ROMÂNIA 1934

ROMÂNIA  1934

Doina Boriceanu – Nicolae Tomoniu -National Geographic – Ioan Miclău-Gepianu – Iosefina Giosanu – Emilia Țuțuianu

DOINA  BORICEANU

STARE DE STARE

te ascult

cu o inimă de nuc

ascunsă în potirul vieții.

plâng cohortele ceții

peste corăbii de speranțe.

dă-mi puterea de-a privi

prin norii de bumbac

- seninul cade priveliștii de leac -

și întreabă-mă : ce mai fac?

fă-mă să uit sărutul tău ca atingerii

de buze firavă melodie,

să uit ajută-mă palma ce-mi ține,

chiar și acum, obrazul... blândie...

prin noroiul bățos câmpiei

se duc amintirile verdelui și holdele.

prin horn se cască ceruri mânate,

podeaua scârțâie în note răsucite urgiei.

cineva

din afara Locului, din Afara,

mâna pe umăr îmi pune

și din visul cu tine

citește cu mine.

întorc capul

și te văd în felul

în care mi te-am dorit

potrivelilor apăsat ca iubit.

doar corbul bătrân croncăne,

vorbele se îndeasă pe sub pene,

apoi largi aripile-i țin ploile

să nu mă zbată, să nu mă cheme.

NICOLAE  TOMONIU

„PRIN VREMURI DE RĂZBOI”

 un memorial dramatic scris de înv. Ion Aurariu la intrarea României în Războiul pentru Reîntregirea Neamului 1916-1918

Cartea de faţă este o inedită şi spectaculoasă reîntoarcere  în timp, cu 100 de ani, graţie carnetelor scrise pe timp de război de proaspătul absolvent al şcolii normale, seria 1916, învăţătorul de mai târziu, Ion I. Aurariu.

  Intrat, la 19 ani, din şcoală direct în atmosfera tragică, apăsătoare şi imprevizibilă a războiului, normalistul trăieşte întâmplări de un dramatism de neînchipuit pentru noi muritorii civilizaţiei de astăzi. Imortalizarea cutremurătoarelor evenimente din primul război mondial pe un carneţel de buzunar, nu este văzută, totuşi, de autor a fi „o lucrare cu pretenţie literară”. Din punct de vedere al mobilului acestei iniţiative aşa şi e: cum ar putea un copil să se gândească la literatură când clopotul bisericii cimitirului Târgu Jiu, cimitir vecin cu cazarma lui, nu încetează în a bate anunţând cât e ziua de lungă, moartea „încă a unui erou căzut în luptă în Defileul Jiului” ? Nici timpul, nici starea sufletească nu i-ar permite aşa ceva când printre cei îngropaţi sunt unchi sau chiar verişori căzuţi în prima linie a frontului! Asta, pe lângă colegii de primară de la Tismana ce luptau în Reg. 18 Gorj ce va fi decimat în defileu, la câteva zeci de km de cazarma lui. Unde aşteaptă să fie recrutat, apoi, poate, trimis şi el pe front să-şi dea viaţa .

Dar carneţelele vor fi o mărturie a faptului că normalistului Ion Aurariu, treptat, nu-i mai e frică de moarte! El nu se va da înapoi de la luptă iar cei apropiaţi – părinţi, rude, prieteni – să ştie că i-a iubit şi preţuit şi că a meritat să lupte pentru ca ei să nu se gândească niciodată că i-a dezamăgit!

În febra războiului dar şi a modestiei unui băiat bine crescut, Ion Aurariu nu-şi dă seama că relatările din carneţelele sale vor fi peste un secol, adevărate documente de patrimoniu.

 Unele paragrafe pot fi folosite azi în lucrări multiple:  un  manual de istorie, un studiu ştiinţific al dezvoltării speciei umane, ba chiar şi un bun exemplu de strategie de dezvoltare a unei naţiuni ce fusese pe trei sferturi analfabetă în urmă cu doar câteva zeci de ani, dar care, introdusese învăţământul de stat obligatoriu cu patru decenii înaintea Franţei.

Datorăm acest memorial [1]  al patrimoniului cultural al neamului românesc graţie acestui normalist de excepţie care ştie să extragă din cotidian exact esenţialul faptelor, fapte  învelite în sentimentele omeneşti ale momentului. Să nu ne mire că marii noştri scriitori, academicieni şi oameni de stat pe care România i-a avut de-a lungul istoriei sale şi pe a căror operă s-a bazat patrimoniul cultural interbelic şi chiar cel actual, au trăit la sfârşitul sec. al XIX –lea şi începutul sec. XX.

Nivelul de cultură a unul normalist se ridica în primul război mondial la nivelul unui absolvent de universitate de astăzi, deşi, cu modestia băiatului crescut la ţară, el declară:

„Cele ce am scris n’au vreo valoare literară, nici ca formă, nici ca fond. Forma în unele părţi e chiar caraghioasă, iar fondul obişnuit: păţanii de-ale mele, reflecţii simple.”

Produs al unui învăţământ performant şi al unei societăţi cu un înalt nivel de cultură, civilizaţie şi performanţă economică, Ion Aurariu se dovedeşte la 19 ani un băiat matur, care n-are nevoie ca să se deplaseze de la Tismana la cazarmă decât de căruţa mamei. La nevoie, Ion Aurariu o apucă pe jos până la Tg. Cărbuneşti pentru a lua trenul spre Filiaşi. De unde este retrimis acasă!  Iar când războiul îi rechiziţionează mijlocul de transport, mersul pe jos la Tg. Jiu printre tunurile ce băteau din Peştişani în dealurile Dobriţei, nu-i creează nicio spaimă. El are ţinta lui de a participa la stoparea „invaziei teutonilor” oricare ar fi greutăţile. Nu dă înapoi nici când e nevoit să meargă din nou la Filiaşi pentru recrutare, de astă dată pe jos trecând prin noroaiele din Ciuperceni, Fărcăşeşti, Valea cu Apă, Peşteana, Broşteni, Brăneşti, Ţânţăreni, Filiaşi.

Cu trupele „invadatoare germane” pe urma sa, printre puhoaiele de lume refugiată, sărind dintr-un tren în altul, uneori pe scara trenului, alteori pe acoperişul vagoanelor, nu-i lucru uşor să ajungi în Iaşi când însăşi guvernul şi ministerele sale se refugiază acolo.

Apoi, în degringolada Statului Major al armatei, să te adaptezi rigorilor de cazarmă, dezafectată şi plină de păduchi  până când armata noastră va intra în reorganizare. Cât de matur trebuie să fii ca să accepţi ca armata din care faci parte să fie înlocuită pe linia frontului de armata rusă ? (!!!) Cât patriotism şi cutezanţă trebuie să ai la 19 ani pentru ca să nu pierzi speranţa unei reveniri a ţării tale în luptă, speranţa revenirii în satul natal lăsat la 700 km distanţă ?

Ce forţă lăuntrică trebuie să ai pentru a continua cu sentimentul că poţi muri oricând în acest război ciudat pe care nu popoarele Europei l-au declanşat ci jocurile strategice gândite de monarhii avizi de noi teritorii, care-şi conduc ţările ca pe nişte cirezi ? Într-o lume unde criteriile etnice  creează superiorităţi cum poţi gândi la o stabilitate pe termen lung ?

Proaspătul absolvent de şcoală normală, deşi burduf de carte intră debusolat în vâltoarea războiului. El a fost educat şi instruit să ţină la ţara lui, să o apere şi să acţioneze pentru propăşirea sa. El, ca şi ţara întreagă, nu ştiu însă tot adevărul ci doar acel adevăr pe care trebuie să-l ştie. Astfel, în primul său carnet cu relatările de la începutul războiului, el foloseşte sintagma „invazia Austro-Ungară” sau după caz, „invazia Austriecilor” sau „invazia Nemţilor”.

Ori, după doi ani de expectativă şi tatonări, la 14 august 1916, România a fost cea care a declarat război Austro – Ungariei, alăturându-se Antantei şi nu Puterile Centrale! Acestea n-au atacat România, având mereu speranţa că o să fim de partea lor !

Germania a sărit în ajutorul austriecilor după trei zile.

Cu alte cuvinte, absolventul şcolii normale Ion Aurariu plonjează într-o Românie insuficient hotărâtă până la 4 august 1916 de ce parte va fi în război, insuficient pregătită strategic pentru un război pe două fronturi, o Românie cu resursele de aprovizionare epuizate la 13 aug. 1916, cu data de recrutare a normaliştilor mereu amânată, cu data de începere a cursurilor şcolii de ofiţeri de rezervă mereu amânată şi ea.

Deziluzia şi frustrările lui Ion Aurariu vor fi tot atât de mari pe cât degringolada din România, generată de decizii discutabile ale generalilor [2] . 

Cel mai mult îl mâhnesc suferinţele părinţilor tocmai când aceştia se aşteptau la un ajutor din partea lui şi plimbarea fără rost de la un centru de recrutare la altul. Apoi, la vârsta lui ar fi avut nevoie de o relaţie cu vreo fată. Este emblematic faptul că fiind atât de fidel acţiunilor legate de recrutare, abia la centrul militar a observat că Chiţiba, consătean cu el, scria în fiecare zi câte o carte poştală iubitei lui. Rămăsese deci în urmă cu sentimentele adolescentine  şi în consecinţă se hotărăşte să scrie şi el o adevărată „carte”, pe care o înmânează timid „persoanei” doar cu sprijinul eternului lui prieten Costică.

Mai pudic, ca toţi tinerii din aceea vreme de altfel, preludiul acestei relaţii de prietenie consta din mici copilării, descrise în carneţel, care, din păcate vor fi şterse la terminarea şcolii de ofiţeri şi încadrarea lui în trupele combatante.

Cei care tehnoredactăm această carte, nu ne-am obosit să refacem acele paragrafe şi nici să identificăm „persoana” deşi bănuim cine e.  Respectăm această opţiune, cauzele ei fiind detaliate printr-o notă la sfârşitul primului carneţel.

NATIONAL GEOGRAPHIC

România 1934

Acum aproape optzeci de ani National Geographic Magazine, SUA, dedica doua "Romaniei vrajite", o perla a Europei de Est si o tara plina de culori, obiceiuri strabune, ospitalitate rar intalnita si un Bucuresti ce "aduce un pic si cu New York". Descrieri ce trezesc melancolie, zambet, dar si o oarecare tristete, fotografii "de colectie" ce infioara.

Doua numere National Geographic de peste 120 de pagini, pline de fotografii preponderent alb-negru, publicitate la vechi masini Plymouth, frigidere General Electric sau predecesorii "conversilor", Keds, au ca main story Romania.

O Romanie cu Basarabia lipita de "patria muma", o Romanie pitoreasca plina de folclor si oameni ospitalieri dar si de nelipsitii tigani mai mult sau mai putin nomazi ce erau deja pripasiti pe meleagurile natale. Se pare ca in acea perioada National Geographic scria articole mult mai ample decat in prezent, cu (si) mai multe fotografii, acoperind atat partile importante din istoria unui popor cat si geografia sa, observatii la nivel personal dar si obiectiv despre oameni, cladiri si obiceiuri.

In 1934, o echipa National Geographic incearca sa ajunga, intr-o masina ce acum este considerata in mod clar "de epoca", in orasul Sibiu. Era dimineata, praful de sub roti se ridica inalt in timp ce, alene, taranii romani isi manau vitele la pascut. Nu a durat insa mult pana cand masina temerarilor americani s-a impotmolit intr-una din gropile ce inca ne fac faimosi in Europa si in prezent.

Chiar si cu ajutorul mai multor trecatori nu au putut despotmoli masina asa ca au trebuit sa inopteze in ea, sub ochii curiosi ai trecatorilor si ai cainilor ce nu pareau prea incantati de prezenta straina. A doua zi insa, cu ajutorul unei duzini de oameni si a unei pereche de cai, au reusit sa scoata autovehiculul din sant si sa porneasca la drum, nu inainte de a fi "omeniti" de romani cu cateva felii de paine si miere, "mana cereasca" pentru ei.

Asa incepe articolul de peste 50 de pagini dedicat Romaniei, in anul 1934. Un inceput care, probabil, s-ar potrivi si in prezent, daca ai incerca sa treci prin anumite catune pierdute de lume, de printre dealuri, unde strazile nu au auzit de pavaj si unde taranul roman inca mana caruta cu boi pe poteci de padure.

Echipa National Geographic avea sa petreaca mai multe luni in Romania, pentru a observa cat mai multe lucruri relevante despre tara.

Autorii articolului remarca inca din prima pagina influentele culturale ale tuturor cotropitorilor ce au invadat, cu sau fara succes, tara noastra de-a lungul secolelor - romanii, hunii, tatarii, turcii - toti si-au lasat marca asupra poporului.

Bucurestiul acelor vremuri era parca rupt complet de restul tarii, remarca autorii articolului. "Desi Paris poate reprezenta Franta, Bucurestiul nu prea se potriveste cu restul Romaniei. Aceasta capitala nu are aproape nimic in comun cu restul tarii. Este un oras vesel, cosmopolit, deseori numit din Balcani". Arcul de Triumf era deja inaltat, construit cu ocazia incoronarii Regelui Ferdinand si a Reginei Maria.

"Strazile orasului sunt aglomerate cu femei frumoase si imbracate cu gust, ofiterii de politie stralucesc in uniformele lor iar strainii contrasteaza uneori cu tiganii jerpeliti si taranii romani imbracati in portul lor traditional. Restaurantele si cafenelele, aproape tot timpul pline, rasuna pana in strada de dialoguri politice si barfe", noteaza National Geographic 1934.

La fel ca schimbarea garzii din Paris, care are loc si in prezent, aveau loc si in Bucurestiul acelei vremi parade militare regale, deschiderea Parlamentului de catre rege si o defilare demna de orice basm de Petre Ispirescu - caleasca regala, cu sase cai albi, strabateau strazile orasului sub privirile uimite ale trecatorilor.

"Iarna ni s-a parut amuzant sa inchiriem o sanie cu zurgalai manata de cai si condusa de un birjar cu o caciula mare de blana si mantie de catifea. Inca mai sunt cativa birjari ce traiesc in Bucuresti si care se numesc Scopiti, acum aproape pe cale de disparitie. Barbatilor li se permite sa se casatoreasca dar la nasterea primului lor copil, acesta este sterilizat".

In acele vremuri George Enescu incanta inca Romania cu rapsodiile sale (el a decedat in 1955 - n.r.) si era asteptat "cu casa inchisa" si la Bucuresti. Per total, muzica buna strabatea strazile Capitalei tarii. "Am ascultat un dans fascinant al tiganilor, compus de un muzician roman foarte popular si care poate rivaliza cu oricare din lume. Il cheama Enescu, compozitor si violonist ce este asteptat in multe orase din Europa si America, dar nu cu mai multa iubire decat in tara natala. El ii incanta pe bucuresteni cu concertele sale in fiecare an", noteaza National Geographic.

Pe malul Dambovitei se intindea in perioada interbelica o piata mare unde comerciantii, ambulanti sau ce inchiriau magazine, insurau marfurile. Pentru ca multi nu stiau sa citeasca, multe magazine aveau atarnate placi cu produsele ce puteau fi gasite si cumparate inauntru.

In jurul Bucurestiului, terenurile semanau cu cele din Kansas, de unde venea echipa National Geographic. Romania era una dintre putinele tari din Europa unde taranii purtau in mod curent haine populare. "Taranii romani sunt intotdeauna extrem de placuti. Tot timpul politicosi, veseli, muncesc mult desi deseori ineficient. Muncesc mult in padure si pe campii, pe ogoare, dar intr-o maniera primitiva, folosind uneltele stramosilor lor", noteaza National Geographic, editia SUA din 1934.

"In Predeal, unde am stat la o mica vila, am fost impresionati de modul de a spala al romanilor. Aruncau hainele intr-un cazan mare unde duceau apa aproape de clocot apoi le scoteau si le frecau de lemne speciale. Desi foarte rudimentar, hainele au iesit cum nu se poate de albe si curate. Apoi, cu un fier incalzit cu carbuni, le-au calcat si au iesit mai bine chiar decat cu aparatele electrice de care gospodinele din America sunt atat de dependente".

Din punct de vedere politic, dupa Primul Razboi Mondial, Romania a ales precum majoritatea tarilor din regiunea "partea de Est".

Marii proprietari au fost expropriati si hectare intregi au fost date taranilor pe bani putini. Rezultatul a fost ca acestora din urma le-a fost data mai multa putere ca niciodata. Marilor proprietari le-au fost oferite obligatiuni in schimbul terenurilor insa dupa 1926 moneda nationala s-a depreciat puternic asa ca acestea nu mai valorau aproape nimic la acea data.

Taberele de tigani

In acele vremuri, tiganii inaltau multe tabere in Delta Dunarii. "De departe, tiganii pot parea un popor nomad romantic, placut. De aproape insa, cand ii vezi mizerabili si imbracati in carpe rupte, realizezi cat de departe este realitatea de mistic. Insa muzica lor este minunata. La aproape orice colt de strada poti intalni cate unul care este gata sa iti cante melodii din vioara pentru cativa lei".

"Iarna mi-era mila de copiii tigani care, pe jumatate goi, cerseau la un colt de strada. M-am lecuit insa repede dupa ce i-am vazut pe doi dintre ei razand fericiti si zdranganind buzunarele pline de bani". Unele lucruri, se pare, nu se schimba nici cu trecerea deceniilor.

Constanta, cel mai mare port al tarii, pastra inca urme ale ocupatiei turce, mai ales in hainele unora dintre muncitorii de acolo. "Romania este una dintre tarile cu cea mai ridicata productie de petrol din lume, fiind intrecuta in 1932 doar de SUA, Uniunea Sovietica si Venezuela. Mii de barili de petrol sunt incarcati si trimisi spre export din Constanta, Galati si Braila", nota National Geographic. Din pacate, in 1934. Principalele piete de desfacere pentru petrol erau Turcia, Egipt, porturile Mediteraneene dar si din Europa de Vest. Din Constanta se livrau si cantitai mari de grane.

Inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial,Balcic facea parte, de asemenea, din Romania. Acolo Regina Maria "a construit un superb palat de vara ale carei gradini sunt minunea coastei de est. Ne-a placut si Eforia, o statiune relativ primitiva dar unde am putut face baie in Marea Neagra, uitandu-ne la infinit la culorile in schimbare ale apei".

La Valcov, autorii National Geographic au fost incantati sa descopere "un pamant mai rusesc decat in Rusia".

"Valcov este ca o mica Venetie, canale de apa strabatand orasul pe toata lungimea lui. Pescarii pleaca la rasarit si se intorc la apus cu barcile pline de pesti. Pe sezon sunt prinse circa 18.000 de kilograme de peste, dintre care circa 5.000 kg sunt sturioni care ofera caviar, valoros. La New York, pretul pentru micile oua negre este foarte ridicat. Acesta era locul cel mai bogat in caviar din Rusia pana cand Basarabia a devenit parte componenta din Romania in 1918", subliniaza autorii articolului.

Transilvania interbelica

"Odata ce am intrat in cateva orase din Transilvania, diferentele au devenit clare deoarece aceasta provincie, candva parte din Ungaria, a decis sa devina parte din Romania dupa razboi. Se pot vedea costume unguresti si saxone purtate de barbati inalti cu trasaturi maghiare. Deseori arhitectura este diferita de restul Romaniei, casele avand o alura germanica. Peste tot, semnele sunt in trei limbi - romana, germana si ungureste".

Autorii articolului descriu, in cuvinte de lauda, Brasovul si a sa "Biserica Neagra" plina de carpete turcesti rare, dar si Sibiul (Hermannstadt) cu cladiri frumoase, muzee si biblioteci care atrag multi oameni de cultura si Sighisoara, "adevarata bijuterie, fortareata medievala pastrata aproape intacta de-a lungul timpului".

"Ar fi un pacat sa mergi in Romania cu trenul. Daca mergi cu automobilul, desi s-ar putea sa ai probleme cu strazile si indicatoarele, te poti bucura de privelisti minunate si, de asemenea, de ospitalitatea oamenilor. Deseori este bine sa mananci feluri traditionale, cum ar fi asa-zisele cu . Aceasta din urma este considerata mancarea saracilor in Romania".

Mergand cu masina prin Transilvania, autorii National Geographic au gasit reminiscente (intre timp disparute) ale tribului Turanian, trib invaluit in mister. Se presupune ca acestia ar fi facut parte din armatele cotropitorului Attila, ale carui hoarde se retrageau in est."Casele acestora sunt construite din busteni si portile din lemn aduc in mod clar aminte de civilizatiile asiatice. Ne-a fost greu sa ne descurcam in aceasta zona pentru ca multi nu vorbeau nici romana nici engleza".

In calatoria lor spre Moldova, echipa National Geographic a nimerit intr-un catun "de patru-cinci case" unde se sarbatorea o nunta.

"Erau atat de curati, fericiti, fara nicio grija, incat problemele financiare si Marea Depresiune (terminata in 1933 - n.r.) pare sa fie la milioane de mile distanta. Erau aratosi in hainele lor de sarbatoare, cele mai frumoase pe care le-am vazut in Romania".

Autorii remarca si croiala hainelor, a broderiilor si subliniaza ca "intreaga lume" cunoaste maiestria romanilor in cusatura, croiala sau pictura populara. In acea vreme, haine croite in lungile ierni se vindeau la preturi mari peste tot in lume. "Olaritul este la fel de primitiv dar si minunat ca cel al nativilor indieni din America".

Moldova si minunile sale (inca) ascunse Europei

Segmentul din articolul publicat in 1934 privitor la regiunea de nord-est a Romaniei se potriveste foarte bine si in 2012. O serie de intrebari retorice ar trebui, probabil, sa dea de gandi Ministerului Turismului.

"Dar ce stie lumea despre bogatia bogatiilor arhitecturale si artistice din Romania - manastirile medievale, fortificate? De ce nu vin turistii aici sa se bucure de frumusetile monumentelor bizantine, asa cum se duc sa vada moscheile din Istanbul, de exemplu? De ce atat de putini oameni au vizitat si au povestit despre manastirile ce inglobeaza atata istorie si legenda? Simt ca insusi poporul roman este putin constient de valorile pe care le are in Moldova, de manastirile ce salasuiesc acolo".

Autorii articolului au facut atunci, poate cea mai buna reclama posibila Romaniei descriind, in termeni aproape poetici, senzatiile traite la vederea minunatiilor vazute in Bucovina si Moldova. Manastirile inaltate de Stefan cel Mare, unicul albastru de Voronet si picturile de o minutiozitate remarcabila sunt considerate "remarcabile si aproape de incredibil". Mai mult, locul in care domnitorii de alta data le inaltau era "linistit, departe de orase", astfel incat linistea era ca dintr-un templu. Legenda sagetii lui Stefan cel Mare si a copacului unde s-a inaltat ulterior Putna este descrisa exact cum o citeam cand eram copii.

La Sucevita traia pe atunci un preot care, considera autorii, era probabil "oaia neagra" a tagmei sale. El avea o pisica neagra pe care o striga "Satana". Venea si pleca atunci cand ii spunea preotul, asa cum sta bine oricarui animal de casa.

Din alte regiuni, autorii descriu in aceiasi termeni si Manastirile Neamtu si Cozia, precum si bibliile rare pe care le gazduiau. Descrierea preotului care, cu piosenie, batea in clopot cu regularitate, impresioneaza.

Autorii incheie articolul, in cea mai mare parte pozitiv, pe un ton elogiator care, probabil, nu ar strica nici in prezent.

"Si astfel, in vaile adanci pline de fagi si stejari si pe crestele inalte ale Carpatilor, se afla aceste rare comori de o frumusete incomparabila, invaluite intr-o atmosfera de romanta legendar-medievala ce abia asteapta sa incante pe cel ce are curiozitatea sa le caute".

IOAN MICLĂU-GEPIANU

Cuvinte

       ”Bătrânii fac multă vorbărie, de-aia uneori prind calea numai paralel, adică pe lângă minciună, dar și pe lângă adevăr”.

       ”Mă supără mai mult niște prostii scrise ortografic, decât bunăoară o scriere cu adevăr ca aceasta: ”io vă iubesc pe toți”, fiindcă esența transmisă e o iubire”.

      ”Șmecheria îmbrăcată în manta culturală este o steluță a minciunii, infectează educația, obstrucționează psihicul oamenilor, de aceea trebuie eliminată din practica zilei”.

      ”Este interesant de observat cum de veacuri învățații și înțelepții nu pot înlătura lucrările drăcești ale minciunii până nu intervine Dumnezeu cu foc și ape peste toate”.

     ”Când te împresor necazurile, înțelept este să ai un pom la spate, pomul fiind simplitatea, pe care obraznicii o numesc prostie, când tu știi că o prostie la momentul potrivit e cea mai mare înțelepciune”.

     ”Când un politician se desprinde de poporul ce-l susține, el devine o iască pe un copac frumos”.

    ”E mai folositoare prietenia unui om neînvățat, decât falsitatea unui învățat, primul zidește, al doilea distruge”.

    ”Când bisericile se ceartă, e semn că sunt în căutare de Dumnezeu”.

    ”Cei fugători după glorie pe care nu o merită, o pot câștiga doar cu șiretlicuri, numai că va fi ca pânza de paianjen pe care ușor o rupe vântul”.

     ”Nu trece o zi, o oră, o secundă, să nu auzim în noi acea rugăminte a adevărului. Totuși, de cele mai multe ori o ignorăm, iar de aci intrarea în relele de care ne vom plânge

ulterior”.

     ”Când obrăzniciei îi trântești ușa în nas, va fi prima care să te dea în judecată, învinuindu-te de lipsă de bun simț!

Deci are și ea ideea acestei calități, dar nu e pentru ea, ci pentru alții”.

     ”Să alegem calea naturală a iubirii, a bunului simț, să nu ne dedăm obrazniciei față de semenii noștri, căci victoria acestei căi nu va avea durabilitate, ba încă poate sfârșii în suferințe”.(Cine are urechi de auzit să audă, ochi de văzut să vadă).

Un an sub semnul lui Eminescu în cadrul Centrului Cultural Spiritual Varatic de la Mănăstirea Varatic

                                                                                  Maica stavorofora Iosefina Giosanu

În cadrul Centrului Cultural Spiritual Varatic, construit  în această grădină a Maicii Domnului, cunoscută ca fiind una din cele mai importante comunității monahale feminine a Ortodoxiei românești, sâmbătă 28 iulie  2018, a avut loc o importantă manifestare cultuală: Un an sub semnul lui Eminescu în cadrul Centrului Cultural Spiritual Varatic de la Mănăstirea Varatic. Întâlnirea a avut loc în prezența a distinși oaspeți, invitați de notorietate, iubitori ai Luceafărului poeziei românești, cât și o parte a soborului de maici, slujitoare și ostenitoare ale Mănăstirii

Cu voia și ajutorul lui Dumnezeu și cu Binecuvântarea Înaltpreasfințitului Mitropolit Teofan, s-a  aniversat, astăzi 28 iulie 2018  un an de la inaugurarea acestui  Centru Cultural.

Parcă îl văd și în acest moment pe dl. Dianu cum radia de bucurie văzându-și visul împlinit, dar totodată prilej de bucurie și pentru comunitatea noastră, îmbogățindu-se patrimoniul cu acest Centru Cultural, care este mult apreciat de toți cei care-i trec pragul.

Ceea ce s-a realizat aici este o lucrare sinergică între noi, cinul monahal și cel laic. Cinul laicilor s-a constituit din doua mâini dibace care au lucrat cu timp și fără timp sub coordonarea noastră și sub ochiul providențial al lui Dumnezeu, şi au realizat acest edificiu care vine să se adauge și să întregească arhitectura satului monahal de la Varatic.

Aceste mâini au fost ale distinsului domn Dianu Sfrijan, român stabilit de mulți ani în Anglia și ale doamnei Emilia Țuțuianu.

Ctitorul la scurt timp după inaugurarea Centrului a plecat la Domnul… Nădăjduim că în acest moment ne privește din cer și se bucură  împreună cu noi…

Mănăstirea Varatic are o vechime de peste 230 de ani, este făcută de la început cu specificul de a fi o aşezare monahală pentru călugăriţe.

Maicile ctitore Olimpiada şi Nazaria ajutate şi îndrumate la organizarea acestei mănăstiri de marele Stareţ Sf. Cuv. Paisie Velicicovski de la Mănăstirea Neamţ, dându-le de ajutor pe Sf. Cuvios Iosif pustnicul, care sihăstrea în această poiană numită „Varatic”,  devenind fondatorul şi duhovnicul acestei aşezări monahale, inspirând trăsătura duhovnicească cu profundă trăire spirituală.

Mănăstirea Varatic este actualmente un veritabil sat mănăstiresc, cele 400 de călugăriţe trăitoare aici fiind grupate în jurul celor trei biserici: Biserica principală cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (1808-1812), aflată în incinta mănăstirii şi încă doua bisericii cu hramurile „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” (1844) și „Schimbarea la Faţă” (1847).

Viaţa spirituală a mănăstirii constă în respectarea liber consimţită şi cu conştiinciozitate a regulamentului monahal. Slujbele  religioase se oficiază după tipicul aşezat de SF. Părinţi. Pe lângă serviciul divin în comun, fiecare călugăriţă îşi impune și un stil propriu de exerciţiu spiritual care constă în rugăciuni şi meditaţii de chilie, împletind munca cu rugăciunea.

De-a lungul istoriei sale mănăstirea a fost cârmuită de o serie de stareţe de seamă, începând cu distinsele figuri de „maici duhovniceşti” şi nevoitoare alese, ale schimonahiilor Olimpiada şi Nazaria, ucenice ale Sf. Paisie de la Neamţ. Continuând apoi cu lunga şi rodnica stăreţie a Eufrosinei Lazu , ucenica maicii Olimpiada, cu neobositele truditoare Zenaida Racliş, Irina Lecca şi Pelaghia Amilcar, adevărate mentore ale operelor filantropice ale mănăstirii în prima jumătate a secolului al XX şi încheind în zilele noastre cu vrednica de pomenire stavrofora Nazaria Niţă.

Dintre monahiile mănăstirii se disting numeroase figuri luminoase cum ar fi: monahia Safta Brâncoveanu o descendentă a familiei Brâncoveanu, monahia Evghenia Ştefănescu, sora renumitului episcop Melchisedec al Romanului și Bacăului, monahia Elisabeta Conta, sora reputatului Vasile Conta, am putea spune că existenţa unor distinse preocupări cărturăreşti şi filocalice este probată de numeroasele manuscrise din biblioteca mănăstirii, copiate şi împodobite de monahiile de la Varatic.

Alături de activităţile de ordin administrativ, la mănăstirea Varatic s-au manifestat de timpuriu şi preocupări educative şi culturale, astfel, în cadrul mănăstirii au funcţionat o serie de şcoli de pregătire generală; , broderie, covoare, tricotaje, ţesătorie, croitorie bisericească și nu în ultimul rând, şcoala de muzică bisericească bizantină.

Dacă, multe mănăstiri care sunt ctitorii voievodale au avut și scopuri strategice, pe lângă cele de rugăciune și meditație (fiind folosite și ca fortărețe de apărare), această mănăstire este expresia vieții de libertate și creație. Așa se face că, la întemeierea acestei mănăstiri nu s-a ținut cont  de niște reguli anterioare de a rămâne închisă între zidurile unei cetăți și parcă sfidând zidurile cu greu de suportat s-a  extins mult și repede în afară de incintă, formând acest sat mănăstiresc.

Astfel Mănăstirea Varatic a fost și este o oază de pace și liniște de întărire sufletească a multor pelerini și  oameni de cultură, care prin filoxenia maicilor, ospitalitatea, generozitatea față  de cei ce poposeau  în această mănăstire, s-a dovedit în toate timpurile a fi paradigmatică.

Este ușor de înțeles  de ce, de-a lungul vremii, numeroase personalități ale culturii românești au poposit la Mănăstirea Varatic, amintind pe Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Gala Galaction, Ionel Teodoreanu, Augustin Z.N. Pop, Bartolomeu Anania precum și distinsa doamnă academician Zoe Dumitrescu Bușulenga, devenind călugăriță (Maica Benedicta). Marea majoritate a acestor personalități, au pus în valoare nu numai peisajul pitoresc și mireasma mereu primăvăratică a florilor și copacilor acestei regiuni, ci și patrimoniu cultural-duhovnicesc al acestei cunoscute mănăstiri, patrimoniu  ce structurează identitatea neamului nostru românesc și geniul creativ al unui popor care a fost răstignit de mai multe ori în istoria sa, dar tot de atâtea ori a înviat pentru că este un neam de creștini, de voievozi iubitor de Dumnezeu.

Slujbele minunate, pitorescul și poezia locurilor eminesciene a pădurii de argint, au constituit mereu puncte de atracție pentru iubitorii de frumos, liniște și rugăciune.  Sunt intrați de acum în legendă celebri mesteceni care, indică fiecărui pelerin, direcția către Mănăstirea Varatic, arborii pe care  merele poet i-a descris cu atâta lirism….

,,De treci codri de aramă, de departe vezi albind,

Și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint…”

      Centrul Cultural Spiritual Varatic: Un an sub semnul lui Eminescu

                                                                                                                                             

   Emilia Țuțuianu

.

        Ne aflăm aici, pe tărâmul încărcat de spiritualitate al Mănăstirii Văratic, la 1 an de la împlinirea unui vis: inaugurarea Centrului Cultural Spiritual Varatic.

        Înființarea unui lăcaș de cultură pentru păstrarea memoriei locurilor, unde generozitatea și iubirea de frumos să fie la ele acasă, a fost un vis al meu dintotdeauna. Din nefericire, ajunsesem a-l crede utopic, până când dl Dianu Sfrijan a îmbrățișat  acest vis, reușind să susțină financiar construirea acestui lăcaș intrat în patrimoniul comunității.

         Din dorința domnului Dianu Sfrijan de a onora și păstra vie memoria soției sale, Sheila, am conceput proiectul acestui așezământ cultural și cu generozitatea Maicii Starețe Stavrofora Iosefina Giosanu și a Consiliului Mănăstirii Varatic, ne-a fost oferit terenul pentru viitoarea construcție, pentru a fi amintire și mângâiere sufletului, astăzi și mâine, generațiilor viitoare, deopotrivă pentru a conserva bogăția trăirilor spirituale și culturale ale acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu.

          Domnul Dianu Sfrijan, spirit deschis și generos, a dorit și a ales să lase acestei zone, în România, o mărturie culturală a trecerii soției sale prin această lume.

         Privind astăzi înapoi, nu pot să nu-mi amintesc, cu emoție, cum în data de 28 martie 2016 Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ne-a acordat aviz favorabil începerii lucrărilor proiectului, nu pot să nu-mi amintesc de toate zbaterile noastre, împreună cu Maica Stareță Iosefina Giosanu, în toate fazele de proiectare, ridicare şi finalizare a acestui muzeu.

         În data de 4 iulie 2016 am început execuția construcției, care a avut ca termen de finalizare luna iulie a anului trecut. Ceea ce astăzi poartă numele Centrul Cultural Spiritual Varatic  este rodul unei munci titanice și asidue. Împreună cu soțul meu, Dorin Dospinescu, ne-am documentat, ținând cont de specificul zonei, atât pentru arhitectura clădirii, cât și pentru decorațiunile interioare. Ne-am dorit, împreună cu  Maica Stareța Iosefina Giosanu ca totul să fie perfect, indiferent de câtă muncă însemna asta, și… sperăm că am reușit.

         De acolo de sus, de printre stele, poate Dianu veghează asupra acestui „lăcaș de vrednică folosință creatoare” și cu siguranță este mândru de noi, cei pe care i-a „îndrituit în făptuirea acestui proiect”, lăsându-ne „ străjeri și martori peste timp pentru buna rânduială a cestei așezări”, pecetluind darul său „ca să nu fie clintit niciodată în veac” și să rămână „loc de meditație spirituală, spre bucuria credincioșilor care vor vizita mănăstirea și Centrul cultural.”             

        Fără falsă modestie și cu îngăduința celor care au vizitat și vor vizita așezământul, îmi place să cred că toată munca noastră este de cea mai înaltă calitate și se ridică la nivelul așteptărilor chiar și a celor mai severi critici din domeniu, fie că vorbim de proiectarea clădirii fie că vorbim de saloanele tematice, amenajările interioare sau de cărțile expuse în rafuri care ne creează o atmosferă literară amplă.

        Centrul Cultural Spiritual Varatic își propune ca obiectiv de căpătâi păstrarea valorilor culturale și spirituale ale neamului românesc și aici la Varatic, vorbind de fondul de carte al bibliotecii și cel prezentat în vitrinele Salonului literar, de obiecte vechi, specifice zonei, din Salonul Safta Brâncoveanu.

        De-a lungul timpului, în acest minunat „colț de rai românesc”, la Varatic, personalități ale culturii și spiritualității românești și-au purtat pașii și gândurile, găsind liniștea creatoare de care aveau nevoie. Mărturie ne stau operele sau însemnările celor care au creat aici și au lăsat literaturii și culturii rodul muncii lor.

         Centrului Cultural Spiritual Varatic, încercă, prin tot ceea ce întreprinde, să păstreze vie amintirea tuturor celor care au găsit aici la Varatic oaza de creație atât de necesară minților vizionare, sufletelor lor încărcate de bucuria creației și frumos.

2.

           Pentru fireasca istorie a locului, iată-ne astăzi 28 iulie 2018, alături de distinși invitați, cunoscători și cercetători ai fenomenului Eminescu, la o primă manifestare închinată geniului poeziei românești, care și-a plimbat pașii și gândurile și pe la Varatic, pentru a semnala lumii academice existența acestui lăcaș de cultură și înnobilarea lui pe harta culturală a țării, așa cum se cuvine poetului nostru național.

          Am găsit în dl. Victor Roncea un sprijin moral deosebit, pentru care îi mulțumesc din suflet, domnia sa facilitând prezența oaspeților noștri, care ne vor destăinui crâmpeie inedite din viața și opera Luceafărului poeziei românești.

            În numele Colegiului Director al Asociației Centrul Cultural Spiritual Varatic, au fost invitați IPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, profesorul Theodor Codreanu, profesorul Nicolae Georgescu, profesorul Dan Toma Dulciu,  scriitoarea Veronica Balaj, poetul Petruş Andrei, scriitorul Gheorghe Simon, publicistul Anton Fabian şi jurnalistul Victor Roncea, care au acceptat să devină membri de onoare ai Centrului Cultural Spiritual Varatic, întru binele culturii și activităților viitoare ale acestui așezământ de cultură și spiritualitate.

            Înainte de a începe conferința dedicată poetului Mihai Eminescu, s-au acordat Diploma de excelență și Medalia jubiliară membrilor onorifici. Distinșii invitați, prezenți la manifestarea de la Centrul Cultural Spiritual Varatic, sunt împătimiți eminescologi, trăiesc și simt eminescian.

În cadrul conferinței s-au prezentat lucrările:

,,Creştinismul eminescian” - Prof. dr. Theodor Codreanu:

 ,,Varatec, locul de naștere al basmului fantastic românesc” -  Prof. dr. Nae Georgescu

,,Mihai Eminescu Nevropatii atipice - Aspecte de patologie informațională” - Prof. dr. Dan Toma Dulciu

,,Eminescu la Timişoara” - Veronica Balaj

Evenimentul s-a încheiat cu lansarea de carte: ,, Maica Benedicta - Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga

Chipuri de lumină la mănăstirea Văratec - Convorbiri cu Fabian Anton"  și vizionarea  filmului documentar: Maica Benedicta - Dependența de Cer

        Despre Eminescu, Nicolae Iorga spunea: ,,Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.” Născut pe acest pământ românesc, rupt cu grijă din raiul lui Dumnezeu, poetul nostru nepereche a cultivat și evocat în opera sa iubirea, natura, geniul, moartea, dragostea de țară și perfecțiunea absolută a spațiului cosmic, căruia i-a oferit un univers aparte. Eminescu a asociat spațiului cosmic doar omul de geniu, despre care spunea: ,,Cugetătorii gândesc spiritul lumii. Ei nu pot fi văzuți și înțeleși decât de cei care pot să urce o clipă până la dânșii.”

           O personalitate complexă care n-a putut fi egalată, o valoare universală, Mihai Eminescu rămâne păstorul dragostei eterne și cetate a creației sublime.

            Poetul nostru nepereche, iubind natura ca nimeni altul, și-a purtat pașii și prin aceste minunate locuri. Iubirea şi natura au fost pentru Eminescu coordonate fundamentale ale creației sale, care i-au însufleţit genialitatea, l-au entuziasmat, l-au împlinit, i-au fost esențiale.

         Toată viața sa, poetul a aspirat la o iubire împlinită, proiectând pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste ideală, în care gesturile se împlinesc într-un ritual al înţelegerii şi al armoniei depline. George Călinescu spune că: ,,Eminescu are printre copaci câteva esenţe la care ţine în chip deosebit şi care înfăţişează, poate, pentru el însuşirile generale ale copacului.”      

         Poetul nepereche a avut un tei la fel de nepereche în parcul Copou din Iași, în preajma căruia își găsea inspirația într-un fel aparte, special. Teiul lui Eminescu este un tei argintiu, vechi de circa 250 de ani, numit și „copacul îndrăgostiților”. Și astăzi, la venerabila vârstă pe care o are, te întâmpină pe aleea parcului semeț, frumos, impunător și chiar dacă-i ghicești slăbiciunile nu poți să nu-l iubești, să-l admiri și să-i sorbi parfumul îmbătător din luna sa de glorie.

        Pentru Eminescu teiul a însemnat mireasma iubirii. Ne-am gândit să aducem și la Varatic această mireasmă a iubirii, plantând astăzi 28 iulie 2018, un tei argintiu, cu gândul și sufletul la poetul care a simțit românește până dincolo de moarte.

           Felicitări și mulțumirile noastre, distinșilor exegeți ai Luceafărului și publicului prezent la Centrul Cultural Spiritual Văratic!