ÎN BRAȚELE DIAVOLULUI

George Anca – Puși Dinulescu – Ioan Ciofu – Folclor – Emilia Angelescu – Ștefania Oproescu

GEORGE  ANCA

                        o oră şi intrăm în cursă transoceanică pe urmele păcat că nu ale lui Aron Cotruş cred pe mare tras veneticilor

                                                ori Mircea Eliade zburând la Paris să-şi citească proza la cenaclu orele cu gândul la auditor ca la o judecată de apoi

                                                            de-o fi sănătoasă Eugenia Uşeriu poate dăm şi de Gicu-n Detroit fata n-are timp să-i sune juma de oră între avioane

                                                                        fata o lungea încă două oraşe n-o mai întreabă chiar segmente de aventură pe riscul ei al nimănui altcuiva

                                                                                    cât să ne amuzăm şi de recunoaşterea figurii contra ţării dreptatea maratonistei Lidia Şimon şi noi ne lăsăm din greu pe ţară

                                                                                                cu inima sensibilă să nu ne lase la numele ei să vibreze coronarian mai discutasem vane muzici vezi formol

                                                                                                ai spune supunerea atenţiei şi pe schimbarea porţii E6 pe 17 faţă de Bucureşti ori că la derută de se deranjase faxul bibliotecii la invitaţia Chişinăului

                                                                                    om mai afla al câtelea Sorin de spui să mă faci adjunctul tău dacă mai ajungi nu mă mai interesează fiţi voi orice

                                                                        asta să fi fost spre plângerea candidatei că Luceafărul e prea lung dacă nu mai şi respira în stanţe nici nu mai meştereai miormoşa

                                                            vezi aici primele prezentări din august ce programe or fi şi acolo ce discriminări nu de la Tom ori de la părinţii lui sic

                                                abia calmezi entuziasmul retrovers scăpătăm apărare mobilaţională cum nu ne cârdăşim cârpelor din căptuşeala capiştii zbatişti

                                    dacă scurtează Panamaribo surinamezii iar se roagă muzică

                        dacă lungesc împărtăşirea strigărilor please contact airport inf desk

            împărţeala depatrupedă mâinile deîmpăiate

            şi la anu’ George Riedel travelling to Seattle please nu eu

                        nu m-ai opri cu bătrâneţea risipind Bologna de Turin

                                    ce votre attention m-au înnebunit asta şi eu

                                                îmi alambicam combustia mai peleic în patru Medeea

                                    zi-mi brevitatea cui şi nu a vieţii-n cui

                        Nicolici to Minneapolis tot cântându-vă cheotoarea

            nici jignirea de-a semeniştea neamericanilor

            nici tu când te întorci acasă nu eşti băgat în seamă de puşcă

                        abia acum parcă am pleca din necunoscut în necunoscut

                                    fusesem în Boston şi Richmond comunist prefaţator Poe pe internet

                                                dură pe drept şi mie-mi păruse o moralizare sictir

                                                            pe de altă parte primordialităţi în terror horror tot passanger sick

                                                                        şase ore diferenţa de fus de aici ajungem la Bost şi Ams opt ore

                                                            din Accra ghanezul poster pe virtual vine prima oară văzuse invitaţia câta mai aripa nu vezi finalul

                                                38 x 9 cam atâţia suntem îţi spun eu imediat nu scrie definitiv chestia asta

                                    suntem iar pentru opt ore sus am fost în contra luminii când ai făcut poza

                        7 ore 23 m 6 DC10 aproape 300 popor mai mic plânge fata mică nelăsată-n patru labe

            Detroit  şi Minneapolis centrele deals de mirare-ţi în Peoria

                        mai scrise altfel simply oboseală a la fata şi studiezi aroporturi

                                    cât de mişto e reclama asta la căşti fata n-are faţă de altă religie

                                                i se făcuse rău unui chelios s-a ridicat şi şi-a rămas în picioare

                                                            mai facem înapoi ca racul am plecat cu întârziere de 17 min

                                                                        scrie şi tu acolo 56 porţi la fiecare literă oricum a fost D56 dacă zici

                                                                                    scrie SAS c-0 să aflu eu ce e acum suntem în poziţia de start

                                                                        când căzuse nenea nimeni nu mişcase oarecum doi tineri din security

                                                            nu ne mai încântăm de picioare libere cu negruşca

                                                exit în loc de invitaţie 5555 km Ams Bost dist to dest

                                    probleme de comunicare tot harta în toate părţile

                        e serios dacă vai ce porcărie unul să întrebe cu greutate graşi

            ne dă jos eu n-aş dramatiza se ajunge până la urmă

            că mergând ei aşa pierzi în Detroit Chicago n-au decât să întârzie şi ăia

                        valoroso American made ţări pricopsite fără comunism doar ai lor

                                    ce ne-o fi aşteptând iar pe noi dintre atâtea copite căpiate

                                                cap de adormire trompetă nedirijată pe jazz jat

                                                            mai trimb iaurtul te doare stomacul de întârziere

                                                                        cu motoarele-n maţe un ţipaş şi la business

                                                                                    pe ochelari papuci video nu te răsculaşi îmi place cum vorbeşte

                                                                        omul ăsta nu e zburătoare neagră nici cioară nu mai zic

                                                            însoţitoarele ştiu ceva cu ochii închişi a noastră se face că citeşte ziarul

PUȘI  DINULESCU

Între limbi
De câteva zile, lumea din România a înnebunit! Toată lumea discută despre muie!
Este un cuvânt care provine din limba ţigănească, unde înseamnă „gură“.

La întâlnirea, însă, dintre limbile română şi ţigănească, s-a ajuns să însemne pur şi simplu „sex oral“.

...

Iar îndemnul „Muie!“ nu înseamnă „Taci din gură!“, ci invitarea unui interlocutor de a îngenunchea şi de a suge sexul celui care face invitaţia până la izbăvitorul orgasm.

Nu ştiu, totuşi, de ce asta e socotită o umilire a celui căruia te adresezi cu invitaţia respectivă. Din contră, mie mi se pare că este chiar asigurarea de acordare a maximei încrederi, fiindcă oferirea uneia din cele mai preţioase părţi ale corpului
nostru unei guri, care mai are şi dinţi, este uneori riscantă.

Aşa că sloganul ăsta, „Muie PSD!“, care face acum furori, după o analiză mai atentă, nu cred că trebuie socotit un afront pentru partidul aflat la putere, ci mai degrabă ceva drăgăstos şi o dovadă de încredere, chiar dacă invitaţia este doar simbolică! 

Teroriştii şi loviluţia

Teoria că teroriştii n-au existat în sfârşitul acela de neuitat al lui decembrie 1989 mi se pare că am auzit-o prima oară de la Şerban Săndulescu, senatorul ţărănist, care a condus a doua comisie parlamentară de cercetare a evenimentelor Revoluţiei, prima fiind cea a lui Nicolaescu, după toarte probabilităţile, o ştergere rapidă a urmelor încă proaspete.
Păi, cum să nu fi existat teroriştii? Cele o mie şi ceva de persoane căzute sub gloanţe după 22 decembrie, contrar tutror aparenţelor, nu s-au sinucis! Iar că ar fi căzut pradă prostiei unor soldaţi neinstruiţi suficient şi care-au tras, aşa, în dorul lelii şi la mişto, nu pare nici asta plauzibil! E basmul cu cocoşul roşu...
Problema e, însă, ai cui au fost ei, aceşti criminali? Poezioara populară „ Cine-a tras în noi,/ După Douăzeci şi doi? “ se-ntreabă şi ea, destul de insidios, tot acelaşi lucru!

Să fi fost, cumva, oamenii lui Ceauşescu, aşa cum a vrut să ne facă să credem puterea nou instalată?

Teoria că oamenii lui Ceauşescu trăgeau le-a folosit şi ca să justifice lichidarea în grabă şi fără un proces serios a fostuluil dictator.

Dar dacă ar fi arestat măcar un singur terorist, hai, să zicem că am fi putut crede basmul ăsta. Deşi din greşeală au fost arestaţi nişte câţiva, dar i-au eliberat imediat, fără multe explicaţii…

Nu mai spun că teroriştii ăştia n-au tras în aşa-zişii emanaţi, deşi ei s-au expus cu dărnicie văzului lumii şi ca ţinte ideale pentru nişte terorişti aflaţi în slujba adversarilor.

Dar adversarul era populaţia şi pătura de revoluţionari de la baricade, care-şi dăduse, cu o generozitate şi o credinţă de martir obolul de curaj şi de sânge.

Singura concluzie posibilă este că teroriştii ăştia nu erau împotriva emanaţilor, ci exact invers, de partea lor, adică.

Atenţie! Am zis că „de partea lor “, nu că ar fi fost „ai lor“! Pentru că nu aveau cum să-i recruteze aşa repede şi să-i mai şi înarmeze şi organizeze!

Aşa că nu se poate ca aceşti terorişti să nu fi existat cu organizarea lor cu tot încă de dinainte de revoluţie. Iar sarcina lor n-a putut fi decât tocmai aceea de forţă diversionistă în caz de revoltă a populaţiei. Au fost deci creaţi pentru a-l apăra pe Ceauşescu, nu pe tata mare!

Însă nişte câini periculoşi, ca ăştia, nu puteau fi ţinuţi decât în zgardă şi trebuiau asmuţiţi numai de stăpânii lor direcţi, care-i ţineau la pripon, până când le-o veni rândul să-şi facă meseria!

Vreţi poate să zic eu cine erau şefii lor direcţi? Hai, dom’le! Nu vreţi să vă dau chiar mură-n gură?
Iar cât despre lovitura de stat, ea se dă între cei de la putere, se ştie asta prea bine. Poporul nu poate da o lovitură de stat, deşi, hai, să recunoaştem, pe 22 decembrie au contat foarte mult şi securitatea şi armata, care l-au trădat pe Ceauşescu, aparent încrucişându-şi braţele. Iar Partidul stătea să vadă ce iese din chestia asta!

Se tot bate monedă şi cu aşa-zişii turişti sovietici, care ar fi umplut România, ca să-l răstoarne pe dictatorul nostru iubit. Aşa o fi fost, dar, m-am mai întrebat şi eu: ce interes formidabil aveau sovieticii ca să-l debarce pe Nea Nicu? Eu cred că a contat şi dezgustul şi sentimentul de scârbă cu care-ţi ucizi gândacii, care-ţi maculează bucătăria şi, mă rog, uneori chiar toată proprietatea. Pentru că, se ştie: un singur gândac netroznit la timp poate umple casa de gândaci!

Iar Gorbaciov cred că nu concepea un URSS fără sistemul de sateliţi, pe care-l moştenise, pentru că un soare fără sateliţi e ca o căţea fără căţei.

Mai erau desigur pe fază şi sârbii, dar mai ales ungurii, pentru care Banatul şi Transilvania sunt nişte delicatese de care le lasă gura apă!

Americanii, care nu prea sunt buni la geografie, cred că l-au lăsat pe Mihail Sergheevici să-şi spele rufele în familie, când s-au întâlnit, acolo-n Malta şi-au vorbit de una şi de alta!

Dar la noi, pe 22 decembrie, ce-o fi fost? Mie mi s-a părut a fi insurecţia unor oameni neînarmaţi, care l-au alungat pe dictator, o insurecţie neorganizată, fără un conducăor şi fără un plan de acţiune.

Cu o zi îninte în Bucureşţti şi cu câteva zile înainte la Timişţoara, masele de oameni îşi plătiseră tributul de sânge. Un sacrificiu generos a unor oameni azi aproape uitaţi. Martirii revoluţiei n-au dat, din câte ştiu eu, măcar numele lor unor străzi, cu excepţia absolut idioată a uneia din străzile principale din centrul Bucureştilor şi a unui liceu din Timişoara. E vorba de Jean Louis Calderon, un cameraman trimis de televiziunea franceză „La Cinq“, pentru a-şi face meseria, a transmite, deci, evenimentele din România. Chiar dacă el şi-a pierdut viaţa aici, în noaptea de 22 spre 23 decembrie, el nu este un erou al României, ci al postului de televiziune „La Cinq“-
.
Putea muri tot aşa de bine în nu ştiu care Ciad, Sudan sau Yemen!

Dar nimic nu e întâmplător! Un şmecher, pe care l-am cunoscut, profitând de iureşul de atunci, a fătat la repezeală o asociaţie de prietenie româno-franceză, din care a profitat cu talent, ieşindu-i din asta mai multe călătorii pe damoaca şi alte chestii, în schimb reuşind să păcălească şi nişte oficialităţi de conjunctură de la noi cu această golănie!

Aşa cum după mari bătălii, apar pe câmpul de luptă hienele umane, care fură tot ce pot de la soldaţii morţi, aşa şi revoluţiile îşi au profitorii lor, care ştiu să stea la pândă şi să-şi aştepte momentul lor propice de infractori, în timp ce alţii, cu pieptul dezgolit în faţa mitralierelor, le fac din trupurile lor moviliţe, pe care ei se saltă, ca să apuce de dârlogi caii puterii sau să devore ca viermii pe proştii, care s-au sacrificat şi care acum nu mai contează, contează doar ei, emanaţii, proţăpiţi la tribune ca popândăii şi culegând aplauzele proştilor şi ale inconştienţilor!

După care au început tot felul de diversiuni, începând cu cea a teroriştilor, care a dus la genocid şi până la găinăriile unui Tică Brateş sau ale altor răspândaci, de la Televiziune mai ales, dar şi din presa scrisă şi chiar din cărţi şi studii, care se vroiau şi se vor încă nemaipomenit de serioase…

Iar a miştocări foarte ieftin cu acest termen murdar de „loviluţie“ înseamnă, de fapt, a nu recunoaşte revoluţia şi cu martirii ei, ale cărei roade au fost acaparate de un grup infracţional criminal, care şi-a insuşit meritele şi sacrificiul unor eroi anonimi!

Din cercetarea mea, totuşi, cea mai tulburătoare consecinţă pare a fi aceea că teroriştii criminali de la Revioluţie nu au fost sub comanda lui Iliescu, ci a altor forţe, care l-au sprijinit şi l-au crescut din timp pentru rolul pe care i l-au destinat!

Păi, mi se pare că ăsta e statul paralel, care s-a creat în tenebre încă de-atunci, de nişte tipi obişnuiţi să lucreze în tenebre, pentru a dubla şi a controla astfel statul oficial! Ce zici de asta, domnule Dragnea? Nu-i amuzant?

Ca să vezi, unde dai şi unde crapă!  entru care Banatul şi Transilvania sunt nişte delicatese de care le lasă gura apă!

Americanii, care nu prea sunt buni la geografie, cred că l-au lăsat pe Mihail Sergheevici să-şi spele rufele în familie, când s-au întâlnit, acolo-n Malta şi-au vorbit de una şi de alta!

Dar la noi, pe 22 decembrie, ce-o fi fost? Mie mi s-a părut a fi insurecţia unor oameni neînarmaţi, care l-au alungat pe dictator, o insurecţie neorganizată, fără un conducăor şi fără un plan de acţiune.

Cu o zi îninte în Bucureşţti şi cu câteva zile înainte la Timişţoara, masele de oameni îşi plătiseră tributul de sânge. Un sacrificiu generos a unor oameni azi aproape uitaţi. Martirii revoluţiei n-au dat, din câte ştiu eu, măcar numele lor unor străzi, cu excepţia absolut idioată a uneia din străzile principale din centrul Bucureştilor şi a unui liceu din Timişoara. E vorba de Jean Louis Calderon, un cameraman trimis de televiziunea franceză „La Cinq“, pentru a-şi face meseria, a transmite, deci, evenimentele din România. Chiar dacă el şi-a pierdut viaţa aici, în noaptea de 22 spre 23 decembrie, el nu este un erou al României, ci al postului de televiziune „La Cinq“-
.
Putea muri tot aşa de bine în nu ştiu care Ciad, Sudan sau Yemen!

Dar nimic nu e întâmplător! Un şmecher, pe care l-am cunoscut, profitând de iureşul de atunci, a fătat la repezeală o asociaţie de prietenie româno-franceză, din care a profitat cu talent, ieşindu-i din asta mai multe călătorii pe damoaca şi alte chestii, în schimb reuşind să păcălească şi nişte oficialităţi de conjunctură de la noi cu această golănie!

Aşa cum după mari bătălii, apar pe câmpul de luptă hienele umane, care fură tot ce pot de la soldaţii morţi, aşa şi revoluţiile îşi au profitorii lor, care ştiu să stea la pândă şi să-şi aştepte momentul lor propice de infractori, în timp ce alţii, cu pieptul dezgolit în faţa mitralierelor, le fac din trupurile lor moviliţe, pe care ei se saltă, ca să apuce de dârlogi caii puterii sau să devore ca viermii pe proştii, care s-au sacrificat şi care acum nu mai contează, contează doar ei, emanaţii, proţăpiţi la tribune ca popândăii şi culegând aplauzele proştilor şi ale inconştienţilor!

După care au început tot felul de diversiuni, începând cu cea a teroriştilor, care a dus la genocid şi până la găinăriile unui Tică Brateş sau ale altor răspândaci, de la Televiziune mai ales, dar şi din presa scrisă şi chiar din cărţi şi studii, care se vroiau şi se vor încă nemaipomenit de serioase…

Iar a miştocări foarte ieftin cu acest termen murdar de „loviluţie“ înseamnă, de fapt, a nu recunoaşte revoluţia şi cu martirii ei, ale cărei roade au fost acaparate de un grup infracţional criminal, care şi-a insuşit meritele şi sacrificiul unor eroi anonimi!

Din cercetarea mea, totuşi, cea mai tulburătoare consecinţă pare a fi aceea că teroriştii criminali de la Revioluţie nu au fost sub comanda lui Iliescu, ci a altor forţe, care l-au sprijinit şi l-au crescut din timp pentru rolul pe care i l-au destinat!

Păi, mi se pare că ăsta e statul paralel, care s-a creat în tenebre încă de-atunci, de nişte tipi obişnuiţi să lucreze în tenebre, pentru a dubla şi a controla astfel statul oficial! Ce zici de asta, domnule Dragnea? Nu-i amuzant?

Ca să vezi, unde dai şi unde crapă!

IOAN  CIOFU

"Mersul înapoi "al Racului este de fapt "o stare pe loc".

Retragerea în adânc, în Casa Sa, un timp variabil, de la caz la caz, dar, întotdeauna, de o apreciabilă durată, pentru a începe Construcţia în "stil răcesc", adică desăvârşit.

Ghinionul său este că Lumea de afara nu-l aşteaptă.

Dacă are însă inspiraţia să consulte din când în când acea Lume, după îndelungata absenţă va oferi o lucrare invidiată şi râvnită până şi de zei, lăsând în urmă realitatea, lucrare care te va copleşi şi căreia nu-i poţi alătura decât admiraţia mută şi "reproşul" că este perfectă.

În felul acesta, Racul dovedeşte că "mersul înapoi" nu este decât coada Scorpionului, pe care El nu o are.

A cere Racului să ofere mai des astfel de exemple, înseamnă a-i spune să-şi amintească că este un om pe pământ, lipsind astfel măreţia cerească în care se înscrie de avântul Omului spre îndumnezeire.

Mitica logodnă perpetuă a Racului cu Cerul - mister de nepătruns şi de necercetat.

P.S. Luaţi cântarul potrivit pentru măsură, ca să nu daţi Racului motiv şi temei pentru îngâmfare. Racii sunt lăudăroşi.

FOLCLOR

  Marele Bulă a fost inlocuit

1. Viorica Dăncilă intră într-o farmacie şi întreabă:
- Aveţi ochelari?
- Pentru soare?
- Nu, nu, pentru mine!

2. De ce se uită Viorica Dăncilă la un film porno până la sfârşit?
- Ca să vadă dacă se căsătoresc.

3. Viorica Dăncilă împreună cu prietena ei blondă merg pe stradă, iar prietena exclamă:
- Uită-te la câinele ăla cu un ochi!
Viorica Dăncilă îşi acoperă un ochi şi zice:
- Unde?

4. Ce face Viorica Dăncilă cu două jumătăţi de foi A4?
- Puzzle.

5. Viorica Dăncilă și prietena ei blondă stau de vorbă:
- Luna viitoare plec la Veneţia.
- Păi, la ce mai mergi că doar ai fost şi anul trecut?
- Anul trecut aveau străzile inundate.

6. Viorica Dăncilă și prietena ei blondă discută:
- Ieri am fost atacată de un maniac…
- Sexual?
- Nu prea!

7. Viorica Dăncilă intră în aprozar:
- Bună ziua, aş dori nişte cartofi.
- De cât? întreabă vânzătoarea.
- Decât cartofi!

8. Viorica Dăncilă urcă scările:
- Acesta este etajul trei?
- Nu. Patru!
- Şi unde este etajul trei?

9. Ce vezi cînd te uiţi în ochii Vioricăi Dăncilă?
- Ceafa.

10. De ce se uită Viorica Dăncilă cu ochii închişi în oglindă?
- Ca să vadă cum arată când doarme

11. Cum se numeşte Viorica Dăncilă fardată?
- Pictură naivă.

12. Cum o numeşti pe Viorica Dăncilă vopsită brunet?
- Inteligenţă artificială.
..................

Veorica  intră agitata şi transpirata toata în birou la Dragnea. Deschide uşa ca o vijelie, de nici n-apucă Daddy să stingă ţigara, şi se prăvăleşte într-un fotoliu.
– Liviule, ăştia râde de mine că am faţă de pavian. Dragnea suflă fumul afară, surâde ghiduş şi-i face cu ochiul:
– Ce-i drept, cam ai.
– Hai,  nu începe şi tu.
– Ho, fa, că glumeam. Râd de tine pentru că eşti fraiera, de-aia râd. Şi nu faci nimic.
Lu’ Veorica îi pică faţa:
– Păi şi ce să fac?
Dragnea se ridică de la birou şi-o mângâie uşor pe cap:
– Mă, Veorico, îl suni tu frumuşel pe fraieru’ ăla de la Finanţe şi-i spui să anunţe că se naţionalizează pilonul doi de pensii, că se introduce impozit pe cifra de afaceri si-l suni si pe Ciordache să anunte  că reduce democratia.
– Ăăă… şi ce legătură are cu faţa mea?
– Tu eşti proastã de tot? Fă ce spun şi nu mai comenta atât! Două zile mai târziu: Telefonul roşu de pe biroul lui Veorica sună scurt de două ori. Veorica:
– Da, Liviule…
– Ei, cum e, mai râde cineva?

PSD va organiza un miting sub sloganul "Liviu și analfabeta/ Cucerește și planeta!"

Alte sllogane: "Când Veorica apare, logica dispare!", "Veoricooo, te iubim, că ca tine nu găsim!", "Noi vorbim, nu gândim! ", "20-20, Veorico nu mai pleci?"

EMILIAN  ANGELESCU

Imbecilul perfect

Când ţi se aliniază astrele şi te trezeşti că tot, dar tot Universul lucrează împotriva ta, nu îţi rămâne decât să ridici din umeri şi să accepţi „furtuna perfecta“ împotriva căreia nu mai ai nimic de făcut. Nouă, destinul ne-a dat ceva diferit. Ne-a oferit pe tavă, din generozitatea lui Liviu, „imbecilul perfect“. Viktor Orban, chiar iliberalul de la vest, vine la Tuşnad şi ne roagă să înţelegem că pentru maghiari Centenarul României Mari nu poate fi un moment de sărbătoare. Ba, mai mult, ne mai spune şi că România modernă nu ştie ce să facă de 100 de ani cu milionul de maghiari cuprinşi între graniţele sale. După ce ne liniştim, ne ventilăm, luăm ceva de calmare, haideţi să stăm puţin şi să ne gândim. Dacă te uiţi la ambele declaraţii, îţi dai seama că nici noi nu avem ce sărbători şi, pe lângă faptul că nu ştim ce să facem cu maghiarii din România, noi nu ştim ce să facem cu românii din România.
Suntem cea mai săracă ţară din Europa. Suntem cea mai coruptă ţară din Europa. Avem cea mai mare migraţie din Europa. Avem cel mai prost sistem de sănătate, la fiecare criză trebuie să trimitem cazurile grave în altă parte. Avem educaţia la pământ, copiii fug să studieze oriunde altundeva, în timp ce semianalfabeţii plagiază doctorate ca să le crească salariile. Infrastructură nu avem. Ce ar fi de sărbătorit? Unde este emoţia Centenarului? Cu ce ai putea să te bucuri şi să te mândreşti? Şi, ca să îi răspundem domnului Orban, nu ştim ce să facem cu maghiarii, dar sigur noi vrem să o ştergem cu toţii de aici.
Şi, colac peste pupăză, prin mărinimia domnului Liviu, apărătorul a tot ce e drept pe pământ, cel care luptă cu sistemul şi cu statul paralel, omul care ia condamnări după condamnări de dragul nostru, ei bine, de la naşul mare am primit-o pe Viorica. Este inutil să mai spunem ceva despre ea, ştim cu toţii că este o incompetentă şi o marionetă. Faptul că nu uită să respire este unul dintre miracolele naturii în care se dovedeşte că poţi să continui să exişti, fără mari riscuri, în orice condiţii.
Cum ar veni, am atins limita. Mai jos de atât nu se poate, oricât de pesimişti am fi. Pentru că nu mai poţi argumenta, nu mai ai ce să spui, nici jigniri nu mai există. Am atins punctul cel mai de jos. Şi din acest motiv înţeleg de ce lumea a apelat la exprimări de genul „Muie PSD“. Pentru că realmente nu mai e nimic de zis. PSD e un partid care şi-a bătut joc în ultimul hal de România şi nu mai e loc de discuţii. E un partid de colaboraţionişti. Unii dintre ei, prea temători să fure sau care fură atât de puţin încât nu contează, stau acum să argumenteze de ce nu e chiar aşa de rău cu Viorica. Ei, bine, asta se cheamă colaboraţionism.
Pentru pudibonzii care roşesc la auzul sintagmei „Muie PSD“, să facem nişte precizări:
Se practică şi la case mai mari. Sunt pline talk show-urile americane de sintagma „fuck you“. Sigur că ea ne sună mai elegantă decât e şi nici Irina Margareta Nistor nu o mai traduce cu „du-te naibii“.
Să nu uităm că senatorul PSD Liviu Brăiloiu i-a spus senatoarei USR Florina Presadă: „Prinţeso, sugi p***“. În plenul senatului. Aţi văzut vreun parlamentar PSD care să demisioneze sau să se disocieze? Nu există aşa ceva!
Să strigi aşa ceva nu mai e o chestiune de lipsă de bun-simţ. Bunul-simţ a murit în România când un condamnat penal s-a aşezat, împreună cu alţii de teapa lui, în fruntea statului, ca să schimbe legile astfel încât să scape de puşcărie şi să poată fura statul român până la ultimul leu. Comparaţi situaţia aceasta cu „Muie PSD“ şi, dacă încă vă simţiţi ofuscaţi de înjurătură, atunci vă meritaţi soarta.
Şi, ca să terminăm cu Viorica, ea este ruşinea noastră totală. Este ce o să lăsăm în istorie. La 100 de ani de la Marea Unire, noi am avut-o prim-ministru pe Viorica. Şi nu e tot, la naiba, o să preluam şi Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene cu dansuri populare, căluşari şi coafuri din anii ‘70.
Imbecilul perfect sunt eu. Că altfel nu aş putea să trăiesc aici şi încă să sper. Nu ai cum sa trăieşti printre oameni care cred că, dacă vezi greşelile Vioricăi Dăncilă, îi ataci pe ei şi că faci asta pentru că eşti plătit de forţe oculte. E clar că imbecilul perfect sunt eu.

Când ţi se aliniază astrele şi te trezeşti că tot, dar tot Universul lucrează împotriva ta, nu îţi rămâne decât să ridici din umeri şi să accepţi „furtuna perfecta“ împotriva căreia nu mai ai nimic de făcut. Nouă, destinul ne-a dat ceva diferit. Ne-a oferit pe tavă, din generozitatea lui Liviu, „imbecilul perfect“. Viktor Orban, chiar iliberalul de la vest, vine la Tuşnad şi ne roagă să înţelegem că pentru maghiari Centenarul României Mari nu poate fi un moment de sărbătoare. Ba, mai mult, ne mai spune şi că România modernă nu ştie ce să facă de 100 de ani cu milionul de maghiari cuprinşi între graniţele sale. După ce ne liniştim, ne ventilăm, luăm ceva de calmare, haideţi să stăm puţin şi să ne gândim. Dacă te uiţi la ambele declaraţii, îţi dai seama că nici noi nu avem ce sărbători şi, pe lângă faptul că nu ştim ce să facem cu maghiarii din România, noi nu ştim ce să facem cu românii din România.
Suntem cea mai săracă ţară din Europa. Suntem cea mai coruptă ţară din Europa. Avem cea mai mare migraţie din Europa. Avem cel mai prost sistem de sănătate, la fiecare criză trebuie să trimitem cazurile grave în altă parte. Avem educaţia la pământ, copiii fug să studieze oriunde altundeva, în timp ce semianalfabeţii plagiază doctorate ca să le crească salariile. Infrastructură nu avem. Ce ar fi de sărbătorit? Unde este emoţia Centenarului? Cu ce ai putea să te bucuri şi să te mândreşti? Şi, ca să îi răspundem domnului Orban, nu ştim ce să facem cu maghiarii, dar sigur noi vrem să o ştergem cu toţii de aici.
Şi, colac peste pupăză, prin mărinimia domnului Liviu, apărătorul a tot ce e drept pe pământ, cel care luptă cu sistemul şi cu statul paralel, omul care ia condamnări după condamnări de dragul nostru, ei bine, de la naşul mare am primit-o pe Viorica. Este inutil să mai spunem ceva despre ea, ştim cu toţii că este o incompetentă şi o marionetă. Faptul că nu uită să respire este unul dintre miracolele naturii în care se dovedeşte că poţi să continui să exişti, fără mari riscuri, în orice condiţii.
Cum ar veni, am atins limita. Mai jos de atât nu se poate, oricât de pesimişti am fi. Pentru că nu mai poţi argumenta, nu mai ai ce să spui, nici jigniri nu mai există. Am atins punctul cel mai de jos. Şi din acest motiv înţeleg de ce lumea a apelat la exprimări de genul „Muie PSD“. Pentru că realmente nu mai e nimic de zis. PSD e un partid care şi-a bătut joc în ultimul hal de România şi nu mai e loc de discuţii. E un partid de colaboraţionişti. Unii dintre ei, prea temători să fure sau care fură atât de puţin încât nu contează, stau acum să argumenteze de ce nu e chiar aşa de rău cu Viorica. Ei, bine, asta se cheamă colaboraţionism.
Pentru pudibonzii care roşesc la auzul sintagmei „Muie PSD“, să facem nişte precizări:
Se practică şi la case mai mari. Sunt pline talk show-urile americane de sintagma „fuck you“. Sigur că ea ne sună mai elegantă decât e şi nici Irina Margareta Nistor nu o mai traduce cu „du-te naibii“.
Să nu uităm că senatorul PSD Liviu Brăiloiu i-a spus senatoarei USR Florina Presadă: „Prinţeso, sugi p***“. În plenul senatului. Aţi văzut vreun parlamentar PSD care să demisioneze sau să se disocieze? Nu există aşa ceva!
Să strigi aşa ceva nu mai e o chestiune de lipsă de bun-simţ. Bunul-simţ a murit în România când un condamnat penal s-a aşezat, împreună cu alţii de teapa lui, în fruntea statului, ca să schimbe legile astfel încât să scape de puşcărie şi să poată fura statul român până la ultimul leu. Comparaţi situaţia aceasta cu „Muie PSD“ şi, dacă încă vă simţiţi ofuscaţi de înjurătură, atunci vă meritaţi soarta.
Şi, ca să terminăm cu Viorica, ea este ruşinea noastră totală. Este ce o să lăsăm în istorie. La 100 de ani de la Marea Unire, noi am avut-o prim-ministru pe Viorica. Şi nu e tot, la naiba, o să preluam şi Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene cu dansuri populare, căluşari şi coafuri din anii ‘70.
Imbecilul perfect sunt eu. Că altfel nu aş putea să trăiesc aici şi încă să sper. Nu ai cum sa trăieşti printre oameni care cred că, dacă vezi greşelile Vioricăi Dăncilă, îi ataci pe ei şi că faci asta pentru că eşti plătit de forţe oculte. E clar că imbecilul perfect sunt eu.

Ştefania OPROESCU

ÎN BRAȚELE DIAVOLULUI

Când m-am întors de pe  o parte pe alta era încă întuneric. De teamă să nu mă trezesc de-a binelea am închis repede ochii la loc şi am tras o pernă peste urechea descoperită, de parcă pe acolo urmau să pătrundă tăriile trezirii. Respiram greu, pe-o singură nară şi aceea iritată de-o sâcâitoare şi prelungită alergie care-mi zdruncinau dimineţile cu salve de strănuturi. De n-ar începe încă, aproape  mă rugam repetând, de n-ar începe încă. Vroiam să  mă trezesc din uimirile somnului şi să bea cafeaua fierbinte şi aromată a dimineţilor bune.

Somnul pâlpâia, gata să se stingă şi atunci m-i s-a năzărit că jumătate de pat miroase a vanilie iar cealaltă jumătate a boală. Brusc, retezată parcă dintr-o singură lovitură, senzaţia unei pierderi a căzut în mijlocul respiraţiei, apoi s-a înălţat ca un jet fierbinte până la baierele gâtului, coborând şi urcând, fântâna arteziană, în ritmul pulsului.  Pe viziunea asta, mirosul de boală vine în refluxuri. Aşadar se întâmplă. Tiptil, pe tăcute.  Clipele sunt mai lungi şi pulsul mai rar. Nici frica nu mai e fragedă ca altădată şi se întinde ca aluatul dospit în care se scufundă trupul mai rece azi decât ieri. Oboseala îl face greu, dar nu-i oboseala dulce a rostului.

Mă întorc din nou pe partea somnului, acolo unde miroase a vanilie. Un glob trans-parent se deplasează haotic prin dimensiunea cunoaşterii şi în el se aprind imagini când loveşte marginile care-i susţin refugiul.

Pe partea de vanilie globul dogoreşte până la arsură doar la explozia artificiilor memoriei. Un crepuscul în munţi sub cer violet de octombrie, frunziş de pădure spălat de ploi în rafale, aşternuturi de frunze galbene strivite sub paşi, petunii în dimineţi de vară, lanuri de grâu cosit în nopţi fierbinţi, plânsul unui copil într-un tren de noapte, peste geamul deschis ca o oglindă de lună…

Şi este sâmbătă, atunci când se retează săptămâna la capăt pentru odihnă şi în fisura acestui timp, într-o disperare a cumpănirii văd cruzimea jumătăţilor  încă agăţate una de alta într-o jalnică încercare de a justifica aşteptarea. Trunchiul copacului căzut pe o parte încă pulsându-şi seva. Şi nu frica era cea care prohodea această viziune ci inevitabila laşitate a acceptării..

În această sâmbătă clipele sunt mai lungi, pulsul mai rar, ca o adiere din frig. La uşa alinării văd armate întregi de umbre mărşăluind încolonate prin dimineţi reci şi singuratice, prin după amiezi prăfuite, încolonări ca-ntr-o hipnoză colectivă. Zgomotele străzii sunt depărtate şi străine. Pe partea de pat care miroase încă a vanilie, bâjbâi cu gândul după înţelepciunea îndurării. Trupul se desprinde molatic din drojdia fricii şi umblă.

Merg.. De când? Merg. Așa m-i s-a spus: Treci câmpia., urci muntele, vezi că are mai multe piscuri, mereu ai să crezi că-i ultimul, dar nu….Și apoi pădurea, cu pericolele ei. Calea ai s-o găsești singură. Atunci ai să știi. Trebuie să ajungi acolo, la capătul drumului. Și să n-ai teamă. Ușa stă mereu deschisă. Apoi….

Trec peste câmpie, drum lung, primăvara și vara. Iarba, mătase, îmi mângâie picioarele. Miros de fân cosit și fragi sălbatici. M-ș opri să-i culeg cu buzele, direct din tulpini. N-am vreme de capcane dulci. Mă lepăd de taine, mă lepăd de basme și de eroi împăiați. Trec lacom prin zi ca să nu se întunece timpul mai devreme de asfințit. Muntele mă întâmpină cu ploi reci și vânt subțire de toamnă. Mi se încarcă tălpile  de noroiul miilor de ani, călcat în picioare de animale flămânde. Urc iar și iar. Nici aici. Nici dincolo.  Era întocmai cum mi s-a spus. Pădurea vine cu vifor rostogolit printre crengi plesnite de ger. Aproape s-a făcut întuneric. Merg aplecat, tăind vântul. Trebuie să fiu pe-aproape de-acum. Razele de lună se strecoară anevoie, unduindu-și umbrele în copaci. Merg ostenind. Alunec. Aici? E cald. E lumină. E bine. Dar e și-un dor mistuitor de viață neîmplinită.

Iau o pauză, cât să-mi odihnesc gândul Doar o adormire să păstrez distanță de starea de veghe. Coarda arcului ținut prea mult timp sub tensiune a cedat, împreună cu toate împletiturile de siguranță, pleznindu-mi realitatea mirării. Curbura arcului prea mult întins nu se mai mulează peste imaginea de dedesubt. Miezul a pierdut pasul cu forma Felii de simțire extirpate în numele echilibrului mi-au subțiat energiile până la pericolul destrămării. Echilibrul, vai! Și seismul continuă să facă valuri la adâncimi din ce în ce mai mici. Straturi subțiri explodează exagerat în paradoxuri. Dorința, sterilizată prin vaccinări educaționale, capătă valenți noi, pervertite în automatisme. A doua natură se infiltrează pervers și zdruncină serios temelia purității originare. Dezlănțuite pulsiuni scăpate din veghea armoniei, beau sângele îndelungatei abstinențe, hrănind trăiri ofilite. Amenințarea morții flutură, acoperind steagul alb al izbânzii. În vârtejul acestui teatru haotic, mă abandonez preș de mai multe germinații.

O ceață verzuie, lăptoasă porni să se ridice din vale fuior în trepte, asemeni fântânilor arteziene, gata să mă cuprindă ca un râu ridicat în văzduh și din fața căruia nu aveam unde să mă retrag.. Curând, ceața verzuie lăptoasă m-a cuprins în miezul ei, gândeam că va fi greu, că mă voi sufoca, dar nu, respirația îmi devenea di ce în ce mai ușoară, nu mai simțeam ni tusea aceea hârâită care-mi sfâșia pieptul la răstimpuri. În jur, alte respirații ușoare ca aburul mă ademeneau, mersul îmi era ușor ca o plutire spre înălțimile ceții. Apoi, aflată undeva sus, am auzit îndemnul unei fâlfâiri de aripă care mă  însoțea în voia plutirii. M-am temut la început, cum să plutească trupul care nu s-a desprins niciodată de pământ, mă temem să nu cad, să mă zdrobesc de singurul loc sigur pe care-l cunoșteam. Îndemnul se multiplica în valuri m-am simțit purtată de voința vocilor, învăluită într-o bucurie necunoscută, eram una cu ceața și-mi continuam plutirea, până când n-am mai simțit  spaime.

Era bine în moarte. Ademenirea verzuie a apei, mângâierea ei caldă, parfumată, ca o respirație a ierbii, mersul ușor , unduire de plantă deplasându-se  pe nisipul pufos. Lipsa foamei, a setei, da mai ales o oricărei întrebări, izbăveau trupul fracturat altădată de ridicole nevoi, într-un coșmar abia amintit. Siluete încolonate, umbre,intrau ca râuri mici în ocean, destrămându-se apoi în imensitatea fluidă a pântecului acela generos.. Nu erau cuvinte, nu erau nopți, nu era oboseală, nu era odihnă, nu era timp. Nu se adunau grupuri. Era o forță care ținea distanțe suficiente cât să zăresc doar contururi, umbre fără trăsături. Era o stare de bine calmă, blândă. Brusc, ordinea s-a rupt, o siluetă s-a apropiat de mine până i-am văzut chipul , semănând cu cel al unui sfânt pictat în biserică. S-a aplecat spre mine ca și cum ar fi vrut să-mi șoptească ceva și m-a atins mai mult  cu răsuflarea decât cu buzele în colțul stâng al gurii. O fierbințeală mi-a traversat corpul cu iuțeala unui fulger, de la gură până la tălpi. Senzația de o intensitate necunoscută mi-a retezat răsuflarea. ”Dacă mă mai atingi o dată, mor” Am gândit și m-am înspăimântat , iar el a fost tras de magnetul adâncului la distanța care nu permite apropieri. M-am limpezit greu, ca dintr-un coșmar și am crezut că am trecut într-un vis invers, în viața cealaltă. Doar că , trăirile cele mai intense de acolo, din acele”vise” nu se comparau cu fulgerul scurt care mi-a ars liniștea.

Așa au început rătăcirile. Mai mult, au început să mă agreseze rătăciri colorate. Un val nou de umbre venea în  mașini pline de ghivece cu flori. Pe parcurs, acestea erau date jos, pe un covor întins de iarbă otăvită din nisip. În timpul deplasării, o umbră mi-a întins o pară coaptă, prea coaptă, cu pete maronii, de parcă știa că nu are voie s-o păstreze. Eu aveam în mână una la fel și i-am întins-o, luând-o pe a lui. Nu înainte de a mușca fiecare fructul pe care urma să-l ofere.  Schimbul spontan, mușcătura furată de fiecare a topit ființă în ființă. Pentru o astfel de simțire merită să mori .Să mori? Eram deja? Treceam iar în visul vieții? În visul vieții, nu în viață. Intensitatea secundei extatice exploda în artificii, vibra în oglinzi de apă lent, până la dizolvare în ochiul rătăcirii, Pierdusem liniștea absenței, eram împinsă spre înălțimile unor reverii ce spărgeau învelișul semnelor încifrate în nebunia simțurilor

Și plutirea continua,purtam împreună cu altă umbră un brad împodobit spre o nuntă necunoscută. O adiere venită din spate a inclinat bradul în față, iar încercarea noastră de a-l prinde ne-a apropiat față lângă față. aburul cald al respirației precipitate ne-a atins buzele, un alt fel de sărut, imaterial, care a explodat în aceleași artificii, sfârtecând trupul în frisoane eterice.

Era deja prea mult când l-am văzut venind spre mine cu un glob transparent în mâini. Știm cine e dar nu îndrăzneam nici să-i gândesc numele. În glob, se zbătea, căutând să scape, un fluture Cap de mort. Știam deja că mă dă afară din teritoriul interzis si că nimerisem acolo din greșeală. Fluturele ne purta spre ieșire, îl urmam grăbiți urmărindu-i zbaterea, de teamă să nu rămână fără aer. Când învelișul fragil al globului s-a spart, fluturele a burat, lăsând în urmă o potecă, o dâră gelatinoasă, ca un scuipat de melc.

Prinsesem ultimul loc în tren. Mai era liber un scaun, mai mult un fotoliu cu brațe strâmte care amplificau căldura copleșitoare de mijloc de vară. Răbdam fără mofturi înghesuiala și căldura. De-a lungul vagonului, pe sofale lungi, comode, călătoreau alți semeni care veniseră mai devreme. Din loc în loc trenul oprea și coborau unul sau mai mulți dintre ei, până vagonul a rămas aproape gol. M-am ridicat, mi-am dezmorțit trupul închircit în fotoliu și m-am întins ca în pat pe una din sofale. Era deja mult mai bine. Prin geamul mare cât lungimea vagonului am văzut că traversam dealuri molcome, cu întinderi nesfârșite de Floarea soarelui. Aici vreau să cobor, a spus gândul. Trenul a oprit și, când am coborât în locul pe care-ll văzusem mirific, am găsit lanul de floarea soarelui uscat, maroniu, aproape negru, mult prea trecut de timpul culesului. Cum nu știam ce să fac, am mers orbește, târând greu picioarele prin țărâna uscată, aplecându-mă din ce în ce mai mult sub povara trupului.

Am deschis ochii abia când m-am prăbușit. Bătrânii din azil se trezeau pe rând și se ridicau din pat dezarticulați. ca într-un absurd spectacol de pantomimă.

Patul meu, mirosea jumătate a vanilie, jumătate a boală.

----------------------------

Ştefania OPROESCU

Focşani, Vrancea

31 iulie 2018