GRIGORE
MĂRĂȘANU
Lui George Anca, întru prietenie şi izbândă!
Puiul
timpului, pe care-l cloceşte
sub trandafirii roşii, are picioare de lut
şi lunecă greu pe şleaul vieţilor noastre.
sub trandafirii roşii, are picioare de lut
şi lunecă greu pe şleaul vieţilor noastre.
EMINESCU ȘI SPIRITUALITATEA INDIANĂ
Colocviile
de Marţi 25 ianuarie 2011, ora 17
Str. J. L.
Calderon, nr 39
Evenimentul: Eminescu
şi spiritualitatea indiană
...Sociologiceşte,
s-a luat ca exemplu de inadaptare cazul lui Eminescu. Însă Eminescu nu este un
inadaptat. Nimeni nu este în măsură de a se adapta pe toată întinderea vieţii,
ci îşi adună forţele într-un singur punct. Eminescu avea ca direcţie a
spiritului său gloria. Nici un român nu şi-a înfăptuit această ţintă mai din
plin, încât, în sfera superioară în care vroia să trăiască, poetul Luceafărului
este un mare adaptabil, care a trebuit să renunţe prin chiar izbânda lui la
mulţumiri mai mărunte, de ordin mai mult pecuniar. Eroii lui Ibsen au această
falsă aparenţă de inadaptare. Însă ei sunt nişte adaptaţi superiori, care,
urmărind după un plan hotărât realizarea idealului în generaţiile următoare, se
abstrag din prezent. Putem oare să numim pe martir un inadaptat? Există o
tehnică a martiriului prin care cel rezistent la încercările seculare îşi
atinge în mod infailibil ţinta. (George Călinescu)
Intrat în al doilea an de existenţă, salonul Colocviile de
Marţi exersează, mai departe, împreună, bucuria literaturii româneşti şi
indiene, la aniversarea lui Eminescu (161) şi Tagore (150). Prima carte
publicată în 2011 de editura Bibliotheca din Târgovişte, Eminescu şi
scripturile sanscrite de Zricha Vaswani, are în cuprins similarităţi între
scrieri ale Indiei antice şi poeme eminesciene: “Kathaopanishad” - “Odă”, “Glossă”
- “Sutta-Nipata”, “Rugăciunea unui dac”/”Nirvana” (A
Dacian's Prayer) - “Rig-Veda”,
“Scrisoarea I”(Letter I) - “Rig-Veda”- “Luceafărul” şi “Srimad
Bhagavad Gita”, “Abhigyan-Shakuntalam” - “Kamadeva”, “Mortua est!”
- “Buddha –
Karita”. Membri ai Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
îşi vor lansa cărţi apărute la aceeaşi editură în 2010: Emil Stănescu, Liberus
Nocturnus, Dan Gîju, Poemele rămânerii sub arme, George Toma
Vasiliu, Colonia II. Noi exilaţi la Tomis. Oaspeţii târgovişteni vor
lansa şi numărul pe ianuarie 2011 al revistei „Litere”.
Invitaţi:
Dimitrie Vatamaniuc, Nandkishor
Pamwar, Mihai Cimpoi, Nicolae Georgescu, George Astalos, Puşi Dinulescu,
Elisabeta Isanos, Mihaela Gligor, Veronica Anghelescu, Gabriela Dumitrescu,
Doina Boriceanu, Lucia Negoiţă, Roxana Sorescu, Ana Munteanu, Ioana Feodorov,
Laura Goran-Bazarea, Daniela Iordache, Carmen Muşat Coman, Mihaela Pârvu, Delia
Soare, Maria Pomohaci, Ion Dumitrescu, Pan Izverna, Gheorghe Lupaşcu, Cornel
Berbente, Adrian Botez,
Corneliu Zeana, Gheorghe Vrana, Mircea Coloşenco, Tudor Nedelcea, Mihai Stan,
Dan Ţop, Mihai Teodorescu, Neculai Hilohi, Petru Costinescu, Nicolae Tomoniu,
Cristian Ţepeş, Sebastian Văduva, Matei Ladea, Cristian Cotarcea
Amfitrion: George
Anca
Comunicări:
George Anca: Eminescu
sanscrit
Nandkishor Pamwar
(Ambasada Indiei): Spiritualitate – Tagore 150
Surender Bhutani
(Polonia): Eminescu a trăit o viaţă curajoasă
Ioana Feodorov: Tagore
bibliografiat de acad. Virgil Cândea
Mihai Stan: Eminescu
şi dharma
R. K. Shukla: Aparent
neconvenţională aventură savantă
Nicolae Tomoniu: Lecţia
lui Zricha Vaswani
Ioan Miclău
(Australia): Scrisori
George Coandă: Eminescu,
istoric naţional (lansare)
Corneliu Zeană: Eminescu
în aromâneşte
Petru Costinescu:
Iolanda Eminescu şi proprietatea intelectuală
Constantin Enache:
Statuia lui Eminescu în legende studenţeşti
Elisabeta Isanos:
Poarta de Vest. Aventurile unui cetăţean român (lansare)
Nicolae Băciuţ: Întoarcere
în Arizona (lansare)
Gheorghe Lupaşcu:
Poeţi din Plevna şi Brăila (întâlnire)
Mihai Teodorescu:
Lingvistica în contextul ştiinţelor cognitive
Ionas Ignauta
(Congo-Brazaville): Lingvistica în civilizaţia africană
Doina Severin
Boriceanu: Blog româno-indo-african
Cristian Ţepeş: Comenius
în şcoala raiului
George Toma
Vasiliu: Între Petru Cercel şi Partea nimănui
Ahimsa şi
antropologia (non)violenţei (lansare volum master, coord. George Anca, redactor Cornelia Duţu)
Intrat în al doilea an de existenţă, salonul Colocviile de Marţi
exersează, mai departe, împreună, bucuria literaturii româneşti şi indiene, la aniversarea
lui Eminescu (161) şi Tagore (150). Prima carte publicată în 2011 de editura
Bibliotheca din Târgovişte, Eminescu şi scripturile sanscrite de Zricha
Vaswani, are în cuprins similarităţi între scrieri ale Indiei antice şi poeme
eminesciene: “Kathaopanishad” - “Odă”, “Glossă” - “Sutta-Nipata”, “Rugăciunea
unui dac”/”Nirvana” (A Dacian's Prayer) - “Rig-Veda”, “Scrisoarea I”(Letter I) - “Rig-Veda”- “Luceafărul” şi “Srimad
Bhagavad Gita”, “Abhigyan-Shakuntalam” - “Kamadeva”, “Mortua est!”
- “Buddha –
Karita”. Membri ai Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
îşi vor lansa cărţi apărute la aceeaş editură în 2010: Emil Stănescu, Liberus
Nocturnus, Dan Gîju, Poemele rămânerii sub arme, George Toma
Vasiliu, Colonia II. Noi exilaţi la Tomis. Oaspeţii târgovişteni vor
lansa şi numărul pe ianuarie 2011 al revistei „Litere”.
Cuprins
Eminescu
sanscrit – Dr. George Anca......
Aparent
neconvenţională aventură savantă – Dr. R.K. Shukla
Lecţia
lui Zricha Vaswani – Nicolae Tomoniu
Eminescu
a trăit o viaţă curajoasă – Dr. Surender Bhutani
Două
scrisori – Ioan Miclău
“Kathaopanishad” - “Odă”, “Glossă” - “Sutta-Nipata”, “Rugăciunea
unui dac”/”Nirvana” (A Dacian's Prayer) - “Rig-Veda”, “Scrisoarea I”(Letter I) - “Rig-Veda”- “Luceafărul” şi “Srimad
Bhagavad Gita”, “Abhigyan-Shakuntalam” - “Kamadeva”, “Mortua est!”
- “Buddha –
Karita”
Calendarul ne aminteşte: 15 ianuarie 1850 –
naşterea lui Eminescu, 24 ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Române, 26
ianuarie 1950 - India devine republică. Academia Internaţională Mihai Eminescu
şi Asociaţia Culturală-Româno Indiană şi Academia Internaţională Mihai Eminescu
lansează, pe Calderon, sărbătoarea centenarului şi jumătate al lui Rabindranath
Tagore. Abia intrat în al doilea an, salonul Colocviile de Marţi exersează, mai
departe, bucuria literaturii româneşti şi indiene.
ZRICHA VASWANI
MIHAI EMINESCU ŞI SCRIPTURILE INDIENE
Versiune
românească şi ediţie de George Anca
Bibliotheca,
2009
copyright:
Zricha Vaswani
copyright
pentru ediţia română: Bibliotheca & îngrijitorul ediţiei
Cuprins
Eminescu sanscrit – Dr.
George Anca......
Aparent neconvenţională
aventură savantă – Dr. R.K. Shukla
Lecţia lui Zricha Vaswani –
Nicolae Tomoniu
Eminescu a trăit o viaţă
curajoasă – Dr. Surender Bhutani
Două scrisori – Ioan Miclău
Poemul lui Mihai Eminescu
“Odă”
Traducerea completă......
Traducerea vers cu vers
Similarităţi între anticul text indian vedic
“Kathaopanishad” şi poemul lui Mihai
Eminescu “Odă”
Semnificaţia cercetării mele
Poemul lui Mihai Eminescu
“Glossă”
Traducere vers cu vers
Similarităţi între poemul lui Mihai Eminescu “Glossă” şi
textul antic buddhist “Sutta-Nipata”
Importanţa cercetării mele
Similarităţi între poemul
lui Mihai Eminescu “Rugăciunea unui dac”/”Nirvana” (A Dacian's Prayer) şi “Rig-Veda”
Importanţa cercetării mele
“Rig-Veda” şi “Rugăciunea unui dac”, una lângă alta
Poemul lui Mihai Eminescu
“Scrisoarea I”
Textul poemului “Scrisoarea I” în româneşte
Fragmente din “Scrisoarea I”. Traducere în engleză
Similarităţi între “Scrisoarea I”(Letter I) şi “Rig-Veda”
Similarităţi între “Rig-Veda” şi “ScrisoareaI”
Traducere în engleză a unui
fragment din poemul lui Mihai Eminescu “Luceafărul” de către cercetătoare
Similarităţi între poemul lui Mihai Eminescu “Luceafărul”
şi “Srimad Bhagavad Gita”
Contribuţia cercetării mele la interpretarea mai clară a
“Luceafărului”
“Abhigyan-Shakuntalam” -
“Kamadeva”
O strofă din poemul lui
Mihai Eminescu “Mortua est”
Similarităţi între poemul lui Mihai Eminescu “Mortua
est!” şi textul antic budhist “Buddha –
Karita”
Importanţa cercetării mele
Semnificaţia cercetării mele
EMINESCU SANSCRIT
Doamna (n-am cunoscut-o)
Zricha Vaswani şi-a susţinut nu demult doctoratul la Universitatea “Dr. Bhim
Rao Ambedkar” cu teza “Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu”. Mi-a
trimis, colegial, capitole şi traduceri. Entuziasmului iniţial i s-ar fi putut
alătura trimiteri, post-festum, la biblio-eminescologie, indo-eminescologie. În
fapt, Ms. Vaswani şi-a trăit ani de adolescenţă în Bucureşti şi hipnoză i-a
fost, în Biblioteca Universitară din Iaşi, manuscrisul traducerii gramaticii
sanscrite al lui Eminescu.
Înapoi
pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme
ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad,
Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda,
Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est –
Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus,
se vădesc parcă şi mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al
afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a
românismului prin indianism (universitar).
Suntem
pe terenul bibliotecii electronice, în recuperare. Am ratat şansa să fi intrat
în bibliografia acestui doctorat, deşi locul unde sunt cele mai multe din
cărţile mele este anume Biblioteca Departamentului de Studii Germane şi
Romanice al Universităţii din Delhi. Totuşi, Ms. Zricha a aflat de titlul Indoeminescology
de pe net, via Amazon. Nu e rău nici aşa. Regenerăm.
Deodată
bibliotecile şi universităţile se bucură să primească, aparent în ocol, pe noi
punţi, creativităţi proaspăt romantice, libere, îmbogăţitoare ale pădurii de
simboluri bibliografiabile. Printre referenţii doctorali, Dr. R. K. Shukla
sesizează deschiderea, prin această cercetare, a unei întregi “new vista of
orientalism”, iar traducerile din Eminescu au “a felicity and an elegance”.
Opinii
despre lucrarea doamnei Vaswani semnează aici şi Dr. R.K.Shukla (India), Dr.
Surender Bhutani (Polonia), Ioan Miclău (Australia), Nicolae Tomoniu (Tismana).
Cititorul
român se va familiariza din mers, eventual pe cont propriu, cu titlurile şi
conceptele sanscrite (traducerea şi explicarea lor, altele decât cele întru
Eminescu ale autoarei, ar dubla lucrarea, poate ar deraia-o). Ne aflăm la un
recital sanscrit-eminescian, intertextual, postmodern. Eminescu este conectat
la gândirea sanscrită ca la nişte aparate revitalizante. Ne vedem atraşi (poate
cei afini, întâi) să urmăm imaginar traseul compunerii unor poeme eminesciene
în contextul gândirii antice indiene. Fără istorie.
Excerptele
paralele (paralele inegale) din scripturile hinduse ori budhiste şi din poemele
eminesciene nu alcătuiesc atât un sistem de comparaţii sau scenarizări rituale,
cât un joc spiritual, poate mistic, al corespondenţelor libere, de trăit în
transa credinţelor poetice. Nu e vorba de corpusul scripturilor, nici de
selecţii esenţialiste, ci de declanşări analogice, asociative, intermediate de
lectura empatică a lui Eminescu. Scripturile se regăsesc într-o
modernitate-surpriză, într-un epitom indo-european. Autoarea, ca o dansatoare
într-un templu, desfăşoară văluri mayce –
citate-similarităţi-corespondenţe-influenţe - într-o revelaţie interculturală,
într-un estetic avatar estetic, ca şi cum ar fi prima şi unica medium-cititoare
a lui Eminescu sanscrit.
Obiecţiile
de detaliu ale cititorului român, eventuala alergie academică, sau insinuarea
cultului deja interzis vor fi compensate
de apropierea tulburătoare, deconcertanta intimitate, injecţia în venă a tăriilor dozate, capitolelor
reţinute de autoare pentru această ediţie pe care o girăm nu numai sentimental,
nu numai ca români. Căci nu e o lucrare de eminescologie, poate de
eminescosofie. Ar fi o apologie dublă, dacă nu o yoga, o sadhana-Eminescu.
Estetica poeziei eminesciene este abstrasă, pentru acum, în spiritualitatea
sanscrită. Libertatea de a omite orice în afară de Eminescu şi ale sale
“similarităţi” sanscrite, dă impresia, din ce în ce, de ritual, de puja. Nu se
punea problema de a fi de acord – dezacordul ar putea avea un efect subliminal
încă şi mai mare.
Ca
pentru o audienţă indiană, începusem o “pastişă”, rezumând, în engleză,
capitolele lucrării şi incluzând un schimb de mesaje şi traduceri (vezi editura
“Semanatorul online – Eseu”). În cele ce urmează, prezentăm versiunea
românească a tezei d-nei Vaswani.
Dr. George Anca
Aparent
neconvenţională aventură savantă
Prezenta teză este o operă semnificativă de literatură
comparată şi cercetare filologică şi merge mult mai departe decât noţiunile
curente ale investigaţiei academice. După cum apare, bazându-se pe opera unui
singur poet român, Mihai Eminescu... teza ... deschide o întreagă nouă
perspectivă fără fire politice sau teologice ataşate de ea...
Comentariul este rezervat pentru partea finală... în
care... fiecare dintre poeme este interpretat în termenii ecourilor gândirii
filosofice şi estetice indiene...
În fapt traducerile în engleză ale poemelor originale
româneşti au beatitudine şi eleganţă...
Teza ridică un întreg lot de intuiţii, care pot fi
prelucrate de alţi savanţi.
Astfel de lucrări acţionează ca punţi între două
culturi aparent diferite şi eu recomand cercetătoarea pentru aprent
neconvenţionala ei aventură savantă.
Dr. R. K. Shukla
“The present thesis...is a
significant work of comparative literary and philological research and goes far
beyond the current notions of academic enquiry. Ostensibly based on the work of
a single Romanian poet..the thesis..opens up an entirely new vista of
'orientalism' with no political or theological strings attached to it..
The commentary is reserved
for the final part..in which..each of the poems is interpreted in terms of
Indian philosophical or aesthetic
echoes..
In fact the English
translations of the original Romanian poems have a felicity and an elegance..
The thesis throws up a
whole lot of insights, which may be worked out by other scholars. Such works
act as bridges between two seemingly different cultures and I commend the
scholar for her apparently unconventional scholarly venture."
Dr. R. K. Shukla
Ilustraţii
din cărţile indianistului George Anca
sau
minunata lume a ţării lui Krishna
Lecţia lui Zricha Vaswani
Ineditului
autohton promovat de „Semănătorul – Editura online”, fie prin natura operei
scrise fie prin originismul autorului, i s-a adăugat la această editură în anul
2009, o relevaţie: ineditul venit din mari culturi ale lumii. Să fie o
surpriză? Deloc! Interesul românului faţă de multimilenarele culturi asiatice
nu ni se trage doar de la Zalmoxe care plecă sclav la Pitagora doar pentru a se
iniţia în tainele religiilor timpurilor sale ci şi prin efectul războaielor din
antichitate. Şi fu Herodot cel care ne spuse cum Darius, regele persan, în
expediţia sa la Istru, fu nevoit să lase o parte din ostaşii săi sclavi la geţi
înainte de a fi înfrânţi total de atenieni la Maraton.
Acei
sclavi persani, rămaşi pe lângă curtea regilor daci până mai târziu în
vremurile basarabilor, ca obiecte de danie şi de moştenire alături de vitele
pentru muncă, făcură prima joncţiune între civilizaţia dacă şi acele
civilizaţii asiatice care se încumetaseră să cucerească noi teritorii către
munţii Haemus şi marele Istru. Credinţa lor religioasă cu totul deosebită, arta
prelucrării metalelor preţioase, muzica lor de o atracţie stranie şi multe alte
valori culturale proprii, fură suficiente de a incinta în mentalul populaţiei
autohtone interesul faţă de aceste civilizaţii.
Dar
oricum şi-ar trage acest interes rădăcinile din istorie, felul românilor de a
pătrunde alte culturi, de a avea o atracţie aparte faţă de cutume venite din
mari depărtări, obiceiul respectului valorilor culturale ale altor popoare
amplifică valorile culturale ale propriului popor. De la această premisă am
plecat atunci când ni s-a propus la „Semănătorul – Editura online”, scrierile neobişnuite ale indienistului
George Anca sau haiku din trei versuri adus de Daniel Lăcătuş tocmai din ţara
soarelui răsare, pentru a fi alăturat catrenului românesc.
Interesant
este că această curiozitate a românilor vizând alte culturi are şi revers. L-am
descoperit cu mare bucurie prin lucrarea propusă de către George Anca privind
traducerile indiencei Zricha Vaswani. Lucrarea sa de doctorat dedicată
traducerii a câtorva poezii de căpătâi ale lui Eminescu, era în spiritul spre
neobişnuit al „Semănătorului”. Şi totuşi, la început, am inserat-o printre
lucrările publicate la editură fără prea mare interes, eu fiind un francofil
căruia îi repugnă moda de astăzi a utilizării necondiţionate a limbii engleze,
în absolut toate sectoarele de activitate. Nu privesc deloc cu ochi buni
expansiunea - formidabilă astăzi - a limbii engleze după ce împărţirăm, mai
bine de două secole, cultura şi limba cu poporul francez, având un lexic comun
de 80%. Mereu spun că ne trezirăm subit fanii limbii engleze, tot aşa cum
deveniserăm şi fanii limbii ruse în vremea altor stăpâni vremelnici din
semi-veacul comunist.
Dar
cu toată ideea mea preconcepută privind engleza, corespondând timp de aproape o
săptămână cu Zricha Vaswani îmi schimbai părerea treptat. Pentru că dr. Zricha
Vaswani fu un meticulos corector ai propriei sale opere, înlocuind mereu în
scrierea originală expresii de limbă engleză având nuanţe noi. Abia atunci
mi-am dat seama că ele erau rodul, nu numai al unei experienţe profesionale
câştigate între timp dar şi a unei înţelegeri profunde a limbii engleze,
aducându-mi subit aminte că între prea numeroasele dialectele indiene,
dispecerul permanent al lor rămâne mereu limba engleză. Aşa se face că, un intelectual al fostei
colonii britanice, poate gândi la fel în dialectul hindi precum în cea mai pură
limbă engleză.
Iată,
acesta este marele atu al doctorului Zricha Vaswani, cu care în final, eu
francofilul, am corespondat în limba …engleză!
Şi
mi-am mai zis că, cu certitudine, toată această mică istorie a prelucrării
lucrării iniţiale de doctorat a lui Zricha Vaswani, “ Effect of Indian Thought
on Mihai Eminescu”, reprezintă pentru
noi românii o lecţie. O lecţie care ne conduce spre numeroase întrebări dintre
care principala ar fi: de ce nu păstrăm şi noi limba franceză aşa cum fac indienii
cu limba engleză, pe care o consideră o moştenire la care nu trebuie să
renunţe?
Vai nouă! Noi n-o să mai
moştenim nimic ţinând-o tot aşa cu „tranziţia”: nici limbă, nici religie
ortodoxă, nici armată ca aceea care ne-a apărat până acum ţara, nici sistem
tradiţional de învăţământ din care
scoatem mereu părţi de istorie şi literatură. Unii au zis să-l scoatem chiar pe
Eminescu. Contra acestora ni s-a alăturat, iată, Zricha Vaswani, o indiancă de
peste mări şi ţări, care i-a ridicat lui Eminescu prin scrierea sa, piedestal
nemuritor la Universitatea “Dr. Bhim
Ambedkar”.
Iată
cum o universitate din India, iubeşte şi promovează culturile străvechi ale
planetei, tocmai pentru a-i fi păstrată prin acest demers, propria-i cultură.
Această lecţie a lui Zricha Vaswani nu trebuie uitată!
Prof.
Nicolae N. Tomoniu
EMINESCU
A TRĂIT O VIAŢĂ CURAJOASĂ
India
a fost a fost totdeauna o putere-blândă în istorie. Din timpuri
străvechi până în perioada contemporană se vede un proces de continuitate în
pofida tulburărilor politice, economice şi sociale din ultimii cinci mii de
ani. În antichitate, atât hinduismul ât şi buddhismul au mers, respectiv, în
sud-estul şi estul Asiei, gândirea liberală indiană a atins ţărmurile europene
doar acum trei sute de ani şi şi aceasta doar prin scriitorii europeni înşişi.
Niciodată gândirea indiană n-a fost exportată cu forţa în Europa. Curiozitatea
genuină a marilor scriitori europeni este cea care a văzut o virtute în
interpretarea marilor cărţi indiene, de la
Vedas, Upnishads, Ramayana, Mahabharat
şi Srimad Bhagwat Gita la scrierile lui Shankara până în secolul al 19-lea.
Interpretările unor indieni precum
Mahatama Gandhi, Rabindra Nath Tagore, Dr Radhakrishnan, Krishna Matilal şi J.
Krishnamurthy au ajutat scriitorii şi poeţii vestici să se îmbibeze cu interesul
pentru înţelegerea filosofiei şi gândirii indiene. Unul dintre aceştia este,
desigur, Mihai Eminescu, în secolul al 19-lea. Interesul lui Eminescu nu se
restrictează numai la marii clasici, dar el gustă de asemenea şi lucrările lui
Kalidasa, marele dramaturg sanscrit. Frumuseţea relaţiei umane este descrisă în
Kamadeva şi alte piese clasice.
E
un mare credit de partea Ms. Zricha Vaswani, un cercetător indian, de a scoate
la iveală nuanţele impactului gândirii indiene asupra acestei eminente
(outstanding) personalităţi româneşti. România poate că e o ţară un pic
somnoroasă a Europei, dar producţia ei intelectuală a fost realmente
remarcabilă. Aici, o persoană precum Eminescu străluceşte ca o stea luminoasă
şi el însuşi a încondeiat un rând ca acesta:
Ochii
mei 'nălţam visători la steaua
Singurătăţii
Într-un
sens, dialectica Singurătăţii începe un proces de atingere mătăsoasă a
adâncurilor omeneşti şi undelor din jurul unei tapiserii a existenţei pentru
cititori.
Apoi,
Eminescu atinge înălţimi impunătoare când scrie
Viitorul
şi trecutul
Sunt
a filei două feţe
Un
monument de spiritualitate este vizibil pentru cineva citind aceste cuvinte:
Pentru
cine o cunoaşte
Toate-s
vechi şi nouă toate.
Filosofia
Gitei este foarte mult evidentă în multe versuri ale sale. “Pasărea Phoenix”
este un exemplu clar care probează acest punct.
Cu
versurile sale Eminescu încearcă să trăiască o viaţă bine-concepută şi să
îndeplinească obligaţiile unui uman pe această planetă. Înţelesul de bază este:
un uman trebuie să trăiască să trăiască o viaţă plină şi să lase o moştenire
îmbogăţită pentru posteritate. Cu această misiune în minte, se poate spune că
Eminescu a trăit o viaţă curajoasă şi a îmbogăţit omenirea cu versurile sale.
Contribuţia sa devine devine nobilă încântare când el încearcă să construiască
punţi de înţelegere a gândirii indiene pentru admiratorii săi români. Aceasta
face din el un îndrăgit ambasador indian trimis naţiunii române pentru mult
timp de acum înainte. El a impresionat un catalog de scriitori români, iar
George Anca este unul din mulţii scriitori notabili care a urmat sincer urmele
paşilor săi.
Prin
reliefarea enormei catene a versurilor lui Eminescu, Zricha Vaswani a făcut un
mare serviciu cititorilor indieni şi celor vestici. Aceasta este o misiune
nobilă, iar publicarea acestui manuscris într-o carte este o mare împlinire.
Cercetătoarea va fi ţinută minte pentru efortul ei sincer.
Dr.
Surender Bhutani
„Eminescu şi India”
Astăzi, 15 iunie 2010, ora 11:00, la Biblioteca
Judeţeană „Ştefan Bănulescu” Ialomiţa ( B-dul Matei Basarab nr. 26) are loc
dezbaterea „Eminescu şi India”. Evenimentul, prilejuit de împlinirea a 121 de
ani de la moartea poetului Mihai Eminescu, prezintă publicului românesc
personalitatea şi opera primei traducătoare a lui Eminescu în spaţiul asiatic,
Amita Bhose. La eveniment vor fi prezenţi: Mihaela Racoviţeanu, directorul
Bibliotecii Judeţene „Ştefan Bănulescu” şi Carmen Muşat-Coman, discipol al
Amitei Bhose şi director al Editurii Cununi de stele.
Amita Bhose (Calcutta, 1933-
Bucureşti, 1992) şi-a dedicat întreaga existenţă interpretării cât mai exacte a
tuturor „urmelor” şi influenţelor indiene în opera eminesciană. În 1969 publica
volumul „Eminescu: Kavita (Poezii)”, Calcutta, cuprinzând 35 de poezii ale lui
Eminescu traduse în bengali, limba lui Rabindranath Tagore. Dragostea pentru
poezia lui Eminescu a determinat-o să se stabilească în România, unde a predat
bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană la Universitatea Bucureşti, totodată
traducând în bengali literatură română, scriind articole, studii, susţinând
conferinţe. Ea este prima traducătoare a lui Eminescu în Asia. În 1972 a primit
Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru traducerea lui Eminescu în
bengali. Teza sa de doctorat, susţinută în 1975 sub îndrumarea prof. dr.
docent Zoe Dumitrescu-Buşulenga, a fost publicată sub titlul “Eminescu şi
India”, cartea fiind considerată de către sanscritologul Sergiu Al-George
drept „cea mai amplă şi mai sistematică tratare a problemei relaţiilor dintre
gândirea indiană şi opera lui Mihail Eminescu”.
La Editura Cununi de stele au apărut până în prezent, sub
semnătura Amitei Bhose volumele: “Proverbe şi cugetări bengaleze”, culese şi
traduse din bengali; “Radha şi Krişna” de Chandidas, traducere din bengali;
”Maree indiană. Interferenţe culturale indo-române”; “Eminescu şi India”;
„Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană”; „Eminescu şi limba
sanscrită”; „Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage
spre România”.
Ms.
Vaswani şi-a trăit ani de adolescenţă în Bucureşti şi hipnoză i-a fost, în
Biblioteca Universitară din Iaşi, manuscrisul traducerii gramaticii sanscrite
al lui Eminescu. Înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra
scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă
– Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda,
Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva –
Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii
români, petrecuţi hindus, se vădesc parcă şi mai adânc submerşi românităţii, poate încă un argument al
afinităţilor româno-indiene.
George Anca
În
fapt traducerile în engleză ale poemelor originale româneşti au beatitudine şi
eleganţă...
Teza
ridică un întreg lot de intuiţii, care pot fi prelucrate de alţi savanţi.
Astfel
de lucrări acţionează ca punţi între două culturi aparent diferite şi eu
recomand cercetătoarea pentru aprent neconvenţionala ei aventură savantă.
Dr.
R. K. Shukla
Prin reliefarea enormei catene a versurilor lui
Eminescu, Zricha Vaswani a făcut un mare serviciu cititorilor indieni şi celor
vestici. Aceasta este o misiune nobilă, iar publicarea acestui manuscris într-o
carte este o mare împlinire. Cercetătoarea va fi ţinută minte pentru efortul ei
sincer.
Dr.
Surender Bhutani
Unii au zis să-l scoatem chiar pe Eminescu. Contra
acestora ni s-a alăturat, iată, Zricha Vaswani, o indiancă de peste mări şi
ţări, care i-a ridicat lui Eminescu prin scrierea sa, piedestal nemuritor la Universitatea “Dr. Bhim Ambedkar”. Iată cum o universitate din
India, iubeşte şi promovează culturile străvechi ale planetei, tocmai pentru
a-i fi păstrată prin acest demers, propria-i cultură. Această lecţie a lui
Zricha Vaswani nu trebuie uitată!
Nicolae Tomoniu
ADRIAN BOTEZ
PROFETISMUL
EMINESCIAN[1]
Orice epocă istorică
a unui neam, caracterizată prin dualismul moral şi spiritual: a) criză abisală; b) speranţă
spre pretutindeni deschisă - a născut profeţi şi profeţii. A stimulat căutarea
de identitate, individuală, dar mai ales naţională, pentru a se (re)întemeia
lumea (sau o lume). Aşa a fost cazul românilor, după epoca fanariotă, aşa a
fost după 1859 şi 1877, aşa a fost în epoca interbelică, apoi în cea
postbelică.
Pentru că vremea noastră este un astfel de
nod gordian al istoriei naţionale - se nasc profeţi şi se fac profeţii.
Instinctiv, însă, ne retragem încrederea, spre izvoare mai sănătoase ale profeţiei,
spre epoci proferice mai solemne şi mai salubre, în care profeţiile conţin un
grad mai mare de profunzime a perspectivei istorice, sorţii şi menirii
românilor. Eventual, o viziune mitică.
De aceea, admiţând
premiza că Eminescu întrupează Logos-ul naţional, nu ar fi deloc lipsit de
interes, gândim noi, să aflăm ce conţine profeţia numită starea-de-Eminescu, în legătură cu neamul şi naţiunea noastră (de
fapt, a sa). Poate că, în felul acesta, vom putea, cu toţii, să corectăm
febrilitatea - spre luciditate, fanatismul - spre clarviziune, bravura - spre
acţiune coerentă, indolenţa - spre entuziam. Şi, poate, înţelepciunea (care,
din păcate la români a devenit - spun, cel puţin unii - o stare de pasivitate
nocivă) - către demiurgie, sau autodemiurgie etnică. Toate acestea ţin,
implicit, de o iniţiere în spiritul profetic.
*
Tot ce există în
lume, ca fiinţare, nu e un scop în sine, ci mijlocul prin care Spiritul se
caută, spre a se regăsi pe sine însuşi[2].
Nici un popor-Logos
şi, apoi, nici o naţiune-Logos nu sunt un scop în sine. Poporul ca formă
primară de expresivitate (organică) a unei spiritualităţi colective, naţiunea,
ca formă superioară de expresivitate etnică (dar mai abstractă) - sunt
mijloacele prin care Logos-ul Suprem năzuieşte să se reveleze sieşi[3].
Este evidentă orientarea spirituală specifică
a fiecărui neam. Fiecare neam are o plăsmuire anume - deci, prin el, Logos-ul
căutător instituie o speranţă anume de autorecuperare.
Şi atunci, un
Om-Spirit, un om care constituie (şi instituie) locul geometric (ori, poate,
punctul originar, vârtejul-matcă născătoare) al sensurilor existenţiale ale
unui neam, al căutărilor de fiinţă spre Spirit ale unui neam (este cazul lui
Eminescu-Logos naţional) - trebuie valorificat prin această latură, absolut
necesară autocunoaşterii unui neam: latura
profetică. Ne putem afla pe noi înşine, ca proiectare a unui destin
colectiv pe axa viitorului (sau în atemporalitate), dacă vom afla orientarea
liniilor de forţă ale Spiritului-Eminescu. Ce-şi doreşte, de fapt, ce întrevede Eminescu-Spiritul
(Logos-ul naţional) ? (Nu e vorba doar de clarviziunea, ci de intuirea - sau constituirea -
arhitecturii naturale a Logos-ului specific, Logos pe care cel cu o
viziune ocultă îl poate trăi efectiv, atemporal). Răspunsul la această întrebare
va rezolva scopul fiinţării noastre, ca neam. Mai mult: modul de fiinţare va trebui
revăzut şi corectat (reorientat) în funcţie de cel care ne este arhetip
spiritual naţional: Eminescu.
Latura profetică a unei opere-viziuni
înseamnă tocami capacitatea de revelaţie (în trepte: revelaţia eminesciană
având drept consecuţie revelaţia noastră, dinspre forma-destin individual spre
esenţa-destin colectiv), Prin Logos, a Spiritului, ca finalitate a Logos-ului.
Revelaţia trebuie, cel puţin pentru noi, cei în curs de iniţiere, să reprezinte
o conformaţie, pe care s-o conştientizăm şi faţă de care să rezonăm, la care să
ne adaptăm toate dimensiunile şi acţiunile fiinţei.
Există, deci, în
eternitate (ca un dat, ca o arhitectură a unui estin trans-temporal), aşa cum
spune Mircea Vulcănescu, “o
dimensiune românească a existenţei”[4], iar conţinutul schiţei
fenomenologice pe care o propune acesta este foarte relevant, în sensul
intuirii arhitecturii spirituale româneşti (op. cit., p.85: “Sensul dimensional al existenţei; Caracterizarea ei
naţională;
(…) Fiinţa ca întreg:
firea ca lume şi ca vreme;
Fiinţa singuratică:
întâmplarea, insul, Dumnezeu;
Fiinţa ca însuşire:
faptul şi felul de a fi;
Tăgăduirea fiinţei:
opoziţie şi limitare;
Nu există nefiinţă;
Nu există imposibilitate absolută etc.). Iar ceea ce am afirmat mai sus, în legătură cu
aspectul teleologic al universului şi al neamului - face parte integrantă,
conform afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu (op. cit., p. 84), din viziunea
românească asupra lumii: “… tot ceea ce există în vreme, tot ceea ce se
întâmplă, se înfăţişează românului cu un caracter de apariţie, aş zice de
teofonie, de arătare, de vădire a unei lucrări transcognitive, care se
săvârşeşte în lume, peste noi, lucrare continuu creatoare, care se săvârşeşte-n
lume, şi la care ochiul omenesc e numai martor”. (Opinia noastră, în legătură cu
ultimul segment al afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu, este că, în mod
inconştient, se săvârşeşte o teurgie, o sinergizare a acţiunii omeneşti cu cea
divină - energia având ca finalitate integrarea cât mai exact coordonată, cât
mai fidelă, a fiinţării individuale în arhetipul acţiunii divine).
Mircea Eliade
salvează Europa spirituală a veacului XX prin conceptul fundamental de homo religiosus - concept prin care se
revelează osmoza, cu sens transcendent, om-cer (divin) şi se repun în funcţiune
căile blocate ale sensului lumii (se revelează doctrina mântuirii, prin “eterna reîntoarcere”).
În acest sens şi din
acest motiv (mai ales că Răsăritul european păstrează arhetipul lui homo religiosus mai viu decât
Occidentul) am insistat, în lucrarea de faţă, asupra aspectului religios al
fiinţării-e. Căci, vom spune dimpreună cu marele dascăl care a fost, pentru
elita intelectuală interbelică, Nae Ionescu: “confesiunea face parte integrantă
şi e, oarecum, determinată de plămada sufletească a regiunilor respectiv.
Acesta este adevărul fundamental în problema naţiunii şi religiei: ele sunt realităţi corelative”[5].
Sau, problema lui
Eminescu-Spirit naţional, în căutarea identităţii lui supreme ar putea fi
motivată de afirmaţiile lui Vasile Lovinescu şi pusă în termenii esoterici ai
acestuia[6]: “Tradiţia primordială, în migraţia
ei de-a lungul ciclului, de la habitatul strict polar la localizarea ei actuală
în Orient, a avut în mod necesar popasuri intermediare succesive. Se pare că
una din cele mai importante (dacă nu cea mai importantă) a fost etapa dacică.
Chiar ştiinţa istorică actuală este înclinată acum să creadă că habitatul
primitiv al arienilor a fost o zonă dinte Marea Baltică şi Dunăre, de unde a
radiat spre Est, Vest şi Sud. Prima coborâre, Nord-Sud, se poate indica
printr-un ax vertical, Pol-Dunăre, intersectând o linie orizontală,
reprezentată prin paralela 45, care cum se ştie trece prin ţara noastră. Or,
paralela 45 trece exact la egală distanţă între Pol şi Ecuator şi este adevărat
ecuator spiritual al lumii. De aici, rolul ascuns, dar crucial, al Daciei. De
aici, abundenta întrebuinţare a cuvântului negru, cu privire la ţara noastră,
mergând până a fi desemnată ca ţară a negrilor, pentru că negru este centrul
crucii şi România se află la centrul crucii geografice de care am vorbit mai
sus”.
Consecutiv
motivaţiilor mai sus menţionate, considerăm că datoria unui exeget al operei
poetice a lui Eminescu nu este să confirme viziunea altor exegeţi, sau a
publicului cititor, asupra lui Eminescu - ci exegetul, conştient de valoarea de
arhetip (al spiritualităţii româneşti) a lui Eminescu, are datoria de “a-l scoate” (de fapt, a-i confirma poziţia)
pe geniul-Eminescu, pe Logos-ul naţional-Eminescu, în anistorie, în
eternitatea-Logos, care-o este patrie
(ceea ce Mircea Eliade spune despre naţionalism,
ca “sete
de eternitate a României”[7], este valabil şi pentru
Logos-ul-naţional-Eminescu). A-i reconfirma, mereu, lui Eminescu, eternitatea -
înseamnă să ai forţa de a te reconfirma ca transindividualitate pe tine însuţi,
de a transcende omul din tine la valoarea (profetică, mistică şi misionară) de neam.
Eminescu nu trebuie
recunoscut, ci cunoscut. Mereu. Ca
Revelaţie. Exegezei care reuşeşte sau nu reuşeşte, să sugereze
Revelaţia-Eminescu întru eternitate, nu
i se cuvine atributul de adevărată sau falsă, ci: relevantă sau irelevantă, asupra
vârtejului de eternitate românească, pe care îl impune neamului nostru opera poetică eminesciană.
Tot Mircea Eliade
spune, în art. România în eternitate (op. cit., p. 129): “Trebuie să iubeşti România cu
frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea, împotriva tuturor evidenţelor (…)”. Deci, Mircea Eliade, geniul
secolului XX românesc (şi european), propune, prin iubire, revelarea României Oculte (“împotriva tuturor evidenţelor”). Cu atât mai mult, nu i se
poate refuza geniului tuturor secolelor româneşti, şi dinafara istoriei, lui
Eminescu - tendinţa de ocultism, în viziunea cosmică
românească ocultă* . Avem obligaţia, faţă de SPIRITUL-EMINESCU (Logos naţional) să
renunţăm la distanţarea comodă faţă de textul eminescian (distanţare care ne
permite continuitatea trăirii în falsul şi convenţia fiinţei istorice) - şi
să-l citim, totdeauna “cu
cheie” - să ne topim, prin verbul eminescian, într-un
vârtej “împotriva
tuturor evidenţelor”.
Vom porni
sistematic, de la textele declarative eminesciene (articolele de ziar)[8],
către textele esoterice, iniţiatice, ale poeziei, pentru a descifra
profetismul, vârtejul iniţierii întru sensul Logos-ului naţional românesc (“istoria” divină, căci, spune Eminescu[9]: “Istoria omenirii este
desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”: deci, mereu, sensul istoric
trebuie aflat într-un “dincolo”, ocult şi teleologic).
Mihai Eminescu
pronunţă, sibilinic, în multe articole, expresia “misiunea istorică a românilor”, dar abia în articolul din 2
noiembrie 1879, Misiunea noastră ca stat, formulează explicit în ce constă
misiune:
“Trebuie
să fim un strat de cultură la gurile Dunărei;
aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne
risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în
picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale
ţărei româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se
împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu
celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (op. cit. p. 213).
Ne permitem să
glosăm asupra spuselor lui Eminescu:
a) misiunea
românilor nu se realizează prin extensie, ci în intensivitate spaţială (“în hotarele strâmte ale ţărei
româneşti”),
într-o presiune centripetală care, singură, poate asigura transgresiunea (din
spaţiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparentă (de agresivitate
dilatatorie în plan spaţial fizic), ci una ascunsă, pur spirituală, de
centripetism calitativ-spiritual: “să
adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri…”);
b) fiind o misiune
de ordin spiritual, ea depăşeşte valoarea istorică (cel mult, face să coincidă
două puncte ale mitului dacic: Dacia profetizată de Traian, ori poate revelată lui
Traian[10]).
În plus această misiune nu e propriu-zis a statului, care, cel mult, ca
instituţie, poate organiza şi dirija mai repede, mai sistematic şi mai eficient
eforturile subterane ale neamului românesc. Citind mesajul de adâncime al
textului, înţelegem că e misiunea tuturor celor care nu încalcă dimensiunile
arhetipului naţional (ci se suprapun peste acesta), ale originarităţii
spirituale mistice a românilor, ale existenţei în eternitate a arhetipului
spiritual românesc: “oricine ar voi să ne risipească puterile
[acest pronume ne marchează gradul
de implicare organică a fiinţei româneşti, negând artificialitatea şi
abstracţiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea şi n intesivitatea
cetripetală a spiritualităţii româneşti: deci, nu cucerire
spaţială, nu industrializare “americană” - “a fi american” e sinonim, pentru Mihai
Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituală a lumii, a
fi lipsit total de vocaţia revenirii la esenţă], pune în joc viitorul urmaşilor şi
calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri”;
c) misiunea
anistorică a românilor nu este o dorinţă eminesciană, ci o percepţie şi o
certitudine (“împotriva
tuturor evidenţelor”) - pe care doar profeţii adevăraţi, trăitori
efectiv în anistorie, le pot avea: au să se
împrumute (exclude orice condiţionare, orice punere sub semnul dubitaţiei);
d) Eminescu
dovedeşte, în ziaristică, o rigurozitate, probitate şi excepţională erudiţie
într-ale faptelor, calităţi care-l impun ca istoric cu o competenţă de
necontestat - dar istoria, ca desfăşurare a cugetării divine, trebuie să
intersecteze zona anistorică, sacră: aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu
este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care să împrumute
(da fapt, căruia să i se conformeze) “fraţii
noştri” (frăţia
spirituală trimite la viitoarea identitate spirituală, prin iniţiere) “de prin ţările de primprejur,
dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (în convergenţă cu Emil Cioran,
cel de peste aproape un veac[11],
el se gândeşte, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual
oriental-bizantin, purificat de corupţia grecească a Bizanţului); dar, mai aproape de
Eminescu-ocultistul profet, probabil că este tot V. Lovinescu, care afirmă
întâi[12]: “pare bine stabilit că Dacia a
fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte îndepărtată”, pentru ca apoi să insiste spre
o “actualizare” mitică: “prelungirea unei vieţi iniţiatice
până în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerându-se necesitatea
reconsiderării spirituale a României şi în sec. XX) - V. Lovinescu fiind
confirmat şi de celebrul etnograf şi istoric contemporan Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am
numit Vechea Europă (…) trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa
spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);
e) existenţa, în anistoric, ca “strat de
cultură la gurile Dunărei” înseamnă atât dizolvarea hotarului spre Orient al
Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei în vechea axă spirituală
indo-europeană, care uneşte Tibetul cu Atlantida), cât şi stăpânirea axei
mistice a Dunării (Istrul sacru), prin stăpânirea “gurilor [duhului] Dunării”:
Dunărea trasează, acvatic, axa orizontală Vest-Est, intersectând-o cu axa
mistică verticală Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida şi
Ecuatorul). Dacia anistorică şi românia istorică fuzionează într-o funcţie
mitică, aceea de resacralizare a spaţiilor eurasiatice. Împăratul Traian devine
şi el o funcţie mitică (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni
mitice asupra spaţiului spiritual terestru, în globalitatea sa).
Trecută în registru
poetic, structura Logos-ului, topită în simboluri, se apropie şi mai mult de
Spiritul neamului, ca funcţie (misiune): (I-, 212-123, Andrei Mureşanu) “Mai tare e-acea stâncă ce a
trecut martiră / Prin vijelii mai multe - Popoarele barbare / Ce-au cotropit
românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară
şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în
vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. / În lume sunt popoare
cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la al meu? / Şi-un gând
îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume - Nu, nu! N-aş vrea
ca alte / Popoare să mai fie c-al meu - nu merit ele / Să-i semene. Poporu-mi
menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui
viaţă, - O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu fericită - mare!”.
Vijelia, la Eminescu, nu poate să-şi
dezvolte semantica în câmpul sublimului
(vârtej creator), decât prin corelative semantice. Aerul trebuie să aibă, totdeauna, un corelativ în apa-potop, sau apa-cristal-grindină (în Scrisoarea III, VIJELIA “ca
potop ce prăpădeşte”, “grindin-oţelită”), sau în mineral-stâncă, coroborat, la rândul său, cu finalitatea Pisc-cu-Mag-Foc (I-291), Povestea
magului…: “Deasupra ăstui munte cu fruntea
sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / stă magul; priveşte furtuna pornită (…)
vuind furtunoasa-i şi straşnica arpă / Trec vânturi…”). Aşa se întâmplă şi în exemplul
citat:
vijelia nu are încărcătură sublimă
şi utilă în sine (popoarele barbare,
ca vijelii fără suport acvatic, mineral etc., nu sunt întemeiate, sunt trecătoare, nefiind corelate cu vreo
esenţă) - ci realizează proba rezistenţei (implicit, a creaţiei iniţiatice a) mineralului stâncă: poporul român.
Stânca şi stejarul sunt corelative în câmpul semantic cu mare autonomie al stabilităţii, sublimului, divinului.
Despre stejar se spune[13]: “Gestul tragic al Regelui Decebal
are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe care fusese răstignit însuşi
Zalmoxis. Atins de săgeata ucigaşă, tânărul zeu exclamase, cu ochii către cer: «Helis, Helis, alamus aba tani!» [ciudată asemănare cu aramaicul: «Eli, Eli, lama sabachtani!», al lui Iisus], adică «Doamne, Doamne, glorie Ţie!»; se spune că acestea au fost şi
ultimele cuvinte ale lui Decebal şi ale celorlalţi viteji, ucişi în luptă sau
sinucişi. Geţii numeau stejarul Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis
(=Încoronatul). Ca şi geto-dacii, românii venerează acest falnic arbore, şi
uneori doresc să fie înmormântaţi lângă el”.
În viziunea
eminesciană, deci, poporul-stejar al românilor este sacru. E vorba de o
sacralitate menită (“poporu-mi menitu-i să fie …”), dar şi câştigată, confirmată şi reconfirmată, printr-un fel de teurgie
necesară, dorită, dar pusă sub semnul tragic al non-implacabilului în istoria explicit-evidentă (s-ar putea
ca arhetipalitatea implacabilă să nu devină relevanţă în istorie, şi atunci: “Mai bine stinge, doamne, viaţa
ginţii mele, / Decât o soartă aspră din chin în chim s-o poarte, / Mai
bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!” - halele mării sunt zona arhetipurilor, unde, la ospăţ, stau Odin,
Decebal - şi, probabil, toţi zeii pantheonului daco-germanic). În această istorie, arhetipul poate să nu
aibă relevanţă. Dar anistoria confirmă identitatea sublimă Logos (gintă română) - Spirit Atotînglobator. Menirea POPORULUI-STEJAR este stabilită în
anistorie. Mai rămâne ca, prin teurgie, arhetipul să devină, în istoria
profană, poporul altfel, poporul
ales.
Poporul-stejar
sacru,
consecutiv, este şi un popor al minunii unicităţii: el, şi nu celelalte popoare, a
avut parte şi de cele mai relevante (“turbate,
aspre”) încercări - dar, tot el, şi nu altul, şi-a păstrat
“proaspăta
frunză” (corelată cu genialitatea genuină: întunecata frunte). De aceea, menirea lui nu poate şi nu trebuie să
fie asemănătoare cu a nici unui popor: “N-aş
vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu - nu merit ele / Să-i semene”). Deci, e vorba şi de merit teurgic (contopit cu menirea, din arhetipalitate). Menirea (dar şi meritul) cer poporului român să fie altfel. Misiunea poporului-stejar este, deci , una specială, cu
totul diferită de toate menirile. Nu te să fie un popor fericit-echilibrat (“Eu
nu cer fericire…”), nu are o menire
evidentă-exoterică, împlinită uman
(căci, la modul uman, fericirea este dorită, închipuită etc. de indivizi c
punct terminus al năzuinţelor fiinţei), ci transuman,
esoteric. Poporul român, în viziunea eminesciană, nu este, deci, o
realitate fiinţială, ci trebuie să
fie mare şi altfel (mare - măreţie aspaţială, spiritual-ocultă). Poporul român
este menit, deci, unei existenţe paralele cu cea fiinţială: unei existenţe mistice, existenţă în care fericire-nefericire sunt termeni lipsiţi de semnificaţie.
Şi dacă este singurul care are astfel de
menire, şi dacă este popor-stejar, deci axis mundi - înseamnă, pe cale de
consecinţă, că menirea lui implicită este să dea semnificaţie celorlalte
popoare, lipsite de vlaga divină - să dea semnificaţie lumii, cosmosului.
Poporul român este poporul sacru, conţine salvarea lumii întru semantica sacră.
Profetismul
eminescian trebuie văzut în întreaga poezie - dar, mai cu seamă, în poeziile cu
adresă precisă la fibra specială, sacră, a “gintei” române: Scrisoarea III, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie
şi, fireşte, în geografia sacră a Daciei, din Memento mori - “Braţele nervoase, arma de tărie.
/ La trecutu-ţi mare, mare viitor”. Pentru Eminescu, spre deosebire de E. Cioran al
zilelor noastre, trecutul României este o comoară sacră, faţă de care viitorul
se raportează ca forţă reînviată de a revela, din nou, ceea ce deja este înscris
(proiectat), ca informaţie şi menire mistică, în celula eternă a neamului
românesc. Braţele de tărie nu sunt
decât metafora revelaţiei spiritului activ (nervoase) în structurile aparente-fenomenale (braţe), spiritul dând finalitatea (suprastructura, transmaterialitatea
arma DE TĂRIE: singularul suportatului, arma, faţă de pluralul suportului presupus: braţe, schimbă, de fapt, în plan semantico-sacral, ordinea
implicării:
arma de tărie, ca finalitate
exprimată şi împlinită a Spiritului, dă sens şi relevanţă sacrală braţelor şi
nervozităţii-tensiune creatoare a braţelor fenomenale).
Cupele dionysiace
conţin vin ca fierbere a vinului, şi
apoi ca vin disparent în starea de spumegare-foc
spiritual:
spumege pocalul
(prioritar absolut a devenit Potirul Graal-ţintă spirituală finală,
spumegare-flacără mistică, prin transsubstanţierea vinului). Este clară dubla
implicare, în imaginea artistică: a-păgână-bachică (şi ritualul bachic-dionysiac, ca
şi cel eleusin, conţinea mistica transfigurării şi transsubstanţierii) şi
creştină (transsubstanţiere euharistică, reînnoitoare veşnică a ciclului
vieţii, prin efervescenţa paroxistică a Spiritului).
Răzbunarea nu-şi are un obiect profan, o
delimitare în istorie - ci-şi are esenţa şi finalitatea în mit şi ritual: a) este vis de răzbunare (visul fiind zona activată a arhetipurilor); b) obiectul răzbunării, ca
ritual de preschimbare (re-schimbare) în bine a răului este hidra (“idra”), ca simbol al materiei-Prakrti,
proliferată haotic, ca şi capetele hidrei - iar spada fumegândă face parte din vechile ritualuri exorcizatoare,
ţinând de legenda Sfântului Graal, de lupta Cavalerului Potirului contra
demonului (Duşmanul-dragon) - sângele-foc retranscende fiinţa (prin scăldatul
în sânge de dragon, se dobândeşte invulnerabilitatea).
Iubirea şi Pacea, sub semnul Îngerului
(“Îngerul
iubirii, îngerul de pace”) reconfirmă ideea că menirea României-Daciei
Hyperboreene este respiritualizatoare, prin rearmonizare paradisiacă, a
Cosmosului invadat de Duşman-Demon (Ormuzd-cel-Rău). “Guste fericirea raiului ceresc”, Dacia Hyperboreeană este un
spaţiu ritualic, un templu al sintezelor cosmice, reordonând ceea ce Duşmanul-val uitase-evitase să
reîntoarcă în stâncă-Dumnezeu: “Fiii tăi trăiască numai în
frăţie, / Cu-a nopţii stele, ca a zilei zori [fiii hyperboreeni, fiinţei
transcense în constelaţii zodiacale
şi în eternul început de ciclu fiinţial: zori], “Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
/ arme cu tărie
[braţele - suporturi ale forţei
spirituale au fost părăsite definitiv în favoarea forţei pure spirituale, nedisimulabilă în suport şi suportat: “arme
cu tărie], suflet
românesc, / Vis de vitejie” [în loc de vis de răzbunare: exorcizarea s-a realizat prin Logos-ul cu
finalitate resacralizantă, apocatastaza s-a împlinit prin Logos Spiritualizat,
duşmanul şi ritualul spadei fumegânde
şi-au suspendat semnificaţia, până la următorul ciclu fiinţial].
(Eminescu nu intră, neapărat, în opoziţia
poet imatur-poet matur, ci receptorul poeziei sale intră în opoziţia
adecvat-neadecvat la Logos-ul specific).
În legătură cu Scrisoarea
III este necesară remarca: chiar dacă în articolele de ziar din Timpul
apar sintagme care vor avea o transpunere aproape identică în versul poetic -
în nici un caz valoarea şi funcţia spirituală ale sintagmelor nu vor rămâne
aceleaşi - cele din poezie cu cele din ziar. Transgresarea semnificaţiei
sintagmelor în contextul poetic suspendă în
mod absolut realitatea structurată discursiv în rândul de ziar - şi lectura
de profunzime a poemului trebuie să fie înscriere, fără condiţionare, în ritualul
Logos-ului sacru, cu consecinţa imediată: structurarea unor linii simbolice de profunzime
arhetipală. Nu vor interesa, deci, opinia politică şi gradul sau modul de
absorbţie a realităţii de către Eminescu, ci care este peisajul mitic
daco-român (hyperboreean, consecinţa intersectării axelor spirituale terestre
în zona Dacia fiind strămutarea
polului spiritual terestru), pe care Eminescu ni-l propune ca model de
integrare dinamică în arhetipul naţional românesc.
1. Arhetipul
spaţial-mitic al Daco-Hyperboreei este redat prin sintagma “De la munte pân’la mare şi la
Dunărea albastră” (axa spirituală-munte, având ca zone de
atracţie-respingere, ca hotare spre / dinspre zona de-spiritualizată, decăzută: mare-Dunăre. Dunărea este Styxul
şi apa Lethei-Uitare, unde orice încercare de agresiune a maleficului este
stopată - trimiţând formele dezenergetizate ale maleficului spre retopire şi
recoformare în creuzetul Graalului: potop-mare “Dunărea
să-nece spumegând
(izotopie semantică: “spumege
pocalul” - Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românei) a
tale oşti”; “ca potop ce
prăpădeşte, ca o mare turburată (…) înspre Dunăre o mână” - potopul este funcţia sângelui din Potirul Graal, prin care se
introduce Spiritul în vârtejul de reconvertire la valorile Absolutului).
2. Furtuna malefică
(fără temelie în stâncă, apă, foc) a
lui Baiazid este stopată, pentru recovertire în vijelia-potop (“Mircea însuşi mână-n luptă
vijelia (…) ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată”). La Dunăre: “Pân-în Dunăre ajunge furtunosul
Baiazid”. E-o furtună a nisipului-sterilitate, ajunsă la
hotarul spre fertilitatea divină. Mai exact, este marcată limita neputinţei
formelor desemantizate, prinse în vârtejul haosului, limită de la care,
circular, se va conforma cosmosul, urmând re-iniţierea prin axa sacră,
odonatoare:
codrul de stejari (cum am menţionat
mai sus, stejarul este copac sacru al geto-dacilor, “sună codrul de stejari “marchează orfismul ordonator al
axei-stejar, iar legenda despre
RĂSTIGNIREA CRISTICĂ a lui Zalmoxis pe stejar sugerează că stejarul conţine, în
imaginea sa, arhetipul ciclicităţii cosmice).
3. De observat, în Scrisoarea
III, împărţirea arhetipurilor în a) forţe lunar-nocturne, aparent
pasive, de fapt latente, temelii cosmice: Luna, ca întemeiere, prin resorbirea în
copacul-axis mundi (“ea
se-ntunecă…dispare;
/ Iar din inima lui simte un copac cum că răsare”), sau Basarabii sau Muşatinii
din umbră (“Rămâneţi
în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini”) - dar din umbra sfântă ei continuă să se exercite mitic, ca întemeietori,
structuratori, orientatori (“Descălecători
de ţară, dătători de legi şi datini”), căci corelativele lor
semantice, plugul şi spada,
muntele-Dunărea-Marea, sunt corelative cu acţiune în eternitate.
Indiferente faţă de invaziile periodice ale maleficului, plugul stimulează
creaţia, spada rămâne axa spiritualizatoare şi exorcizatoare (a se vedea şi spada fumegândă din Ce-ţi
doresc…), iar
muntele-Dunăre-Mare sunt hotare arhetipale, nepercepute, în esenţa lor
funcţională, decât în planul mitic (deci, indiferente la flucutaţiile
spaţial-politice ale istoriei: Dunărea îneacă oştile negre, pentru transmutarea
alchimică în oştile albe-solare); b) forţe solar-diurne, agresive: Mircea, ca transfigurare a
nocturnului codru (stejar) cu
constelaţii - în vijelie solară
(“zid
înalt de suliţi”) şi acvatică (ca potop…, ca mare…); Fiul mioritic şi manolic
(înscris în nunta-hierogamie cu draga
din codrul cu constelaţii, dragă care est pod magic între maleficul părţii
a doua a poemului şi sublimul părţii întâi-final: draga de al Argeş mai departe este zidită în codru sacru, pentru a
împăca contrariile, pentru a uni în Templu Cosmic, munţii cu fulger-nimb de
biruinţă (Baiazid-Fulgerul, trecut în semn heraldic)[14]
cu mlaştina infernală (canalia de
uliţi-labirintul, stâlp de cafenele-talpa Iadului corupţie Logos-ului,
dizarmonizarea formală şi falsificarea esenţei: monştrii batracieni-saurieni (bulbucaţii
ochi de broască), cocoşaţi, “cu
privirea-mpăroşată” etc. - fiind expresii al e Logos-ului falsificat
esenţial;
“având în ei monedă calpă” - soare de-solarizat, deviat spre saturn; nebunia este înjosire a
Logos-ului, în bâlbâială şi sclavie (iloţii)-sclavie
faţă de mlaştina infernală. Soarele-Apollo pendulează între simulacrul de
ascundere (de fapt, ascunderea
Basarabilor-Muşatinilor este tulburarea periodică a ordinii cosmice) şi
prezumarea unei agresiuni exorcizatoare, invocate şi însriindu-se în logica
ciclicităţii secţiunii mitice: Ţepeş, focul care să retopească aberaţiile formale
în temniţele-cuptoare alchimice. De ce sunt două “temniţi
large”? Înainte de nunta alchimică Soare-Lună, este
necesar un preludiu alchimic, o pregătire separată a celor două forţe
complementare. Categoriile de smintiţi,
respectiv mişei - nu sunt categorii
morale, în primul rând, ci categorii mitice: smintitul este cel deplasat de la ordinea şi direcţia firească -
deci, trecut din zona solară, în cea lunară, sau invers; Mişelul este sărăcitul, ticăloşitul, căruia trebuie
să i se facă o transfuzie esenţială, sau, mai curând, să i se aplice
reconversiunea: din sărăcit de
bine, să devină sărăcit de rău,
din sărăcit de Dumnezeu, să devină sărăcit de Diavol, din sărăcit de duh-spirit, să devină sărăcit de materie. Oricum, în final va
fi un singur creuzet, o singură nuntă alchimică: şi creuzetul reconversiunii (puşcăria), şi creuzetul reorientării (casa de nebuni) se contopesc în
dimensiunea FOC (să dai foc).
În concluzie, Scrisoarea
III reaminteşte că Dacia-Hyperboreea este, de fapt, spaţiul nunţii
mioritice-alchimice dintre Soare-Lună.
4. La o analiză mai
atentă, sunt amănunte care se dovedesc esenţiale,. Funcţia spirituală a
Daciei-Hyperboreei: toată Scrisoarea III este în fapt,
descrierea cuptorului alchimic:
a) totul este supus reconversiei: tot ce este vecin cu eternitatea
este eternitate, deci repetiţia tot-toţi
(“Tot
ce-n ţările vecine…/ Tot ce-i însemnat… / Tot ce e perfid… / Tot Fanarul, toţi
iloţii, / Toţi se scurseră…”) marchează suprema sinteză
cosmică negativă. Să nu uităm că, în cuptorul alchimic, se produce starea de
putrefacţie umedă generalizată (“nigrido”), pentru a marca haosul
originar, punct din care se produce reconversia-regenerarea – către stadiile
alchimice rubedo şi albedo… De aceea, smintit, stârpitură, pata putrejunii,
perfid, lacom, Fanar, iloţi, flecari, găgăuţi, guşaţi, bâlbâiţi, famen (în
alchimie se lucrează cu embrioni “avortaţi”-întorşi, pentru a obţine
împlinirea-încoronarea solară), lupanare
(Prostituata-Hermes) etc. - sunt elemente absolut necesare (prin paroxismul
putridului, degradării umede-corupte, la care au ajuns) în procesul alchimic.
Nimic nu poate deveni aur-piatră filozofală, dacă nu a trecut prin
infernul-mlaştină, prin faza ultimă de decadenţă.
Iată, deci, suprema
speranţă-mai mult, suprema credinţă, ascunsă sub suprema deznădejde. Neamul
nostru este salvat a priori, tocmai pentru
că a atins ultima şi cea mai dureroasă, mai degenerativă treaptă a
Logos-ului. Iniţierea completă este
posibilă doar aplicată Spiritului care s-a supus cu desăvârşire la cele mai
teribile probe. Neamul nostru a trecut această fază - deci are dreptul nu la o
fericire trecătoare - ci, aşa cum spune Eminescu în Andrei Mureşanu (I-206),
are dreptul la măreţie (nu fericită-mare!), adică la gloria divină, la
sacralitate. Este neamul sacru, către car vin, spre reconvertire solară, toate
neamurile-umbre putride, labirintice etc. ale etapei de evoluţie spirituală în
suprasensibil-Pământ.
5. Acţiune de a roi. “Copiii de suflet ai lui Allah şi
spahii (oamenii-cai, centaurii lunari, cu funcţie psihopompă) se răspândesc în roiuri la Rovine în câmpii” (rovine-mlaştina putridă).
Apoi, “Călăreţii împlu câmpul şi roiesc
după un semn” - aceasta în faza apocatastatică - “Şi
în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn” (lemnul-STEJAR). Albina este
insecta sacră (solară, la fel ca scarabeul la egipteni). Roitul este o constantă, atât în faza lunară (ienicerii şi spahiii vin de-ntunecă pământul), cât şi în faza solară (lănci scânteie lungi în soare, arcuri [cercuri solare] se
întind în vânt) a operaţiei alchimice, în care furtunosul (Baiazid dezagregat în furtuna de nisip-haos nocturn) se
transmută în Leu (semn al soarelui), şi apoi în Mircea-vijelie-cu-grindină-oţelită (piatra
filizofală-cristal) prin care este învins Styxul (grindina oţelită, mânată
înspre Dunăre, reinstaurează şirurile cosmice: armia română - arhanghelii revin, ca paznici ai Edenului: oastea se aşază, substituind, “soarele
care apune”.
6. Ca o consecinţă a
celor remarcate mai sus, trebuie subliniată valoarea ocultă a Daciei
Hypeboreene, valoare de Kara-Iflak (de data aceasta, “negru” semnifică: CENTRU OCULT!!!), dar şi valoare ocultă solară (centru cult, “alb” - de iradiere a lumini
spirituale). “Vin
de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii”: cei care vin, provoacă revelaţia spaţiului-centru ocult, negru. Deci,
acţiunea lui Baiazid este revelatorie, asupra valorii de centru negru (lah-vlah,
etiopian-faţă arsă), a spaţiului mitic Dacia-Hyperboreea. Tot datorită
acţiunii lui Baiazid (cu funcţia Spânului-Piatra de care se încearcă şi se
căleşte rezistenţa spirituală a celui-care-se-iniţiază, Harap-Alb), se revelează
simplitatea-Logos Sacru a spaţiului-om: Mircea - “atât de simplu, după vorbă, după port” (Logos şi Acţiune-în-înfăţişare
sunt simultane, în zona miticului); se revelează Monarhul Ascuns-Christos, care este
Mircea, ca funcţie mitică. “De
nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini” - înseamnă că cercul solar chiar are valoarea de ramură cristică,
creangă de aur şi creangă de spini (concomitent): suferinţă-înjosire pentru
înălţare a lumii în lumina mântuirii; se revelează Moşneagul-ciot
şi Moşneagul-toiag (atribute ale
Magului Âthman-Rădăcină şi Pisc a toate, dar şi atribute ale virilităţii
Demiurgului, a Focului din Lemnul Prometeic, sau din STEJARUL ZALMOXIAN).
Deci, Baiazid va
stimula şi explozia-iradiere, ca centru spiritual alb, a Daciei-Hyperboreea: “codrul clocoti de zgomot şi de
arme şi de bucium” - după care urmează revelaţia spaţiului
constelaţiilor (capete pletoase, coifuri lucitoare) şi al solarităţii
biruitoare (de la lănci, săgeţi -
până la fulgerul ca nimb de biruinţă al Munţilor - Munţi din care, ca şi în Memento
mori, izvorăsc luna şi stelele, izvorăşte cosmosul-Eden).
7. Deşi hermeneutica
textului Scrisorii III ar putea lucra la infinit, trebuie să ne limităm.
Vom discuta, tot ca pe o consecinţă a punctelor anterioare, problema unui altfel
de dinamism al geografiei sacre decât cel din capitolul lucrării de faţă, Geografie
sacră şi geografie dinamică în poezia eminesciană. Este vorba de
rezumatul procesului dinamic de sacralizare a Daciei Hyperboreea - rezumat
conţinut în partea mediană a părţii I.
Baiazid vorbeşte de
un alt tot (tot ce stă…) decât cel
putrid, din parte a II-a a Scrisorii III: este vorba de un ciclu alchimic
epuizat, de o anamneză a alchimiei centrului sacru Dacia Hyperboreea: “Toată floarea cea vestită a
întregului Apus, / Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună / Să
dea piept cu uraganul ridicat de semilună. /S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii
de la Malta, / Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, / Fulgerele
adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i mânioasă a cuprins pământ şi
mare. / N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna de a face, / Şi Apusul îşi
împinse toate neamurile-ncoace… / Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi
/ Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, / Se mişcau
îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, / Tremura înspăimântată zarea de-ale
lor corăbii”.
Acest pasaj trebuie
pus faţă în faţă cu cel care conţine în Logos-ul-Mircea (alt ciclu alchimic
pentru alcătuirea sacralităţii Daciei Hyperboreea): “După
vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaste / Ce din vechi de pomeneşte cu Dariu [negru à dinspre Răsărit] a lui Istaspe; / Mulţi durară, după vremuri,
peste Dunăre vrun pod, / De-au trecut cu spaima
lumii şi mulţime de norod;
/ Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit şi-n ţara noastră
de-au cerut pământ şi apă - Şi nu voi ca să mă laud [imperial], nici
că voi să te-nspăimânt
[infernal], / Cum veniră, se făcură toţi
o apă şi-un pământ. / Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej / Oştile
leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji? Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?
/ Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? / Laurii voiau să-i smulgă de
pe fruntea ta de fier. / A credinţei biruinţă căta orice cavaler”.
Baiazid şi Mircea
sunt ipostaze paradigmatice la e aceluiaşi spaţiu sacru de intersectare a
axelor spirituale Vest-Est, Nord-Sud (cu accent, aici, pe axa Vest-Est,
Apus-Răsărit, Negru-Alb). Lumea nu poate fi deschisă, decât ca ipostază mistică, după coacerea în athanor. Atunci când Baiazid spune: “Când lumea mi-e deschisă”, mărturiseşte că el este
paznicul îmbătrânit-epuizat (nu
bătrân-înţelept) al templului Daciei-Hyperboreea: el, Baiazid, a lăsat deschisă poarta către malefic, a
suspendat funcţia arhanghelilor (a
suspendat funcţia ciotului-toiag, spadă
fumegândă, fulger împrejmuitor al Edenului). Ceea ce spune el nu este, în
fapt, o laudă, ci povestea (mitul) tragediei cosmice a unui ciclu epuizat, a
unui ciclu imperial, în care lumina
a atins paroxismul şi, apoi, din care au fost extrase creanga de aur (axis mundi) şi Râul
Demiurg - deci, s-a produs desacralizarea.
Este absolut impresionantă şi unică în
literatura esoterică românească această viziune panoramică asupra dinamicii de
împlinire şi decădere a sacralităţii unui spaţiu central, “buric al Pământului”. Vom
încerca (dar deloc convinşi de forţa elocinţei noastre) să tălmăcim acest
tablou sublim şi tragic, evocat (şi revelat) prin versul eminescian (Logos-vers
prin care, în simultaneitate mitică, intrăm în raport anamnezic cu o existenţă
trecută şi viitoare a Spiritului nostru).
La început, a fost
continuitatea fulgerului: prepoziţia contra înglobează în ea toată lupta care s-a dat pentru ca Adunarea energiei pe axa Răsărit-Apus
(India sau Tibet, acolo unde sălbateci
negri cu topoare-fulgere (Memento mori, p. 248) cu măşti-feţe
zeieşti (lup-daci, urs) - până la zona Hesperidelor cu mere de aur, sau zona
Atlantida, unde, spune R. Steiner, oamenii focului, deci ai fulgerului,
întruchipau existenţa cristică) să
însemne continuitatea, suprimând devierile corupătoare, vlăguitoare de
solaritate. Traseul descris este dinspre Apus-alb către Răsărit-Negru. Apusul
Soarelui şi Semi-Luna s-au întâlnit: crucea figurează intersecţia axelor magice ale
geografiei sacre, intersecţie în Dacia-Hyperboreea, centrul energetic sacral al
universului: semi-luna aşteaptă completarea cu semi-soare,
adică, mai exact, luna şi soarele care se aşteptau, presupunându-se reciproc,
s-au întâlnit în nunta alchimică. ATHANORUL
ERA DACIA-HYPERBOREEA. Turbarea furtunoasă a pământului şi apei
(pământ-mare) reprezintă spirala cosmică, turbillon-ul demiurgic. Este marcat
şi haosul originar a) prin starea de spaimă
b) prin pacea adâncă a începutului
(în Scrisoarea
I: eterna pace, care reîncepe, mereu, ca “prăpastie, genune” etc., a spaimelor, a nelinişti
dinainte de acel “fiat lux”, reprezentat prin punctul de mişcare). Aici, în Scrisoarea III, păduri de lănci şi săbii reprezintă fuziunea lunarului-păduri cu solarul-lănci
de săbii, în funcţia punctului de mişcare: creaţia, zguduirea păcii adânci şi conversiunea în războiul alchimic al
creaţiei. Înnegrirea (orizontului)
înseamnă marcarea centrului ocult, a athanorului în care se adună şi se luptă, întru nuntire, Luna
şi soarele - codrii cu pustiurile, împăraţii şi regii (solari), sintetizăţi în
coroana triplă (spiritualitate-temporalitate-ordine) a papei şi în
lucirea-fulger a Maltei cavalerilor Templului - cu uraganul lunar (“uraganul ridicat de semilună”. Toate
neamurile au fost împinse încoace,
adică la intersecţia axelor, la limita de continuitate a fulgerului sacru. pe
atunci râuri-râuri (râul Demiurg) şi codrii (creanga de aur asigurau
sacralitatea spaţiului.
Ce s-a întâmplat?
Ceva simplu, despre care Frazer vorbeşte în Creanga de aur ; preotul
templului a îmbătrânit, Baiazid, din preot hiperbolic al lumii începuturilor şi al codrilor,
devine, la modul litotizant, preot al taberelor
strânse (fără brâul-fulger), preot al frunzelor
şi ierbii (trunchiul stejarului sacru a dispărut, şi, odată cu el, creanga
de aur). Ura lui este, în fapt, recunoaşterea neputinţei, iar evidenţierea de
către Baiazid, a lui Mircea-ciot, Mircea-toiag - este recunoaşterea implicită a
pierderii, de către Baiazid, a acestor atribute viril-demiurgice. Calul care
paşte ovăz din altar (desacralizarea în domestic) înseamnă castrarea
Pegas-ului-fulger - se pierde semantica calului-fulger, calului-stea,
calului-râu, şi se decade spre stricta funcţie psihopompă: calul morţii, care
îl scoate din scena mitică pe decapitatul paznic, pentru a-l lăsa pe tânărul paznic
(tânăr cu axă vie, moşneag - ca grad de iniţiere), paznicul Mircea.
Dacă
Baiazid-paznicul ciclului epuizat al Daciei-Hyperboreei era purtat de biruinţă (în loc să
stăpânească el însuşi biruinţa), adică era dezrădăcinat, devenind o furtună
fără spaţiu pentru efect al furtunii - în schimb, Mircea este domnul (sarab-ul (cf. V. Lovinescu, Creangă
şi creanga de aur, p. 132: sarab
= Soare, Principe, Şef, iar ba =
tată, Şef, deci tot Soare). El are
Dunărea ca Styx-cerc care păzeşte, asemenea fulgerului-piatră filozofală-grindină oţelită; Edenul, templul-Dacia
re-edenizează. Ce spune Mircea, deci ce face Mircea? El recită acelaşi mit,
aceeaşi liturghie - care intră în raport de sinergie cu acţiunea de exorcizare
a templului, prin bătălia (cu forme apocatastatice) din mlaştină, spre nimbul
muntelui. Traseul descris de mitul spus-activat de Mircea (deci: mitul
Mircea) este orientat invers, dinspre negru spre alb, dinspre Răsăritul Negru
(ocult) - Darius, către Apusul-Alb (oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji,
oşti reînviate, ca fulger al Crengii de
aur, înlocuind oştile frunza şi
iarba; capetele pletoase şi coifurile sunt substituite semantice ale
Stejarului şi ale Soarelui-Lunii-Constelaţiilor). Venirea spre centru,
Dacia-Hyperboreea se face, în mod iniţiatic, prin durerea podului-scară de foc (deci, refacerea Fulgerului). Dariu al lui Istaspe este NEGRU ÎMPĂRAT (Mircea devenind Alb sau Verde Împărat, căci este DOMNUL
RÂULUI ŞI AL RAMULUI), este originea mistică a actului demiurgic. Ca şi în
mitul spus-activat de Baiazid, la temelia templului sacru stă spaima lumii. “Împăraţi pe care lumea nu putea
să-i mai încapă”- sunt craii mistici, iniţiaţii care au durat podul
scară de foc, deci şi-au depăşit limita-lume profană, s-au simţit atraşi
(ireversibil, până la depersonalizare şi reconvertire în sacralitate) spre
templul-spaţiul sacru al Daciei-Hyperboreei (ei nemaiîncăpând în lumea
fenomenală). Şi aici, nu putem fi de acord cu interpretarea erudită, dar
simplificatoare[15], a lui P. Caraman, la studiul Pământ
şi apă (contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene -
studiu în care se caută semnificaţii doar în istoria profană; a cere pământ şi apă, pe de-o parte
înseamnă a cere să fie primiţi ca stăpâni într-o lume şi asupra unei lumi; a se face toţi o apă şi-un pământ (de
observat inversarea termenilor ecuaţiei simbolice) înseamnă că s-au lăsat
retopiţi ca personalităţi profane, restructuraţi fundamental, spiritual,
iniţiatic, dinspre apa-limită iniţiatică, spre Pământul-Munte, finalitate a
iniţierii. Şi totul se face, în această etapă a restructurării spirituale spre
sacralitate - în afara spaimei originare şi a laudei imperiale (deci, de
paroxism şi epuizare a luminii): se face “la mijloc de rău şi bine”, în Insula
Fericiţilor, în stadiul de Dacia Felix
(DACIA ALBĂ, centru de iradiere
spirituală, centru în care cosmosul întreg este replămădit, sub semnul divin al
Râului Demiurg şi al Ramului-Creangă de aur), care este Zidul-munte al iubirii
de moşie, premiză şi corelativ al păcii edenice, evocată şi în Ce-ţi
doresc eu ţie, dulce Românie: “Îngerul iubirii, îngerul de pace …”.
Asupra geografiei
sacre a Daciei-Hyperboreea, din Memento mori, nu mai insistăm, căci i-am dedicat un capitol aparte, anterior
acestui capitol. Doar trei aspecte le-am reaminti: singurul spaţiu sacru
(dezvoltând semantica sacră în toate direcţiile - cer, pământ, eden şi mare -
mare subterestră, acolo unde caii mării stăpânesc) care se corelează cu Nordul
(şi el, tronând pe stâncă, având chipul nimbat cu stuf de raze cereşti şi
picioarele în athanorul mării - deci, Dacia este centru pe axa N-S;
b. Dacia, cu zeul
Zalmolxis fulgerat, este pe linia de continuitate între Nord şi Sud (Odin are
suliţă-fulger, cu care uneşte, prin aruncarea ei, Nordul cu picioarele de
granit în fundul mării - cu Sudul - Tibrul receptacul-sicriu al Credinţei
păgâne, transfigurată alchimic în creştinism - cruce de aur, deci tot fulger, Revelaţie). Să nu se uite că Nordul
esoteric este locul de origine al Soarelui-Divinităţii (deci, se înscrie ca
izotopie semantică, pe axa Răsărit-Apus - axa mântuirii lumii prin lumină).
c. Roma, prin
Jupiter, stimulează valenţele cristice ale Daciei-Zalmolxis: fulgerul cu care
tocmai îl răstigneşte pe Zalmolxis este tocmai revelaţia punctului de
intersecţie a axelor Crucii Cosmice: Zalmolxis va trece în mare, deci se va
identifica semantic cu Nordul, şi el răstignit pe crucea lumii. Zalmolxis
fulgerat-răstignit sugerează mutarea centrului energetic al lumii din
Hyperboreea Hesperidelor, în Dacia. În schimb, Zalmolxis devine izotopic semantic
cu HRISTOS - cu ritualul
cristologic: coborât, în ipostaza Decebal, în halele mărilor, sinergic cu Odin,
el se constituie în Resurecţia—Arhetipul
transcenderii prin Frumuseţe (Odin şi Poetul).
De subliniat acum,
în finalul expunerii noastre, că profetismul eminescian se deosebeşte profund
de profetismul interbelic:
a. dacă dintre discipolii lui Nae Ionescu,
Emil Cioran se distinge ca adept al unei misiuni politice şi spirituale
româneşti, în istoria lumii, misiune caracteristică printr-o dezicere totală de
tradiţie şi printr-o explozie de fanatism, de frenezie şi patetism febril, care
ating limitele unei agresivităţi disperate şi chiar ameninţătoare (“O
Românie fanatică este o Românie schimbată la faţă . Nu pot vedea destinul
României decât patetic - România are enorm de învăţat de la Rusia (…). Noul
Constantinopol să nu fie un obiect de visare politică, ci un obiectiv urmărit
zi de zi, cu pasiune şi dramă (…).Nu vreau o Românie logică, ordonată, aşezată
şi cuminte, ci una agitată, contradictorie, furioasă şi ameninţătoare”),
dacă Nae Ionescu însuşi, apoi Mircea Eliade, în continuitatea gândirii
maestrului său, mare filozof şi naţionalist, profetizează o stare de
imperialism cultural, imperialism spiritual al României (deci, o dezvoltare
volitivă şi agresivă - dar cel puţin, în cazul Nae Ionescu-Mircea
Eliade, avem de-a face cu încrederea nestrămutată în fondul tradiţional
românesc),
b. Eminescu
profetizează doar aparent: el AFIRMĂ,
pur şi simplu, că fondul nostru tradiţional este echivalent cu Arhetipul Spiritual al Lumii. În acest
caz, nu mai poate fi vorba despre o funcţie agresivă, expansivă, ci de una de
absorbţie, exorcizare şi reconversie spre spiritual şi mitic, a tot ce este
non-spiritual (Logos degradat) şi fără semnificaţie mitică, în această lume.
Dacia-Hyperboreea este totuna cu România, dacă şi numai dacă România face
efortul de a se recunoaşte în Dacia Hyperboreică esoterică - în care i s-a
revelat lui Traian misiunea soteriologică a acestei insule sacre a lumii.
*
Spune Meister Eckhart:
“Omul
e mântuit în măsura în care îşi descoperă fiinţa proprie; dar el însuşi nu-şi
poate atinge fiinţa proprie, înainte de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, izvorul
oricărei Fiinţe”.
Deci, s-ar putea ca,
în lucrarea de faţă, să fi râvnit a ne mântui, încercând să ne descoperim, prin
intermediarul EMINESCU, fiinţa
proprie. Dar dacă Eminescu este Hristosul Neamului Nostru (şi noi credem acest
lucru, cu toată tăria) - atunci, încercând să ne descoperim fiinţa proprie,
l-am descoperit, totuşi, pe El. Pe EMINESCU.
Depinde, acum, cu câtă forţă şi voinţă am năzuit către această finalitate, de
descoperire a fiinţei proprii, prin cunoaşterea-atingerea izvorului oricărei
fiinţe româneşti : EMINESCU - LOGOS UNIC, ÎNTRUPAT.
prof. dr. Adrian Botez
[1] N. Crainic, Nostalgia
paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1994, p. 279: “Concepută fie mitologic,
fie haric, ideea inspiraţiei implică un plus de puteri adăugate geniului, o
depăşire a omenescului, o dilatare a viziunii ca să poată considera obiectul
concret şi limitat al artei în lumina nemărginită a veşniciei”
[2] Cf. M. Eminescu (din
Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române, Ed. Minerva, Buc., 1991, p. 109): “Natura
poporului, instinctele şi înclinaţiile lui moştenite, geniul lui, care adesea
neconştient urmăreşte o idee, pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie
determinante în viaţa unui stat (…)”.
[3] Cf E. Todoran, M.
Eminescu - epopeea română, Junimea, Iaşi, 1981, p. 161, despre ce zice
Schelling: “Nu datorită istoriei poporul îşi primeşte mitologia, ci dimpotrivă,
mitologia îi determină istoria sa, sau mai bine zis, ea nu o determină, ci îi
constituie destinul, care i-a fost hărăzit dintru început”. În viziunea
noastră, pentru accentuarea aspectului teleologic al fiinţării, am schimba
cuvântul mit cu acela de Spirit-Logos Suprem.
[4]
Cf. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei,
Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1991, p. 85.
[5] Nae Ionescu, Roza
Vânturilor, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993, p. 143.
[6] V. Lovinescu, Creangă
şi creanga de aur, Cartea Românească, buc., 1989, p. 313.
[7] Mircea Eliade, Profetism
românesc, vol. II (art. România în eternitate), Ed. Roza
Vânturilor, Buc., 190, p. 127.
*
Notă: subliniem, în mod special, că înţelegem prin ocultism - tradiţionalism originar (în linia semantică deschisă de
René Guénon, în Europa Sec. XX, şi de V. Lovinescu, în România sec. XX).
[8] Cf. I. Negoiţescu,
Istoria
literaturii române, Minerva, Buc., 1991, p. 109: “Proza publicistică a lui Eminescu
(…) o proză împătimită, palpitantă, fiindcă e oarbă de patimă şi clară în
ideologia ei”.
Trebuie să remarcăm, în completarea
celor spuse de I. Negoiţescu (şi, oarecum, contrazicând afirmaţia acestuia
despre proza lui Eminescu: “e oarbă de patimă”), erudiţia
publicistică a lui Eminescu, acribia (uneori), dezvoltată în folosul
credibilităţii argumentaţiei.
[9] M. Eminescu, Publicistică
(Referiri istorice şi istoriografice), Cartea Moldovenească, Chişinău,
1990, p. 14.
[10] V. Lovinescu, Creangă
şi creanga de aur, Dacia Felix, nume pe care Traian îl dă
doar Arabiei oculte: trimite la Insulele Fericiţilor, ţinuturi ale negrilor,
adică centre oculte spirituale.
[11] Emil Cioran, Schimbarea
la faţă a României, Humanitas, Buc., 1993.
[12] V. Lovinescu, Dacia
hiperboreană, Ed. Rosmarin, Buc., 1994.
[13] Adrian Bucurescu, Stejarul,
Mitologie românească, în rev. Strict
secret, nr. 221, 19-25 iulie 1994.
[14] -Cf. N.Georgescu, Cercul
strâmt, Ed. Floarea albastră, 1995, p. 116.
[15] P. Caraman, Pământ
şi apă (contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene),
Iaşi, 1984.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu