sâmbătă, 3 martie 2018

LEELA


LEELA
ALEXANDRA ANDEREȘ 

Căsătoriile interconfesionale între creștinii ortodotocși și protestanți

În perioada 8-9 martie 2018 va avea loc la Academia Evanghelică „Transilvania” din Sibiu, Conferința Internatională cu titlul „Căsătoriile interconfesionale între creștinii ortodocși și protestanți”. La eveniment sunt așteptați numeroși profesori universitari din țară și din străinătate, cercetători și teologi, care vor trata subiectul pe mai multe planuri și raportat la mai multe religii, încercând să ajungă la niște concluzii relevante pentru societatea de azi. Între aceștia se numără: Gianandrea Di Donna, Martin Illert, Pekka Metsö, Ciprian Streza, Alexandru Ioniță, Radu Gârbacea, Răzvan Perșa sau Pál Diószegi Szabó.
Migrația nu este un semn al timpului nostru – a existat în orice moment. Dar astăzi se află în partea de sus a agendei politice și formează coexistența ecumenică a denominațiilor. Un număr semnificativ de membri ai bisericilor din Orientul Apropiat trăiesc acum în Occident. Acest lucru se aplică și bisericilor ortodoxe într-o măsură tot mai mare. Situațiile în care se află comunitățile diasporei conduc la provocări cu totul noi. Una dintre acestea este creșterea rapidă a numărului de căsătorii interconfesionale, spun organizatorii evenimentului.
Ritmul societății actuale privind migrația a condus și la discuțiile derulate în cadrul Sinodului Panortodox din Creta din anul 2016 pe subiectul căsătoriilor interconfesionale, care au lansat o ușoară controversă în societate. În timp ce bisericile individuale invocă interzicerea căsătoriilor interconfesionale, exprimate în canoanele bisericii timpurii, altele pun accentul pe responsabilitatea pastorală și, prin urmare, pe posibilitatea de a respecta regulile într-o manieră mai puțin strictă.
Cum analizează diferitele Biserici Ortodoxe această posibilitate și cum se raportează partenerii lor ecumenici? Pot exista reguli diferite pentru diaspora decât în cazul bisericilor majoritare? Cum și în ce măsură este căsătoria înțeleasă ca un sacrament crucial? Care sunt practicile pastorale în introducerea căsătoriei, în creșterea copiilor, în implicarea partenerilor în propria lor comunitate eclesială? Există modele liturgice care exprimă dimensiunea ecumenică a căsătoriei interconfesionale? Au existat – în istoria bisericii – soluții diferite la aceste nelămuriri?
La toate aceste întrebări și multe altele, vor încerca să dea un răspuns invitații și conferențiarii acestui eveniment, la care publicul poate participa gratuit. Toate prelegerile vor fi susținute în limba engleză. Conferința este organizată de Institutul de Cercetare Ecumenică din Sibiu, în colaborare și cu sprijinul Consiliului Comunității Bisericilor Protestante din Europa.  
 


IONUȚ DRĂGHICI

Anul 2032

Anul 2032, într-o suburbie a Londrei. Bine, nu se mai numește Londra de câțiva ani, pentru că numele era prea vechi și amintea de vremurile în care Marea Britanie avea colonii și nimeni nu vrea asta pentru că partea aia din istorie poate ofensa unii oameni. Se cheamă Orașul tuturor unde oricine e bine-venit indiferent de ce intenții are acolo. Nu trebuie să judecăm pe nimeni.
La un cinematograf rulează un film horror. Au încercat să facă și alt gen de filme, dar fără prea mare succes.
Filmele de acțiune ofensau unii oameni, pentru că îi punea pe bărbați în postura în care trebuie să se bată sau să tragă cu arma și crea o falsă impresie că așa ar trebui să fie un bărbat. Plus că erau mult prea violente și nimeni nu vrea să vadă violență, unii se simt ofensați de asta.
Filmele de dragoste au fost cel mai mare eșec. Dacă era clasic urmărind povestea dintre un bărbat și o femeie, ofensa comunitatea de homosexuali. Dacă era între doi homosexuali, ofensa homofobii. Practic nu aveai cum să faci un film de dragoste care să nu ofenseze pe nimeni așa că s-a renunțat la idee.
Nici comediile nu au mers prea bine, pentru că uneori se râdea de prostia unora și de curând a devenit ilegal să râzi de un om că e prost. Nimeni nu e prost, toți oamenii sunt la fel! Nu are nimeni voie să râdă de cineva, poți fi arestat din cauza asta. Cuvântul prost a fost oricum scos din orice dicționar.
Filme de război nu se mai fac demult, pentru că nu trebuie să-i învățăm pe copii că oamenii s-au omorât cu cruzime în trecut pentru teritoriu și resurse. Nimeni nu s-a bătut cu nimeni, mereu a fost pace și armonie pe pământ și toți oamenii au fost prieteni de la începutul lumii.
Western-urile au fost interzise complet. Adică, voi vedeți ce e acolo? Doar o cultură a bărbaților, ei sunt mereu cei care călăresc cai, se împușcă, se răzbună, beau whiskey și jefuiesc bănci. Femeile stau mereu acasă făcând doar curat, mâncare și copii. Asta înseamnă inegalitate între sexe și nu-și dorește nimeni lucrul ăsta.
Au mai rămas filmele horror, dar care și ele s-au schimbat mult în ultimii 10 ani. Nu mai sunt clasicele povești cu vampiri, de zombie nu se mai sperie nimeni de când au apărut case de modă care fac haine în care arăți ca un zombie, fantomele nu au existat niciodată iar demonii nici atât pentru că au legătură cu creștinismul și asta poate ofensa oamenii de alte religii.
Practic, filmele au ajuns să fie fără titlu, fără actori și fără poveste. Oricum ar încerca să facă un film, tot va fi cineva ofensat de el și știe toată lumea că ăsta e cel mai rău lucru, să se simtă cineva ofensat. La urma urmei așa a evoluat omenirea, încercând să nu ne ofensăm unii pe alții.
Nici cinematograful nu mai arată ca pe vremuri. Nu mai sunt scaunele alea individuale unde fiecare are locul lui. Oamenii prea grași nu încăpeau în ele și se simțeau ofensați de asta așa că le-au scos de tot și au pus saltele pe jos astfel încât oricine să aibă loc indiferent de cât de gras este. Nu trebuie se râdem de grași sau să existe locuri în care aceștia să nu aibă acees, pentru că se consideră fat shaming și poți face închisoare pentru asta. Și cuvântul gras a fost scos din toate dicționarele. Nimeni nu e gras, toți au un corp perfect indiferent de kilograme.
Toaletele din cinematograf nu mai există pentru că le era greu să facă încăperi separate pentru toate cele 281 de sexe descoperite până în prezent iar numărul lor creștea mereu deci oricum ar fi fost inutil să construiască la fiecare 3 săptămâni câte o cameră. Toaletele erau niște găuri în podea în care toată lumea își făcea nevoile, la grămadă. Nu se uita nimeni la nimeni pentru că dacă te uiți spre cineva dezbrăcat se consideră viol și intri la închisoare. Fiecare om avea voie să stea dezbrăcat oriunde fără să se uite nimeni la el. Oricum nu prea aveai ce să vezi de obieci pentru că toate femeile purtau burcă să nu ofenseze alte religii.
Toți stăteau în încăperea aceea mare cu saltele și în fața lor era un ecran gol. Nu voiau să riște să apară vreo imagine pe ecranul ăla, că nu ai de unde să știi pe cine ofensezi. Și oricum nici nu aveai voie să pui ceva interesant pe ecran pentru că asta îi distragea pe oameni din a se uita în telefon și unii erau chiar ofensați din cauza asta.
E 2032 până la urmă, n-ai dreptul să faci ceva interesant care să se petreacă în afara telefonului, că asta i-ar muta privirea din el și poate vede și altceva ce nu-i place și se simte ofensat.
Dar era un film horror până la urmă, oamenii au venit acolo să se sperie așa că la un moment dat apare pe ecran o pâine. O pâine OBIȘNUITĂ! Câțiva mai curajoși își mută privirea din telefon spre ecran și în sala de cinema deja se auzeau țipete de spaimă și teroare.
Știu, probabil voi înapoiaților vă întrebați ce e atât de înfricoșător la o pâine. Cât de proști sunteți. Păi voi știți ce conține pâinea? GLUTEN!!!
Glutenul, cel mai mare dușman al omenirii dintoate timpurile. Unii preferau să mănânce și otravă de șobolani în loc de pâine cu gluten. În magazine nu mai există absolut nimic cu gluten și a devenit ilegal să ai așa ceva în casă. E pe lista cu cele mai periculoase droguri.
Totul a început din 2018, de când oamenii petindeau că au intoleranță la gluten. Bine, majoritatea habar nu aveau ce-i ăla și cum se manifestă intoleranța aia, dar au citit ei undeva că e cea mai nocivă chestie din univers și unii folosesc gluten să facă bombe nucleare. Așa că de atunci toți au început să nu mai mănânce nimic cu gluten și să fugă ca de șarpe dacă aruncai cu un covrig în ei. Oricum între timp toți oamenii au devenit raw vegani iar acum McDonalds face burgeri doar din cânepă presată la rece cu semințe de quinoa.
Pâinea de pe ecran dispare după 10 secunde când mulțimea e pe culmile spaimei. Da, e film horror, dar nu vream să se sperie cineva prea tare și să se simtă ofensat de asta.
După ce se termină filmul toți oamenii își descarcă aplicația cinematografului care le oferă tuturor consiliere psihologică gratuită în caz că filmul a speriat prea tare sau a ofensat pe cineva. O voce blândă le zice în căști că totul este bine, lumea e un loc special făcut pentru confortul fiecărui individ iar glutenul nu mai există pe planeta noastră de ani buni.
Chiar așa s-a întâmplat, să-mi dea Dumnezeu gluten în burger dacă vă mint. Scuze, n-am vrut să spun Dumnezeu, mă refer la o entitate divină în care crede toată lumea și care nu ofensează pe nimeni. 

BEN TODICĂ
 blog

▼  martie (7)
·      ANCA - ERA DIANA


CLEOPATRA  DAVID

"Devoţiunea exprimată în cea mai simplă formă dă autenticitatea". Interviu cu Leela Omchery  


Am avut privilegiul de a studia Muzica Clasică Indiană în timpul Doctoratului chiar în patria Gangelui în modul tradițional în care această știință se transmite de milenii: în casa unui Guru, un Gurukulam. Maestrul meu a fost Leela Omchery, Profesor Universitar Doctor, premiată cu distincția PadmaShri și alte numeroase distincții și medalii, fost șef de catedră la Universitatea din Delhi. În casa ei din Ashok Vihar, Delhi, am învățat din tainele ragasurilor muzicii clasice din Sudul Indiei, stilul Carnatic. La ultima noastră întâlnire a avut amabilitatea de a-mi acorda acest interviu pe care l-a transformat într-o prețioasă lecție de muzică și de viață. A trecut ceva timp de atunci, însă în 2018, când va împlini 90 de ani doresc să împărtășesc din comorile primite și să le fac cunoscute în România.

 Cleopatra David: Care este locul muzicii în viața dumneavoastră?
Leela Omchery: Întreaga mea viață este muzică, muzica mea. Dar muzica nu este un element singular, nu se limitează la forma cântată. Are alte două componente majore: dansul și muzica instrumentală. Întregul se numește sangeetam. Nu este doar geetam, care înseamnă cântec. Este sangeetam: cântec plus ceva. Și acest “plus” sunt muzica instrumentală și dansul. Savanții din antichitate divizau muzica astfel: "Geetam vadyam tatha nrityam trayam sangeeta muchyate" (notă: definiție în limba sanscrită din tratatul Sangeeta ratnakara, sec. XIII: geetam (cântecul), nrityam (dansul) și vadhyam (muzica instrumentală) alcătuiesc sangeetam.)

C.D.:Când ați realizat că doriți să fiți muzician sau că veți fi muzician?
L.O.: Dorinţa de a fi muzician a apărut mai târziu, dar mereu am fost parte integrantă a muzicii. Provin dintr-o familie de muzicieni, în familia noastră au exista mulți cântăreți, dansatori și instrumentiști. În timpurile acelea, în epoca de aur (notă: a muzicii Carnatic), primeam instruire serioasă de la mari maeștri de muzică vocală, instrumentală și dans, astfel că eram experți. În acele timpuri, guru veneau la noi acasă ca să ne învețe, nu mergeam noi la gurukulam-ul lor. Asta pentru că în vremea aceea fetele din familiile ortodoxe nu erau lăsate să iasă din casă, așa că profesorii veneau să ne predea. Am învățat în acest sistem, dar partea nefericită era că, deși eram bine instruite în muzică vocală și dans, nu aveam voie să cântăm în public. Trebuia să ne mulțumim să cântăm între pereții curții interioare. Casele aristocraților aveau o curte și un loc unde se strângea apa de ploaie și aceasta răcorea verandele. Acolo doamnele și fetele stăteau în curte și noi puteam cânta în fața lor, dar nu în fața altcuiva. Aceasta era o restricție, din păcate. Ca artist, oricine ar dori să-și exprime calitățile în fața celorlalți, dar femeilor aristocrate ortodoxe nu le era îngăduit. Astfel, dezamăgirea era mare și plângeam, mă rugam de părinți… Nimic!
Însă dacă femeile nu aveau voie să iasă din casă, profesorii veneau la noi și ne învățau sanskrită și malayalam (notă: limba statului Kerala). Nici măcar engleză nu știam, în timp ce frații mei, pentru că erau băieți, aveau voie să meargă la școli publice și să învețe acolo, dar nu fetele ortodoxe. Și nu aveam libertatea de a exprima arta în nici o formă.

C.D.:Dar situația s-a schimbat în zilele noastre…
L.O.:S-a schimbat foarte târziu. Nu aveam voie să merg la școală și faptul că fratele meu avea voie mă umplea de frustrare. Nu putem să cânt în public. Situația s-a schimbat când mama, care provenea dintr-un oraș, Thiruvattar, și care era educată și era un bun muzician și dansatoare, a început să instruiască oamenii din jurul casei și să-i încurajeze să cânte. Ea a adus casei tatălui meu multă strălucire. Noi aveam voie să cântăm doar în casă și situația a rămas aceeași pentru mulți ani. Am fost prima fată dintr-o familie ortodoxă care a depășit restricțiile și care a mers la școală să învețe nu numai sanskrită și malayalam, dar și engleză. Mama era profesoară, mă încuraja și, din fericire, tatăl meu a deschis o școală în limba engleză, unde veneau și învățau copii din tot satul și am fost eleva acelei școli. Mai târziu, am mers la Thiruvattar și am studiat la colegiu, unde am învățat muzică și am fost șefă de promoție. Nu am putut face masteratul tot acolo. M-am căsătorit și am plecat la Delhi. Soțul meu m-a încurajat și astfel am reușit să ies din acest cerc strâmt și să strălucesc. Am învățat de la mulți guru faimoși muzica Sopana și alte tipuri de muzică. Am atins nivelul la care puteam face diferența între muzica clasică și stilul Sopana, iar atenția mea a fost orientată către aceasta din urmă. Am încercat să descopăr care sunt caracteristicile acestui stil, mai ales că existau multe controverse: că nu ar fi un stil în sine, că este doar o simplă muzică folclorică… existau atât de multe critici la adresa ei. Mi-a atras întreaga atenție și am studiat toate criticile și toate studiile referitoare la acest sistem al muzicii sopana.
Este diferit de tradițiile muzicii clasice. Una este muzica Natyam, dramatică; cealaltă este muzica clasică, ce s-a dezvoltat până la nivelul din zilele noastre, stilul teatral, kacheri, muzica clasică în forma de concert, după eliminarea elementului dramatic. Am făcut legătura dintre Sopana nu cu ragasurile (notă: structuri modale folosite în muzica clasică indiană). Acestea au apărut mai târziu, acum 2000 de ani, în era creștină. Însă această muzică specială este mai veche decât cea clasică din sistemul raga, pentru că provine din sistemul jati, muzica jati din perioada epopeilor[i].
Dacă nu este legată de muzica clasică, atunci care este elementul special al muzicii jati? Sunt 30 de tipuri de lakshanas[ii] și toate acestea erau încă studiate de guru ai templelor din Kerala. Ei nu știau multe despre ele, dar le studiau. Am cercetat mai profund acest domeniu și am descoperit că sunt succesoarele muzicii jati. Jati erau în vogă încă din perioada epopeilor. Jati înseamnă o combinație de swara (note). Nu am putea spune că este o structură completă. Ar putea să aibă doar arohana (notă: structura ascendentă) or avarohana (notă: structura descendentă), nu ambele. Jatis au sancharas (reguli), prayogas tipice (motive). În zilele noastre nu putem face diferența dintre muzica clasică și alte tipuri de muzică. Sopana este singura tradiție care a continuat fără întrerupere, iar muzica de templu depinde de ea.
În Ramayana kalam, timpul Ramayaei[iii] jatis existau deja. Nu este la fel ca sistemul raga, dar are anumite sancharas. De exemplu, dacă luăm muzica folclorică, avem doar câteva sancharas, nu toate secțiunile ca pallavi, anupallavi, charanam (notă: structuri ale unei compoziții în stilul Carnatic), nimic de genul secțiunilor complete. Au poate una sau două fraze. Muzica interpretează o anumită stare a unei situații și îi ajunge doar atât.
Pentru raga, regula este că trebuie să fie complet, trebuie să aibă arohana, avarohana, anumite tipuri de swaras și să urmeze regulile gramaticii muzicale. Dar în sistemul jati sunt suficiente una sau două sancharas capabile să exprime un anumit lucru într-o manieră simplă. Aceasta este muzica jati, muzica Sopana. Acesta este vechea marga sangeet a epocii epice.
Pentru descrierea unei anumite situații, un anume sunet este suficient. Apoi poți să mergi spre înfățișarea altei emoții și mergi către tempo lent, sau tempo rapid, voce de cap, voce de piept, așa cum cere starea cântecului[iv]. Pe scurt, acestea ar fi diferențele dintre cele două sisteme. Muzica Sopana urmează principiile sistemului jati din Antichitate și, din păcate, mulți muzicieni, fără să știe despre ce este vorba, afirmă că se distonează. Asta nu înseamnă că muzica este fără acordaj. Există o lakshana; o gramatică a muzicii jati. Consider că sopana este urmașa sistemului și nu doar eu, dar și vechii pandits, care o numesc pann. Pann înseamnă raga (în limba Tamil). Ar putea să fie sau nu complet, să aibă o sanchara, însă pann este un raga complet. Janya mela karta[v] ar putea să nu existe în muzica sopana, sau ar putea să existe, însă nu este o caracteristică executarea tuturor swara jati (notă: secțiune cu pronunțarea numelor notelor) Se pot lua câteva sunete dintr-un raga pentru a se elabora starea, emoția unui cântec, pentru că este vorba de muzica bhava (emoție), muzica natya (dramatic). În timp ce în muzica concertantă, normele sunt diferite, raga sunt complete, arohana- avarohana trebuie să fie acolo, regulile și normele trebuie respectate, vadi (fundamental) samvadi (dominantă), toate aceste lucruri sunt acolo în granițele ragasului. Raga sunt îngrădite de foarte multe reguli pe care trebui să le aplici, în timp ce sopana și muzica religioasă, devoțională, au o structură simplă care conferă suportul pentru starea, emoția ragasului.
Această muzică sopana este cântată de gayakas (cântăreți) ai templelor din Kerala și chiar și acum Thrikkampuram Krishnan Kutty, care are 90 – 96 de ani, de îndată ce începe să cânte, intonația sa este atât de clară și muzica îți intră în inimă, în suflet. Este muzică adevărată și este simultan clasică, dar în același timp nu poate fi comparată cu sistemul clasic. Sunt două muzici total diferite. Sistemul clasic ar trebui să fie complet tradițional, purificat, controlat de norme, reguli, restricții, trebuie să aibă secțiuni, ornamente: vinyasa, niraval, etc, Toate normele kacheri trebuie urmate.
Cel mai important instrument din muzica sopana idakka (iadakka), un instrument minunat, care produce toate notele muzicale. Este un acompaniament ritmic și melodic în același timp. Deci un gayaka sopana merge după idakka, un fel de damaru (tobe), ca udukku. iadakka este un udukku mai mare, udukku fiind toba Domnului Shiva. La iadakka, sunetul este controlat cu o sfoară care se strânge sau se lărgește și astfel notele sunt produse.
Cântecele sunt simple și le numim dhyanam. Dhyana înseamnă concentrare (meditație) și astfel cântecele gayakașilor din temple se numesc dhyanis. Dhyanam – dhyanis. Trebuie să mergem la temple să le ascultăm. Această muzică nu iese din granițele templului din cauza tradiției ortodoxe. Din această cauză, oamenii nu vor să o mai practice. Nimeni nu primește nici o recunoaștere, nimeni nu plătește pentru ea, nimeni nu are nici un beneficiu, nu devine cunoscut. Li se spune că trebuie să cânte aceste cântece doar între pereții templului, așa că muzicienii ies din temple, încep să practice stilul clasic, concertant pentru a fi plătiți, pentru a fi faimoși. Acest tip de muzică moare, tradiția moare, școala moare. Eu încerc să o scot la lumină și să-i păstrez spiritul. Sunt atâtea forme de muzică în sopana: avem multe dhyanis, apoi sunt slokas, sau celelalte ca pallavis, pallavam: doar două fraze. Se cântă simplu și câteodată mai sunt instrumente de percuție ca jhalra, cinele mici, ghungroo sau elathalam[vi] și astfel muzicienii se acompaniază când cântă în fața lui Dumnezeu. Nu ies din temple și pentru că nu ies, arta lor moare. Oamenii nu-i înțeleg. Tradiția este ortodoxă, dar sentimentele exprimate sunt inimitabile, iar atunci când acești muzicieni cântă, uit de mine însămi. Și acum îmi dau lacrimile și uneori nu știu de ce plâng, atât de multă simțire este în sopana: simplitate și puritatea notelor.
Când oamenii cântă muzică clasică, adesea deviază de la adevăratul swarasthana și adesea comit greșeli pentru că nu au timp să se concentreze. Trăiesc în climat turistic și decad. Aici nu este așa, este un nesfârșit ocean, iar muzicienii sunt pietrele nestemate de pe fundul oceanului, așa cum scrie Thomas Gray în poemul său, Elegie scrisă într-un cimitir de la țară:
“Atîtea rare pietre nestemate
Rămîn în peșteri din adînc de mare!
Atîtea flori răsar, necontemplate,
Și-și pierd, pustii, mireasmă și culoare!.”[vii]

Așa sunt și aspectele muzicii sopana.
Ritmul din muzica Sopana este unul progresiv, merge pas cu pas înainte și înapoi, la fel ca arohana-avarohana. Dar este o diferență: avem sthayi raga (fundamentala ragasului), Sthayisangeeta (fundamentala cântecului). Sthayi este sunetul pe care se acordează muzica pe nota Sa. Stayi înseamnă nota pe care muzicianul o ține și pe care elaborarea merge ascendent și descendent. Aceasta este stayisangeetam.
(Leela Omchery elaborează un alaap, încheind prin divizarea valorilor de note în mai multe feluri:, binar, ternar, compus)
Din nou viteza poate fi crescută. Deci acesta este alaap, complet diferit de cel din stilul Carnatic. Acesta nu este felul în care îl concepe muzica de tip Carnatic, aceasta este stilul tipic sopana din Kerala. Apoi ei studiază ashtapadi[viii], dhyanis.

C.D.:Stilul Carnatic este considerat cel mai autentic dintre muzicile clasice indiene. Ce părere aveți despre felul în care este perceput în lumea contemporană?
L.O.:Muzicienii moderni tipici afirmă că este cea mai autentică formă. Pentru muzicienii Hindustani, Hindustani este cea mai autentică formă. Muzica Sopana este cea mai autentică formă. Deci depinde de cel care o practică și care crede în ea și că stilul pe care îl abordează este cel mai bun. Nu afirm că stilul Carnatic ar fi astfel. Ambele sunt. Depinde de abilitatea muzicianului și de impactul emoțional al muzicii. Muzica sopana are un impact uriaș. Stilul Carnatic este guvernat de shastra[ix]. Toate nuanțele, toate gamakas[x] , foarte multe trebuie respectate, iar gramatica normelor de concert este amestecată, în timp ce muzica sopana, muzica devoțională, nu este. Este devoțiune, expresia devoțiunii și trebuie să rămână în forma cea mai simplă. Trebuie să atragă sufletul devotului. Este foarte important cât de mult poate atrage. Poate este un anumit tip de kala[xi] dacă un muzician poate să transforme mintea ascultătorului cu ce cântă. Deci este ceea ce simte un muzician, abilitatea de a pătrunde adânc în emoțiile ascultătorului. Muzica trebuie să atragă ascultătorul. Dar cum? Sunt multe feluri: tempo rar, tempo mediu, tempo rapid, etc. Orice vezi că atrage, mergi în acea direcție.

C.D.: Ați vizitat multe țări și ați observat multe culturi. Ce v-a impresionat în aceste alte culturi?
L.O.:Am vizitat Java, Singapore, Malaezia, Anglia, America, dar nu am fost un vizitator prea curios, așa că am stat mai mult pe la centrele comunităților indiene. Am văzut ceva în Malaezia. Cred că acolo era acea peșteră uriașă în care lumina solară pătrundea printr-o crăpătură, și o mică rază lumina totul. Un alt lucru care m-a uimit a fost faptul că, atunci când loveai un perete, se producea un sunet. Un alt perete, alt sunet. Și astfel natura putea să producă mai mult de 22 de sunete în acea peșteră numai dacă loveai în câteva locuri. Poate aceste roci stau la baza stâlpilor muzicali.
În Trivandrum sunt acești piloni făcuți dintr-o singură stâncă și au probabil 22 de ramificații sau 44 sau 66 și pot produce diferite sunete. Erau folosiți pentru a acompania muzica, samasangeet (notă: imnurile din Sama Veda). În timpurile străvechi, nu erau prea multe instrumente și oricum multe nu erau permise în temple, așa cum este nagaswaram[xii], pentru că se produce multă salivă când cânți și nu este permis în templu. Așa că muzica era acompaniată de stâlpii muzicali. Din păcate, oamenii nu au avut grijă și i-au stricat. Cu o crăpătură într-o ramură, întregul pilon nu mai vibrează și devine inutil. Este principiul lui Tansen[xiii]. Pentru că în darbar[xiv] nu permitea nici unui instrumentist să-l acompanieze și toate instrumentele erau ținute departe, el doar începea cu sunete mute, și puritatea nadam-ului[xv] său lovea o notă și celelalte vibrau. Vibrații atât de pure.
Sunt 4 stâlpi muzicali cu 44, 22, 66 de ramuri pe fiecare, care erau folosiți pentru muzica sama. Iar acum nu mai sună și sunt păstrați ca piese de muzeu.

C.D.:Credeți că în zilele noastre este posibil să mai păstrăm tradiția de gurukulam?
L.O.: Da, dar este greu. Cu mult efort și cu experiență reușesc să păstrez acest gurukulam, pentru că nu primesc remunerații de la nimeni și când studenții mei vin, atât cât îmi permit mijloacele, le ofer ceai și mâncare. Acest lucru este posibil doar pentru că copiii mei sunt realizați, nu mai trebuie să am grijă de ei și am pensie. Acea pensie este mai mult decât suficientă pentru a-mi acoperi niște nevoi de bază și cu restul de bani le ofer studenților ce pot și ne bucurăm împreună.
Niciodată nu m-am crezut ca fiind importantă, o mare personalitate. Oricând, oriunde, oricine poate vorbi cu mine. Profesorul meu m-a învățat umilința și aceasta este arma mea. Acel respect este munca mea. Să-ți dezvolți cariera, natura simplă, directă și sinceră cu afecțiune. Să nu ai restricții. Acest lucru va aduce binele în viața ta.

C.D.:Care este cea mai importantă realizare profesională?
L.O.:Este muzica mea. Am avut norocul de a învăța de la mari guru, dar în același timp nu am putut să îmi exprim talentul din cauza restricțiilor din familia mea ortodoxă. Părinții îmi spuneau: „Tu ești fată, nu poți merge în afara curții să cânți. Dar poți să predai.” Așa că, în cele din urmă m-am orientat către pedagogie. Dacă nu pot cânta, măcar să-i pot învăța pe alții. Așa că am avut enorm de mulți studenți, o comunitate întreagă de studenți. Oriunde vei merge, vei întâlni unul sau doi dintre studenții mei. Aceasta a creat o fraternitate. Pentru că nu am fost lăsată să cânt și să mă remarc pe scenă, m-am orientat către partea didactică și către cercetare. În cercetare, nimeni nu se poate compara cu mine, pot să o spun cu mândrie, pentru că zi și noapte nu am făcut altceva în afară de studiu. Am mers la multe biblioteci, diferite locuri, adunând material, frunze de palmier[xvi]. Am cele mai bune colecții de texte pentru studiu.

C.D.:În India, relația dintre muzică, dramă, dans și spiritualitate este indestructibilă. Cei care vor să învețe doar una dintre aceste discipline poate înțelege cu adevărat arta și cultura indiană?
L.O.: Este diferit pentru că muzica noastră începe cu forma de alaap, și cu triada: muzică vocală – muzică instrumentală – dans. Triada poate fi explicată pornind de la exemplul unui copil mic, care, atunci când e fericit bate din palme, strigă și se mișcă în același timp. Aici avem ritm, muzică și dans la un loc, deci încă de la naștere aceste trei lucruri sunt strâns legate și apoi cresc până apare conceptul Geetam vadyam tatha nrityam trayam sangeetam muchyate. Triada este în interiorul nostru și nu poți separa elementele unul de celălalt. Gândirea din zilele noastre este mecanică și din cauza aceasta armonia și melodia au dispărut. Dar atunci când sunt împreună, au o calitate unică.

C.D.: Aș vrea să aflu despre premiile și cărțile dumneavoastră
L.O.: Am 19 cărți publicate și 4-5 dintre ele traduse și publicate în afara Indiei. Unele dintre ele sunt premiate și cele mai multe sunt despre muzică și dans și sunt unice, bazate pe cercetare. La unele dintre ele a contribuit și fiica mea.

C.D.Care este vârsta potrivită pentru a studia stilul Carnatic?
L.O.:Nu este o vârstă anume, pentru că multe depind de talent. Chiar dacă cineva începe de la un an, dacă nu are talent, la ce folosește? Dacă are talent, chiar și la 50 de ani poate învăța. Un exemplu este Pannalal Gosh, celebrul flautist, care a început studiul târziu și cu toate astea s-a remarcat. Este un mare muzician și mai sunt mulți alții. Fratele meu, care nu mai trăiește, era cântăreț pentru muzică de film și un muzician remarcabil. Când avea 50-60 de ani a devenit prințul încoronat al muzicii pentru 20 de ani. A început să învețe târziu, dar a fost un muzician clasic remarcabil, iar All India Radio a spus că înregistrările lui nu au pereche.

C.D.: Un sfat pentru tinerii studenți?
L.O.: Prima calitate: umilința. respect pentru artă, pentru cei mai în vârstă care te învață. Respectul pentru guru este bogăția ta și te va proteja în orice situație. Guru Saakshaat ParaBrahma Tasmai Sri Gurave Namaha[xvii] În ziua de azi văd la știri studenți care își bat profesorii. Relația corectă dintre profesor și discipol trebuie păstrată, altfel totul dispare dacă aceasta de năruie. Acum, din cauza mediului nociv, nu există guru bun și nici discipol bun. Lucrurile trebuie să se schimbe. Suntem un popor străvechi și avem puterea de a continua.
Cineva a spus că sunt un profesor bun. Nu pretind că sunt un guru. În Tamil avem un proverb: „Orice mi-ar da Bhagavan (Dumnezeu), pentru mine este destul.“ De ce oamenii își sporesc nefericirea și sunt meschini? Pentru că uită. Orice mi-ar da Dumnezeu este mai mult decât suficient, este anand, este bucurie. De aici putem găsi căi de a merge mai profund și de a dobândi ceva. Orice mi-a dat Dumnezeu este o binecuvântare.
Sunt o persoană norocoasă, pentru că fiul meu este foarte bine situat și fiica mea de asemenea este o foarte bună dansatoare și un muzician bun. Nepoții mei sunt de asemenea talentați. Și-au făcut un alt drum în viață, dar sunt toți implicați în viața de familie. Am doar o rugăciune către Dumnezeu: să îmi dea mereu aceeași viață. Când mă voi naște din nou să pot avea același soț, aceiași copii, aceeași familie, aceleași rude și aceiași studenți.



[i] Ramayana și Mahabharata


[ii] Structuri de bază și caracteristici


[iii] Mil. 8 – 10 î. Hr.


[iv] În muzica clasică indiană fiecare stare, emoție, epitet are un raga sau, în acest caz, un jati care să îl descrie


[v] Raga derivate din sistemul mela cu 72 de scări muzicale heptatonice


[vi] Instrumente de percuție idiofone


[vii] Traducere în limba română de Teodor Boşca, publicată în antologia POEZIA PREROMANTICĂ în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania, Ed. Tribuna, Cluj, 2007


[viii] Imnuri Sanskrite din Geetha Govinda, compuse de Jayadeva in XII.


[ix] Reguli tehnice


[x] Ornamente microtonale


[xi] Viteză, diviziune. Sensul literal este de timp


[xii] Instrument cu ancie


[xiii] Părintele stilului Hindustani, muzician din secolul al XVI-lea


[xiv] curte


[xv] Sunet pur, provenit din sunetul primordial


[xvi] Vechile manuscrise erau realizate pe frunze de palmier


[xvii] Guru mantra, care se traduce “Guru este Dumnezeu atotputernic însuși, Plecăciune către Sri Guru”


“Authenticity is devotion expressed in the simplest form.” Interview with Leela Omchery

Cleopatra DavidI had the privilege to study a few years ago in India the art of Carnatic music (South Indian classical music) under the guidance of a real guru, a great personality:  Padma Shri awarded Prof. Dr. Leela Omchery, author of no less than 19 research books and former head of Music Department at Delhi University. In our last meeting, she accorded me this interview.

 Cleopatra David: What is the place of music in your life?

Leela Omchery: My whole life is music, my music. That is my life. My life is my music.Music is not only singing, only one. It has two other major components. These  are dance and instrumental music. The whole is called sangeetam. It is not just geetam, which means song. It is sangeetam: plus something. And that“plus” it is instrumental music and dance. That is how the ancient scholars have divided music:
"Geetam vadyam tatha nrityam trayam sangeeta muchyate"[1]
C.D. When did you realize that you want to be a musician, or that you will be a musician?
L.O. The real musician came later, but I always have been a part and parcel of music. I hail from a family of musicians. And so, in our family there have been lots of musicians, dancers and experts in instrumental music. At that time in golden age, we used to, we were given training, sound training, by able masters to vocal, instrumental, including dance also. So we were experts. I was taught in all these things by able gurus. These gurus at that time used to come to our house and used to teach. We were not going to their Gurukulam. They used to come.  This is because at that time, during those days, orthodox ladies were not allowed to step out of their houses. So the teachers will came there, they teach and then they go. I learned like this also.But the unfortunate part of this is that though we were given sound  training in music, dance etc., we were not allowed to practice, to sing it before the public. We were to satisfy our aim within the 4 walls of the courtyard. The aristocratic houses had an open court yard and there it was water from the rains, they stored it. And there the ladies were sitting outside the courtyard. It is full of water, rain water, and it gives coolness around verandas.And there we used to sit and used to perform, but not to anybody outside the ladies. That was the unfortunate restriction.As an artist one would like to express the ability before others. But aristocratic orthodox ladies were not allowed. So that the disappointment was strong, I used to cry, I used to do a lot. Nothing! The fact is that even the ladies were not allowed to come to house to this course and learn, the teachers may come there. Sanskrit, Malayalam, they would teach. I didn’t know even English, whereas my brothers were boys and they were allowed to go to the public schools and learn, but not the orthodox ladies. We were not given any freedom of expressing the art in any form
C. D. But the situation has changes in our days
It has changed very late. I was not allowed to go to schools. Teachers would came and teach. And so my brother used to go to various schools and learn and in that frustration ….I was not allowed to sing, to perform. And this situation has changed when my mother, who belonged to a city, Thiruvattar, and she was educated and when my father married her, she brought a lot of brightness to the house. She was a good musician, dancer, etc., and she used to teach me also and to teach all the people around and she used to encourage these people to perform. We were allowed to practice only inside the house. It was like this for years. I was the first girl in an orthodox family who could go out of the limitations and learn not only Sanskrit and Malayalam, but English also. I was put to English medium school. I was allowed,because my mother was a teacher and she encouraged me. And so I learned all these things from the my native place, but also, luckily, my father started an English school, where so many people from all over the village came and learned and I was also put in that school. After that I was sent to Thiruvattar, to study in their medium college, intermediate college. There I took music and stood 1st with first rank and distinction.
After that I could not take MA in my native place. I got married, I came to Delhi. My husband also encouraged me, so this narrow circle was changing and so I was put into brightness by various gurus,so many, from whom I learnt Sopana music and other types of music also. I reached the state where I could differentiate between the classical music and the Sopana music, so my immediate attention was towards the Sopana music. I tried to find out what the Sopana music is and what the distinctions of this particular type of music are. There were lots of controversies: it is not music at all, it is just average folk music…And so many critics were there regarding it. So it took all my attention and I reviewed the whole section, the whole framework of that particular system.It is different from the classical traditions. One is Natyam music, dramatic music; the other was classical music, which grew to its present status. Theatrical, kacheri, classical music, concert form, after rejecting the dramatic element of the music. I connected Sopana not with this raga music.Raga music is the earlier stage of classical music, around 2000 years ago, Christian era. But this particular music is older than the classical, than the raga music, because it is connected with the jati music, jati music of the epic times.If it is not related to the classical music, what is the specialty of this jati music? There are 30 types of lakshanas[2] and all these lakshanas were still practiced by the gurus of the Kerala temples. They don’t know much about it, but they used to practice it. And I went deep into the field and I found out it is the successor of jati music. Jati music was in vogue during the epic times. Jati means a swara[3] combination. You can’t say it is complete. Maybe only arohana (ascendant scale) or avarohana (descendant scale), may not be together. And so there are sancharas (rules). Jatis have sancharas, typical prayogas (motives).Now when we see it, we cannot differentiate between classic and between other secular music and other types. Sopana is the only tradition which came down without break, without any change, the temple music we have depend up on.Ramayana kalam, in the time of Ramayana[4] there were jatis. It is not the raga music, but it is the Sopana music, which has certain special sancharas. For example, if you take folk music, we only have a few sancharas, not form of pallavi, anupallavi, charanam, (structures of a Carnatic composition) nothing like complete sections. It may have one or two lines. The music is necessary for interpreting a particular mode of a situation. They take only that much.
For raga music, the rule is that it should be complete, it should have arohana, avarohana, it should have a certain type o swaras, should follow the grammar rules. But this jati music is not like that. It was enough if one or two sancharas which are capable of expressing one simple meaning. That is jati music, this Sopana music. This was early, marga sangeet, of epic times.For expressing one particular situation, that particular tune  is enough.Then you change to another fashion of emotion, then you change over to slow tempo, high tempo, top voice, down voice, as per the mode of the song. So shortly that is the difference between the classical music and the jati music. Sopana music is still following the principles of the old jati system.And without knowing, unfortunately, so many musicians say: oh this is out of tune. That doesn’t mean that the music is out of tune. There is a lakshana; there is a grammar of jati music. I consider sopana music to the jati system, and not only me, even the ancient pandits, they call pann. Pann means a raga (Tamil).May or not be complete, a sanchara. But pann is full raga. Janya may not be in the sopana music, sometimes there could be also, but it is not particularity that you should sing all these swara jati. You take some tunes of a particular raga and elaborate it to express the feeling of the song. Because it is bhava[5] music, natya[6] music. Whereas the other is concert music.In the concert, the norms are different, the ragas are complete, the arohana- avarohana should be there, the rules and regulations should govern over it, all things, vadi[7] samvadi[8] so many things and rules are there bounded by the raga. Raga are bounded by so many rules you have to practice, whereas sopana and the religious, devotional music have some simple framework giving full support to the feeling, emotion of the raga. You have listened  Deepti (N. her daughter) the other day. Deepti said: there are no fluctuations, it is even.
This sopana music, gayakas of the Kerala temples, even now Thrikkampuram KrishnanKutty, as soon as he starts singing, he is 90- 96, but when he starts singing his tone is very clear and it enters into the heart, into the soul. It is the real music so it is simultaneous. It is classical, but you cannot be compared to it. They are totally different. Classical should be all traditional purified, controlled by the norms, the rules, regulations, should have sections and they should have embellishments: vinyasa, niraval, etc, All the kacheri norms should be there.The most important instrument of the sopana music is idakka (iadakka); it is the wonderful instrument. All the notes can come out of this. It is the accompaniment both rhythmical and melodic. So the sopana gayaka follows the idakka, which is damaru[9] type, like udukku also iadakka is a bigger form of udukku, the drum of Lord. Shiva. At iadakka, the sound is controlled by a rope which the player is tightening and loosing. This is how the notes were up and down.Then the songs are also different because they are very simple. We call them dhyanam, dhyana means concentration (meditation), and so all these songs which are used in the temples by the temple gayakas are called dhyanis. Dhyanam – dhyanis. Still there we walk (N. if we want to listen). It doesn’t come out of the walls of the temple because of it is orthodox (tradition).Because of this, people don’t want to practice it, nobody is getting any recognition, nobody is paying for it, nobody gets any benefit, any fame. They are told they should sing these songs within the 4 walls of the temple. So they (the musicians) come out, they want to practice as classical musicians the concert forms and they get money, fame also, so they are out. This singing is dying. The tradition, the school is dying. I try to elevate it, keep this spirit. 
And there are so many forms of music in the sopana, it has got various dhyanis, and then there are other shlokas, then are others pallavis, pallavam: only two lines. All these are there, they sing in a very, very simple way. Sometimes they get this jalra, cymbals, ghungroo and elathalam[10] and they accompany the music before the God. They don’t come out, and because they don’t come out, they are dying. People don’t understand them. The tradition is orthodox, but the amount of feeling it is inimitable. And when these musicians sing, I just forget myself. Even now I weep, even I don’t know why I cry. It is so much feeling there in the sopana. The simplicity and the purity of notes.When people sing classical, they often deviate from the real swarasthana. And often commit mistakes because they don’t have time to concentrate. They live in touristic climates and they are coming down. 
Here it is not like that, it is an endless silent ocean.Thomas Gray in his Elegy Written in a Country Churchyard has wrote:“Full many a gem of purest ray serene/The dark unfathom'd caves of ocean bear/Full many a flower is born to blush unseen,/And waste its sweetness on the desert air.”
Like that are the aspects of sopana music. Sopana rhythm is interpreted as ladder, step by step going and going down just arohana-avarohana. But there is a difference: it is sthayi raga, Sthayisangeeta. Sthayi means when you tune your music to one sthayi that is Sa (the fundamental) Stayi means one note on which the musician keeps his elaboration and goes up and goes down. That is stayisangeetam
Leela Omchery elaborates an alaap, ending by dividing the long notes in various ways (binary, ternary, composed) 
Again the speed can be increased. So this is the alaap, totally different from Carnatic. This is not the way in which Carnatic music is in the concept. This is a typical of Kerala sopana music.  Then they practice the ashtapati, dhyanis.
CD. Carnatic music is considered the most authentic Indian classical music form. What do you think about the way it is perceived in the contemporary world?.
L. O. Typical modern musicians say it is the most authentic form. To Hindustani musicians, Hindustani is the authentic form. Sopana music is the authentic form. So it depends upon the practitioners who believe in their style to be the best. I don’t say Carnatic music is that. Both are. It depends upon the ability of the musician and the emotional impact of the music. That also because sopana music is very impacted. Carnatic music is mixed with shastra. All nuances and all the gamakas and so many are there, grammars of concert norms are mixt. Whereas the sopana music, in the devotional music is not. It is devotion, expressing of devotion and so it should be the simplest form. It should appeal on the soul of the devotee. How well it can appeal it is the most important. Maybe there is one kala[11] if a musician is able to transform the listener’s mind with what he sings. So it is what the musician feels, the ability of entering into the deep emotions of the listener. The music should appeal the listener. In what way? There may be so many ways, slow tempo, medium tempo, fast tempo, etc. Whatever on appeals, you follow it.
C.D. You have visited many countries and saw samples of other cultures also. What impressed you the most in other cultures?
L. O. I visited Java, I visited Singapore, Malaysia, England, America, but I have been a narrow visitor so I saw only the worship centers of Indian communities. There is one thing I have seen in Malaysia.I think there it was this huge cave, more than 100 feet. We were at a level place and on the ceiling was a small hall and from there sunlight was come and giving illumination to all the places at that cave. A very small ray that gives full brightness to all. One other thing that struck me. If you strike one wall of that cave, it will give a tone. If you strike another side, will give you another tone. So I was told at that time that, without anybody’s effort, one can get more than 22 sounds by touching or striking various places of that cave Maybe this was the basis of the musical pillars.In Trivandrum there are pillars made out of a huge single stone with maybe 22 shafts or maybe 44 or 66, which can produce different sounds. They were used for accompanying some music, samasangeet. By that time, there were not enough instruments and most of instruments and many were not allowed in the temple, like nagaswaram[12], because playing them would produce a lot of saliva, which is not allowed inside the temple, so the music was accompanied with the musical pillars. But unfortunately afterwards the people were not careful, so they damaged them. With one craft in the shaft, the whole pillar is useless, it will not vibrate. It is the principle of Tansen. Because in the darbar[13] he never allowed any instrument to follow his song. All the instruments were kept out. And he used to hum and that purity of his nadam it went and strike one note and it vibrates all the other. So pure vibrations.There are 4 musical pillars 44, 22, 66 shafts in one pillar and it was used for singing sama music. And  now they are out of use and are kept for museum purpose
C. D. Do you think that in our days it is possible to keep the traditions of the gurukulams?
L. O. Yes, but it is difficult. With great training I manage to keep this gurukulam. Because I never take remunerations from anybody and when the students come, as far as my limited means, I provide them tea and food, whatever. This is possible only because my children are well placed, I don’t have to look after them and then I have the pension. With that pension it is more than enough to cover the simple needs. So with the rest of money I provide and we enjoy together.
Then I never shown I am so great. Anywhere, anybody can meet me, anybody can talk to me. My teacher used to teach me humility and that is my weapon. That respect is my work Developing your career,   nature, you develop that nature, straight, simple, straightforward with affection.  Don’t have any restriction. That will be well in our life. What was your greatest professional achievement?It is my music. I got the luck in learning from great, great gurus, but in the same time I never got the opportunity to express my talents also. It was a restriction in my orthodox family. My parents used to tell me: you are a girl, you can’t go out of the courtyard and sing. You teach. So finally I turned myself to the teaching. If I cannot sing, let me teach them. So I produced a lot of students, a student community, so many. Wherever you go you will see one or two of my disciples. That produces the fraternity. Because I was not allowed to sing and remark in the performing field, I turned towards teaching and research. In the field of research, nobody is a match to me. I can proudly say that, because day and night I did nothing else other than study. I used to go to various libraries, places, collecting materials, palm leaves. I have the best collections.
IC. D.  India the relation between music, dance, drama and spirituality is unbreakable, the person who learns only one of these topics can understand the Indian art and culture properly?
L. O. It is different kind because our music starts with alaap form, starts with the triad concept: vocal music – instrumental music – dance. All the triad is described taking the example of the child: when he is happy, he will clap, shout and move in the same time. And here we have rhythm, music and dance. So right from the birth these are tight together. And growing trough the idea of Geetam vadyam tatha nrityam trayam sangeeta muchyate. So the triads are within. And you cannot separate one from the other .Nowadays thinking became mechanical. Because of that the harmony is gone, the melody is gone. When they are together they will have that unique quality.
C, D. I would like to know about your prizes and distinctions and the books you have written.
L. O. I have 19 books published and 4-5 translated. Some of them are price awarded. Most of them are based on music and dance and they are unique, based on my research. In some of them my daughter is also involved.
C. D. What is the proper age for student to start learning Carnatic music?
L. O. There is no age. Because many things depends on talent. Even if one starts at the age of 1, if he is t not talented what is the use? If he is talented, at the age of 50 he can. I know Pannalal Gosh he was a famous flutist and he started learning late but he could make a mark. He was a great musician. And there are so many others. My brother who is no more now, he was a playback singer and an outstanding musician and he was in the 50’s – 60’s, around 20 years he was the crown prince. He came late but he was an outstanding scene singer and classical singer also .All India Radio said his record nobody can compete. 
C. D. An advice for the young students
L. O. First quality: humility. Respect for art and the elders who teach you. Respect for your guru is your wealth that will be the protection against anything.
Guru Saakshaat Para Brahma Tasmai Sri Gurave Namaha[14] 
Nowadays I see in the news students beating the teachers. The relationship between the teacher and the taught should be maintained then there is nothing, if that is over.Nowadays, because of the bad climate, there is no proper guru, there is no proper disciple also. Things should change. We are an old folk so we are able to continue.You came to me. Somebody told me that I am a good teacher. I don’t pretend I am a guru. In Tamil there is a saying. Whatever Bhagavan (God) has given to me, it is more than enough. Why people develop miseries? Because they forget. Whatever God has given it is more than enough, it is anand, it is joy. Then there is a way of go deeper and achieve something. Whatever God has given, it is bliss. I don’t want anything more. I am a lucky lady also, because my son is very well settled and my daughter also in this line, a good dancer, and my grandchildren also are talented. They have taken their own way, but they are all in the family.
 I have only one pray to God: let me have the same birth again and again. Let me be born here again and again with the same husband, with the same children, with the same family and relatives and the same students.

[1] definition in Sanskrit language from Sangeeta ratnakara treatise: geetam (song), nrityam (dance) and vadhyam (instrumental music) make the sangeetam.
[2] basic structures and characteristics
[3] notes
[4] About 8th- tenth millennium BC
[5] emotion
[6] drama
[7] fundamental[8] dominant[9] drum
[10]Idiophonic  instrument
[11] speed, division. It actually means time
[12] Woodwind reed  instrument
[13] court
[14]
Guru mantra, meaning “Guru is the absolute Lord himself, Salutations to that Sri Guru”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu