FOST LOGOFĂT
MARE
izvod dintăiaşi dată – lexicon – jos crucea de pe
ambulanțe – zdrobite cătușe
IUBITE CETITORIULE
Eu,
iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici
leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la
istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să
dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui
neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre
cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte
scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a
cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am
nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din
streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat,
care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor
neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite,
iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri,
cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme
şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă
şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu
cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi
facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele
noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte
puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur
Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ
ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri
ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu
sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De
toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron
Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
LEXICON
Antonescu, Romulus -
Dicţionar de Simboluri şi Credinţe
Tradiţionale Româneşti, 2009.
Ediţie digitală 2016
(pdf, 729 pag., 7,8 MB)
CUVÂNT
ÎNAINTE
Observatorul atent al culturilor
tradiţionale ajunge repede la concluzia că toate manifestările exprimate, în
plan spiritual sau în plan material, se subordonează unor coduri aproape
imuabile, respectate cu sfinţenie de către toţi componenţii unui grup etnic.
Libertăţile pe care şi le iau unii lideri de opinie se produc numai în momentele
în care codul înregistrează o eventuală fisură, fie prin pierderea unor
elemente ale bazei motivaţionale sau explicative proprii, fie prin importuri de
realităţi ale căror baze motivaţionale sunt mai active şi, din acest punct de
vedere, servesc mai eficient diverselor nevoi în contextul desfăşurării diurne
a vieţii şi, în consecinţă, sunt mai credibile. Oricum, aceste libertăţi sunt
asimilate greu, după lungi perioade de tatonare şi numai în urma înregistrării
unei frecvenţe mari şi circulaţii majore în rândul indivizilor unui grup etnic,
ceea ce duce la concluzia că tradiţia reprezintă un complex de încatenări de
cutume deosebit de rezistente. Se poate afirma chiar, cu îndreptăţit temei, că
nu există cenzură mai aprigă decât aceea care se manifestă la nivelul bogatului
evantai de exprimări pe care îl pun în evidenţă culturile tradiţionale, acestea
exercitând o enormă şi permanentă presiune asupra propriilor indivizi. În fond,
o realitate produsă de oameni pentru propria lor orientare în contextul
valorilor propuse de lumea înconjurătoare, având ca justificare şi unic scop
perpetuarea identităţii lor etnice.
Simpla recunoaştere a existenţei
codurilor comportamentale care funcţionează în cadrul unui grup uman,
tradiţional structurat, nu este însă suficientă, atâta timp cât nu sunt puse în
evidenţă şi mecanismele care fac posibilă acroşarea elementelor componente în
lanţuri simbolice, apte să dezvolte şi să comunice mesaje, înţelese şi
acceptate de către comunitatea umană căreia îi sunt adresate. Practic, mesajele
joacă acelaşi rol pe care îl are orice limbă vorbită de un număr mai mare sau
mai mic de oameni, aceasta fiind una dintre caracteristice definitorii ale unei
etnii. Un exemplu concludent în acest sens, dar nu singurul, îl constituie
manifestările cu personaje mascate, care se desfăşoară la diferitele date ale
calendarului tradiţional. Cercetările mai consistente asupra acestor fenomene,
în majoritatea cazurilor, au luat în considerare şi au analizat, cu precădere,
realizarea plastică a măştilor şi cât din suprafaţa corpului uman este mascată.
Nu s-a ţinut seama, decât în mică măsură, de mecanismele care stau la baza
alcătuirii cetei de mascaţi, ce rol îndeplinesc personajele în cadrul grupului,
care sunt raporturile dintre ceată şi colectivitatea umană căreia i se
adresează, ce crede sau cum sunt apreciate aceste manifestări. Aceleaşi
întrebări le ridică şi secvenţele ornamentale amplasate pe unele componente ale
arhitecturii tradiţionale, pe piesele de port popular, pe textile, pe mobilier,
pe unelte şi obiectele de uz casnic. Simpla afirmaţie conform căreia aceste
obiecte sunt frumos ornamentate nu justifică în nici un fel prezenţa lor şi
nici felul cum sunt acroşate elementele componente al unei secvenţe
ornamentale. Este adevărat că se susţine, în unele studii de specialitate, că,
la nivelul culturii tradiţionale, există o „gramatică" ornamentală şi una
cromatică. Dar cum funcţionează acestea, care le sunt canoanele şi ce mesaje
transmit nu ni se spune. Şi asta pentru că nici generaţiile actuale din cadrul
colectivităţilor tradiţionale nu le mai cunosc şi deci nu pot explica de ce se
procedează într-un anumit fel şi nu altfel. În acest context, baza explicativă
se depărtează de configurarea ei simbolică, credinţele nu mai sunt susţinute ca
o necesitate absolută, respectul faţă de tradiţie, luată ca element definitoriu
al identităţii de grup, se diluează şi astfel apar, pe de o parte
superstiţiile, iar, pe de altă parte, speculaţiile în interpretare la care
recurg din ce în ce mai des unii specialişti, fără ca aceştia din urmă să-şi
aşeze argumentaţia pe canavaua gândirii tradiţionale, să se conformeze logicii
acesteia. Din această pricină, unele explicaţii date de specialişti nu pot fi
susţinute nu numai în planul general al manifestărilor de orice fel, materiale
sau spirituale, dar nu pot fi susţinute nici în contexte reduse la un singur
domeniu de exprimare artistică.
Intenţia de a clarifica, măcar şi
în parte, aceste insuficienţe de ordin explicativ şi dorinţa de a oferi tuturor
celor interesaţi o bază de date care să le poată înlesni „citirea"
secvenţelor decorative sau rituale au condus, în urmă cu aproape două decenii,
la iniţierea acestei lucrări deosebit de complexe. De la început, ne-am propus
ca toate informaţiile culese din diferitele lucrări de specialitate să fie
structurate în jurul unei singure realităţi, fie că aceasta era un obiect, un
gest, o profesiune sau ocupaţie, un personaj anume, o etnie etc. ,
limitându-ne, din raţiuni lesne de înţeles, numai la zonele etno-folclorice ale
arealului românesc contemporan. Am eliminat, cu bună ştiinţă, informaţiile
referitoare la credinţele provenind din Basarabia şi din grupurile etnice
macedo-române, nu pentru că ele nu ar fi fost interesante, ci pentru faptul că
ele sunt, de cele mai multe ori, contaminate de obiceiurile şi credinţele
colectivităţilor umane străine în vecinătatea sau în mijlocul cărora au trăit
etnicii români. Acest fel de a structura materialul cules, folosind metoda
termenilor „cheie", a condus la configurarea unor „aureole" care gravitează
în jurul fiecărei realităţi, din care se poate degaja potenţialul de acroşare
pe care îl generează în interiorul secvenţelor, arealul zonal în care
funcţionează cu aceleaşi virtuţi, precum şi frecvenţa de întrebuinţare a
acestora.
Cercetarea astfel concepută a
fost acceptată, pentru finanţare, de către fostul Minister al Cercetării şi
Tehnologiei, în perioada 1994-1995, contractul fiind încheiat cu Institutul de
Memorie Culturală (CIMEC), grupul de lucru fiind format, numai pentru această
perioadă, din Iuliana Băncescu, Alexandru Duma, Cătălina-Luminiţa Marin şi
Anişoara Burlacu şi Daniela Daneliuc (din partea CIMEC, pentru realizarea unei
baze de date), sub îndrumarea şi cu aportul efectiv al autorului, căruia i-au
revenit finalmente clasificarea şi indexarea informaţiilor culese, stabilirea
sferelor semantice a termenilor în accepţiunea pe care o evidenţiază gândirea
tradiţională, eliminarea redundanţelor, menţionările corecte ale surselor
bibliografice, stabilirea corespondenţelor ştiinţifice pentru animalele şi
plantele regăsibile în dicţionar, stabilirea seriilor simbolice la unele
articole. Tuturor celor enumeraţi mai sus le mulţumesc pentru interesul
manifestat în timpul colaborării noastre, cât şi după aceea.
În ceea ce priveşte modul de redactare,
autorul a respectat în general textele de bază ale autorilor consultaţi,
intervenind numai acolo unde modul de exprimare utilizat în diverse perioade
ale dezvoltării limbii române impunea un asemenea demers. Este locul aici să
precizez câteva aspecte pentru o mai lesnicioasă orientare a cititorului. După
fiecare paragraf, este menţionată sursa informaţiei, adică numele autorului sau
titlul succint al lucrării colective, eventual numărul volumului şi pagina.
Atunci când bibliografia menţionează mai multe materiale ale aceluiaşi autor,
acestea sunt numerotate în ordinea alfabetică a primului cuvânt din titlu,
acelaşi număr fiind regăsibil şi în menţionările din textele dicţionarului.
Informaţiile preluate din periodice şi alte publicaţii sunt evidenţiate sub
titlul generic PRESA. Cele preluate din cercetările de teren, dar care nu au
văzut lumina tiparului din diferite motive, sunt menţionate sub titlul NOTE, la
care este adăugat numele cercetătorului. Când la finele unui paragraf nu se
menţionează arealul în care a fost atestată o anumită realitate, înseamnă că
nici autorul din care a fost preluată informaţia nu a făcut-o. Cât priveşte
abrevierile folosite, subliniem că ele sunt cele uzuale, fără ca prezenţa
acestora să fie excesivă. În general, efortul redacţional a fost orientat spre
obţinerea unor texte cursive, uşor lizibile, în care cuvântul „cheie" să
fie cel care dictează aspectele de conjunctură şi asupra căruia converg
semnificaţiile, constituindu-se într-o adevărată aureolă simbolică. Acest fel de
a concepe lucrarea îi conferă acesteia caracteristica de „operă deschisă",
în sensul că lectorul avizat poate adăuga şi alte semnificaţii la cele deja
atestate, sau poate aduce precizări asupra zonelor de manifestare a unei
realităţi date.
Desigur că parcurgerea
materialelor cuprinse în dicţionar poate sta la baza elaborării unor studii de
specialitate pertinente, în care să se avanseze concluzii utile pentru
stabilirea caracteristicilor definitorii ale culturii tradiţionale româneşti şi
pentru delimitarea arealului lor de manifestare. Dar, dincolo de toate acestea,
putem să facem o enumerare, fără alte comentarii, a ceea ce noi putem numi „Panteonul
simbolic al civilizaţiei tradiţionale româneşti", bazându-ne
numai pe prezenţa elementelor componente în cadrul seriilor simbolice, la care
trebuie să adăugăm frecvenţa şi aria de circulaţie a unor termeni menţionaţi în
dicţionar:
Apă - element de bază al cosmogoniei; 149 menţionări în serii simbolice; agheasmă - 15; apă neîncepută - 6; fântână - 6; rouă - 3; apă sfinţită - 2; apă descântată; apă vie, abur, gheaţă, brumă, promoroacă - câte o singură menţiune pentru fiecare;
Sare - 95;
Monedă - 83; argint - 5; aur - 1;
Pâine - 63; grâu - 40; colac - 38; făină - 19; turtă - 6; aluat - 2; tărâţe - 2; anafură - 1;
Busuioc - 53;
Usturoi - 44;
Trei (număr) - 40;
Ou - 38; cocoş - 9; găină - 8;
Tămâie - 37;
Descântec - 31;
Lumânare - 31; miere - 13; ceară - 5; fagure - 2; albină - 1;
Floare - 30;
Vin - 30; rachiu - 10; ţuică - 4; alcool - 4;
Prag - 26; horn - 12; uşă - 6; vatră - 5; grindă - 4; poartă - 3; gard - 2; fereastră - 2; casă; streaşină; prispă - câte o singură menţiune pentru fiecare;
Cânepă - 25;
Cuţit - 25; fier - 21; ac - 13; topor - 11; foarfecă - 5; lacăt - 2; lanţ - 1;
Foc - element de bază al cosmogoniei; 24 menţionări;
Cărbune - 23; cenuşă - 9; lemn - 8; funingine - 1;
Pământ - element de bază al cosmogoniei; 21; piatră- 11; marmură, cremene - câte o singură menţiune pentru fiecare;
Pelin - 20;
Salcie - 20;
Pânză - 20;
Cămaşă - 19; maramă (năframă, basma) - 11; brâu - 8; bete - 7; opinci (pantofi, papuci, încălţăminte) - 5; batistă - 4; haine (pantaloni, veşminte) - 4; căciulă - 1;
Leuştean - 17;
Oglindă - 17;
Roşu - 16;
Porumb - 16; mămăligă - 6; mălai - 3;
Măr - 16;
Nouă (număr) -16;
Untură - 15; porc - 1;
Păr - 14; lână - 4; seu - 4; os - 4; animal - 2; oaie - 2;
Fir (textil) - 13;
Cruce - 12; rugăciune - 6;
Brad - 12;
Zahăr - 12;
Duminică - 11;
Lapte - 12; unt - 11; brânză (caş) - 3;
Piper - 11;
Iarbă- 10;
Pieptene - 10.
Acestei liste i se pot adăuga
realităţi ale lumii înconjurătoare care nu intră decât foarte rar sau deloc,
alături de alte obiecte, în serii simbolice, deoarece, după cum lesne se poate
deduce, parametrii lor existenţiali nu le permit acroşaje de tipul celor
enumerate mai sus. Este vorba în special de animale, indivizi sau grupuri
umane, precum şi determinările temporale. Aceasta nu înseamnă că ele nu
aglutinează semnificaţii şi contexte caracteristice pentru gândirea
tradiţională românească.
În ordine descrescătoare, acestea
sunt: factorul uman: femeia în toate ipostazele sale
existenţiale (copil, fată, mireasă, gravidă, lehuză, mamă, bătrână); ceata
de flăcăi, colindă, dans; animale sălbatice şi domestice: cal
(şi, în legătură directă cu această vieţuitoare, căluşarii), lup,
şarpe, câine, cerb, broască, barză, bour, bou; determinări
temporale: săptămână, duminică, joi, sâmbătă, luni (celelalte
zile ale săptămânii nu întrunesc semnificaţii deosebite decât în contexte
speciale, de pildă atunci când gravitează sub determinarea Paştelui, sau când
evidenţiază personaje fantastice: Joimăriţa, Marţolea), ianuarie,
martie, aprilie, decembrie (evident, lunile din an care marchează
începutul şi sfârşitul anului calendaristic şi începutul anului agricol şi
pastoral); alte realităţi: albie, comoară.
Desigur că dicţionarul cuprinde
şi alte componente ale universului material sau spiritual aşa cum sunt ele
oglindite de gândirea tradiţională românească, intenţia noastră fiind aceea de
a le descifra şi a le pune în evidenţă valenţele, adevărata bogăţie a ţăranului
nostru de oriunde şi din totdeauna. Lui îi închinăm şi această lucrare ca un
modest omagiu pentru strădania sa de a ne naşte, a ne creşte şi a ne purta
identitatea peste noianul de timp care ne-a răbdat cu seninătate şi uneori
chiar cu bucurie.
JOS CRUCEA
DE PE AMBULANȚE ?
Confucius spunea că “Semnele şi
simbolurile guvernează lumea, nu cuvintele şi legile”…
Spitalul ca
instituţie este o începătorie creştină. Fondatorii spitalului sînt Vasile cel
Mare şi Ioan Gură de Aur, episcopi sfinţi care au organizat în eparhiile lor
lăcaşuri de îngrijire a bolnavilor. Această îngrijire se făcea, desigur, în mod
dezinteresat şi gratuit.
Despre
sensul şi temeiul creştin al spitalului, care se bazează pe deplin pe mila şi
dragostea creştină, veţi găsi mai multe în cursul marelui Doctor Nicolae
Paulescu, denumit chiar aşa „Spitalul”.
Doctorul
Paulescu se pronunţa împotriva practicii de a lua bani pentru tratamentul
medical, o practica pe care el o considera străină de duhul iniţial al
spitalului, care era un duh evanghelic.
Cu
siguranţă, tocmai din acest motiv, cel mai mare doctor pe care l-au avut
românii, descoperitorul insulinei şi al altor remedii folosite pe plan mondial,
este azi necunoscut în România.În apus creştinii catolici au fondat crucea
roşie, organizaţie de voluntari care îngrijea gratuit bolnavii, în special pe
fronturi.
Crucea roşie
a ajuns să fie simbol al medicinei fiind prezentă pe toate ambulanţele. Crucea
roşie nu a fost scoasă nici de pe ambulanţele din URSS, un stat ateist.
De vreo cîţiva
ani însă am constatat că ambulanţele nu mai sînt însemnate cu cruce roşie.
Pe ele a
apărut un simbol ciudat pe care am încercat să-l tălmăcesc în fel şi chip, iar
înţelesurile la care am ajuns nu au nici o legătură cu medicina.
Cu medicina
aceea evanghelică, reprezentată prin crucea roşie.
Poate că aşa
se explică răceala şi împietrirea tot mai multor medici, medici care ucid copii
la naştere sau lasă femeile gravide să moară pe targă dacă nu scot şpaga.
Medici care
propovăduiesc avortul şi fac operaţii de „înfrumuseţare” şi schimbări de sex,
operaţii care în orice caz duc la îmbolnăvire şi moarte prematură.
Medici care
au transformat industria de medicamente într-un ghişeft mai mare decît
afacerile cu droguri şi arme.
Medici care
fabrică viruşi în laborator.
În fine,
medici care se simt mai bine reprezentaţi de şarpe decît de Cruce.
Când, de
cine şi pentru ce a fost înlocuită Crucea Roşie de pe ambulanţe cu aceste noi
simboluri străine nouă şi medicinei filantropice?
Salvările ,
cele cu crucea roșie, au dispărut treptat din peisaj, ele fiind înlocuite cu
mașini noi, pe care a apărut un simbol nou, ciudat, o stea albastră cu un
toiag și un șarpe. De unde a apărut nevoia asta arzătoare de a elimina crucea
roşie de pe ambulanţe ?
Pare foarte
semnificativ faptul că dispariția simbolului cristic de pe maşinile – salvări,
cel puțin la noi, s-a făcut tacit, pe neobservate, fără campanii de rebranding
și awareness.
Se pare că
simbolul crucii roșii a deranjat pe cineva, care s-a pus să deseneze noul
simbol, căruia i-a spus “star of life“ – “steaua vieții”. Pe cine a deranjat
crucea roșie?
Povestea
oficială spune că… vă rog să nu râdeți… cei deranjați au fost chiar cei de la
“Organizația Crucii Roșii Internaționale” care au făcut o adresă către
Serviciul Național de Ambulanță American, solicitând schimbarea logo-ului de pe
ambulanță întrucât acesta putea genera confuzie în zonele de conflict încălcând
astfel Convenția de la Geneva. Adică în zonele de război, ambulanțele ar
fi putut fi luate drept … ambulanțe?
În fine,
povestea merge mai departe, un șef de birou de la Administrația Americană a
Drumurilor, pus în fața acestei dileme a venit cu ideea “stelei vieții” o stea
albastră în șase colțuri, un par și un șarpe. Acum toată lumea e mulțumită nu
mai există confuzii.
Aşa se face că o
decizie luată de Administrația Americană a Drumurilor a ajuns în câțiva ani să
fie implementată în aproape toată lumea inclusiv in România. (excepție parțială
Rusia care încă afișează crucea roșie și țările islamice, cu semiluna roșie) .
Cum rămâne
cu povestea cu Convenția de la Geneva? Era important ca oamenii să aștepte
salvarea, tămaduirea, nu de la cruce, ci de la stea și șarpe?
Ce să înțelegem? Cine ne
aduce salvarea?
AUREL BARANGA
Zdrobite cătușe
Zdrobite
cătușe în urmă rămân
În frunte-i
mereu muncitorul,
Prin lupte și
jertfe o treaptă urcăm,
Stăpân pe destin e poporul
Trăiască,
trăiască Republica noastră,
În marș de
năvalnic șuvoi;
Muncitori și țărani,
cărturari și ostași
Zidim România Republicii noi.
În lături cu
putredul vechi stăvilar
E ceasul de
sfântă’ncordare
Unirea și
pacea și munca-i stegar’
Republicii noi
populare.
Spre țelul
victoriei mari ne îndreptăm
E ceas de
izbânzi viitoare
Credință în
muncă și luptă jurăm
Republicii noi
populare.
Super. Foarte mulţam.
RăspundețiȘtergere