sâmbătă, 16 noiembrie 2019

Jaya Jaya Raam


George Anca – Franz Liszt – Barbu Lăutaru – Ecaterina Petrescu-Botoncea – Octavian Soviany – Daniel Rusu – Nichir Crainic – Daniel Vorona – Ioan Miclău-Gepianu – Liliana Popa – Adelina Fleva – Corina Dașoveanu – Ajexia Ema Ema – Vișan Dragoș – Doina Boriceanu – Paul Spirescu – Vlad Anghelescu – Nuța Crăciun – Veronica Stănilă – Jorj Maria – Constantin Ciucă – Magdalina Hisum – Firoiu Cristina Maria – Liviu Ofileanu – Mihai Traistă – Ioan Rațiu – Vladimir Robu – Vasile Baghiu



George Anca

RAMA, HANUMAN, AND US

Inner universal appeal of Ramayana came from poet-saints of India, adikavi Valmiki (5th century B.C.), in Sanskrit, followed by kavi Kamban (9th century), in Tamil, and saint Tulsidas (16th century), in Hindi. “As long as the mountains stand and the rivers flow, so long shall the Ramayana be cherished by mankind and save it from sin” – Lord Brahma.
“I consider myself to be a human being”, says Rama in Valmiki’s Ramayana. And so does Tulsidas in Ramcharitmanas: „By his name of Rama do I worship Vishnu.” Let see how listen Romanians. 

Sri Raam, Jaya Raam, Jaya Jaya Raam

The Ramayana comes into any child’s ear, in school, in Romania, as perhaps everywhere, as a musical name, something so old, primordial, endless tale and prayer, as well as an euphony of the country, of Rome, of Sanskrit beautful ramanya itself. A novelist, Mircea Cojocaru, may have written his second novel, Ramayana, name of a girl in love, with that rememberance of his schooling, but, very probable under some deeper spell, from various lives of his ancestry. His first novel, actually, was entitled The Lie. Ramayana may be the truth, with nama Rama.
Rajagopalachary’s retold Ramayana, in translation, was widely spread and read in Romania, otherwise in parallels to prohibition of spiritual message of India, under Soviet command, pushing only class struggle against zamindars, and, at best, singing Avara. Even before Communism burnt-washed lives-mindes, for 50-60 years, the VedasUpanishadsGita seemed to be closer to Romanian soul and sears than Ramayana, if one doesn’t see in Kamadeva/Eminescu’s arrows also those of Rama, as do I. For Ramleela Ground in Delhi gave me, for some seven years, the simple show of saintness on earth of India and all countries, while tall effigies of Ravana burnt all over India at Dusshera. Discovering divine Rama is to be discovered by Rama, perhaps by grace of mother Sita, with assistance of god Hanuman.
Some Christian monks, entering by chance and curiosity praying Hindu groups, change the name of Rama with that of Jesus, feeling all right in their own law. Professor Satya Vrat Shastri lectured in Ramnicu Valcea on Christ in Sanskrit translations being blessed by local Christian Bishop, Gherasim. I have recited Hanuman chalisa, in Romanian, at Tulsi Ghat in Varanasi, in Trinidad-Tobago, Mauritius, South Africa, but especially in my own country, as a start, with Indologists, students, and any other people. When taken with other jobs, Ramayana conferences, included those unattended, recalled me on right path of Rama, and immediately after 26th January 2004 tsunami, I heard about Andaman Island as being Hanuman’s Island, how damages were less there as under our powerful protector’s care. Dr. Kirinde Assaji, from Gangaramaya Temple in Colombo, who lectured in National Pedagogical Library in Bucharest on Theravada Buddhism, saw the tsunami also as a lesson on impermanence, and, privedely, evoked a mountain in Sri Lanka belonging to Hanuman, while Ravana was imposed, according to him, only recently as a real king whose pallace to be found by archaeologists.
Visiting Bharatiya Vidya Bhavan in Bombay, I was presented by the president S. Ramakrishnan Kamba Ramayanam – an English prose rendering by Dr. H. V. Hande, a disciple of Rajagopalachari (Rajaji), published there in 1996, adding it to Ramcharit Manas, by Tulsidas, I received during Ramayana Conference in India, 1999. Professor Satya Vrat Shastri presented me, in Bucharest, his Sanskrit Mahakavya on the Thai RamakienSriramakirtimahakavyam, published in 1990, closing the circle of time back to Valmiki, with episodes not to be met with in Valmyki Ramayana. Beyond books, I was attracted by the inner universal appeal of Ramayana – “truly Asian epic”, yet to be reminded by genial writing starting with adikavi (first poet) Valmiki (5th century B.C.), in Sanskrit, followed by kavichakravarti (poet emperor) Kamban (9th century) in Tamil and saint Tulsidas (16th century), in Hindi, by poet-saints of India and of the world, for “As long as the mountains stand and the rivers flow, so long shall the Ramayana be cherished by mankind and save it from sin” – Lord Brahma.

Rama
I consider myself to be a human being”, says Rama in Valmiki’s Ramayana, and Sita tells him in the XXIVth Canto: “Even if my life will be in heaven, without you, O Raghava, / O man-tiger, I will not like it.” According to Rajaji, translator into English in verse from Ayodhya Kandam of Kamban’s Ramayana, “Kamban sang the story of Rama, as of God come down on earth to suffer, chasten, upflit, help and guide men”. And so does Tulsidas in Ramcharitmanas:
By his name of Rama do I worship Vishnu,
lord of all worlds
The all-knowing, calm and sinless,
endless peace to all souls giving,
Served by Brahma, Shiv and Shesh-nag,
known in scripture as all-glori’us,
Lord of angels, in illusive human form the heir of Raghu
(Sundarakanda – Invocation)
Here are some of poetical visions of Kamban:
When Ganga was able to touch the entire body of Rama, how can any wordly being bathing in Ganga go to hell?” (Ayodhya Kandam. Mother Ganga).
“‘If there is dharma in this world, let Lakshmana be born as my elder brother in our next birth’. Uttering these words, Rama got ready to kill himself with a sharp sword” (Aranya Kandam. Ayomukhi)
The one who is standing before us with a bow in his hand is God Himself in Human form with none above him”. (Kishkinda Kandam.The slaying of Vali).
Hanuman had reached Lanka with the speed of Rama’s arrow. As a result, Rama’s fame crossed the sea, crossed the forest, and entered all parts of Lanka, like the moonlight!” (Sundara Kandam. Hanuman explores Lanka.)
If the grief of a woman separated from her noble lover were to attain a human form, that was Seeta” (Sundara Kanda. Seeta seen.)
If Rama does not save you from this big prison within a month, then let it be understood that the sins of Rama will transform him into Ravana; and Ravana will be transformed into Rama”. (Sundara Kandam. Choodamani).
Like karma on one side and enlightenment acquired at the end of yoga on the other, like ignorance on one side and great wisdom on the other, like mighty sinful vices on one side and steadfast dharma on the other, Ravana and Rama opposed each other. It seemed as if the thousand hooded serpent, Adisesha, and the mighty, divine Garuda were facing one another. While Ravana resembled the night, Rama resembled the day. Like victorious handsome regional elephants standing furiously before each other, they confronted one another. Rama and Ravana looked like Lord Narasimhamurti and Hiranyan engaged in battle. They could be compared to Lord Tirumal and Lord Siva trying to find out – prompted by the Devas – whose bow was superior! Lor Siva and Lord Brahma, witnessing the fierce battle between Rama and Ravana from the sky, found their hands trembling. Ravana blew the conch which, during his earlier visits to the eight regions, used to silence the exultant Devas. Though they were still afraid of that sound, they were pleasantly surprised when they suddenly heard the self-generated blare of Lord Tirumal’s divine white Conch, ‘Pancajanyam’. The five weapons of Tirumal, the Disc, the Conch, the Sword, and the Kondandam were waiting on earth to serve Lord Rama! Just as the scriptures could not comprehend the trutful Rama, Rama did not see the weapons though he was the true substance of all the celestials. (Yuddha Kandam. The slaying of Ravana).

Hanuman
Hanuman, abode of strength unequalled,
prince of monkeys,
Body like a golden mountain,
storehouse of all virtues,
Well-known as the Son of Wind,
with truly wise ones counted,
Fire devouring demons,
serving Rama, him I honour.
(Tulsidas, Sundara Kanda)
Depicted by Kamban as mighty, sagacious, incomparable, “this is not a monkey” (Lanka Devi). Rewritten in Sanskrit by Satya Vrat Shastri, from Thai Ramakien, the first words addressed by Rama to Hanuman are (in author’s English version): “My wife has been carried off by the vile demon Ravana. In this matter render help to me”. (Sriramakirtimaha kavyam.Canto VII – The episode of meeting with Hanuman).
Us
There is only one amongst us who can do it and that is Hanuman.” (Kamban, Kishkinda Kandam. The Mahendra Mountain). “Are you Hanuman?” I was asked in Durban, by a young man, as my Romanian version of Hanuman Chalisa was evoked publicaly.
We are, indeed, in the situation of Hanuman, waiting to meet God Rama, to serve him, and to be asigned by him to look after our fellows, like in Kamban’s lyric Ramayana. “Tulsi, one never knows any more if the Ganges still feels the taste of the ashes”.
I asked a few students to speak on ‘Rama, Hanuman, and Us’. Among answers noted on the spot: also we are Rama and Hanuman, Sita and Hanuman; Rama is God, Hanuman is human power, Sita is the mankind, we are the part which makes whole the whole (Claudia Gurau); God the Father can be seen as Rama, and Hanuman as Christ or Mohamed (Augustin Mitcu); we may all wish to reach ‘the profound spiritualisation of the human’, the crown of divine aura (Minodora Milea); Is it the removal of light on another face of divinity due to the arrow? (Sorina Vissarion).

Sources (in order of quotations):
A.K. Warder, Indian Kavya Literature, vol.2 (XII – “The Earliest Kavya Literature in Sanskrit (c. -400 to -150); Valmiki), Motilal Banarsidas, Delhi, 1974, ISBN 0-8426-0734-X.
Dr. H. V. Hande, Kamba Ramayanam – an English prose rendering, Bhartiya Vidya Bhavan, Mumbay, 1996, ISBN 81-7276-047-7
Sundarakanda by Tulsidas, Richa Parakasan, New Delhi, ISBN 81-87062-31/2
Satya Vrat Shastri, Sriramakirtimahakavyam, Moolamall Sachdev Foundation, Amarant Sachdeva Foundation, Bangkok, 1990, ISBN 974-8358-51-8.
George Anca, Sanskritikon.Apokalipsa indiană V, Biblioteca Pedagogică Naţională, Academia Internaţională Mihai Eminescu, Bucureşti, 2002, ISBN 973-8306-02-7
Ex tempora works of the IIIrd year studens, Faculty of Theology-Letters, Valahia University, Târgovişte





 Franz Liszt şi Barbu Lăutaru


Barbu Lăutaru (pe numele adevărat Vasile Barbu, (n.~1780 - d. ~1860) a fost un celebru cântăreţ şi cobzar din Moldova și starostele lăutarilor moldoveni  timp de mai bine de 45 de ani. Contemporanii săi îl caracterizau ca fiind un lăutar fără egal, Vasile Alecsandri l-a imortalizat într-o piesă de teatru, Matei Millo i-a dus mai departe chipul şi cântecele interpretând rolul “Barbu Lăutaru” pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, Franz Liszt i-a recunoscut geniul. Şi aşa am ajuns la subiectul articolului de azi: o relatare din presă despre întâlnirea dintre cei doi mari maeştri ai muzicii, Franz Liszt şi Barbu Lăutaru. Este povestea unei confruntări artistice emoţionante dintre cei doi mari muzicieni – primul un mare compozitor şi virtuoz, reprezentat al muzicii culte, iar cel de al doilea un geniu al muzicii lăutăreşti româneşti. Întâlnirea a avut loc în anul 1847, în timpul unui turneu pe care marele pianist îl făcea în Moldova. Relatarea acestei întâlniri a fost consemnată de T. Burada în articolul “Cronica muzicală a oraşului Iaşi” publicat în revistele “Convorbiri Literare” (1 martie 1888) şi “România Liberă” (12-13 martie 1888).



După acestea Liszt fiind invitat seara la boierul Alecu Bals, acesta chemă şi taraful de lăutari al lui Barbu, spre a arăta lui Liszt ce soi de musică era obicinuit în Moldova. În ziarul francez “La vie Parisienne” sub direcţia lui Marcelin, Paris 1874, nr. 48 din 28 Noembrie, găsim următoarea descriere interesantă despre impresia pe care taraful lui Barbu Lăutarul o făcu asupra marelui musicant: Aceştia erau ţiganii din Iaşi şi căpetenia lor se numea Barbu Lăutarul. Toţi purtau anterie mari strânse la piept, legate cu brâie, cu căciuli de piele de miel şi opinci. Pletele lor lungi şi groase le cădeau pe umere; căpetenia lor Barbu era bătrân, barba sa căruntă împletită în două cădea până la piept şi sub caciula ce acoperea fruntea sa se vedeau strălucind ochii săi plini de inteligenţă şi când intrară în casă, toţi puseră mâna la piept şi se închinară până la pământ; li se dădu apoi şampanie.
Alecsandri dădu semnalul, şi Barbu întorcându-se la taraful său, făcu semn cu degetul şi o stranie armonie isbucni în sala cea mare şi răsunătoare. Instrumentele lăutarilor se compuneau din o violină, un nai, o cobză, un instrument cu coarde pentru acompaniament care seamănă totdeodată şi cu mandolina. Barbu puse să se cânte un marş naţional, după aceia boierii entusiasmaţi aruncau galbenii în paharul său zicându-i:
- Bea Barbule, bea! Și bătrânul lăutar înghiţea totodată şi galbenii şi vinul, căutând a ţinea în gura sa galbenii, cei scotea apoi, după ce'i săruta cu sfinţenie.
- Ascultă, Barbule, îi zise Neculae Sturza, cântă-ne. 
Barbu se închină până la pământ şi taraful începu a cânta: "Tu îmi ziceai odată”, un cântec lin, melancolic şi cam sălbatic, necontenit în ton minor, şi pe care lăutarii îl cântau cu un accent particular şi propriu modului lor de executare. Cei doi lăutari însărcinaţi eu acompaniamentul cântau singuri bătând coardele cobzelor cu o peniţă, acele dulci cuvinte ale romanţei atât de cunoscute în România, ce începe astfel: "Tu-mi ziceai odată...». Apoi după cântec, sub avântul unui entusiasm cu totul artistic, Barbu se cufundă într’un cântec ţigănesc, într’adevăr minunat. Liszt asculta şi nu zicea nimic. Sub influenţa acestei scene măreţe, ce avea înaintea ochilor săi, el asculta cu sfinţenie pe aceşti artişti ambulanţi care nici nu ştiau ce este musica şi care o gâcesc. Este cu neputinţă de-a se descrie cu câtă simţire şi isbucnire trăgeau cu arcuşul; notele ascuţite ale naiului acopereau aria gravă, şi cântecul larg făcând să reiasă plângerea sa răguşită şi stridentă. În musica aceasta sunt ţipete de mâhnire, isbucniri nebune, melancolice, ale pustietăţilor, cântecul este susţinut de un acompaniament monoton al cobzei şi înfrumuseţat din timp în timp prin câte o frază cântată, o singura frază, care se opreşte deodată, şi revine la oarecare interval, spre a arunca în această stranie musică, sălbaticul ei tip.
Liszt asculta mereu, rezemat pe un scaun de stejar, mânca cu ochii pe lăutari. Şi uneori nervii lui simţeau sguduituri care se oglindeau pe faţa sa cea iscusită. Când ultimul acord se auzi, el îşi apucă mâinile şi pieptul său apăsat avu un suspin de uşurare.
- Ah! cât e de frumos! - zise el.
Toţi boierii bătură din palme, Liszt luă din buzunarul său un pumn de galbeni şi turnându-i în paharul lăutarului îi zise:
- Să bem amândoi, lăutarule!
Amândoi ciocniră paharele. Liszt era atât de impresionat încât tremura când deşerta pe al său. În fundul sălii boierii deprinşi cu aceste curioase melodii, vorbeau între dânşii, punând după fiecare bucată câţiva galbeni în paharul minunatului lăutar. După câteva momente Liszt se sculă şi îndreptându-se către lăutar, îi zise :
- Barbule, m'ai făcut să cunosc musica ta; am să te fac să cunoşti pe a mea.
Bătrânul lăutar, drept răspuns, puse mâinile la piept şi se înclină până la pământ. Liszt se puse la clavir în mijlocul unei tăceri ce se făcu deodată. Lăutarul cu scripca în mână, asculta cu luare aminte, fără a pierde din vedere pe tainicul musicant.



Liszt începu cu un preludiu, apoi sub îmboldirea inspiraţiei lui extraordinare, şi a  încordării nervilor săi, improviză un marş unguresc a cărui cântec larg şi melodios domina mereu în mijlocul arpegiilor, trilurilor şi greutăţilor înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său. Apoi însufleţindu-se, îmbătat de melodie, cu faţa sa galbenă caracteristică şi cu capul dat înapoi, cu ochii pe jumătate închişi, mergea de la un capăt al clavirului la celălalt, făcea să curgă din degetele sale o ploaie de mărgăritare care veneau cu încetul să se contopească în întâiul motiv; degetele sale cu o repeziciune de necrezut alergau pe clavir, făcând să se audă notele metalice, spre a reveni mereu la acel cântec de la început, mare, magistral şi trist ca un cântec de organ. Era în adevăr prea frumos. Niciodată Liszt nu se urcase la o aşa înălţime; boierii ascultau fără a pricepe ceva, lăutarul însă pricepea; mânca cu ochii pe cel ce cânta, nu pierdea nici o notă şi fisionomia sa era straniu mişcată, în tot timpul acestei strălucite improvizaţii. Liszt se sculă în mijlocul aplauselor frenetice ale adunării. Barbu Lăutaru se duse drept la dânsul şi dându-i la rândul său un pahar cu şampanie, îi zise româneşte:
- La rândul meu stăpâne te rog să bei.
Paharele se ciocniră din nou.
- Barbule lăutar, îi zise Liszt, ce zici de această melodie ?
- E aşa de frumoasă stăpâne, îi răspunse bătrânul lăutar, că, dacă-mi dai voie, am să încerc să ţi-o cânt şi eu.
Liszt zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul că primeste. Lăutarul se întoarse către taraful său şi după ce puse scripca la gât începu a cânta marşul unguresc.

Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiunile cu notele repeţite, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton, care-i sunt atât de obişnuite pentru a reveni la întâiul său motiv. Barbu Lăntaru cânta cu amănunţime pe scripca sa toată improvisaţiunea pianistului, ce asculta înspăimântat opera ce cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată şi pe care poate o şi uitase.



Taraful său îl urma cu precisiune, observând nuanţele şi uitându-se drept la Barbu carele mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt. Când se sfârşi cântecul, Liszt se sculă deodată şi mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând după vechiul obicei paharul cu şampanie, îl întinse, zicându'i:
 - Bea Barbule Lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist şi tu eşti mai mare decât mine!”.


Ecaterina Petrescu-Botoncea

Tămăduitorul nu trebuie să aibă sufletul obosit


     Ora trei dimineața. Pașii mei nocturni, alunecând pe coridoarele spitalului, îmi răsună în urechi și în tâmplele obosite. Alerg între etaje, saloane și bolnavi, fug între viață și moarte. Asta e menirea mea, o goană fără sfârșit, un drum fără oprire, urcuș și coborâș între pământ și cer, o alegorie între tulnic și clopot. Trec învolburată pe lângă siluete prăbușite pe băncile de așteptare. Câte cărări, câte poteci, câte urme de pași... Dar gleznele mele trebuie să fie mai iuți decât gleznele ei iscusite, iar respirația mea, mai năvalnică decât respirația ei șuierătoare, atlet neobosit în apărarea iluziei de trăire în carne și oase. Voi plânge sau voi râde după acest maraton al nopții? Pieptul meu va hohoti în lacrimi nevăzute sau se va bucura în necuprins? Fiecare dintre noi semnează în fiecare zi un eveniment trist sau vesel. Suntem umbre în mișcare, intrări și ieșiri din infinit. Oboseala și bucuria mea sunt nesfârșite.
     Liftul întârzie, ca de obicei. Urc scările gâfâind. Sunt inimi care se opresc și care trebuie repornite, sunt respirații agonice care au nevoie de oxigen, și ochi care privesc spre zenit. Oameni necăjiți mă cercetează, ghemuiți lângă bocceluțele lor, stau sprijiniți de ziduri ori prăvăliți pe scaune reci. Ei păzesc alte ființe, și mai nefericite – frați, copii, părinți grav bolnavi sau chiar pe moarte. Ochii lor mă obligă să fug. Toată lumea strigă după ajutor. Dacă ar fi să asculți cerul, ai asurzi... Duc mâna la urechi și-mi repet, să-mi intre bine în cap – fără lamentări, fără revoltă interioară. Forța mea trebuie să fie conștiința datoriei, cu orice preț. Dusă până la capăt. Este un legământ sacru și vechi de mii de ani. Și pe bună dreptate. Cum îi șade tămăduitorului să se vaite în fața bolnavului? Să-i spună că și el are sufletul obosit? Sau să-i vorbească despre eliberarea spiritului, atunci când trupul devine o povară fără remedii pe pământ? Cum să-i explice că viața și moartea sunt doi îndrăgostiți care tânjesc unul după celălalt, precum Orfeu și Euridice în infern? Și că din contopirea lor se naște cea mai dulce muzică din Univers, iar atunci când se aude cântecul suav al harfei, nimic nu i se mai poate împotrivi.
     Trupul îmi este un seif gol și plin de coșmaruri care nu îmi aparțin. Îmi frec bine ochii și continui să alerg, abia ținând pasul cu propria respirație. „Urgent la Neurologie. S-a stopat un pacient cu poliradiculonevrită!”. „Nu e de acceptat! Tânărul acesta nu are voie să moară! Accelerați masajul, 80 pe minut, cu respirația unu la șase! Ridicați patul! Adrenalină! Laringoscop! Sondă opt! Repetăm adrenalima! Nu așaaa! Mai jos masajul, pe stern! Bravo! A pornit cordul! Încărcați defibrilatorul! Bine! A intrat în ritm sinusal. Pupilele își revin. Coborâți nivelul de oxigenare! Bicarbonat pe injectomat și cortizon cât cuprinde. Strecurați și manitol pentru edemul cerebral! Și ochii pe monitoare!”. „Aici centrala! De ce nu răspundeți? Vă caută UPU.”. „Alo, ATI-ul? Suntem UPU! Avem o intoxicație voluntară cu organo-fosforice la gardă! Comă cu convulsii! Coborâți urgent! Și vedeți că mai avem un copil care respiră prost, cu un corp străin în hipofaringe, se pare că e vorba de un bob de fasole. Am chemat și ORL-ul”. „Doamna doctor, sunteți chemată la sală! S-a terminat operația, vă așteaptă pentru trezire!”. Și realizez că îl vreau pe Bach. Cineva spunea că dacă lumea ar asculta „Fugile” lui Bach, nu ar mai avea timp să se îmbolnăvească.
     Am rămas să asigurăm garda de urgență la trei zile, plus programul de zi în sălile de operație și la saloanele de terapie intensivă. Bucuria profesiei stă să fie înghițită de epuizarea fizică, încăpățânată, netrebnică și neascultătoare, rebelă ca o stihie abătută peste un organism biciuit de efort prelungit. Mi-e rău, stomacul mi se strânge și simt că inima mi s-a mutat în ceafă. Trebuie să ajung într-un pat, să mă-ntind și să zac... măcar câteva minute. Închid ochii, să rămân vie. Boarea dimineții mă prinde. Un motoraș dulce, ca o toarcere de pisică, mi se așază pe suflet. O propulsie lină mă ridică peste orizontul meu strâmt. Privesc de sus în jos, peste margini de lume, peste nori și abisuri montane. Carpații sunt mușuroaie de pietre, mările și oceanele sunt vise albastre, trec prin culorile curcubeului ca prin clipe. Un spațiu infinit, de cristale albe, strălucitoare, îmi inundă retina. Sunt fețe infinite ale Marelui Sine. Oamenii nu știu că infinitul e multiplicat în miliarde de variante, care suntem noi. Am trecut dincolo. O iubire imensă, plenară, aruncată peste întreg universul îmi inundă spiritul. Călătoresc printre astre minunându-mă de atâta pace, de atâta feerie și muzică a sferelor celeste. Și în beatitudinea imensității și a păcii, îl întâlnesc pe Dumnezeu – Desăvârșirea. Ating Eternitatea.
     Cât privilegiu! Dar mintea, mintea geloasă pe spirit, în veșnica lor dualitate, îmi aduce aminte de Pământ, de obligațiile mele, de pacienții mei, de tânărul aflat pe ventilator, a cărui respirație stă în puterea mea, de fiii mei, de scumpa mea nepoțică, de câinii mei lupi, care mă așteaptă în pragul casei, dornici de mângâieri. Nostalgia pentru lume învinge vehiculul neștiut care m-a înălțat atât de sus și mă coboară trecând prin aceleași spații, înapoi pe patul din camera de gardă.
     Soneria se declanșează. O nouă urgență mă cheamă. Dar energiile mele sunt așa de vii, de proaspete, de parcă aș fi o tânără stagiară, dornică să se ia la trântă cu moartea și să pretindă că o poate învinge. Ceva în ființa mea s-a modificat. O chemare, un suspin după acea lumină, după acel drum. O voce mă strigă: „Vino, povara mea-i ușoară și jugul meu e blând.” Iar eu alerg ca un fulg. Se luminează de zi. Ciripituri vesele de vrăbiuțe iau cu asalt ferestrele deschise din saloane, înviorând terapeutic pacienți și personal de îngrijire. Dacă pe Pământ nu au prea mulți prieteni, medicii români au îngeri care nu îi lasă să moară.
     Am timp din belșug. Secunde, minute, ceasuri și zile, ani și decenii. Ce bogăție! Chiar dacă o fracție de timp am trăit (închisă, asemenea unei scoici în cochilia ei) suferința, morbidul, încordarea. Am timp din belșug. Timp în care îmi voi cânta zeul, sau steaua nemuritoare, ori poate izvorul de la margine de pădure. Am ajuns la vârsta la care simți că poți fi chiar mai puternic decât ai fost, vârsta pe care începe să ți-o dea înțelepciunea. Vârsta la care nu mai accepți să-ți trăiască prietenii sau dușmanii viața, și alegi să ți-o trăiești singur. Așa am început proiectul Camino, dintr-o dorință profundă de primenire, de reorientare, de întoarcere pe dos a buzunarelor vieții mele, de descoperire a unui nou sens într-o existență neimportantă. Dintr-o dorință de înălțare spre un ideal personal și colectiv, de autodepășire. Proiectul Camino s-a născut din faptul că ceva nu mai merge. Vreau să experimentez o altă relație cu lumea și cu Dumnezeu – de la egal la egal, de la inimă la inimă, în austeritate liber asumată, în respect și dragoste desăvârșită.
     Vreau o pauză de suferință, vreau să-mi plesnească iar inima de bucurie, vreau o vreme să nu mai plâng. Dedublarea mea astrală a fost un dar divin și o invitație la meditație profundă, care cere penitență dar și exprimarea ființei în bucurie pură. Nu poți fi un tămăduitor real al cuiva dacă te-ai îmbolnăvit pe tine însuți.
     Doresc un sabat, o pauză în viața mea, un moment de meditație. Mi-e nespus de dor de mine însămi. Am făcut ordine în cuferele vechi, unde am dat peste o eșarfă a mamei. Mirosul ei este atât de proaspăt, de puternic, de dulce... și ce mult a trecut de atunci! Îmi doresc o călătorie înapoi în timp, pe care să o savurez într-o liniște deplină. Vreau să-mi adun și să-mi înțeleg mica mea eternitate, înainte de a păși definitiv dincolo, chiar dacă mai am mult timp până acolo. Nimic nu trebuie să mă ia prin surprindere, căci ultima treaptă, a cărei feerie am degustat-o, trebuie meritată. Dar mai este vreme. Până atunci, așez pe suflet puncte de sprijin. Nu sunt decât o schiță de viață în calea vânturilor.

Octavian Soviany



din micul saturnian:
Stau în faţa mării ca în faţa lui Dumnezeu. O găsesc mai frumoasă decât toate catedralele zidite de oameni.
Mi-am rugat însoţitoarea să plece. Va reveni peste o jumătate de oră. Iar mâine vom părăsi Anglia, înglodându-ne iarăşi, de acum poate pentru totdeauna, în mocirlele negre şi fetide ale Parisului.
E o zi frumoasă de vară, iar marea vălureşte domol, căpătând nuanţe de albastru, de verde, de cenuşiu - de o infinită blândeţe.
Asta e poate ultima mea întâlnire cu marea, cu această dădacă neştiutoare de ură şi de ranchiună, care ştie să-i legene cu atâta blândeţe pe toţi cei condamnaţi la oprobiu, pe cei hărăziţi dispreţului public şi repudiaţi de propriile lor familii, promiţându-le tuturor o moarte uşoară. Şi ce poate fi mai de preţ, după o viaţă de zbucium, decât o moarte uşoară?
Dacă ar fi femeie, marea ar avea cu siguranţă chipul Sfintei Fecioare; e consolatoarea sufletelor pierdute şi plânge pentru păcatele noastre. În faţa ei am găsit mereu acea linişte pe care n-am aflat-o nicicând în faţa altarelor ridicate de oameni.
„Blestem pe capul acestui beţiv, al acestui pederast, al acestui asasin, al acestui suflet fricos, apucat din când în când de spaima de iad, care îl face să se scape în pantaloni, al acestui corupător care, graţie talentului său, a făcut şcoală printre tinerii scriitori, contaminându-i cu poftele lui deşucheate, cu gusturile sale nefireşti, cu tot ce e dezgustător şi oribil.”
„Un individ care îşi tratează amanţii cu lovituri de cuţit; care, apucat de o criză bestială de priapism, şi-a lepădat toate ţoalele şi, gol-puşcă, a început să alerge după un păstoraş din Ardeni.”
Sunt cuvintele semenilor mei, bârfe imunde, cărora le-au dat naştere cele mai curate simțăminte ale inimii mele.
Semenii mei m-au privit ca pe un monstru şi m-au blestemat.
Semenii mei, în ai căror ochi nu mai au credit decât şarlatanii şi târfele, m-au pus la colţ de timpuriu.
Semenii mei mi-au oferit cu bucurie spitalele şi închisorile lor.
Semenii mei m-au batjocorit, au râs de suferința mea, mi-au terfelit dragostea.
Semenii mei nu mi-au înțeles inima simțitoare şi m-au lovit când aveam nevoie de mângâiere. Le-am purtat şi eu ranchiună multă vreme, dar toate, până şi ura, obosesc în cele din urmă. Am pierdut de multă vreme gustul revoltei şi al sfidării. Am încetat să mă mai amestec cu semenii mei.
Semenii mei ?
Vreau să se ştie că dacă îmi scriu povestea n-o fac ca să mă justific. Faptele mele n-au nevoie de nicio justiticare. Dumnezeu vede până în străfundul rărunchilor mei.
Scriu pentru mare şi pentru Dumnezeu.
Cerul s-a colorat în trandafiriu, iar marea bate acum într-un auriu stins.


Daniel Ruse


Cineva spunea să atunci Octavian Soviany lansează o carte nouă, acest fapt este un eveniment literar în sine. Și cum să nu fie, dacă stai să te gândești că romane precum Viața lui Kostas Venetis sau Casa din Strada Sirenelor (căreia îi pregătim a III-a ediție!) au fost atât de mult iubite de public și s-au vândut în mii și mii de exemplare?
Octavian Soviany nu este doar printre cei mai apreciați scriitori contemporani, însă se remarcă și prin versatilitatea sa: este poet, eseist, critic, traducător și, poate cel mai important, un prozator de excepție.
La sfârșitul acestui an avem parte de o surpriză nemaipomenită, Octavian Soviany anunțând că este gata să publice primul volum din seria (de patru) la care lucrează de mai mulți ani de zile, Lelian. Va fi poate cel mai marcant roman al autorului, dată fiind pasiunea sa pentru literatura franceză, iar când spunem „festin literar”, ne referim la faptul că subiectul acestui proiect este viața marelui Verlaine, un scriitor controversat care a inspirat nenumărate lucrări și chiar producții cinematografice de succes (Eclipsă totală, 1995, cu David Thewlis în rolul lui Verlaine și Di Caprio în rolul lui Rimbaud este poate cel mai cunoscut).
În Lelian, documentarismul se împleteşte cu ficţiunea, pe fundalul unei vaste fresce istorică pe al cărei parcurs personajele resuscitate din praful arhivelor se mişcă dezinvolt, plămădite de fantezia autorului. Nu e o poveste cu happy-end, dar e istoria unui destin zguduitor care va rămâne adânc încrustat în conştiinţa cititorului.
Vă invităm astfel să precomandați primul „carte” a seriei, Micul Saturnian, în cadrul campaniei noastre de crowdfunding inițiată pe platforma Sprijina.ro. Astfel, veți fi primii cititori ai ei, o veți primi cu autograf și transport gratuit, iar numele vostru va apărea pe ultima pagina a cărții, cea dedicată susținătorilor ei. 
Text Box:   ***
Metz, 1844. Într-o noapte viforoasă de martie venea pe lume, sub semnul războinic al Berbecului, un poet al cărui destin va cunoaşte culmi, dar mai ales abisuri înfricoşătoare. Se numea Paul-Marie Verlaine şi avea să-şi spună Sărmanul Lelian. A dus o viaţă plină de zbucium, sfâşiat între o dragoste îngăduită şi alta condamnată de morala şi societatea timpului, între credinţă şi îndoială, între viciu şi aspiraţia spre virtute, între datoria socială şi chemarea boemei, între poezia şi proza vieţii, cu micile şi marile ei mizerii.
Micul saturnian relatează copilăria şi adolescenţa unei fiinţe timide, măcinate de complexe, trăite sub influenţa unei mame bigote şi prea iubitoare şi a unui tată indiferent, dezamăgit de fizicul plăpând al băiatului, care îl face nepotrivit pentru cariera militară pe care i-o destinase părintele său. Cartea este romanul vieţii de şcolar al lui Lelian, vorbeşte despre primele sale experienţe erotice, homo şi heterosexuale, despre primii săi paşi în literatură, despre primele lui contacte cu mediile artistice pariziene, dar şi cu prezenţa insidioasă a morţii. Este o carte despre zorii unui destin peste intertextualităţii, la citat sau la parafrază, la inserţii din proza memorialistică a lui Verlaine.

Nichifor  Crainic

CÂNTEC DE DUPĂ GRATII

Am fost făcut să n-am Pe acest pământ nimic,
Ca pasărea pe ram Cobor şi mă ridic.
Pe ziduri de cetăţi M-am îndârjit să lupt,
Pândar de bunătăţi Din care nu mă-nfrupt.
Şi,
frunte de voinici, M-am războit cu
zmei
Să ocrotesc pitici Batjocorit de ei.
Iar dragostea de neam M-a-nflăcărat să-i cânt
Moşia unde n-am Doi paşi pentru mormânt
Şi pentru-acestea fac Osânda cea mai grea.
Nici zdreanţa-n care zac Nu e măcar a mea.
Dacă-am avut fârtaţi De luptă şi de dor,
Se bucură-ncântaţi Că mor în locul lor.
Şi dacă-am fost poet Şi luptător pe rând,
Sunt
astăzi un schelet Ce spânzură de-un gând
Mă-nvârt, pe cât mai ştiu, Ca piatra morii-n
lac Şi macin un pustiu Sub vântul Nenoroc.
La geam grilajul des Rânjeşte guri de fier
În semn că pot să ies Cu sufletul spre cer.
C-am fost făcut să n-am Pe-acest pământ
nimic, Ca pasărea pe ram Cobor şi mă ridic.


Daniel Vorona


:moartea mea are cearcăne e singură e transparentă e accesibilă oamenilor
și eu car un
papagal fără cap în spinare -- ca pe o scară
aș fi putut să-l plimb ca
pe o cruce -- cu ape proaspete şi cenuşă cu
frunze vii cu
limba smulsă spăl moartea pe picioare indigestia mă trimite înapoi după uşă
*
:am învăţat să nu mai protestăm. pe lângă becurile arse stăm ca melcii eu
te scarpin între coarne tu îmi scoţi viermii din ochi -- conform protocoalelor
.
o zi pe săptămână întins pe burtă prin depărtarea ta brută descifrez cu
şapte degete urmele lăsate pe apă de către cel pe care l-am văzut dar
nu ştiu dacă are păr sau pene dacă are trecut un alt viitor şi atunci surd
şi mut fără cravată
fără
ochelari fără batistă
umblu pe sub pământ urc de şapte ori câte trei scări atunci când ajung
la orizont mă scutur de toţi şerpii apoi recad într-o oarbă rătăcire până
devin foşnet destrămare şi rugină. redevin halucinaţie sunt invulnerabil
.
pe aceste meleaguri au locuit altădată confortabil pe câte nouă perne albe
de bambus împărătesele romei ne spune guvernatorul grădiniței (un fel de
Iisus oligofren și sărac un fel de sonet de dragoste -- şi te îngrop în păpușă
*
:Dumnezeu ar putea fi cea mai frumoasă femeie
la fundamentul acestuia participăm fundamental

.
-- un fluture cu voal a venit a fumat o țigară
și a început să plângă
de bucurie că nu am putut să mor mâine --
.
înghesuiți în viclenia noastră uităm cine suntem
în hainele
noastre și
atunci mâncăm și bem tot fierul de la locomotivă
după șase săptămâni ne ridicăm în capul oaselor



Ioan Miclău-Gepianu

Episcopul de Hippo

Episcopul de Hippo,
~Sau Sf.Augustin de la Tagaste,
Când descâlci doctrina Maniheismelor,
Și coborând în sieși găsi dualul zel:
   ”Unul ce-mpinge la păcate,
Și inocent fiind, al doilea din el”.

Ori, altfel zisă vorba,
În Cartagina veche, trăia-ntr-un corp comun,
Atât prințul Luminii cât și al Întunericului,
Iar gândurile lor aveau căi diferite:
”Gând rău spre rău, iubire în gând bun”,
Dar gândul bun era frustat de-al răului ispite!

Așadar, când lutul,
Gusta din plăcerile vieții cu necinste,
Omul e iresponsabil de-a sale fapte,
Și, deci, fără vreo vină;
Dar Sf.Augustin era păgân,
Pe vremea când Cartage avea acea lumină!

Venind la Roma și Milan,
Primind știința celei mai de sus catedră,
Iar revelația creștină îi dă un spirit nou,
Și astfel Sf. Augustin de la Tagaste,
Așează pe cântar gândirile lui Plato și Socrate,
Dar fiece cărare,
Ducea spre Unul Sfânt în Ceruri, Dumnezeu,
De unde descindea apoi cărarea bună**
Iar Omul e direct răspunzător de fapta săvârșită,
Căci niciodată Unul Sfânt,
Nu-ntinde curse și cale de ispită!

Aflând deci, adevărul,
Născutul din Tagaste porni spre-a Africii pământuri,
Căci le iubea ca pe o zi senină,
El, dăruindu-se credinței creștine,
Cu suflet luminat,
E ridicat ”Episcopul de Hippo” cu-n spirit nou de bine!


Liliana Popa

Şeherezada
în fiecare seară ţi-am spus câte o poveste
Shahryar
stelele aveau feregea și șalvari de mătase
și tremurau la fiecare șoaptă
te-am purtat spre nemărginiri
și suflet tău a prins culoarea cerului.
am alunecat
în cioburi de nopţi ascuţite de lună
să îți aduc în palme
vinul
strugurilor nestorşi
între două nopți
stelele s-au sinucis
Shahryar
îţi rătăceşte umbra mai jos de cer
printre pietrele de râu....

*

  (re) Aşteptându-l pe Godot
Liliana Popa
În grădină personajele glisează
într-o nouă subversiune
printre esenţe, aparenţe,
dezbrăcați de secrete.
sinceritatea arde.
ineluctabil
personajele glisează
Aşteptându-l pe Godot...
Cel ascuns după paravan
amestecă pregnant
florile, ființele, spiritele,
marionetele, adevărurile
amăgindu-i cu verbalismul său catifelat.
după care pleacă
să danseze farandola
în Piaţa Mare.
A uitat de Godot...
O să angajez un bufon,
să le schimbe destinul
scatologicelor personaje.
Aşa m-a sfătuit Godot....
Şi pentru că Estragon şi-a abandonat
ghetele la marginea drumului,
la căderea nopţii
o să plec desculţă prin pădure
și o să adorm în braţele copacului...
Jos mişună tâlharii.
Eu am întâlnire cu Godot.
Celor de sub copac
Godot nu le va mai apărea nici în vis...

*
cineva fumează în fața mea

cineva fumează în capcana propriului zîmbet
cineva fumeaza alb în capcana zîmbetului meu
ne-am întîlnit la jumătatea zîmbetului
îndrăgostiți de noaptea asta
de liniștea ei
sfîșiată de păsări negre
o să vărs
cerneala Mediteranei peste ele
o să gonesc pe trepte
mîinile tale
eșarfă albă
vor prinde zîmbetul meu
pe umărul tău stăng


îngerul de la lipova
După ce vizitez biserica ortodoxă,
unde profesorul iorga a izbit cu ciocanul în tencuială,
căutând straturi mai vechi de pictură
şi arunc o privire spre bazarul turcesc
mă gîndesc că la lipova
trebuie să fi fost pe vremuri
şi un bordel cu nemţoaice blajine,
care ştiau să cânte la pian valsul măgarilor
şi ascultau răbdător povestea tâmplarului văduv,
a adolescentului neînţeles de părinţi
sau a birtaşului înşelat de nevastă.
În salon se beau probabil rachiuri de casă,
iar fetele tricotau, sorbind în tăcere veştile de la viena sau
pesta, aduse de vreun surugiu obosit,
care mirosea a sudoare de cal şi le dăruia marţipan.
Totul se petrecea cuviincios, ca într-o fotografie de epocă,
cu domni mustăcioşi şi doamne grăsuţe la picnic.
Patroana se închina cînd băteau clopotele la radna.
Numai învăţătorul era ateu şi vorbea despre electricitate.
Ceilalţi muşterii semănau cu nişte purcei, din cauza tenului
foarte trandafiriu, iar frunţile lor
erau mai degrabă înguste, ca în toate micile oraşe austro-ungare
unde ziarele ajung cu întârziere şi fanfara cântă
acelaşi vals de 50 de ani.
Câteodată veneau la bordel
doar ca să mai schimbe o vorbă, aşa ca între amici,
duminica obişnuiau să mănânce ştrudel cu mere
şi îi durea drept în cot de electricitatea învăţătorului,
sever bocu nu făcea încă politică,
rudolf von habsburg era un adolescent cu probleme,
iar în lipova tocmai apăruse primul fotograf ambulant:
un neamţ costeliv care poseda cea mai frumoasă calviţie din oraş
şi nu se ducea niciodată la liturghie.

Adelina Fleva



trăsnet cu miros de cer si alge
dezbracă-mă de umbra ta reîntrupată
în trăsnet cu miros de cer şi alge
îmi explodează venele la tâmple
şi nu mai simt în mine nici maluri nici catarge
(eu te voi alăpta cu fericire nesihastră
lângă altarul unui nuc cu frunze roze
să-ţi pară îndoielile de-acuma
că sunt doar veritabile neopsihoze)
dar strânge-mă la piept cu disperare
mi-e aşteptarea carne însetată
te rog frumos să stingi şi-apoi să laşi lumina dreaptă
să nu observi că sunt fecioară într-o femeie măritată




îngerul din lăpuşnic
În cimitirul din
lăpuşnic
morţii au
uitat să
vorbească.
Behăie numai
în timp ce molfăie
liniştit
iarba crescută în
jos.
Câteodată
iau chip
de oi sau berbeci
şi privesc curioşi
la maşinile
care trec pe
şosea,
clătinând îndelung
din capetele lor
pe jumătate pleşuve
aşa cum fac
ţăranii bătrâni
când vorbesc de oraş.
Aici
îngerul satului
e zdrenţăros şi desculţ,
molfoleşte
pe marginea şanţului
dintr-un colac de
înmormântare
*
îngerul de la lipova
După ce vizitez biserica ortodoxă,
unde profesorul iorga a izbit cu ciocanul în tencuială,
căutând straturi mai vechi de pictură
şi arunc o privire spre bazarul turcesc
mă gîndesc că la lipova
trebuie să fi fost pe vremuri
şi un bordel cu nemţoaice blajine,
care ştiau să cânte la pian valsul măgarilor
şi ascultau răbdător povestea tâmplarului văduv,
a adolescentului neînţeles de părinţi
sau a birtaşului înşelat de nevastă.
În salon se beau probabil rachiuri de casă,
iar fetele tricotau, sorbind în tăcere veştile de la viena sau
pesta, aduse de vreun surugiu obosit,
care mirosea a sudoare de cal şi le dăruia marţipan.
Totul se petrecea cuviincios, ca într-o fotografie de epocă,
cu domni mustăcioşi şi doamne grăsuţe la picnic.
Patroana se închina cînd băteau clopotele la radna.
Numai învăţătorul era ateu şi vorbea despre electricitate.
Ceilalţi muşterii semănau cu nişte purcei, din cauza tenului
foarte trandafiriu, iar frunţile lor
erau mai degrabă înguste, ca în toate micile oraşe austro-ungare
unde ziarele ajung cu întârziere şi fanfara cântă
acelaşi vals de 50 de ani.
Câteodată veneau la bordel
doar ca să mai schimbe o vorbă, aşa ca între amici,
duminica obişnuiau să mănânce ştrudel cu mere
şi îi durea drept în cot de electricitatea învăţătorului,
sever bocu nu făcea încă politică,
rudolf von habsburg era un adolescent cu probleme,
iar în lipova tocmai apăruse primul fotograf ambulant:
un neamţ costeliv care poseda cea mai frumoasă calviţie din oraş
şi nu se ducea niciodată la liturghie.


Corina Dașoveanu

credeam
că iluziile își recapătă virginitatea
după cel de-al treilea murit
al cămășii.
aducătorul de capcane
cântă pe dunga continuă
a orașului ud.
îl văd și nu-l văd,
în trafic
e o aglomerație transparentă
a sticlelor de plastic
în care pe sfert
sau pe jumătate
se învechesc suflete.
mă întind pe întunericul ăsta făcut,
pisică mai neagră decât însuși
Marele Noiembrie,
acolo,
între amurgitul oaselor de mașini
și
spartul îngerilor de est.
îi strig din toată privirea -
dă mâhnirea aia mai tare,
despică măcar la refren aerul
în patru,
până nu mă acoperă,
până nu mă acoperă
zgomotul clocotit al asemănării.
miroase gri
și o ploaie pistruie miaună
a dragoste,
nu știu de unde
începe o părăsire enormă.


Alexia Ema Ema

 
to
 

 



dezorientări
nu găsesc strada pe care
trebuia să ajung
de jumătate de oră, mă uit
când în stânga, când în dreapta,
mai sunt și alții dezorientați,
tipa din scaun cu rotile zâmbește la poză,
cea din spatele camerei stă pe vine
încercând să găsească
unghiul potrivit, un grup de băiețandrii
le fluieră de parcă ar lucra pe șantier,
ele fiind singurul lucru bun
după o zi grea * departe de moșii și
de babele care joacă șah *
cărând în rucsac graffiti,
strigând în fiecare noapte
la luna care nu-i lasă să doarmă,
își proiectează umbrele
pe zidurile dărâmate, de unde
mereu îi gonește cineva;
nu se gândesc, vor ajunge și ei bătrâni,
colindând pe străzile pustii
în noapte să audă decât pământul
strigătul lor sau vor coborâ continuu,
ajugând la subsol,
închizându-se ușa după ei,
purtând povara singurătății
pe umerii lor slabi;
nepoții nu vor coborâ niciodată
în beci să își vadă bunicul
jucând șotronul, spunând că e rândul lor,
acum toți nepoții sunt copii ai luminii,
eu mă tot învârt în cerc
între moșnegi și copii,
n-am mai avut ocazia să le arăt
bunicilor cât îi iubeam,
țin minte când mă certau imediat ce
observau că rup capul păpușilor;
de pe banca asta unde stau
văd cum cad frunze, frunze,
o fetiță îngroapă pe cineva în ele,
râde și spune:
-funzele îmbracă sufletele amorțite, bunule.
*
s-a vândut, poetul
Și-a dat viața pe o rimă
i-a asprit ritmul melodic,
pana aspră, despicată,
a pierdut-o alegoric...
și când desăvârșindu-și crima,
pomenindu-l pe Bacovia,
a izbutit cu o grimasă
însemnându-și astfel gloria;
scrisu-i înalt despre-a sa damă
l-a azvârlit în focuri dure
iar mii de așchii pretutindeni
i se înnapoiau aiure,
căci și-a vândut până și pacea,
pe care-o adora deplin
în schimbul libertății crunte
asemănate cu-n venin.
Și-a dat puțin din tot ce ține
de existență și făptură,
fiece parte-a lui, umană,
căzând, acum, ca o sculptură-
și astfel s-a vândut, poetul,
sugrumat fiind de regrete
iar viața și identitatea, toată,
îi vor rămâne acum secrete.


Vişan Dragoş

 
to
 

 

Crypto și Enig el
.
Nu-ți mor sporii-atât de-ușor
după cum vor fulgii
eu sunt un Enig travestit - o Neidonkenka
o Calypso borealis o Eniko înflorită
.
Sunt un el
sunt același el
sunt chiar Enig el
.
Iară tu
ești tot tu
Riga Crypto tu
ciuperca Nordului
supereroul poet al altora
.
Fără sporul casei tale polare
printre pinii pitici din sol rece
nu ies eu cu o singură frunză
ultima orhidee flacără violet
ca să anunț aurora boreală
.
Ești ciuperca supraviețuirii
eu eroul preschimbărilor
eu sunt Helga pictorița devenită floare
apoi fecundată de-un Zburător bondar
tu rămâi ciuperca din stâncă
mă crești an de an
mă reînflorești
mă atragi
.
Tu ești un demon cu plete călător
prin permafrostul lunilor singurătății
lași spori dar stânca mea te ține minte
eu sunt un înger
îți sunt un zâmbet mort
eu sunt o floare
eu mă trec ușor ușor
tu rămâi etern prin spori
stai cu mine dedesubt
în cavou să nuntim
să ne-ntipărim
osmotic viețile

 
Doina Boriceanu
de-ale casei
     doar un ornic frânge noaptea
Amintind de fuga clipei,
Sfârâind se sfarmă vremea,
Lumea-n somn citind suspine.

Ațipesc tăceri domol,
Rechin descleștându-și fălcile,
Crengi se lovesc mestecate de-un zbor,
Luna exersează în lac plecăciune.

Un copil râde în somn,
Peste umeri își trage muntele sarica,
Se-aude freamăt frunzei de-i susur-zvon,
Mamei îi cade în poală împletitura…

Argint fântânii stropește văzduh,
Poteci croite de gânduri ațipind,
Plecările-mi nu știu unde duc,
Cade ninsoare de lună potopind.

Îmi spun că ne lipsește un viscol
Lumea din rădăcini să zdrumice,
Se-arată o sanie topită-ntr-un ocol,
Acolo mânjii cântă colinde.

Paul Spirescu



Mama mea din adâncuri
În fiecare dimineață mă trezesc
într-un balcon împrejmuit cu ceață deasă
o strig pe mama și n-o mai găsesc
și mama a plecat în zori de-acasă
adulmec umbra ei prin ierburi reci
o urmăresc tot furișându-se printre ruine
dar mama mea nu-mi mai răspunde-n veci
și cred că mama a uitat de mine
îi mângâi straiele rămase-n șifonier
și-i lustruiesc încălțămintea pe - îndelete
din când în când tresaltă-într-un ungher
fotografia mamei pe perete
o strig prelung cu glasul răgușit
orbecăind absurd prin ceața deasă
dar mama mea cred că m-a părăsit
și nu mai vrea să se întoarcă-acasă
în fiecare dimineață mă trezesc
pe un covor de iarbă-înrourată
o strig pe mama și n-o mai găsesc
și mama nu mai vine niciodată...



Vlad Anghelescu

 
to
 

 



Toamnă în paradis
(sau umbra îngerului...unui vis ?)
Clipa ți-am rupt-o
sărut
din coapsă.
Peste umbra-mi, ziua
ca o ciută
se furișa.
Mirosea
stânjenii de rugină
ai florilor galbene.
Parfumul avea
secerări de aripi reavăn-obosite.
Ciuta renunța
în vis
la precauție.
Mă înveli
crezându-mă
coasta unei râpe...
Înflori acolo
pentru totdeauna
prinzându-mă în rădăcini

împreună cu stele uitate
în tabloul de toamnă,
deși era ziuă,
Înaltul
părea
negru sicriu,
iar stelele
niște ferestre minuscule.
Clipa ți-am rupt-o
răsărit din coapsă.
Ziua de trei ori
din picior a zvâcnit.
Era
cea mai lungă zi.
Și tu îmi erai mireasă
izvorându-mi lumină.
Ciuta
renunța în vis
la precauție.
Vlada Adalva


Nuta Craciun

 
to
 

 



pietrele Annei
III
se curbează timpul peste arbori s-alunge ochiul de frig
acum singura noapte dintre primăveri e trupul meu gol
fără aripi fără buzunare fără zâmbete
alți corbi vor hoinări de-acum prin tinerețea mea
ca printr-o galerie cu desene rupestre
pasărea care mi-a furat zâmbetul a zburat în plopii din lună
am rămas captiv între cearșafuri într-o dimineață ireală
atât de curată încât vedeam urma trecerii tale
pietrele din lună sunt noi începuturi așa mi-ai spus
si mi-ai așezat în locul gol o pasăre
cu cer cu tot
zâmbetul meu se agață de lună și tace




Fără mine
Au fost zile
când am rămas fără mine-
uneori, mă invitau muzele la festinul lor,
alteori,plecam cu norii umblători
în expediții îngerești
uimită de chipurile lor
ca de minunile lumii-
am rămas fără mine mai ales atunci
când iubirile-mi deveneau statornice-
zăceam in neștire,
fără să mai știu cărei lumi aparțin
și cât din mine atinge cerul,
inima in dezechilibru... bătăile ei ce semanau cu cele ale ceasornicului...
ca și timpul,picurii sufletului
se risipeau,
anotimpurile se derulau rand pe rând,
clipele fardate de fericire se iroseau
precum oiștile lumii uscate
de vânturile
în care mi-am lăsat de-astea ori inselandu-ma...sufletul
ca o rană...




*
durerea mă împarte în două plutoane
durerea se retrage de-o parte
și de alta
după o luptă strânsă
își deschide brațele lungi
iubirea mea
scriu ca un soldat
cu o dorință ce străpunge
ferestrele kafkiene
absurditatea distanțelor
și lista deșirată a scrisorilor
sugrumate de aceeași voce
în casa mea sunt numai vieți
pe moarte
atât de intense încât
bătrâna care scrie acum
aruncă din sine
tot ce-și poate dori un om sub soare
taiorul și mănușile de dantelă
sunt strâmte pe pielea măsluită
scrisul se extinde pe tot trupul
îl convertește
nimeni nu-l poate șterge.



O COMBUSTIE
Îmi e frică să intorc capul
pentru că s-ar putea sa te văd.
Sau, să nu te văd.
Și de trotuare mi-e frică
pentru că ele se termină toate în ochii mei
și de aceea ar putea să te aducă
in unul din ei
stâng, sau drept.
Sau, să nu te aducă.
Și de oraș
pentru că străzile lui se aprind,
și ard de jur împrejur.
Și de palmele mele mele mi-e frică
pentru că fumegă
și pârâie și se crapă până la oase.
Și de pașii
cu care calc pe drum
lăsând în urmă din mine
doar grămăjoare de scrum
albicioase.




Cât te iubeam
Tu m-ai iubit? Ha, ha, nu cred!
În tine nu pot să mă-ncred,
Și doară n-o să mă reped
Să m-amăgesc cu vise.
Că tu de gură îmi ești bun
De stau, trei zile pot s-adun
Și tot aș mai avea să spun
Cuvintele promise.
Nu ți-a fost dor de ochii mei,
Dar minte-mă, dacă mai vrei
Să cred că nu sunt cifra trei,
Să știu c-am fost o proastă!
Din pasul stelelor pe cer,
Să-nvăț curând să nu mai sper
În sentimentul efemer,
Că nu-s decât o coastă!
Cât am iubit, tu nu iubeai,
Cu vorbe dulci mă amăgeai,
Și-n toate câte le spuneai,
Eu îți eram doar jocul.
Ia-ți mările, și prin furtuni,
Găsește malul cu nebuni,
Trăind minciuni după minciuni,
Iubirii află-i focul!


Firoiu Cristina Maria 

Ora 23:54, este încă România!


În țara mea se-acoperă pământul
Cu ceruri grele și răstignite-'n nori,
Cu milă multă, iar vă cerșesc tot lutul,
Să ținem minte ce-a mai rămas din noi!
În țara mea se face dimineață
Și se tot minte că mai există rouă,
Cu milă multă, vă cer puțină ață
Să prindem lacrimi de setea noastră nouă.
În țara mea zidim la loc uitarea,
Cu praf în ochi ne dăm și ne mândrim,
Cu milă multă, vă cer să mutăm marea
În altă țară, căci noi murim în chin.
În țara mea, toți munții răbdă frigul,
Am spart în curtea rămasului în suflet
Doar lemne vii și mâine cade imnul
Ce răsuna in vârf de chip și cântec.
În țara mea, ne fâstâcim cu lene,
Ne cumpărăm și trupuri, și mașini,
Cu milă multă, vă cer s'-aveți umbrele,
Că-'ncepe ploaia vânzării de copii.
În țara mea alegem ca nebunii,
Fugim de-acasă pentru-a schimba furia,
Cu milă multă, vă cer să rupem crinii
Ca să vedem că oglindim trufia.
În țara mea, nici mama nu-i acasă,
Am părăsit-o, crezând în libertate,
Iar ea s-a dus în arșița mai deasă
Să moară ea și noi s'-avem dreptate!
În țara mea tot zâmbetul cel blând
S-a transformat în ironie surdă,
Cu milă multă, eu mă aplec să plâng
Cu chip de om și poezie mută...
Căci țara mea mai locuiește-n viață,
Iar noi îi rupem răsăritu'-n două,
Ne vom trezi când lacrima pe față
Va fi sărată, dar se va pierde-n rouă.
Să mă iertați, să mă urâți pe mine,
Atâta stiu, că noi ne despărțim
De România și chiar de buletine,
De mama noastră... și adormim puțin.
În leagăn crunt ne-am pus si domnitorii,
Brâncuși pleca, iar noi tăceam absurd,
Cu milă multă, sfârșitu' cu onoruri
Noi l-am pornit și-'nvinuim că-i ud.
De parcă ploaia nu știe că ne doare,
Cu îndrăzneală, îi ceri să se oprească,
Un singur gând, duceți-vă la mare
Cât încă știți că este doar a voastră!
În țara mea se scrie poezie,
Se nasc picturi, se joacă teatru încă,
Cu milă multă, uitați-vă la ie
Și hotărâți ce doruri ne apucă!
Că nu mai stim decât să strângem pumnul
Cand noi, românii, copiii mamei noastre
Ne îndopăm cu resturi de la Guru
Și ne mândrim că ne lovim în coaste!
De-abia așteaptă străinul încălțat
În pașii nostri, iubiți de Brâncoveanu,
Să se așeze când noi plecăm din pat
Și să ne lase să molfăim amaru'.
Cu milă multă și cu-'ndurare cer,
Hai să îi cerem iertare României,
Să ne găsim și mama de prin ger
Și să-'ncălzim puțin din imnul iei.
Cu milă multă, iar vă cerșesc tot lutul,
Cu ceruri grele și răstignite-'n nori,
În țara mea se-acoperă pământul
Și nu vedem ce-a mai rămas din noi!




LA DORMITOR
frica ne ținuse multă vreme laolaltă.
apoi ne-am resemnat cu "asta e"
până un fulger ne-a dezvăluit fețele
și unul s-a ridicat pe două picioare
mergând așa cum stătuse întins.
atunci am ieșit o parte în noaptea ploioasă,
ne-am dus să vedem ce era de văzut dincolo
de întuneric și apă,
acolo unde părea că se aprinde o luminiță
cât să ne vedem fețele mânjite.
afară era frig și parcă frigul semăna cu frica.
cei rămași ne loveau cu pietre,
un cor de țipete se împlânta în oase
așa cum cineva visează că e mort
și Noi îl trezim să nu rămână.
până la urmă am ieșit în partea cealaltă,
lumina se încurcase prin copaci
și o parte s-a întors să dea de știre
că dincolo de întuneric e lumină
și lumina cade din copaci.
nimeni nu știe dacă au mai ajuns.
cei rămași afară sunt acum foarte departe
de cei rămași înăuntru,
despărțiți de pereți cu forme de animale
încremenite în mișcare.
am rupt câteva ramuri de lumină
și am făcut arc, cuptor cu microunde și F-117.
deși afară e un întuneric alb ca smântâna,
tot nu zărim mare lucru:
unii sunt mai slabi decât alții
și astfel s-a născut vânătoarea.
foamea ne-a împins să ne spargem în dinți
dacă tot trăiam anii cu sutele
iar Dumnezeu nici gând să bage la pariuri.
Eu am scăpat și schimb pe MTV.




Balada drumului către tine
Mă aștern către tine cărare,
Tu, cărare, te așterni către ieri
șerpuind te îndrepți către zare,
împietrit eu nu duc nicăieri.
Banalul complot ne pătrunde,
și tot alergăm fără rost,
cărare mi-ai fost spre niciunde,
ce verde cărare ți-am fost.
Ne inundă probleme mărunte,
cărări transformate în vis,
cărare ți-am fost înspre munte,
cărare mi-ai fost spre abis.
Azi lumea-i în pene umflată,
ce trist univers și anost,
cărare mi-ai fost cea mai lată,
ce îngustă cărare ți-am fost.
Durerile stau să ne ajungă
și nu mai găsim adăpost,
cărare ți-am fost, cea mai lungă,
ce scurtă cărare mi-ai fost.
Spre stânga o iau la răscruce,
cărare să-ți fiu nu mai pot,
cărare mi-ai fost către cruce,
ce ieftin și palid complot.


TE-AM IUBIT!
Eu te-am iubit! Undeva, prin cuvinte
Puţine, cam simple, uşor de rostit,
Pe fugă, demult, departe, cuminte,
Cu dorul, timid, cum erai... te-am iubit!
Cât îmi doream, din accente pierdute
La doi paşi, un suflet mereu pregătit,
Ales Adevăr, ajungă, sărute
Doar aşa cum eram... de când te-am iubit...
Reîntâlnesc, ah, zâmbetul în vise
Legând câţiva nori de pământul cernit,
Cu ochii, părul şi gura promise…
Ce bine a fost unde mult am iubit!

Vladimir Robu



Tranșee pe hârtie
Pocnește revolverul pe malul ars de stele
Ți-e funia prea strânsă, se-afundă aspru-n carne
Trei domni din soclu neted, învie prin zăbrele
Obraznici din pruncie, cu mirul scurs din goarne.
Nu-ți merită voinicul, să bată în arcadă
Caretele de paie, în drum își arde fața
Un colț de pace roagă, să putrezească spada
Căci luptele-ți silește, banchetul și mustața.
Mai bat și-acum din cuiburi, răscoale înarmate
Vorbiți de limpezime, când cerul toarce crimă?
Bătrânii tăi din criptă, cu oasele uzate
Vrăjesc prin vis de toate, numai cât fără rimă.
Tumult și-o noapte lină, album fir-de ființă
Clădire pe clădire ca ghemurile-n stâncă
Războiul izbucnește, din vină s-au credință
Preasfântă e povarna, în minte de se-adâncă.
Tranșei după tranșee, o zarvă permanentă
După ce-a fost în spate și ce va fi-nainte
Căminul încă arde și oastea-i abundentă
O vâlva infinită de umbre, pe morminte.
Nici trăsnetul de pușcă, nici pocnetul de plagă
Nu-ți va schimba povestea, pictată-n stropi de sânge
Ți-e funia prea strânsă, se-afundă aspru-n vlagă
Fruntași pe patru vânturi, în nopțile ce plânge!

Vasile Baghiu

Nu e bine şi nu e corect
Nu e bine deloc şi nu e corect
ca poporul să strige "proasta"
sau „analfabeta”,
pentru că
o femeie
merită
doar complimente
şi cuvinte frumoase.
Ea însă,
floare imaculată,
poate să sfideze
drăguţul de popor
cât binevoieşte,
cu tupeul ambalat în nevinovăție,
braţ la braţ cu şmecheri de şmecheri,
cu aerul ei
de repetentă pusă şefa-clasei
şi care îi trimite la plimbare
pe olimpicii încercănaţi,
pe bieţii profesori,
pe academicieni
şi pe atâţia fraieri
care cred în realizarea
pe bază de muncă
şi prin forţe proprii.
Poporul poate îndura,
e obişnuit,
dar ea, o sensibilă,
nu poate suporta atâta miştocăreală,
are şi ea familie
şi e şi ea om
cu suflet şi sentimente,
mamă şi soţie,
femeie.
Nu e bine deloc şi nu e corect
ca poporul să spună
ce tot spune urât şi naşpa
la adresa ei
când iese în stradă,
pentru că poporul
e învăţat să reziste
şi poate rezista oricând şi oricât,
şi la urma urmei se poate abţine,
poate îndura,
poate suporta totul,
se ştie din istorie.
Ea însă,
fire emoţională, empatică
şi neconflictuală,
trebuie lăsată
să-şi bată joc
în voia cea bună de el,
pentru că nu se face
şi nu e corect să superi o doamnă.
Poporul să stea, deci, cuminte
şi la locul lui,
să facă frumos,
să vorbească politicos,
nu cu prostii,
jigniri şi alte alea,
pentru că - nu-i aşa? -
ca să conduci ţara
nu trebuie carte prea multă,
nu e nevoie de limbi străine,
nici de gramatică,
nici de cultură
sau alte intelectualisme din astea,
şi nici să ştii
unde te afli când călătoreşti.
Trebuie doar
să rezişti cu stoicism
valului de invidie şi răutate,
ingraţilor
şi veşnic nemulţumiţilor
care nu văd binele de care au parte
din partea ta,
he, he,
oricât te-ai sacrifica
şi te-ai zbuciuma
pentru ei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu