresc zâne cereşti precum Urvashi ori Rambha
IÎnchipuindu-şi îmbrăţişarea binecuvântătorului
13
Atotputernico arse dau navală cu sutele codanele
Cu pletele despletite pânza dezvelindu-le sânii
Sariurile de mătase lunecandu-le să prindă
Urâtul hodorogit neiubit de-l miluisei cu o ochire
14
Atotputernico perechea picioarelor tale de lotus e
Mai presus de cele cincizeci şi şase  raze din miezul terrei
Cinzeci şi două din apă şaizeci şi două din foc cincizeci şi patru
Din aer şaptezeci şi două din eter şi şaizeci şi patru din gând
15
Amuţesc în gura aleşilor vorbe mai dulci ca dulceaţa
Mierii laptelui strugurilor numai ce o dată îngenunchiară
Dinainte-ţi alba lună de toamnă purtand lună nouă giuvaer în coroană
În mână cu o carte şi rozar de cristal de dar şi nefrică
16
Puţinii şi bunii închinându-se îmbujorată splendoare
Precum soarele înfloreşte lotuşii roind în mintea poeţilor
Încântând o lume cu adâncile lor incantaţii sringara lahari
Râurind unde feciorelnice ale patimii zeiţei întelepciunii
17
Mamă cine la tine meditează la însoţitoarea-ţi Vasini şi celelalte
Izvoditoarele cuvintelor bune frumoase ca pietrele de lună
Devine compunător de mari opere de artă în fragede expresivităţi
Precum fata lotus a zeiţei înţelepciunii asemănându-se mărilor

18
Zâne cereşti precum Urvashi având frumoşi ochi tremurători
Ca ai porumbiţelor padurii pălesc sub vraja celui meditând
La tine scăldând cerul şi pământul în focul slăvit al razelor
Trupului tău asemănătoare bujorilor răsăritului de soare
19
Regina distugătorului cine-ţi meditează kamakala
Văzându-ţi faţa punct jos sâni pereche mai jos pântecele
Pe loc poate lua minţile femeilor ca pe nimica
Acela iute poate cuceri trei lumi tu cu sâni soare şi lună
20
Cine te meditează statuie în piatră de lună
Izvorând ambrozie din razele mii ale formelor tale
Surpa semeţia şerpilor ca şakunta regina Garuda
SŞi vindecă pe cel febril dintr-o privire atotlecuitoare
21
Aleşii unduirii preaînalte întru binecuvantare
Zăresc în mintea-le nemaiîzânită faţa formei tale
Fulger viere de soare fulger foc miezuri sufletului
Pară supremă-n luciul mahalotusului petale mii
22
Zămislitoareo numai tu mântuind cu adevărat
Plecându-ţi la picioare coroana Vishnu Brahma Indra
Apleacă-ţi bunătatea privirii asupra robului
Tău spunându-ţi zămislitoareo vezi-mă
23
Arcata-ţi formă sub greul ţâţelor bujor de purpură
Din trei ochi privind pe creştet creastă purtând luna plină
Cum pare-mi-se jumătatea dreaptă ţi-o ai apropiat
Neîndestulată de stânga binecuvântatorului
24
O clipă miscându-ţi sprânceana a tandră poruncă
Lumea o face făcătorul o ţine ţiitorul
Distrugătorul o distruge spre sine întorcându-se
Dumnezeu işi topeşte forma în binecuvântarea-ţi
25
Binecuvântarea puja închinării la picioarele tale
E şi puja treimii zeilor dintru trei haruri născuţi
Cum se ţin aproape într-una sub tălpile tale
Coroanele aplecându-şi mâinile împreunandu-şi
26
Înalt preacurato atoatefăcătorul moare
Atotţiitorul moare îngerul morţii moare
Atotbogatul moare atotveghetorul ciorchin de zei
Închide ochii în potop pe când soţul tău te curtează

27
Cu ochii ţie pierduţi vorba-mi în dodii fie rostire
Numelui tau mădularele închinare umbletul înconjur
Hrana ofrandă jertfită zacerea plecăciune ţie
Tot ce-mi e pe plac prefăcându-se în închinare ţie
28
O mamă dumnezeu după dumnezeu piere chiar bând ambrozie
Prăpăditoare de moarte batrâneţe şi frică de duşmani
Ci fără sfârşire-i zămislitorul binecuvântării
De inghiţi otrava cea mai rea şi cum ocrotit de cerceii-ţi
29
Când te ridici a-ţi întâmpina creatorul binecuvântării
Sosit acasă pe neaşteptate şi dumnezeu după dumnezeu
Ţi se închină ei fereşte coroana lui Virinci
N-o frânge pe a lui Vishnu ocoleşte coroana lui Indra
30
Întruchipate cum flamele disoluţiei sunt dar celui ce zice
Ţie mă închin înconjurată pretutindeni de raze
De putere precum anima izvorand din forma strălucindă
Şi cărui bunăstarea celui cu trei ochi îi pare abia iarbă
31
Dumnezeul fiinţelor când crease lumea în totalitate
Cu şaizeci şi patru de tantra mulţumise puterile ascunse
Ci la vorba ta a adaos pământului a ta Tantra
La toţi dăruindu-le cele patru dharma artha kama moksha
32
Mamă tu lui Shiva shakti literele kamal ksitir atha
Ka a e la ha sa ka ha la sa ka la adăugate
Celor trei hrims vezi paramaraharyah
Se prefac în numele şi chipul tău namavayavatam
33
Nestrămutato cei aleşi dorind a se bucura într-una
De binecuvantarea-ţi te slăvesc înşirand în rozariu
Pietre precum cintamani picurând libaţii de unt pur
Încântând mantra cea mare panchadasi începand klim hrim srim
34
Prea luminato eşti trup zămislitorului de binecuvantare
Cu soarele şi luna sânii-ţi fiindu-ţi sine cel pur cu noua feţe
Asemeni lui şi ţie potrivit încântându-ţi-se
Nemuritoare binecuvantată samarasaparaananda
35
Minte eşti eter aer eşti şi foc şi apă şi pămant
Însăţi eşti lumea nimic nu există în afară de tine
Har fericit dintru dezmărginire pre sine a te întrupa
I te hărăzeşti mireasă tânără lui Shiva cid-ananda

36
Slăvesc pe atotfericitorul dintre sprâncenele tale ajna-ceakra
Iradiind ca mii de sori şi lune avându-te parte-i atotputernicie
Asupra căreia meditând în credinţă trăieşti pe lumea
Harică nemaivoind lumina neatinsa de soare lună şi foc
37
Mă închin atotbinevoitorului din a ta visudhi-ceakra
Pur cristal luminându-se eter şi tu părtaşa lui Dumnezeu jumătate
De lumina-vă astrală bucura-se lumea întunecată la minte
Precum pasărea ceakori scăldându-se în razele lunii
38
Mă închin celor două lebede fără seamăn ham şi sah plutind în mintea
Celor de seamă-ndulciţi la mierea ştiinţei din lotusul în floare
Şi din gângureala cărora iau fiinţă optsprezece arte
Şi care cern binele din rău precum laptele din apă
39
Mamă mă închin mereudistrugătorului din a ta svadisthana-ceakra
Arătându-se în forma focului preaputernicei a cărei privire
Înrourata de bunătate vindecă în răcoare când uitătura
Mânioasă a distrugatorului arde lumi întru apocalipsă
40
Mă închin celui albastru nor sălăşluit în a ta manipura-ceakra
Înfulgerat întru strălucirea puterii distrugătoare de întuneric
Înluminat cu arcul lui Indra bătut cu geme şi ploi miloase
Peste cele trei lumi arse de distrugător în marea disoluţie
41
Meditez la a ta muladhara ceakra având nouă feţe
Dansând cosmicul dans în nouă rasam împreuna cu însăşi putinţa dansului
Astfel aceasta lume se mai naşte o dată din tată şi mamă
Prin bună-voirea acestei perechi nicicând despărţindu-se
42
Fiica munţilor înzăpeziţi cine-ţi zugrăveşte coroana de aur
Bătută în sori precum geme va zări luna plină în luciul
Multsplendidelor pietre de preţ întru aurul
Coroanei tale de aur coroana ta precum arcul lui Indra
43
Bine vestitoareo risipeşte întunericul din minţile noastre
Cu pletele părului tău moale şi des de lotuşi albaştri în floare
Îmi pare cum că florile arborilor dintr-a lui Indira grădină
Se pogoară aici spre a se învrednici de adevărata-le mireasmă
44
Fie-ne bunăstare cărarea părului tău purtând sindura
Asemănându-se soarelui în răsărire prim ostatic
În pletele tale dese întunecoase şi pline de luptă
Îmi pare izvor undei frumuseţii feţei tale saundaryalahari

45
Faţa ta umbreşte radianţa lotusului tu blând surâs
Dinţi frumoşi tandreţe cu ochii sau ca albinele
Distrugătorul lui Amor soarbe mierea fericirii
Cârlionţi gingaşi pe frunte ţi se risipesc tot ca albinele
46
Îmi pare fermecata-ţi frunte strălucitoare şi pură
Ca o a doua lună nouă în coroană prinzându-ţi-se
Faţă lângă faţă lună nouă lângă lună nouă
Întru o lună plină înnourată de ambrozie
47
Mama Uma încruntată a curma spaima universului
Sprânceana ta aplecată spre albinele ochilor îmi pare
A fi arcul lui Amor înstrunat în mâna lui stângă
Şi astfel ascuns la mijloc de braţul din faţă şi degete
48
Ochiul tău drept întruchipând soarele zămisleşte ziua
Ochiul tau stâng întruchipând luna zămisleşte noaptea
Ochiul tău de-al treilea radiant precum lotusul întredeschis
Zamisleşte amurgul la intalnirea nopţii cu ziua
49
Privirea ţi-e vasta Vishala norocitoare Kalyani
De neînvins Ayodhya de către lotus unda Dhara
De bunătate atât de dulce Madhura proteguitoare Boghavati
Avanti victorioasă Vijaya capitale cuvinte
50
Ochiul tău de pe frunte parcă s-ar înroşi gelos
Pe ceilalţi ochi precum albinele gata a gusta nouă emoţii
Şi de nedespărţit de cele două urechi nerăbdătoare
A se bucura de mierea florilor compuse de poeţi
51
Mamă tandră ţi-e privirea de dragoste spre auspiciosul Shiva
Plină de împotrivire faţă de ceilalţi furioasă pe Ganga minunându-se
De al treilea ochi al domnului speriată de şerpii-podoabă vitează
Ivind sângele lotusului bună cu ai ei miloasă cu mine
52
Putere ce împrospătezi într-una neamul înzăpezitului munte
Cei doi ochi ai tăi zburând spre urechi cu penele genelor
Au de gând să scoată din minţi pe distrugătorul lui Pura
Întocmai săgeţilor lui Amor trase până la ureche
53
Îndragito de Domnul colirul iţi colora cei trei ochi
Roşu alb albastru precum triada harurilor rajas sattva tamas
Generatoare ale zeitătilor creaţiei protecţiei şi distrugerii
Întru tine dizolvându-se la vremea marii disoluţii

54
Zeiţă cu inima data domnului creaturilor din ochii tăi
Plini de milă prietenoasă şi impodobiţi cu trei culori
Roşu alb negru ai făptuit întâlnirea sfintelor trei fluvii
Sonabhadra Ganga şi Yamuna spre a ne purifica
55
Fiica regelui munţilor spun învăţaţii că atunci
Cand tu închizi şi deschizi ochii creezi şi distrugi lumea
Atunci spre a protegui acest întreg univers născut prin
Deschiderea ochilor tăi ţine-i mereu deschişi neînchişi îmi pare
56
Eterno ochii deschişi ai peştilor se ascund în apă ruşinaţi
Negreşit de ochii-ţi spunând poveşti urechilor tale
Zeiţa bunăstării sălăşluită în ochii tăi părăseşte albastrul
Lotus închis dimineaţa şi intră printre petalele-i noaptea
57
Bineprevestitoareo şi scaldă-mă biet de departe în ochii tăi
Ce ajung până la urechi şi se aseamănă întredeschisului lotus albastru
Binecuvântat voi fi astfel şi nici tu n-ai pagubă
Cum şi luna îşi răspândeşte razele peste pădure şi palat la fel
58
Fiică a regelui munţilor curbura dintre ochii şi urechile tale
Pare oricui a fi arcul lui Amor cu florile săgeţi
Astfel privirea îndărăt din coada ochilor tăi
Tăind calea urechilor seamănă tragerii unei săgeţi
59
În oglinda obrajilor ţi se reflectă cerceii rotunzi
Şi faţa ta îmi pare carul cu patru roţi al lui Amor
Ce-l invredniceşte a lupta cu domnul peste Pramathas Shiva
Gata de năvală peste pămant roti soarele şi luna
60
O indragita domnului auzindu-ţi dulci laude cântate
De învăţata Sarasvati undă nectar amritalahari
Iţi mişti capul cu încântată preţuire pe când
Cerceii clinchetează cling cling aplauzele tale
61
Flamură neamului înzăpezitului munte mladă de bambus
Nasul tău respire întru plinirea faptei noastre timpurii
Mlădiţei pline perle eterice dând pe din afară
A le purta aduse de aer prana pe nara stangă
62
Zeiţă cu dinţi frumoşi buzele roşii din fire iţi seamănă
Ţi-oi spune cu ce când lujerul coralului va rodi
Sângele poamă de bimba tocmai iţi răsfrânge buzele
Cum nu s-ar ruşina asemuindu-li-se cât de puţin

63
Se satură păsările ceakora cu dulceaţa surâsului tău
Revărsata lumină de lună plină a feţei tale
Apoi cu pofta de acru beau unde nectarice amritalaharim
Ale razelor lunii noapte de noapte ce le par ovăz acru
64
Mamă ţi-e limba roşie floare de hibiscus recitând
Neîntrerupt norocitoarele haruri ale soţului tău
Pe varful ei cristal alb asezată zeiţa Sarasvati
Se înroşeşte până se aseamănă rubinului
65
Mamă de-ai învins demonii şi apoi coifurile şi-au scos de pe cap
Zeii razboinici Subrahmanya Indra şi Vishnu ci mai purtând
Scuturi şi neputându-se împărtăşi din nirmalya celui auspicios
Le-ai dat camfor ca luna alb de-l mâncară şi se săturară
66
Când zeiţa sunetului cântă la vina faptele domnului
Creaturilor tu clatini capul rostind vorbe de laudă
Dulceaţa vocii tale atât întrece armonia strunelor
Că zeiţa muzicii ascunde vina si-o face să tacă
67
Fiică a muntelui cum să-ţi zugrăvim bărbia fără seamăn
Mânerul oglinzii îl mangâie cu vârful degetelor
Tatăl tău înzăpezitul munte apoi îl ridică iar şi iar
Domnul tau invăpăiat de dorinţă buzele a-ţi sorbi
68
Gâtul tău trupină lotusului ce faţa îţi este sub păr
Răvăşit zi-n zi de îmbrăţişarea învingătorului lui Tripura
Şiragul de perle în jos cât de alb pare întunecos
Frunză de lotus dinaintea sandalului înmiresmant
69
Zeiţă hăruită întru ale muzicii trei linii pe gât
Ca de la cordelele ce domnul tău ţi le-a legat la nuntă
Strălucesc asemeni hotarelor celor trei sate de unde
Vin melodiile dulci Shadja Madhyama Gandharva
70
Speriat de unghiile domnului tău duşman lui Andhaka
De-i tăiase mai înainte unul din cele cinci capete Brahma
Născut din lotus înger creaţiei cu cele patru rămase
Îţi laudă frumuseţea mâinilor lujere de lotus a-l mântui
71
Uma spune-ne tu cum să zugrăvim răpitoarea frumuseţe
A mâinilor tale cu unghii mai radiante ca lotusul roşu în zori
Ci rosul lotus nici împreunat culorii picioarelor lui Lakshmi
Nu ajunge nici a şaisprezecea parte din frumuseţea mâinilor tale

72
Mamă zeiţă risipească-ne durerea tâţele tale
Cum îţi alăptezi deodată fiii Kumara şi Ganesha
Cel cu faţă de elefant îşi duce mâna la tâmplă a tată-ţi
Neliniştit şi grabnic întru fostul părinţilor râset
73
Zeiţă flamură regelui munţilor fără tăgadă
Tâţele-ţi sunt nestemate potire cu ambrozie
Fiii unul faţă de elefant şi Kartikeya ucigaşul demonului Kraunka
De-au supt rămân eterni copii nemuritori în feciorie
74
Mamă tâţele tale poartă şirag de perle de pe
Tâmplele celui cu faţă de elefant preacurate în alb
Ci oglindindu-ţi buzele înroşindu-se ca poama de bimba
Astfel asemănându-se gloriei domnului tău rasfrânte în măreţie
75
Fiică a muntelui laptele revărsat din ţâţele tale
Îmi apare ocean de ambrozie izvorându-ţi din inimă
Undă de trezvie ce-o beau cu voia-ţi şi acest copil din Dravida
Ajungând să compună opere cu ecou în minţi de renumiţi poeţi
76
Mamă fiică a muntelui când flăcările mâniei
Distrugatorului îl acoperiseră Amor plonjă în lunca
Adâncă a buricului tău lumea se uita la şuviţa
De fum ridicându-se ca la dâra  tuleielor pe piele
77
Augurală mamă părul de deasupra zveltului tau mijloc
Precum mărunta undă a întunecatului râu Yamuna
Dă înţelepţilor şi părerea că hotarul dintre potirele
Tâţelor s-ar exila în adâncul buricului scăpând din strânsoare
78
Fiica a muntelui buricul tău înfloreşte precum
Unda lină a fluviului Ganga ori brazda lujerului de păr
Purtându-ţi lotuşii sânilor ori flama lui Kama întru soaţa-i Rati
Ori gura peşterii unde ochii domnului tău îşi mântuie ispăşirea
79
Icoana feminităţii fiica muntelui ferită fie-ţi mereu
Talia zveltă apasată de greul tâţelor
Încordându-se încet-încet ca spre a pocni
Precum copacul spălat de potop de pe malul râului
80
Zeiţă mijlocul ţi-e prins ca de lujere de lavali
În intrarea pântecului altfel sânii grei l-ar răni
Potire de aur aţâţate de Amor zvâcnind în părţi
A-şi lăsa veşmântul dulce când tu eşti cu gândul la domnul tău

81
Fiica muntelui regele munţilor luă greul şi
Vastitatea versanţilor săi şi ţi le făcu zestre
Aşa se face că şoldul îţi este greu şi vast
El ascunde pămantul şi-l face usor ca fulgul
82
Fiică muntelui măiastra iubirii învingatoare rămâi
Coapsele tale bat trompa elefantului sălbatic tulpina bananului de aur
Frumoşii-ţi genunchi întăriţi de prostrarea întru
Domnul tău prăvălesc tâmplele elefantului lui Indra
83
Fiică muntelui tremur cu tremur picioarele tale-s
Săgetate năstruşnic de Amor ci încă pe atatea săgeţi
Tremuri a învinge pe domnu-ţi distrugătorul cum vârfurile
Lucesc precum coroane de îngeri şlefuindu-ţi unghiile
84
Mamă pune-ţi fii bună şi pe crestetul meu tălpile eflorescente
Împodobind upanişadele vedele incoronând
Ţi le udă Ganga în rugă din răsăritul păr al domnului creaturilor
Îţi radiază roşii precum rubinul din coroana lui Vishnu
85
Lasă-ne a spune plecăciune picioarelor încântând ochii
Atât de strălucite şi aprinse de roşul herborial
Domnul fiinţelor este gelos pe arborii de ashoka
Din gradină ce tânjesc a fi călcaţi de tălpile tale
86
Când lotusul piciorului tuu loveşte fruntea domnului tău
Pe când drăgostindu-vă el spune numele alteia şi-şi lasă capul
Ruşinat atunci şi Amor îşi răcoreşte ranchiuna pe domnul tău
De a-l fi ars şi victorios se proclamă în clinchetul brăţărilor gleznelor tale
87
Mamă nu e de mirare că picioarele-ţi întrec lotusul locuinţă
Ferice zeiţei bunăstării petalele-i cad iarna i se închid noaptea
Pe când picioarele-ţi slăvite hălăduie-n zăpadă şi noaptea
Ele îmbogăţesc nesfârşit pe rugătorii-ţi cu mintea în rit samaya
88
Zeiţă cum de asemănară poeţii spinarea ţestoasei
Cu vârful picioarelor tale apărându-ţi credincioşii
Si cum sa ti-l fi inaltat dusmanul lui Tripura gratios
Şi să ţi-l pună pe piatra de moară la nunta voastră
89
Zeiţă de căsăpişi demonul Canda picioarele-ţi înstăresc
Săracii rugându-ţi-se tu râzi de arborii kalpaka din cer
Rodind în ramurile fragede poame numai pentru îngerii din cer şi-ţi râzi
Şi de nimfe cereşti cu unghiile ca zece lune închizandu-le lotusul mâinilor
90
Lasă-mi viaţa minţii şi simţurilor să fie albina
Cu şase picioare păşind pe lotusul piciorului tău
Ce îndestulează săracul după dorinţă cu miere şi frumuseţe nesfârşită
La fel de arătos ca un buchet de flori de kalpaka
91
Zeiţă frumoasă la umblet lebedele din preajma ta
Îţi tot învaţă paşii graţioşi mereu poticnindu-se
Astfel lotusul piciorului tău parca le arată cum să păşească
În clinchetul brăţărilor de la glezne bătute cu pietre scumpe
92
Zeii creaţiei protecţiei distrugerii se pierdură în sălaşul tău
Cel augural învelit în alba-i preastrălucire
Îmbujorat de răsfrângerea razelor din tine izvorând
Bucură ochii întruchipând rasa iubirii sringara
93
Graţioasă putere a celui augural spre a protegui
Lumea înfloreşti îmbujorată cârlionţată surâzând
Cuminte blândă ca floarea de sirisa în inima diamant
Sânii atât de sveltă în talie şi pulpele vaste
94
Pata lunii e mosc luna e apă în albie de smarald
Amestecată cu lunare raze de camfor văzând cum
Zi de zi întru bucuria scaldei o goleşti creatorul
O umple iar şi iar de dragul tău acesta-i adevărul adevărat
95
Tu eşti consoarta domnului suprem învingatorul lui Tripura
Ci mintea nestatornică nu e în stare a ţi se închina
La picioare de aproape astfel zei precum Indra se multumiră
La poartă cu celelalte puteri ale tale ca anima
96
Prea curată ideală feminitate mulţi poeţi se îndreaptă spre
Zeiţa înţelepciunii consoartă făcătorului alţii prin feluri de bogaţii
Se fac lorzi ai zeiţei bunăstării ci sânul tău îl atinge
Numai dumnezeu marele nici măcar arborele de kuravaka
97
Regină supremului întelepţii te văd fiind zeiţa
Înţelepciunii soaţa făcătorului zeiţa bogăţiilor
Soaţa proteguitorului fiica muntelui soaţa distrugatorului
Ci tu a patra forţă mahamaya de nepătruns orbeşti universul
98
Mamă spune-mi când poate învăţăcelul tău bea apa
Ce picioarele ţi-a spălat amestecată cu herburi înroşitoare
Prefăcând şi tonţi din naştere în poeţi şi semănând
Sângeriei licori din lotusul gurii zeiţei înţelepciunii

99
Cel ce ţi se încredinţă întru stiinţă şi nenevoinţă
Întrecator făcătorului şi proteguitorului acela cu trup orbitor
Dezmărgineşte gândul soaţei lui Amor şi fără mai naştere
Trăieşte îndelung şi se bucură de fericire nemarginită
100
Mamă lauda aceasta compusă cu propriile-ţi cuvinte se aseamană
                   Închinării luminii către soare cu chiar razele lui
Ofrandei către luna cu apele revarsate din piatra de luna
Și facerii pe plac oceanului cu propriile ape


În romanește de George Anca



Petre Țuțea

despre evrei

Dacă tot m-aţi deranjat, vreau să rămâneţi cu ceva de pe urma acestei discuţii.
Vreau să vă întreb: ştiţi cine au fost primii nemulţumiţi de politeism?
Evreii
Şi au inventat iudaismul.
Şi cine au fost primii nemulţumiţi de iudaism?
Evreii.
Şi au inventat creştinismul.
Şi cine au fost primii nemulţumiţi de creştinism?
Evreii.
Şi au inventat marxismul ..... și bolșevismul
Şi cine au fost primii nemulţumiţi de marxism?
Evreii.
Şi acum aşteptăm să vedem ce mai inventează, că sunt poporul cu cea mai puternică vocaţie a spiritualităţii, un popor născător de religii.
Să vedem ce mai inventează ei şi de data asta, ar fi bine să mergem de la început cu ei, că de câte ori am mers împotriva lor, ne-am ars.
 

Ioan Aurel Pop



Iubirea de școală
Distinși ascultători,
Mai întâi vă mulțumesc pentru invitația pe care mi-ați adresat-o de a fi astăzi aici. O școală care împlinește o sută de ani de viață este o instituție venerabilă, demnă de tot respectul. Iar după ce am ascultat orchestra, corul, solistele interpretând piese de Ciprian Porumbescu și Ludwig van Beethoven, în românește, germană, latină, parcă vorbele noastre rămân de prisos. Muzica ne-a demonstrat, prin limbajul ei universal și special, ce rol are școala în lumea noastră și ce înseamnă un liceu (azi colegiu național) de talia celui chemat „Emil Racoviță”.
Totuși, se cuvine să vorbesc! Inițial, m-am gândit să vă spun câteva lucruri despre istoria liceului, dar sunt sigur că v-ați informat cu toții pe această temă, pe de o parte, iar pe de alta, trecutul școlii a fost evocat așa de bine de către domnul director Constantin Corega, încât puține ar mai fi de spus. Am avut în minte și ideea de a vă vorbi despre Universitatea „Babeș-Bolyai” (UBB), a cărei istorie este așa de strâns legată de istoria Colegiului Național „Emil Racoviță”, care s-a chemat multă vreme „Seminarul Pedagogic al Universității”. Recent, și UBB – a cărei primă fondare ca nucleu de școală superioară s-a produs în urmă cu 440 de ani – și-a celebrat un secol de viață românească, într-un moment în care, aidoma colegiului „Racoviță” între licee, este prima între universitățile din România. Puteam să vorbim împreună, astăzi, și despre Emil Racoviță, adică despre savantul de talie mondială, care a avut vocația cercetării, a dăscăliei și a Universității și care a prezidat la nașterea școlii superioare românești la Cluj. De asemenea, am fi putut trasa istoria acestui edificiu – Colegiul Academic – și a frescei lui Costin Petrescu, cu toată istoria mai recentă a românilor transilvani, vegheată de inscripția „Prin cultură la libertate”. Câtă vreme mai credem că vom fi salvați prin cultură, așa cum credeau învățații Școlii Ardelene, nimic nu este pierdut. Iar cultura se leagă indisolubil de educație. De aceea, vă rog să-mi îngăduiți să vă spun câteva lucruri despre educație. Ceea ce vă voi spune va suna precum sfaturile date altora, iar sfaturile date altora sunt cel mai ușor lucru din lume. Avantajul lor, al sfaturilor, este că ele rămân facultative și nu obligă la nimic.
La 1848, intelectualii români care au fost la Blaj erau convinși că „educația poporului este cea dintâi treabă a patrioților”. Se pare că Barițiu (care, din fericire, a dat numele său primului liceu românesc înființat la Cluj) ar fi spus cel dintâi, dar ideea era în mințile tuturor acelor făurari de națiune română modernă. La finele Primului Război Mondial, marii intelectuali români gândeau la fel, iar între acești patrioți se afla și Emil Racoviță. Cuvintele despre educație, citate mai sus, le vor părea multora depășite, în era digitală pe care o trăim. Ce rost mai are educația? Din fericire, are un rol fundamental în procesul de umanizare a ființei umane. Omul, la naștere, este ca lutul care așteaptă să fie modelat. Dacă rămâne nemodelat, nu depășește stadiul de obiect ori de mamifer superior. Educația organizată nu se face în familie, ci la școală, la școala publică. Iar școlile publice au fost inventate de greci și de romani, în urmă cu două-trei milenii, adică de foarte puțin timp (la scara istoriei umanității). Educația îl instruiește pe om ca să poată trăi în societate și nu în turmă, adică să aibă spirit comunitar și nu spirit gregar. Omul este o ființă socială, iar traiul în societate presupune educație.
În citatul de mai sus se află și noțiunea de popor. Ce rost mai are poporul? Poporul se încadrează, sub aspect teoretic, în categoria etnicului. Etnicitatea străbate istoria omenirii de mai multe mii de ani, de când există limbi diferite, de când s-au amestecat neamurile în Turnul Babel. Popoarele nu au fost inventate de nimeni (cu excepția lui Dumnezeu), ele nu au fost create prin decizii ale guvernelor și parlamentelor, ci s-au născut în chip organic, prin acumulări mărunte și succesive. Prin urmare, popoarele au existat, există și nu avem niciun motiv să credem că nu vor exista în viitor. Asta, în ciuda celor care ar vrea să vadă un „popor unic”, otova, pe întreaga planetă.
Ce mai sunt astăzi patrioții? Mai bine să nu mai vorbim de ei! De când i-a ironizat sau, mai exact, de când satirizat Caragiale, este mai înțelept să nu atingem acest subiect în public. Iar mai recent, odată cu globalizarea, se părea că ideea de cetățean al universului (care făcuse carieră în Secolul Luminilor) cucerise toate spiritele rafinate. Ba, unii îi confundă pe patrioți cu șovinii, iar alții afirmă chiar că patrioții dispar treptat sau că se cuvine să dispară. Și, totuși, patrioții, adică iubitorii de patrie există. Eu vorbesc aici de patrioții autentici, de aceia care-și iubesc locul de naștere, locul de proveniență dintr-un pater și dintr-o mater (adică din doi părinți), de aceia născuți pe la noi, pe-acolo pe unde „jale duce Mureșul”, pe unde „sara pe deal, buciumul sună cu jale” sau pe unde sunt locuri de basm, numite Dor Mărunt, Vâlcele Bune ori Dintr-un Lemn ... Aceștia mai cred că nimeni nu poate iubi patriile altora (adică obârșiile lor), dacă nu-și cunosc bine și nu-și iubesc sincer propria patrie. Patrioții sunt, în dreaptă consecință, aceia care știu bine ce este patria proprie, ca să înțeleagă bine toate patriile celorlalți.
În consecință, dacă există încă și educația, și popoarele și patriile, înseamnă că „treaba” patrioților este încă de mare actualitate. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că, în școală, cunoștințele generale nu se pot opune spiritului național și că cele două principii de completează și se armonizează. De unde vine atunci marea adversitate și chiar ură a unora față de națiune și față de spiritul național? Cred că vine, dincolo de anumite interese apărate deloc dezinteresat, din cel puțin două confuzii, pe care mulți le promovează din ignoranță și inconsistență logică. Prima confuzie se leagă de considerarea națiunilor drept cauze ale conflictelor sângeroase care au brăzdat omenirea. Or, cauzele acestor războaie sunt interesele unor elite restrânse care au ajuns să domine scena mondială. Nu națiunile au declanșat războaiele, ci ele au fost folosite drept pretexte și apoi drept „carne de tun”. Și chiar dacă anumite națiuni ar fi fost convinse că războiul este absolut necesar și ar fi agreat declanșarea acestuia, națiunea, ca entitate, nu este blamabilă. Războaie s-au purtat pe lumea asta și în numele dragostei, al familiei, al credinței religioase, al libertății, al democrației etc. Oare se cuvine ca, pentru asta, să blamăm dragostea, familia, credința, libertatea sau democrația? A doua confuzie se referă la suprapunerea voită dintre naționalism (ca sentiment de dragoste față de propria națiune) și xenofobie (ideologie axată pe ura față de străini), pe de o parte și la congruența dintre naționalism și șovinism (ideologie care cultivă ura și dușmănia între popoare și națiuni, precum și ideea superiorității unei națiuni în raport cu altele), pe de altă parte. Din această pricină, noțiunea de naționalism – care era foarte onorabilă până în prima parte a secolului al XX-lea, a ajuns să aibă azi sens negativ. Un naționalist nu mai este (pentru unii) un iubitor de națiune și de națiuni, ci un egoist mânat de ură față de alții. Cum naționalismul a devenit ciumat, nici națiunile nu au avut, în ochii multor formatori de opinie, o soartă mai bună. Asta până de curând, când valorile unor națiuni – valori intrate în cotidian și considerate eterne – au fost periclitate, atacate, diminuate și chiar distruse.
Azi, globalismul artificial și gândit ca armă împotriva națiunilor este pus tot mai serios la îndoială, iar spiritul național – considerat de către mulți învechit sau relicvă a istoriei – a reînviat în locuri unde părea inexistent, adică în Occident, în Anglia, Franța, Olanda, Spania, Italia sau, mai aproape de noi, în Polonia, Ungaria, Cehia etc. Națiunile nu sunt nici ele (ca și popoarele care le stau la bază) realități temporare, create prin decizia omului sau a unor instituții omenești, ci sunt comunități organice, create de istorie, de cutumă, de acumulări îndelungate. Dar nici ideea globală nu este străină spiritului omenesc, pentru că oamenii au visat mereu să frângă barierele și granițele, să comunice liber și continuu, să se simtă egali și cetățeni ai universului. Cea mai mare eroare este contrapunerea celor două principii, național și universal. Ele nu pot exista unul fără altul.
În consecință, suntem obligați să reținem un lucru tulburător: școala cea bună unește și armonizează cele două principii – universal și național –, ferindu-le de exagerări, de confuzii și de contradicții artificiale. Școala cea bună și autentică este a universului și a națiunii (națiunilor) în mijlocul căreia funcționează. Apărarea spiritului românesc în școlile românești este o garanție a înțelegerii, acceptării și prețuirii tuturor celorlalte națiuni în cadrul concertului – destul de distonant în acest moment – al Europei și al lumii. Servind națiunea română și limba română, liceul are privilegiul de la sluji și alte națiuni, grupuri etnice mai mari ori mai mici, limbi și dialecte, de circulație mai largă ori mai restrânsă, într-o armonie universală și într-o comuniune globală.
Sunt oameni care se feresc să recunoască rolul fundamental al educației și care cred că prin matematică, fizică și chimie, biologie, muzică și astronomie nu se face educație, ci că se transmit doar cunoștințe. Fals! Orice profesor, prin orice disciplină școlară, face educație, chiar dacă nu știe sau nu vrea asta. Dacă este așa – și așa este – oare nu ar fi mai bine să fim conștienți de acest lucru și să facem educație bună, responsabilă, utilă pentru țară și pentru lume? Din păcate, mesajele proaste se receptează mai repede și mai ușor decât cele bune.
Disciplinele școlare clasice sunt bune, pentru că sunt verificate de experiența istorică. Nu este nevoie de discipline noi, din cel puțin câteva motive: vechile materii școlare acoperă cam toată paleta cunoașterii; introducerea de noi discipline presupune eliminarea unora dintre cele vechi sau trecerea, mai peste tot, la câte o oră pe săptămână, ceea ce ar fi catastrofal; noile cunoștințe sau domenii necesare (educația igienică, economică, bancară, de nutriție sănătoasă, ecologia, protecția mediului, politețea etc.) nu au cum să devină materii școlare și nu este nevoie de acest lucru; este de ajuns să fie conținuturi în materiile existente. De când este lumea, educatorii i-au învățat pe elevi cum să se poarte în viață, cum să circule, cum să vorbească, cum să se primenească, cum să respecte natura și pe aproapele lor, ce să mănânce și cum să mănânce etc., fără ca pentru aceasta elevii să aibă nevoie de note, de teze și de alte discipline decât cele consacrate.
Disciplinele de științe exacte, naturale și tehnice rămân esențiale. Fără ele nu se poate face școală, adică pregătire pentru viață. Dar haideți să nu renunțăm la umanioare, să nu acuzăm științele sociale de toate relele de pe lume, să nu reducem orele de română, de istorie, de latină, de geografie, de filosofie etc.! Pe lângă alternativa și pe lângă exercițiul minții pe care ni le oferă, disciplinele acestea ne ajută să nu devenim pietre peste pietre. Limba română este cea mai frumoasă creație spirituală a poporului român, este o construcție pe care numai noi, oamenii, o putem distruge, nu timpul, nu vântul, nu intemperiile și nici catastrofele naturale! Iar istoria este viața noastră, fiindcă în viața noastră se cuprinde tot prezentul celor care au trăit în trecut. Ca sămânța plantei, viața noastră are în ea toată zestrea lăsată de înaintași. De ce s-o acoperim de ignoranță? Azi, când ne ducem la Roma, la Paris și la Londra și vedem un capitel corintic, o ogivă gotică ori o statuie de rege, împărat, politician sau om de litere ori de știință, avem șansa să nu ne simțim ca vițelul la poarta nouă, ci să recunoaștem, să prețuim, să știm. Cum să conștientizăm ceea ce avem șansa să vedem, dacă nu facem școală serioasă? Omenirea are o experiență în privința educației, iar aceasta trebuie continuată și valorificată.
Să-i prețuim mai întâi pe elevi, pentru că fără ei profesorii ar fi de prisos și pentru că ei sunt profesorii de mâine. O să ziceți că nu toți elevii se fac profesori! E drept și nici nu trebuie, dar cei mai buni absolvenți trebuie să fie, măcar pentru o vreme, și profesori, fiindcă numai din profesori buni ies elevi buni. Elevul este o mlădiță, iar mlădițele trebuie ocrotite. Cel mai ușor lucru pentru un șef (iar profesorul este un fel de șef, fiindcă dirijează un grup) și tentația care ne pândește sunt ironia, orgoliul, răutatea, pedeapsa. Evident, la școală, neștiința ori alte abateri se cuvin sancționate, dar cu generozitate, seninătate și blândețe. Elevul este maturul in nuce și de el trebuie să avem grijă. Jignirea unui elev de către un profesor poate să aibă urmări psihice pentru întreaga viață.
Trebuie, firește, să-i cinstim și pe părinții elevilor, deoarece ei sunt foști elevi și ei veghează ca mlădița să devină ființă matură în întreagă.
Să avem grijă și de profesori, care nu au nevoie de mare lucru, nu cer pensii speciale (cine le-ar da?) și nici averi materiale. Unde ați văzut profesor bogat, bogat în sens propriu, nu cu niște bani puși deoparte pentru bătrânețe? Profesorii nu pot deranja pe nimeni pe lumea asta, din moment ce se mulțumesc cu un „Bună ziua!”, cu binețea firească. Iar dacă cel care dă binețe mai adaugă și vorba magică „Mi-ați fost profesoară!” ori „Mi-ați fost profesor!”, atunci omul de la catedră nu mai are nevoie de nimic. Își oprește un nod în gât și merge mai departe, poate adus ușor de spate, dar cu o lumină în ochi care face să fie aureolat ca de o aură cerească.
Dascălii și elevii sunt ecuația școlii, iar aceia care au fost și sunt la „Racoviță” pot spune Et in Arcadia ego!, pentru că sunt privilegiații sorții. Clădirile au rostul lor, au valoarea și au farmecul lor, dar sufletele contează cel mai mult. Să le spunem tinerilor că locul românilor este în România, că avem și noi școli bine, în care trebuie să învețe. Emil Racoviță și generația lui aveau locuri de muncă extraordinare (plătite regește) la Paris sau în alte locuri din Occident și, totuși, au venit la Cluj, ori la București, ori la Iași, ca să construiască pe solul părinților și bunicilor lor. Ei ne-au învățat – cum ar fi spus Vasile Pârvan – „datoria vieții noastre”. Școala transmite virtuți și valori – dincolo de cunoștințe – dar transmite mai ales încredere și speranță. Un dascăl nu are voie să ucidă speranța și să zdruncine încrederea. Iar cei care, acum un secol, au făcut România și liceul acesta au avut, se pare, mai multe cunoștințe decât noi, dar au avut, cu siguranță, mai multă speranță și mai mare încredere.



  Omprakash K. Gupta
Third International Ramayana Conference
December 21-22, 2019

Gujarat Vidyapith, Ahmedabad, India




November 16, 2019
Prof. George Anca

Abstract Reference Number:  R351
Paper Title:  Rama, Hanuman and Us

Dear Prof. George Anca,              

Greetings from Ram Charit Bhavan, Houston, USA!

Thank you very much your abstract/paper submission to the Third International Conference on Ramayana. Upon its review, I am pleased to inform you that your above referenced paper has been accepted for presentation. Should you inquire about your paper, please identify it using the Abstract Reference Number as well as the title of the paper. It will help us expedite the matter.

All scholars presenting a paper at the conference are required to register by 30th November 2019. If you have already registered, thank you very much! If not, please register at your earliest convenience. For registration form, please visit: http://www.ramacharit.org/irc3/registration.asp .

You can present your paper in Gujarati, Hindi or English.

Please visit the conference Web site: http://www.ramacharit.org/irc3/ for conference updates, accommodation, downloads, and additional information.

We would appreciate if you would inform your colleagues and other friends about the conference. Thank you.

With regards,
Omprakash K. Gupta, Ph.D.



Gheorghe Apetroae



Literatura: OVIDIU NASO, comentariu și elogiu poetic.
Gheorghe APETROAE,Sibiu
COMENTARIU: Publius Ovidius Naso a fost ultimul mare poet elegiac al Romei antice. cunoscut la noi sub numele de Ovidiu. Așa cum scrie el însuși în Tristia IV 10, Ovidiu Naso s-a născut la 20 martie 43 î.Hr în Sulmona, un oraș situat în Italia de mijloc, la aprox. 140 km depărtare de Roma, în provincia Aquila. A decedat la 2 sau la 3 ianuarie, anul 17 sau 18 d. Hr.,la vârsta de 59 de ani la Tomis, astăzi Constanța. Tatăl poetului aparținea nobilimii și-l destinase prin tradiție funcțiilor publice. Dar, după un scurt studiu al retoricei, Ovidiu se dedică carierei artistice. Își completează cultura la Atena și, împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer, întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia Mică.
Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus și duce o viață extravagantă lipsită de griji în mijlocul protipendadei romane. Operele lui erau pe placul înaltei societăți și printre protectori săi se află însuși împăratul Octavian Augustus. După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), Ovidiu devine cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma.
În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod neașteptat, fără o hotărâre prealabilă a Senatului, Augustus hotărăște relegarea- exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Mării Negre. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară („relegatio”) și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi neelucidate. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. Poezia încriminată este cu mare probabilitate Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, deși această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte. În Tristia, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. Cercetătorii sunt de părere că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus.
Ovidiu a făcut numeroase încercări din exil, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas lipsite de succes, chiar după moartea lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma.
Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus - în parte patetic, în parte ironic - următorul text, în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76): „Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum/ Ingenio perii, Naso poeta meo./ At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,/ Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.” În traducerea liberă a lui Theodor Naum: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul/ Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,/ O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”
Opera - Scrieri înainte de exil se încadrează în lirica erotică, cu punct de plecare în elegia lui Properțiu și Tibul, pe care o transcende prin finețea analizei psihologiei iubirii, observația exactă a moravurilor, adevărata pictură de gen, relevând aspecte ale Romei auguste, pline de culoare și grație dezinvoltă, prin punerea în scenă teatrală și somtuoasă, prin spiritul și ironia galantă, de o subtilitate afectată uneori, a stărilor evidente în Poeme de iubire - Amores - „Iubiri” (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărți cuprinzând 49 elegii, în Heroides sau Epistulae Heroidum - „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 î.Hr.), 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate bărbaților iubiți, de ex. Ariadna către Theseu, Didona către Enea, Medeea către Jason etc., în Ars amandi - „Arta iubirii” (1 î.Hr.), poem erotico-didactic în 3 cărți (două adresate bărbaților și una adresată femeilor), cuprinzând „învățăminte” privind arta seducției și a dragostei; în Remedia amoris Remedia Amoris - „Remediile iubirii”, o replică ironică la Ars amatoria sau amandi - Arta iubirii , în care se recomandă amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de urmările ei, dar și aspectețe estetice ale feminității, relevate în poemul De medicamine faciei femineae - „Îngrijirea feței feminine”.
În aceste prime opere, Ovidiu continuă tradiția poeziei elegiace romane de exaltare a sentimentului de dragoste, pregătită de Catullus și de neoterici în perioada republicană și dezvoltată de Sextus Propertius și Albius Tibullus în epoca lui Augustus. Scriitor de literatură erotică, sentimentul de dragoste îl tratează în maniera elegiei erotice alexandrine. Poetul cântă iubirea efemeră, ușoară, după cum însuși se autodefinește tenerorum lusor amorum („cântărețul glumeț a dragostei ușoare”), dar și dragostea nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de propriile sentimente.
Poeme mitologice: Poem descriind diverse apariții cerești (s-au păstrat doar câteva fragmente);
Poemul Metamorphoseon libri - „Metamorfozele” este o istorie mitică a universului în 15 cărți în hexametri, cuprinzând 250 legende, dominat de imaginație fabuloasă, pitorec și plastică puternic marcate (un om sau o zeitate se transformă într-un animal, într-o plantă sau o constelație, în urma unor întâmplări deosebite), desfășurate cronologic, de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelație în care se este evidentă grandoarea mișcării dramatice și epice, tendința spre colosal, fastuos și erudiție rafinată – reminiscențe alexandrine.
Poemul Fasti (Fastele) - „Sărbătorile” - calendar versificat al sărbătorilor romane este o versificare didactică a calendarului roman, operă întreruptă prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie); Tragedia Medeea, de mare renume în antichitate, s-a pierdut aproape în întregime.
Elegiile din exil: Tristele”, în 5 cărți și Epsitulae ex Ponto sau Pontica - „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți. Ambele opere sunt culegeri de elegii personale sub forma unor scrisori trimise din Tomis și adresate lui Augustus, soției sau prietenilor cu rugămintea de a fi iertat și de a i se permite revenirea la Roma, care se remarcă prin sensibilitatea emoțională, prin patetismul romantic, concurând cu tragedia și în care Ovidiu prezintă situația nefericită a propriei persoane, exprimarea directă a sentimentelor de durere și de tristețe provocate de dorul de Roma, de casă, de familie și de prieteni.
ELOGIU: Destinul poetului impresionează pe orice iubitor de țară și de locurile natale și de aceea voi încheia comentariu cu un elogiu, prin poemul intitulat ”LA TOMIS”,
pe care l-am închinat poetului latin Ovidiu Naso :
”Cum ar fi reuşit Academos să te încerce cu elegia,/ dacă tu nu ai fi fost melanianul neînţeles și neliniştit,/ în surghiun, captiv la ponticul ţărm-/ cu şansa doar în cântecul trist,/ ca să cânți Romei, la Tomis,/ alături de îngerii neliniștei mării…/…/Pe locul pontic neritic, buzele sărate ale mării/ ți-au învolburat timpul fluid / scurs pelagic în nisipul preserat de un cer nereid/ cu scoici - cuvinte cristale ce valsează crisal pe valuri-/ cu poeme ale iernii la Tomis, barbare…/ Dinspre un ţărm litoral, pe smaraldic mărgean/ e plecată după tristețea ta Roma eternă/ și acum e în cheia valurilor,/ și, disperată de lipsa ta/ ţi-ascultă -n ne-linişte „Tristele”,/ cântecul tău pentru Ea.../ în a-i reda tinereţea şi încă multa strălucire…;/ În fiecare val, e chinul tău în Tomis, Ovidiu!/ adâncul ecou al sufletului tău în graţia Romei/ cel de întoarecere la Ea!/../ Te caută, de atunci, în clarul de lună cetatea,/ să-ţi mulţumească de dragostea ta pentru ea/ și să te asigure de iubirea ei în lipsa ta de libertate…/ Te primeşte în slavă și acum, Roma eternă/ și triumfală,/ să-i cânţi gloriile cu lira ta tristă, Ovidiu!”.

Dumitru Sârghie



PĂCĂTOASA SAU FIICA LUI IISUS
Iată, dragi cititori, titlul unui roman pe care celebrul nostru scriitor, cărturar și ziarist, slătineanul Pan Vizirescu, nu l-a publicat niciodată. Ne aflăm în posesia manuscrisului acestui roman, pe care Editura ARENA ARTELOR, cu aportul Tipografiei Hoffman, dar și cu acordul urmașilor marelui patriot român, își ia angajamentul că-l va aduce în Biblioteca slătinenilor, în viitorul apropiat. Iată ce scrie Pan Vizirescu în deschiderea acestui roman.
„Această carte am scris-o la un an după moartea îndureratei mele mame, care s-a stins sub privegherea mea. Scrierea mi s-a impus ca o nevoie a vieții mele și aproape nici nu-mi mai dau seama cine-mi purta condeiul în această descătușare a inimii. Materialul informativ l-am cules din Evanghelii și Biblie, precum și din ce am putut avea la îndemână, în izolarea în care mă aflam. Dar am simțit că trăiesc cu adevărat toată această desfășurare de întâmplări, în care Iisus mi-a apărut neîncetat ca un Soare ce-și revărsa lumina și bunătatea asupra întregii lumi, cu adevărul divinității Sale. A fost ca unul ce făcea parte din întâmplările și locurile arătate aici și ce am pus de la mine e numai căldura îndemnului care mă stăpânea necontenit.
Țin mult la această carte scrisă în împrejurări speciale, justificată de o necontenită trăire și cugetare, fără de care nu ar fi fost posibilă. Asemenea cărți nu se pot scrie în orice condițiile și, mai ales, în tumultul vieții obișnuite. Numai dincolo de lume se poate, în izvoare pure, așa cum s-a cerut sufletului meu. Pot spune că eu l-am văzut pe Iisus. Această minune e posibilă la o treaptă de gândire și simțire înaltă și cinstită. Cartea mi-o datorez mie însumi și condițiilor în care mi-a fost dat să trăiesc. Dacă n-aș fi scris-o, aș fi considerat că zadarnic am ținut un condei în mână și că destinul meu de scriitor a rămas neîmplinit. Repet, ea a fost o necesitate a sufletului meu, dorită într-o vreme când altă lume nu puteam avea și când, totuși, mi s-a deschis intrarea în singura și adevărata împărăție în care năzuim să ajungem.
Am intrat acolo, după o baie bună, aspră și neîndurătoare – altfel trecerea fiind interzisă sau intrarea eșuată prin orbecăieli.
Într-un moment de totală interdicție și fără niciun pod peste apele ce ne despart de lume, m-am trezit călător la Ierusalim, în timpul Mântuitorului, de față cu El, putându-L cunoaște până la extaz în absoluta lui puritate, în înfricoșata dramă a răstignirii, în apoteoza divinității Sale.
Dacă vi se va părea că a fost redată cu oarece stângăcie această călătorie de taină, rog îngăduință pentru un subiect prea mare și adânc copleșitor pentru o inimă de om, dar mă simt împăcat că am putut să respir în candoarea visării pe care mi-am dorit-o.
Cartea i-o datorez vremii, fiindcă mi-a creat climatul și condițiile necesare ca s-o pot scrie, atât prin ceea ce mi-a revenit mie, cât și prin încăierarea și zbaterea de idei a omenirii din afară. Am înțeles și pricep, într-un fel, că spiritul viu, dar chinuit de apriga vâltoare a deznădejdilor din secolul acesta, acoperit până la întunecare de revărsarea fluvială a tiparului, după cum constată și alții, își cere nemărturisit Cartea Lui IISUS. Se simte o năzuință de apropiere într-acolo, dincolo de prea destulul împotmolitor al minții răvășite de azi, prin dorul arzător, prin neîntinatul izvor și printr-un grădinărit de slavă în dumbrava cu rodire a cuvântului trebuitor. Altfel, obezitatea gândirii umane ne duce într-o suferință de sufocări fără leac, prin confuze și grave încurcături de sensuri.
Puterea de pătrundere a lui Iisus în mâinile noastre este nelimitată, ca și căile de iluminare ce ni se deschid prin Sine. Omenescul din noi, numai astfel are bucuria de a se descoperi în cele neștiute și a-și da seama de posibilitățile sale.
Cartea Lui Iisus e ca și o pâine, cu care dacă ți-ai astâmpărat foamea de zi, mâine și mai înflămânzit o iei de la început, fiindcă, prin ea, grăiește Dumnezeirea.
Imaginea lui Iisus, care va stărui de-a pururi în conștiința celor doritori a-l cunoaște, e una și neisprăvită, aceea de pe cruce, acolo în supliciul martiriului, cu ochii rugători în atotcuprinderea cerului, singur în suferința supremă a nevinovăției, peste mlaștina răutății omenești, dar al tuturor celor însetați de lumină și adevăr.
Am scris această carte pentru mine, dar aș fi bucuros dacă ar trece și pe sub ochii altora, mai ales în zilele când omul se poate regăsi prin Patimile Domnului, în singura Săptămână care a făcut o rupere în curgerea timpului, de la Facerea Lumii și până în veacul veacului... Aș socoti un gând împlinit, dacă ea – Cartea – ar intra cu un ceas de meditare în sufletul femeii, spre împrospătarea cugetului său prin Iisus și redobândirea fericirii, prin sfințenia leagănului.
Sub acest înțeles, cartea de față s-ar putea numi și „Fiica lui Hristos”.
Slatina 1953-1954 Pan M. VIZIRESCU
În casa părintească




FEMEIA DĂNCILĂ
În țara Reginei Maria, Viorica Dăncilă se bate cu pumnul în piept că reprezintă femeia română și se plânge că este persecutată. Am ales-o ca punct de referință pe Regina Maria ca să vă dați seama cât a regresat țara în ultimul secol. Dar nu m-am gândit că Viorica Dăncilă ar fi succesoarea Reginei Maria, ci mai degrabă a Elenei Ceaușescu și a tuturor activistelor promovate de regimul comunist în funcții de conducere, adică femei de tipul Lina Ciobanu, Ana Mureșan, Suzana Gâdea, și altele asemenea. Pe această linie într-adevăr descoperim o continuitate - în ignoranță, obrăznicie, vulgaritate, amoralitate și capacitatea de a minți în interesul partidului. Recunoașteți că, în fond, între femeile promovate de PSD - ca Viorica Dăncilă, Olguța Vasilescu, Rovana Plumb, Gabriela Firea, ca să le numesc doar pe cele situate în poziții proeminente, cărora le asociez însă și personaje doar pretins apolitice, de tipul Liei Savonea și al Adinei Florea - și cele promovate de PCR diferența este doar de stil vestimentar, și este minimală și în această privință! În rest, ejusdem farinae! Altfel nici nu ar fi fost de imaginat scenariul în care mitocanca Dăncilă încearcă să forțeze intrarea în Aula BCU, unde va avea loc dezbaterea președintelui cu ziariștii și politologii (aleși pe sprânceană, dar aceasta este o altă poveste), așa cum ne așteptăm acum, după amenințările venite din partea PSD. Și totuși, până și mitocanca Dăncilă, cu suita ei de mârlani, chiar dacă reprezintă filonul needucat și frustrat al societății românești actuale, nu este decât un produs al unei epoci istorice apuse.
Să nu uităm niciodată că între epoca Reginei Maria, a Reginei Elena și a Princepesei Ileana și epoca Dăncilă puterea sovietică a avut grijă să insereze 45 de ani de comunism care au operat o fractură brutală în evoluția noastră pe calea civilizației și ne-au izolat într-o un fund de continent din care abia acum scoatem capul, deși creaturi ca Dăncilă și Olguța Vasilescu ar vrea să ne vâre înapoi în vizuină. Aceste femei malefice prin ignoranța și vulgaritatea lor agresivă (rămâne memorabilă scena cu Claudiu Manda pe post de taur comunal, cu coana Olguța gata să-i certifice bărbăția în direct!) își pun astăzi amprenta asupra spațiului public și blochează orice tentativă de revenire la valorile europene sau de a discuta civilizat și realist despre problemele majore ale țării, dar agresivitatea lor și a apropiaților lor este doar expresia exasperării în fața ieșirii României din zona întunericului. Vor să ne țină pe loc pentru că, așa cum doar în comunism ar fi ajuns un exemplar ca Ceaușescu șef de stat, doar în regimul succesor al comunismului a fost posibil ca non-valori de tipul actualei elite a PSD să ajungă în fruntea țării. Dar comunismul nu a fost o necesitate istorică, orice v-ar spune marxiștii, și este suficient că, înainte de 1945, Sudul țării, roșu astăzi ca un dos de maimuță, nu era deloc comunist. Oltenia a fost multă vreme liberală, inclusiv Gorjul, județul în care Aretia Tătărescu, președinta Ligii Naționale a femeilor gorjene - și soție a prim ministrului liberal Gheorghe Tătărescu - l-a invitat pe Brâncuși să realizeze ansamblul Masa Tăcerii - Poarta Sărutului - Coloana Infinitului în memoria eroilor gorjeni căzuți în Războiul de Reîntregire și s-a ocupat asiduu de realizarea acestui proiect. A fost inițiativa ei, sugerată de sculptorișa Milița Petrașcu, eleva lui Brâncuși.
Pot da și alte exemple de doamne educate din Gorj și din Dolj, dar o voi face poate cu alt prilej. Acum am dorit doar să vă spun toate acestea în plină campanie electorală dominată de vulgaritatea și agresivitatea unor femei psd-iste, pentru ca, privind la harta României, să vedeți dincolo de pata roșie din Sud istoria noastră de dinainte de căderea în comunism - o istorie care nu trebuie idealizată, căci și atunci au fost români „mai mult sau mai puțin onești”, dar nici nu ar trebui uitată, pentru că, dacă ne reconectăm la ea, poate descoperim și filonul care ne poate călăuzi spre ieșirea din post-comunism. ...There is a crack in everything, that's how the light gets in!




Mircea Ivănescu
Trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme – îţi aminteşti
mai târziu de ele – aşa cum şi paşii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de uşor
să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele
să însemne ceva – ceva ce nu se mai aşază
deloc exact peste ce ştii tu cu adevărat
că e în tine – că simţi.
Oricine poate să facă vorbe unele după altele –
oricine poate să vorbească – nu asta
e principalul – ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)
Şi pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca nişte urme pe zăpadă…

Jorj Maria


*
ușile identice se deschid și se închid
în fiecare dimineață și seară
la aceeași oră
ei nu se văd nu se cunosc
se insinuează încercănați
după cinci zile la comanda mecanică
de trezire prestabilită
eu stau chiar in mijloc
ei nu mă văd nu mă cunosc
dincolo de pereți e liniște și singurătate
ferestrele sunt îngropate de vii
nu mai au nimic de-a face cu lumea
ușile trec prin pereții casei
fiecare mână șterge
sângele celorlalte mâini
fiecare mână își proiectează
iluminarea neagră ca un turn
inundat de noaptea polară.



odihnă
Amin până în cerul greu al toamnei
de aici și de pe celălalt continent
pruncului îi priește slujba la
pieptul tatălui lui pământesc în
casa Tatălui lui Împărătesc
(vine un ceas când locul umbrelor
este luat de țipătul vieții, miros de sân
și căldură)
enoriași îngenuncheați, Sfântul Anton
încremenit în bunătatea-i
tușitul cuiva pierdut în liniștea înaltă
orga
glasul neverosimil al femeii vârstnice
îngerii
lacrimile
Tatăl nostru care ești în ceruri:
Crucea desăvârșită simultan cu mâna dreaptă
de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga în centrul trunchiului unic
Rugăciunea Inimii, poemul ecumenic
Doamne Iisuse Hristoase
Carele le-ai dat lor lumină printre
gratii
dă-le azi odihnă veșnică




ACÍ ALS SOMNIS ANHELATS
Ací, vós, en tot el que els somnis anhelen. Mai no calla la sonoritat del silenci, ni el crit indicible dels espills, ni l’erm amb la seua carn estèril, ni la campanada imminent de l’anyil en els ocells. Una gota de llum ofega els meus disgustos, un fred d’incendis em deixa estupefacte: en el psalm de l’esperma, l’estany amb les seues baules posseïdes articula les seues crues esquerdes. Ja sense armadura, un mugró d’aquarel·les modula la respiració del laberint. Després, la memòria dels automatismes i els vèrtexs despullats del temps.
.
.
AQUÍ EN LOS SUEÑOS ANHELADOS
Aquí, vos, en todo lo que los sueños anhelan. Nunca calla la sonoridad del silencio, ni el grito indecible de los espejos, ni el páramo con su carne estéril, ni la campanada inminente del añil en los pájaros. Una gota de luz ahoga mis sinsabores, un frío de incendios me deja estupefacto: en el salmo de la esperma, el estanque con sus eslabones posesos articula sus crudas grietas. Ya sin armadura, un pezón de acuarelas modula la respiración del laberinto. Después, la memoria de los automatismos y los vértices despojados del tiempo.
.
Del libro: “Metáfora del desequilibrio”, 2019

Here in dreams anhelats

Here, you, in everything that dreams will change. Never shut the sound of silence, nor the cry of the mirrors, nor the erm with its sterile meat, nor the imminent chime of indigo in birds. A drop of light drowns my annoyances, a fire cold leaves me stunned: in the psalm of sperm, the pond with its possessed links articulates its raw cracks. Already without armor, a nipple of watercolors modulates the breathing of the maze. After, the memory of automation and naked vertices of time.
.
.
Here in the dreams desired

Here, you, in all that dreams crave. Never shut the sonority of silence, nor the unspeakable cry of mirrors, nor the moor with its barren meat, nor the imminent bell of indigo in birds. A drop of light drowns my deal, a cold of fires leaves me dumbfounded: in the psalm of sperm, the pond with its possessed links articulates its raw cracks. Already without armor, a nipple of watercolors modulates the breathing of the labyrinth. Then, the memory of the switches and the vertices stripped of time.

 

Сергей Есенин / Serghei Esenin






          Письмо к матери / Scrisoare mamei

Încă trăieşti, bătrână măicuţă?
Şi eu trăiesc. Să fii sănătoasă!
Fie să-ţi vină peste căsuţă
Aceeaşi seară prea luminoasă!

Mi se scrie că eşti supărată,
Că de mine eşti neliniştită,
Şi pe drum ades mergi îmbrăcată
Cu aceeaşi haină zdrenţuită.

Şi ţie în albastrul înserat
Ţi s-a întâmplat deseori să visezi
Că la crâşmă în piept mi s-a împlântat
Cuţitul făurit de finlandezi.

Nu-i nimic, scumpo. Să ai gânduri bune!
Astea-s doar urâte vorbe ce dor.
Nu-s aşa beţiv precum se spune,
Ca să nu te văd până ce-o să mor.

Ca şi în trecut sunt plin de iubire
Şi visez să mă lipsesc de toate cele,
Şi în curând, din zbucium şi mâhnire,
Să revin la casa noastră în vâlcele.

Voi veni când crengile vor înflori
Primăvara în alba noastră livadă.
Dar tu pe mine nu mă mai trezi
Ca acum opt ani, când zorii dau să cadă!

Nu mai trezi, nu mai zgândări jarul
Relelor de care m-oi fi dezbărat!
Prea devreme m-a încercat amarul
Când norocul în viaţă mi l-am căutat.

Nu mă mai povăţui! Destul să fie!
Ce a fost a fost, n-o să mai vină.
Doar tu îmi eşti ajutor şi bucurie,
Tu singura mea minunată lumină.

La acestea visez, nu te mai întrista,
Nu mai fi aşa neliniştită,
Şi pe drumuri nu mai cutreiera
În aceeaşi haină zdrenţuită!

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu




Poeților nu li se iartă
Poeților nu li se iartă nimic,
Nici sorii pe care i-au aprins,
Nici faptul că prea mult au iubit...
Iar după moarte,nu li se iartă
Nici că au murit.
Lor,celor care făurind poeme,
Au făurit destine,
Nu li se iartă-
Cuvintele prea multe
Sau prea puține.
Poeților nu li se iartă nimic,
Nici iubirea,suferința sau bucuria,
Nu li se iartă-
Nici măcar Poezia.



Senzația necunoscută
Mă legăn în barca trupului tău
fără K, doar cu Jerome @Jerome
părul plutește în aval, un picior atârnă
brățară de sălcii pe umărul tău
limba soarelui dansează lascivă
vara s_a dus și vocea ta fascinată cu ea
de mână, doi copii sub pelerina
dorinței de a îmbătrâni împreună.
*
Te_am pescuit de la geam, cînd plimbai ursul pe stradă
Pălăria ta de paie este ușor spartă, căpitane
prin ea scoate capul ușor
tuciuriul cu trabuc și se uită mijit la plajă, un roșcovan strecoară apoi refrenul demult uitat
dinăuntru se aud icnete de hiene,
tamburine, castaniete, talere, mormăituri în barbă.
Pe spatele tău canibalii mă învârt la proțap
sunt femeia cu plete albastre, ochi de
foc
am bikini de rubin, perle sutien, diamant în buric
răsetul meu se revarsă cascadă
nu fi copil, spui și întinzi un cocteil de săruturi pidosnice pe sub masă.
*
Trage oblonul!
Parker
Coltrane
Elvin Jones
să bem din saxofon cât jarul fredonează _n colț.
Ai aceeași ochi ai sfinxului, aceeași comă
aceleași mâini râvnite de chitara mea
același simț acut, aceeași vibrație.
Cînd mă gândesc la tine, tu te gândești la mine
trepidația mea delirantă zguduie odaia ta de gelatină
pătrund prin pereții ei
rău zdravăn de munte, balansează _te ușor,
pînă umpli albia mea,
pîna simțurile se îneacă
în urechea aplecatâ
în urechea lui Dumnezeu
la plăcerea vocii tale, cu iz de tutun!





Mos Nelutzu G
Insomnii citadine
Închipuire veneam până la umbră
ca şi cum aş fi fost semn,
aripă, tuş în desen,
absenţă nemotivată,
gonind aiurea
impermeabilă iarbă sub rouă,
pictată,umblată, fardată,
umbrelă fără să plouă.
Înfrunt oraşul cu eşapamente
cu aer la pachet de-acasă,
întors pe partea cealaltă
las noaptea rămasă
pe umbra blocului turn,
în clipa când ziua
se-ntoarce de la furnale,
din schimbul de noapte.



CUVINTELE
Se opresc locului când nu te-aştepţi
Şi nu se dau mai încolo
Îţi stau în cale
Ca să te ciocneşti de ele
Şi să se poată încrunta la tine.
Dacă treci uşor mai departe
Bombăne ursuz în urma ta
Nu te bârfesc
Dar nici nu se mişcă din loc.
Dacă tot sunt cuvinte
Or sta acolo că au ceva de spus.
Nu se aude nimic.
Or fi spus totul
Mai şuşotit
Mai sâsâit
Dar totul.
Dar nu zace în ele şi tăcerea.
Altfel se tace în viaţa asta
De frică
De mirare
De...
Altfel.
Nu te mai ajută cuvintele
Să-ţi numeri anii.
Gândeşti că ai trăit cândva
Oricând
Că nimic nu-nseamnă număratul
Că tu eşti unul şi atât
Nume n-ai dacă nu-l poţi rosti.
El ţipă doar din privirile tale
Iar pentru atâta nume
E de ajuns ţeava pistolului
Ca să te arate tuturor.
Cuvintele
Nici să-njuri ca lumea nu te-ajută
Că uite
Nu mai scoate nimenea cuţitul
Când îi zici de toţi sfinţii
Ba nici nu te scuipă.
Doar cu vreun Pizda Mă-tii
Îl scoţi pe câte unul din sărite.
Suduie şi el din răsputeri
Tu-l bagi din nou şi-l scoţi
El la fel
Până când aţipiţi amândoi
Să vă puteţi visa în altă parte.
Stau cuvintele locului ca bolovanii
Să te zdrobeşti de ele
Şi aşteaptă.
Nu ştie nimeni pe cine.
Zice-se că trebuie să vină unul
Să le adune
Şi să le bage într-o carte
Ca să le poarte prin târguri
Şi să le-arate lumii
Ca într-un bloc de gheaţă
Neschimbate
Înţepenite
La fel şi astăzi
Şi peste o sută de ani
Fără-nmuguriri
Fără-nfloriri.
Aceleaşi vorbe
Alea care n-au ştiut să-ţi vândă ceapa
Dar se pricep să stea în gheaţa cărţii
Uitându-se la tine
Nu cu mirare
Ci cu nişte orbite pustii
Din calea cărora te dai înapoi
Ca nu cumva să le visezi la noapte.


era prea fierbinte azi-noaptele
ca să vadă cum tremură taxiurile
din toți dinții parcării.
cred că la un moment dat
aici era un fel de prăpastie
în care se vântuiau alb oi bezmetice,
desigur, eu încă aveam poșeta cu mâneci scurte
și scosesem limba să prind mieii reci,
dar cine mai ține minte de ce eram oarbă
sau de ce a trebuit să ne caute
adresa pe noi.
cred că ți-am zis să îmi iei
corcodușul adolescent
de sentimentele lui înverzite,
să îl aduci în cutia din cer a mansardei,
altfel nu îmi explic
de ce acum foșnește un fel de dragoste
peste degetele noastre cu sunete lungi
ca niște livezi nedormite.
e cald alb
în umărul tău de arbor,
de azi care-mi acoperă
mlada coapsei,
afară nu mai contează,
ne prindem dumnezeii de există
și-i deschidem,
poem neterminat...


Nu vreau să plâng   
Nu vreau să plâng. Vreau din dureri să pot
măcar un zâmbet luminos să scot,
*
acum când mă destram şi-n risipire
alunec neştiind unde şi cum
se va sfârşi frumosul nostru drum
plin de-mplinire şi de fericire.
*
Nu vreau să plâng. Visez să pot să-alin
ale tristeţii ploi, ce din destin
*
cad pe speranţa ce de-abia adie,
dorind să ne preschimbe în noroi
potecile pe care amândoi
ne îndreptăm voioşi spre veşnicie.
*
Nu vreau să plâng şi să te văd plângând.
Vreau zâmbete senine-n orice gând.




MAMA
La marginea unei păduri
Zăcea o pasăre-nghețată,
Zburase peste arături
Și peste codru viața toată.
Agonisise pentru pui
Semințe, pentru cuib surcele,
Fusese doar a nimănui
Și străbătuse ierni mai grele.
Dar în această iarnă crudă,
Bătrâna, brusc, din zbor căzuse,
Fără s-o vadă sau audă
Unul din puii ce-i crescuse.
Când am găsit-o, i-am spus mamă
Și-n lacrimi am compus îndată
Poemul ce, de bună seamă,
Nu va fi publicat vreodată,
Dar ție, cititor iubit,
Nevrând să răscolesc trecutul
Care mă chinuie cumplit,
Îți voi lăsa doar începutul,
Rugându-te să nu mă-njuri
Că n-am spus poezia toată.
La marginea unei păduri
Zăcea o mamă înghețată…




Contre-jour
Vin timpuri când păsările își desenează aripi,
vremuri cu pești solitari și oameni ce se dezîndrăgostesc.
Eu tot cu inima în delir așez vorbe pe masa de biliard...
Este ultravioletă dragostea mea pentru tine;
vede, cu partea din mine neîmblînzită, orele tale de dolomit.
La intersecții sunt filtre ale poliției; îmi este teamă de orice radar care poate simplifica
cursa finală.
Un degustător de vinuri spumoase, simplu ca un calcul matematic ce poate rezista
fără niciun declic al existenței;
așa te-am cunoscut pe șantierele umede,
cu motostivuitoare ce turau maxim.
Hai să ne rotim între Altair și Vega
cu picioare rococo și albastrul în stern!
Să creștem răsădind ore în betonul
unde umbrele noastre se vor scurge contre-jour!
Simt că orașul nostru va avea acel vibe
care ne va face să plusăm
până nu îmi vei recunoaște aerul.




Drumul înspre mine
Am hoinărit spre zări senine,
am rătăcit prin văi străine.
Prin multe locuri am umblat,
dar fericirea n-am aflat.
Pe drum urcând ori coborând,
n-am găsit liniște nicicând.
Ades m-am abătut din drum,
atunci,speranțele-au fost scrum.
Dar într-o zi cu soare blând,
veni la mine un sfielnic gând:
să îmi port pașii înspre mine,
poate m-oi lămuri ce nu e bine.
Pășii ușor, destul de șovăielnic
spre sufletu-mi cel îndoielnic.
Era ,în el, mare dorință de lumină
mai dulce decât mierea de albină.
Așa-nceput-am drumul înspre mine !
Pășesc acum mereu cu gânduri line,
mă uit cu drag la toți din jurul meu
și-n orice clipă-i mulțumesc lui Dumnezeu.


Eu cred...
Eu cred, c-a adormit pădurea,
Căci vara întreagă, ea a tot cântat,
Doar câte-o creangă trosnește aiurea,
Când vântul smulge frunzele ce-a legănat.
Eu cred, că zarea caută razele aurii,
Așa cum te caut și eu și te aștept să vii,
Trece timpul cu nepăsare, lăsând în urma lui,
Fiorul rece, norii negrii și toate lacrimile dorului.
Eu cred, că toamna este umbra verii,
Ce își caută, acum, tihna în sângeriul serii,
Prea mult zbucium și soare, vârteje amețitoare,
A obosit așteptând, este singură și inima o doare.
Eu cred că toamna e un ecou plângând,
Al liniștii, al resemnării, al chemării din gând,
E o vară sleită de puteri, care nu mai poate lupta,
Și care-a-nțeles că timpul i-a trecut, n-are ce spera.




Și mâine nimeni nu se mai duce la muncă
Căci nu mai există vreo muncă.
Și mâine nimeni nu are de ce să mai plece undeva.
Toți vor să rămână în locul în care le este cel mai bine.
Cu toate că nu au de unde să știe niciodată unde le este cel mai bine. Și cum ar putea să continuie acel bine de care își mai aduc aminte. Multe nedeslușiri. O cursă cu obstacole și un abur care te grăbește înainte, spre niciunde.
Mâine este undeva în spate. Ceva ce nu mai ajunge până în azi. Într-o nouă trezire.
Jucăriile cu care ai vrea să continui să te joci nu le poți regăsi oriunde.
Și chiar când încerci localizarea lor nu ai sorți de izbândă.
Mâine nu are nicio legătură cu tine. Ori cu o eventuală întoarcere în locul potrivit.
Un loc ca o scorbură unde îți poți mărturisi secretele fără teama că ar fi auzite de cineva. Un teren familiar impregnat cu amintiri ce te îneacă în plăcere.
Mâine nu are legătură cu ceea ce te-ar putea sătura deplin.
Dar înlocuiești. Și tot înlocuiești.
Jucăriile -idol își schimbă camera sau nu mai reușesc nici măcar asta.
Camerele prin care treci în căutarea lor se multiplică, se dizlocă, dispar sau se se dărămă. Ori reușesc într-un mod de neînțeles să și schimbe locul știut de tine.
Ești în/între camere care vin și pleacă, se înlocuiesc una pe alta, într-un carusel al permutărilor aleatorii.
Ajungi apoi să călătorești între mai multe
Holuri goale. Până ce toate acestea construiesc un oraș stratificată, multietajat, plin de holuri goale.
Un traseu care te duce spre Niciundele holurilor.
Ici-colo sunt becuri în diverse culori, aprinse și stinse, de alte mâini. Mereu altele.
Străzi golite de oameni.
Străzi spre Sub- pământuri. Spre.
Spre mâinele trepidant care vine, se apropie, ia deja formă, și nu are nicio legătură cu ce mai vrei.
Jucăriile cu alte chipuri. Jucăriile care îți scapă printre mâini. Se înstrăinează. Jucăriile trecutului rămase fără vreun viitor. Cele ce te abandonează fără vreun motiv.
ȘI apariția oboselii. Inevitabilă. Cronometrată dinainte.
Bucuria oboselii unui nou mâine este pe urmele tale și te înlocuiește din mers. Îi preiei noul chip.
Te miști spre el.
Sau el deja se mișcă în tine atât de necunoscut, înspăimântător și dictatorial. (INFEC TAȚII SUDULUI).



"Certificat de renaştere"
nu ştiu ce se află
dincolo de viaţă
nu ştiu ce se află
dincolo de cer
privesc luna
această oglindă misterioasă
în care umanitatea
îşi caută faţa nevăzută
această insulă de lumină
înconjurată de oceanul nopţii
această floare ale cărei petale
au fost smulse de nişte zei în delir
această monedă care nu vrea
să ne cadă în palmă
atunci când cerşim
cu ochii întredeschişi
la răspântia viselor noastre lunatice
acest fruct interzis
care încă mai poartă
urma muşcăturii care
ne-a alungat din paradis
da, vă spun
nu ştiu ce se află dincolo
însă pot să-mi imaginez
o veşnicie tocmai bună de locuit
în care cuvintele vor prinde viaţă
şi îmi vor ţine de urât
până atunci
îmi dezgrop vechile amintiri
şi le rod ca un câine flămând
sper să nu mă înec tocmai
cu propria mea copilărie
şi să rămân fără umbră
fiindcă umbra e singura
care mi-a validat
certificatul de renaştere
atunci când nimeni
nu mai credea în mine
atunci când timpul
îşi croia ca un vierme
drum prin inima mea
ce dăduse în pârgul dragostei
atunci când Eul meu
s-a ridicat la pătrat
pentru a fi poezie
"Certificat de renaissance"
j’ignore ce qu’on trouve au-delà
ainsi que derrière le ciel
je regarde la lune
ce mystérieux miroir
dans lequel l’humanité
cherche son visage imperceptible
cette île de lumière
entourée d’un océan de nuit
cette fleur dont les pétales
furent arrachés
par certains dieux en délire
cette pièce qui refuse
de tomber dans le creux de nos mains
quand nous prions les yeux fermés
au croisement de nos rêves cinglés
ce fruit défendu
portant toujours la morsure
qui nous bannit du Paradis
oui, je vous le dis
j’ignore ce qu’on trouve au-delà
mais je peux imaginer
une éternité où il fait bon vivre
une éternité où naîtront les mots
pour me tenir compagnie
d’ici là
j’exhume mes vieux souvenirs
et les croque tel un chien affamé
tout en espérant ne pas m’étouffer
de ma propre enfance
et me retrouver sans ombre
car l’ombre
est la seule qui valida
mon certificat de renaissance
quand plus personne ne croyait en moi
quand le temps cheminait tel un ver
dans mon coeur mûri d’amour
quand mon esprit se mettait au carré
pour me convertir en poème




Cuvinte mari, abia atingându-se...
*
Hai să căutăm împreună ziua aceea
cu mărgele, cercei, aureole răsărite
în privire;
un zâmbet larg era totul , mai mult decât
o mie de cuvinte.
Și cuvintele, da, erau mari, mari abia
se atingeau între ele.
Uneori, săltau până sus, cât mai aproape
de un vis străveziu.
*
Eu stăteam de veghe și prindeam
câte unul,
în timp ce întreaga-mi ființă te sorbea,
ademenindu-te
într-un pat de rouă;
tu știi că altarele tac, că cerul se înclină,
alteori,
numai inima trebuie să rămână ca un cuvânt
tremurat, ca o taină...
Hai să căutăm împreună ziua aceea
ca un clinchet ușor, cu brățări de absint,
anemone.
Un suflet uriaș și privirea ta îmblânzită...
pot locui, într-o zi, în câteva cuvinte mari,
tot mai mari, abia atingându-se între ele...


Vlad Anghelescu

 
to
 

 
 



Iartă-mă...Zeiță Indiană
... ... ... ... ... ... ... ...
Să mai vii,
amintire, mamă
Ciulire de Ordine
Zeiță Indiană
Este prima noapte
a postului,
Tu mi-ai apărat
Bradul Crăciunului
și m-ai spovedit cu iubire.
Niciodată nu ți-am mulțumit.
Te-am acoperit
cu lacrima vremii
o vreme, apoi
sania curcubeului
a murit.
Să mai vii,
amintire, mamă.
Sufletele morților
sunt la fel
ca zăpada
de-afară
ne învelesc
pentru a reveni
împreună
din hazard, fără teamă.
Să mai vii mamă
Pentru tine am
atâtea jucării...
Din dragoste pentru copiii noștri și pentru părinți
Te rog frumos ! Să învii, mamă !
... ... ... ... ... ... ... ... ... ...
Unghiurile pereților vorbesc
pentru a ne rămâne
Ordinea !
Vlada Adalva



Vasile Ionac

 

 
to
 

Joc de joacă
În băltoc la puțul sec,
Era doamnă să mă-nnec
Așteptându-te să treci
Precum gândul pe poteci,
Așteptându-te să vii
Să mă scoți din colivii,
Să mă-nalți în zvon mințit
Seara, după asfințit.
În pieptar stau țâțe mari
Străjuite de pândari;
Descuiate până-n sfârc
M-ar cam îndemna să urc
Înspre muntele cel mic
Ce se scaldă în ibric,
Unde e pădurea păr
Și minciuna adevăr.
Frunză verde cer tomnat,
Fiindcă știu că ai bărbat,
Vino doamnă pe ascuns
Precum osiile la uns,
Precum gaura la cui,
Precum cocoșul la pui
Și mai vină, să mă vrei,
Îmbrăcată în cercei.

Ionuț Caragea



"Vechea boală"
port în mine boala, boala mă iubeşte,
e mereu fidelă şi nu leneveşte,
la tot pasu-mi spune, printr-un idiom,
că sunt omu-n care a crescut un pom
şi din el culege fructele durerii,
dar eu, ca un câine, când mă prind hingherii,
scheaun către Lună, nevoind să mor;
stelele sunt oarbe, ceru-i un decor
care nu-mi oferă nicio alinare;
port în mine boala, ca pe-o amânare,
ca pe-o veste tristă dată de himere.
oare, de la boală, simt acum plăcere?
oare, de la boală, pot acum să scriu?
boala mă păzeşte de al meu sicriu?
port în mine boala, boala nu mă iartă,
de mă simt iar bine, vine şi mă ceartă,
mă atinge-n membre, mă loveşte-n pântec,
un blestem mi-e boala sau e un descântec?
boala e tristeţe sau e fericire?
duce la noroc sau nenorocire?
nu ştiu cum se face, reînsufleţit
tot de vechea boală, m-am îndrăgostit…
"Să fii poet"
să fii romantic şi să fii un martir,
să fii apatic şi să fii în delir,
să fii ruşinea încercată pe dos,
să fii degeaba şi să fii cu folos.
să fii pervers din exces de pudoare,
să fii timid şi să dai din picioare,
să fii creştin şi să-njuri dumnezeii,
să fii dorinţa şi chinul femeii.
să fii ascet şi să umbli prin lume,
să fii sărac şi cu multe volume,
să fii iubit şi să fii împotrivă,
să fii frumos şi urât deopotrivă.
să fii nebun şi să-ţi simţi nebunia,
să fii damnat şi să speri veşnicia,
să fii bolnav şi să vrei să te doară,
să fii poet şi poeţii să moară.
"Pântecul matern"
Amăgeşti cumplita viaţă
Cu un vis de nemurire.
După noapte, dimineaţă…
După moarte, fericire?
Mergi încet spre cimitirul
Vieţilor de-odinioară
Şi te-ntâmpină sictirul
Unui croncănit de cioară.
Tot ce-n jurul tău va naşte,
Nu va înceta să moară,
Învierile de Paşte
Îţi fac viaţa mai uşoară.
Ţi se interzice visul
Şi te-ndrepţi către infern,
Fericirea, paradisul
Sunt în pântecul matern.
"O patrie şi un mormânt"
trăiesc durerea unei patrii
ca într-un sacru legământ;
printre ventricule şi atrii
îmi curge-acelaşi sânge sfânt.
trăiesc, privirea mi-e departe,
spre marea mea, spre răsărit;
trăiesc şi în această carte,
de-atâtea versuri răstignit.
trăiesc aceeaşi melodramă
prin vise şi prin alte vieţi,
ca plânsul dorului de mamă,
ca roua unei dimineţi.
trăiesc cu ochii şi cu gândul
la ce a fost şi ce va fi;
trăiesc, când se termină rândul,
pe firul unei agonii.
trăiesc blestemu-nstrăinării
urmat de-acelaşi aprig dor;
necunoscut sau dat uitării,
pe care limbă vreţi să mor?
"Nu sunt singur"
nu sunt singur, am o umbră fugărindu-mi zilnic pasul,
am şi-un tunet rupt din ceruri când îmi oboseşte glasul,
am şi Soarele şi Luna, am şi bolta înstelată,
am şi-o poză cu o fată cu rochiţa dantelată.
nu sunt singur, am oglinda încruntată riduri-riduri,
am speranţe-n depărtare, am şi ziduri după ziduri,
am şi-o muză ce mă doare printre vise fără număr,
am şi stropii grei de ploaie picurându-mă pe umăr.
nu sunt singur, am credinţa şi mă rog la sfânta cruce,
am şi vise colorate, am şi lacrime caduce,
am şi-o inimă ce bate, bate-ntruna ca o toacă,
am şi-un înger şi un demon îndemnându-mă la joacă.
nu sunt singur, am un suflet rătăcit printre cuvinte,
nu sunt singur, nu sunt singur, strigă morţii din morminte,
nu sunt singur, nu sunt singur, strigă valul când se sparge,
nu sunt singur într-o mare scufundare de catarge.
"Nunta de argint"
mă întâlnesc prin vise cu fostele iubite
şi le întreb adesea: de ce m-aţi părăsit?
şi îmi răspund mirate, cu genele lipite:
noi suntem tot aicea, tu însă ai murit…
ce viaţă este asta, ca vântul şi morişca?
de ce îi spunem viaţă, când nu ştim ce e după?
de ce iubirea noastră se joacă-ntruna rişca
şi când suntem pe-aproape, pământul o astupă?
mă întâlnesc prin vise cu fostele amante
şi ele mă întreabă… şi nu vreau să le mint;
de la atâtea gânduri şi gesturi dezarmante,
voi celebra cu crucea - o nuntă de argint.
"Micul arhitect"
Construiesc paradisul, sunt un mic arhitect,
Tot ce-i bun, tot ce-i nobil, tot ce este corect,
Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,
Construiesc paradisul pentru oameni şi zei.
Construiesc paradisul, zi de zi, rând cu rând,
Tot ce văd, tot ce aflu, tot ce-mi trece prin gând,
Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,
Construiesc paradisul pentru oameni şi zei.
Construiesc paradisul, paradisul pierdut,
Tot ce vreau, tot ce-mi place, tot ce am de făcut,
Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,
Construiesc paradisul pentru oamenii mei!
"Lupoaica"
te aştept de-atâta vreme, inima o simt cum geme,
şi mă-ndepărtez de tine, fără cânt, fără sobor;
amintire, preţ de-o clipă, doar de lacrimi fac risipă,
te-am iubit, cu ce ardoare, mai ca-n luna lui cuptor;
printre gânduri se-nfiripă - o-ntrebare, de-am să mor,
mă vei ţine iar în braţe, să mă-nveţi din nou să zbor?
am să zbor doar cu-o aripă, cu cealaltă-am să cobor.
pretutindeni umbre mute - negrele necunoscute,
şi adorm ca-ntr-o poveste - de nescris, într-alt decor;
chipul tău, întreaga viaţă, mi-a fost unica povaţă,
chiar şi-n gânduri infidele, chiar şi-n gândul trecător,
da, am renunţat la stele - te-am ales în locul lor...
şi acum, o altă maică mă va învăţa să mor,
am să te visez lupoaică în ţinutul lupilor.
dar în vise, porţi-închise şi-o putere care-mi cere
să mă lepăd de durere, să rămân un privitor,
să te uit, să-mi curgă spume, să nu pot să-ţi spun pe nume,
să pândesc halucinante creaturi ce-n spaima lor
vor fugi întruna-întruna – fără glasuri, fără dor;
mă vor învăţa să urlu, voi ajunge prădător...
ca un lup fără pereche, în ţinutul lupilor.
"La ce bun?"
la ce bun e omul, dacă nu învie
fără judecată aspră şi târzie?
la ce-i bună viaţa, scurtă şi nedreaptă,
dacă nu găseşte către cer o treaptă?
la ce-s bune toate, cele trecătoare,
dacă nu se ştie pentru ce se moare,
pentru ce speranţe, pentru ce iluzii...
reveni-vei oare ca să tragi concluzii?
ne jurăm iubire, fără de adio,
la ce bun e timpul ce va risipi-o?
ne dorim destinul, ca pe-o escaladă...
cui i-e dat să urce, cui i-e dat să cadă?
la ce-i bună groapa, dacă ţine rece
şi prin faţa crucii nimenea nu trece?
la ce-i bun oftatul, ca o rugăminte?
unde-i adevărul? cineva ne minte...
"Iubire cu erată"
de mi-ar fi dat să cer, aş mai trăi o viaţă,
aceeaşi, dar văzută cu ochii de acum.
de ce? m-aţi întreba… v-aş spune, clar, în faţă:
aş vrea să-mi scriu finalul la ultimul volum.
finalul? ce vă miră, e unicul cuvânt
şi prima mea durere cu lacrimi pe obraz,
e mama mea de-a pururi şi tatăl meu cel sfânt,
e dulcea fericire şi cel mai greu necaz.
de mi-ar fi dat să cer, dar cine poate cere
ceva ce nu-i al lui şi nu a fost vreodată?
pe veci mă resemnez în neguri de tăcere,
volumul meu s-a scris: iubire cu erată.
"Festina lente"
năucitoare clipe, poeme indecente,
aceasta este viaţa, un vis: festina lente,
calvarul cu cocoaşă, copita de argint,
cu fiecare vorbă încerc să nu vă mint,
cu fiecare scrâşnet un gând se domoleşte,
în fiecare faptă o moarte mă păzeşte,
aceasta este viaţa, un vis: memento mori,
adu-mi mereu aminte, pleca-vor călătorii,
la margine de cale doi oameni se iubesc,
privindu-i cu tristeţe şi eu îmbătrânesc…
nu-mi place vinul ăsta cu gust de scorţişoară,
nu-mi place nici izbânda pe calea cea uşoară,
aceasta este viaţa: de gustibus; nu-ţi place?
trăieşte altă viaţă sub altă carapace!
şi crucea, ce e crucea, şi ce poteci arată?
poteca spre vecie şi cea spre niciodată?
şi corpul, care corp se va arde-n crematoriu?
şi lumea, care lume trăieşte-n purgatoriu?
aceasta este viaţa, un veni, vidi, vici,
o scurtă nebunie cu dragoste şi vicii,
tu scrie, lasă joaca, poeme indecente,
aceasta este viaţa, un vis: festina lente!
"Exil"
Exil în camera obscură,
Acolo unde timpul static
Încremeneşte o figură,
Sfârşitul unui enigmatic.
Exil în camera de gardă,
Înconjurat de reci halate,
Lumina-ncepe brusc să ardă,
Pupila-n ochiul stâng se zbate.
Exil în maximul pericol,
Globule albe decedate,
De la magnific la ridicol
Te-aruncă dulcile păcate.
Exil în camera de veghe,
Exil în starea hibernală,
Exil la miile de leghe,
Exil în groapa comunală.
"Eu la pătrat"
viaţa este zero, la puterea doi
şi rămâne zero, nuli suntem şi noi
viaţa-i primul număr, împărţit la doi
rămâne jumate, restul la gunoi
viaţa-i radicalul din divinitate
şi rămân doar sfinţii fără de păcate
viaţa este sfera, cercul şi pătratul
scotocind prin toate, aflăm rezultatul
viaţa e triunghiul, dreptele catete
şi rămâne unghiul fără epitete
viaţa e obtuză, până-n infinit
şi rămâne punctul, singur şi uimit
viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă
şi rămâne moartea... singură, rigidă
viaţa este zero, zero absolut
la puterea doi, un necunoscut
viaţa e un calcul – simplu – cum sunt Eu
însă Eu² = Dumnezeu
"Aştept răspunsul..."
De cine fug? Nu am motive
Să mă grăbesc spre infinit.
Mai pun un gând pe portative:
De unde vin? De ce-am venit?
Şi cine oare să-mi răspundă?
Vorbesc cu umbra şi... nimic.
Aştept minunea, o secundă
Mă-nvaţă cum să tac şi tic.
De ce ezit, de ce m-aş duce
Să caut, poate, un răspuns?
Şi mortul spune de sub cruce:
- Nici pe la mine n-a ajuns!
De cine fug? Nu am motive
Să mă grăbesc spre infinit.
Mai pun un gând pe portative
Şi mă opresc. De ce-am fugit?
"Coloana infinită"
acceptă-mi mângâierea, renunţă la-ntrebarea
ce te frământă-ntruna: noi ne vom potrivi?
acordă-mi doar o şansă şi vei simţi schimbarea:
o nouă aventură în fiecare zi.
nu vreau să-ţi fie teamă, nu vreau să mai fii tristă,
mai este loc de-un zâmbet, durerea a trecut,
priveşte înainte, speranţă mai există,
pot spune că idila abia a început.
promit, ne vom atinge şi vom clădi iubirea,
coloană infinită cu palmele pe cer,
şi vom culege stele, să le simţim zvâcnirea
când inimile noastre nu vor avea reper.
şi sper c-o să petrecem de-a pururi fericirea,
din şoapte şi săruturi mereu ea va-nflori,
şi-o să te mirui tandru şi-agale cu privirea,
scăldată-n curcubeie şi lacrimi albăstrii.
"Deschide ochii larg"
Deschide ochii larg, corăbii se scufundă,
Din viaţa asta fadă mai trece o secundă,
Pe treptele mirării coboară o himeră,
Rămâne, în adâncuri, de-a pururi prizonieră.
Deschide ochii larg, e linişte pe mare,
Doar valuri rătăcite se zbat cu disperare,
Să nu le-nghită calmul umilei consternări,
Când ochii mei albaştri sunt ale tale zări.
Deschide ochii larg, privirea să-ţi ajungă
La zări de veşnicie - nu este cale lungă -
Şi roagă-te la cer să plouă cu memorii,
Pe care să le-adune în versuri autorii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu