joi, 25 august 2016

GITANJALI de Rabindranath Tagore




 RABINDRANATH TAGORE

GITANJALI
Cântare de jertfă


M-ai zămislit fără de fine, după voia Ta. Strop cu strop vas firav golindu-mă, întruna mă întregeşti cu proaspătă suflare.
Peste măguri şi sălişti în fluieraşul acesta de trestie suflat-ai  însufleţind cântece veşnic izvorâtoare.
La pipăirea eternelor Tale mâini inima-mi se dezmărgineşte în bucuria rostirii de nespus.
Reverşi nesfârşitele-Ţi haruri pe măruntele-mi mâini. Trec veacuri,  tot mai torni în pahar, tot nu s-a umplut.
*

Poruncindu-mi Tu să cânt parcă inima falnic mi se fărâmă; la faţa Ta privind, lacrimi ochii-mi izvorăsc.
Tot greul vieţii, dezgrăirea mi se topesc în dulce armonie – adoraţia mea fâlfâie aripi de pasăre zburând ferice peste mare.
Ştiu că plăcută Îţi este cântarea mea. Ştiu că numai cântăreţ mă pot arăta dinainte-Ţi.
Capătul depărtat al aripii cântului meu Îţi atinge piciorul la care eu nu jindui vreodată a ajunge.
Beat în răpirea cântatului îmi uit de mine şi mi Te numesc prieten, Doamne al meu.
*

Thou hast made me endless, such is thy pleasure. This frail vessel thou emptiest again and again, and fillest it ever with fresh life.
This little flute of a reed thou hast carried over hills and dales, and hast breathed through it melodies eternally new.
At the immortal touch of thy hands my little heart loses its limits in joy and gives birth to utterance ineffable.
Thy infinite gifts come to me only on these very small hands of mine. Ages pass, and still thou pourest, and still there is room to fill.
*

When thou commandest me to sing it seems that my heart would break with pride; and I look to thy face, and tears come to my eyes.
All that is harsh and dissonant in my life melts into one sweet harmony---and my adoration spreads wings like a glad bird on its flight across the sea.
I know thou takest pleasure in my singing. I know that only as a singer I come before thy presence.
I touch by the edge of the far-spreading wing of my song thy feet which I could never aspire to reach.
Drunk with the joy of singing I forget myself and call thee friend who art my lord.
*

Ştire n-am cum e cântul Tău, Stăpâne! În mută uimire tot ascult.
Lumina muzicii Tale iluminează lumea. Suflarea muzicii Tale fuge din cer în cer. Sfânta undă a muzicii Tale sparge stâncile şi se petrece.
Inima-mi tânjeşte a bate în cântecul Tău, ci zadarnic se zbate pentru un glas. Aş grăi, ci graiul nu crapă în cânt şi urlu deconcertat. Ah, mi-ai înnodat inima în ochiurile infinite ale muzicii Tale, Maestre!
*

Viaţă a vieţii mele, mereu trupul fi-mi-va curat, ştiind de atingerea-Ţi învietoare limb cu limb.
Mereu fi-mi-vor afară din gânduri neadevărurile, ştiind că Tu eşti adevărul de-a aprins lumina raţiunii în mintea mea.
Mereu fi-mi-vor izgonite din inimă relele toate şi fi-mi-va iubirea în floare, ştiind că tu Îţi ai jilţul în mai ascuns altarul inimii-mi.
Şi fi-mi-va strădanie revelarea Ta în faptele-mi, ştiind că puterea Ta îmi dă putinţă a făptui.
*

Îngăduie să mă aşez o clipă lângă Tine. Ce lucruri am în mână voi mântui mai apoi.
Făr'de vederea feţei Tale inima-mi n-are odihnă nici alean, iar lucrul mi se face plasă nesfârşită într-o mare fără de ţărmuri.
Azi vara-mi veni la geam cu suspine şi murmure; albinele îşi cântă menestrela măiestrie la curtea dumbrăvii în înflorire.
Vreme-i a sta stană, cu Tine faţă la faţă, şi a cânta viu dar în liniştea revărsătoarei tihne.
*

Culege frageda floare şi ia-o, n'amâna! Mi-e frică altfel că se îndoaie şi pică în praf.
N-oi afla loc în a Ta ghirlandă, ci voi cinsti-o cu durerea atingerii mâinii Tale şi-oi culege-o.
Mă tem  a nu veni sfârştul zilei fără să prind de veste, iar timpul jertfei trece.
Chiar necolorată adânc şi cu palid parfum, slujeşte-Te de floarea asta şi culege-o la vremea ei.
*

Cântarea mea şi-a dezbrăcat podoabele. Nu se făleşte în decor de robe. Gătelile ne-ar găta întâlnirea; s-ar vârî între Tine şi mine; clinchetirile lor ar îneca şoaptele Tale.
Deşertăciunea mea de poet piere ruşinată dinaintea vederii Tale. O, Măestru Poet, m-am plecat la piciorul Tău. Lasă-mă doar să-mi fac viaţa simplă şi dreaptă, precum un fluier de trestie spre a-l umple cu muzică.

Copilul pavoazat cu princiare robe, la gât cu lanţuri de giuvaeruri, îşi pierde orice plăcere în joacă; îmbrăcămintea îl împiedică la fiece pas.
De teamă că s-ar destrăma ori ar fi întinat de praf, el se ţine însuşi departe de lume, îi e frică şi să se mişte.
Mamă, la ce bun robia zorzoanelor tale, dacă îl desparte de sănătoasa pulbere a pământului, de-i răpeşte o intrare dreaptă în marele bâlci al comunei vieţi omeneşti.
*

O, Nebunule, pe sine cerci a te căra pe propriii umerii! O, cerşetorule, vin' a cerşi la propria uşă!
Lasă-ţi toate poverile în mâinile Celui ce pe toate le poate căra, nu te uita a regret  înapoi niciodată.
Dorinţa Ta stinge lumina candelei de'ndată ce-o atinge cu suflarea. Nesfântă-i – nu-Ţi lua darurile din mâinile-i murdare. Primeşte numai ce-i dăruit de sacră iubire.

Aici Îţi ai piedestalul şi picioarele-Ţi odihneşti unde vieţuiesc cei mai săraci, cei mai de jos şi cei pierduţi.
Când cerc a mă pleca dinaintea Ta, închinăciunea-mi nu poate ajunge jos la adâncimea unde picioarele Tale se odihnesc printre cei mai săraci, cei mai de jos şi cei pierduţi.
Inima-mi nu-şi poate nicicând afla calea acolo unde Tu ţii companie celor fără de companie dintre cei mai săraci, mai de jos şi cei pierduţi.
*

Lasă litania şi cântarea şi zicerea mătăniilor! Cui i te închini în singuraticul colţ întunecat de templu cu uşi închise? Deshide ochii şi vezi, Dumnezeul tău nu e dinainte-ţi!
El este acolo unde plugarul ară reavănul pământ şi unde drumarul sparge pietre.
Este cu ei în soare şi în ploaie şi haina Îi e acoperită de praf. Scoate-ţi manta sacră şi întocmai ca El coboară pe glia întinată!
Mântuire? Unde vei găsi mântuirea? Însuşi Stăpânul nostru a luat bucuros asupră-şi lanţurile creaţiei. El este legat cu noi pe vecie.
Ieşi din meditaţii şi pune de-o parte florile şi tămâia! Ce dacă hainele ţi se zdrenţuie şi se murdăresc? Întâlneşte-L şi însoţeşte-L în truda şi în sudoarea frunţii tale.
*

Călătoria îmi ia timp mult şi calea e lungă.
Venit-am în rădvanul primului licăr de lumină şi mi-am urmat peregrinarea prin sihăstria lumilor lăsându-mi urma pe atâtea stele şi planete.
Drumul cel mai lung te apropie Însuţi, învăţătura cea mai încâlcită poartă spre desăvârşta simplitate a unui ton.
Călătorul are a bate la fiece uşă străină spre a veni la a sa proprie, rătăceşte prin toate lumile de afară spre a ajunge într-un sfârşit altarul cel mai dinăuntru.
Îmi arunc ochii în lung şi-n lat înainte de a-i închide şi a spune 'Tu eşti aici!'
Strigătul întrebării 'Oh, unde?' se topeşte în lacrimile a o mie de râuri şi potopeşte lumea cu fluxul încredinţării 'Eu sunt!'
*

Cântecul ce venit-am să-l cânt rămâne necântat până azi.
Petrecutu-mi-am zilele înstrunându-mi şi destrunându-mi lira.
Timpul nu s-a adeverit, cuvintele nu s-au potrivit, doar inima agonizează în dorinţă.
Bobocul nu a înflorit; doar vântul suspină preajma.
Nu am văzut faţa Lui, nu am ascultat vocea Lui; abia am auzit paşii lui blânzi pe drum înaintea casei mele.
Ziua de-o viaţă trecut-a risipindu-I locul pe podea; dar lampa nu se aprinse şi nu-L pot chema în casă.
Trăiesc în dorul întâlnirii cu El; ci încă nu-L văd.
*

Multe-mi sunt dorurile şi strigătul mi-e jalnic, ci mereu mântuitu-m-ai prin grele nerăspunsuri; şi aceată întăritoare milă mi-a făurit viaţa bob cu bob.
Zi de zi mă faci vrednic de limpezi mari daruri ce datu-mi-le-ai fără a le fi cerut – cerul cu lumina, trupul cu viaţa şi mintea – mântuindu-mă de primejdiile preadoririi.
Uneori zăbovesc tânjitor, alteori mă trezesc repezindu-mă în căutarea ţintei; ci crud mi Te ascunzi dinainte-mi.
Zi de zi mă faci vrednic de întreagă a ta îngăduire mereu-mereu nerăspunzându-mi, mântuindu-mă de primejdiile pipernicei, nesigurei dorinţe.
*

Sunt aici spre a-Ţi cânta cântări. În casa Ta am un loc în colţ.
În lumea Ta nu am de lucru; viaţa-mi fără de folos abia de se sparge în tonuri fără rost.
Când bate ceasul mutei închinări în întunecatul templu miezonoptic, poruncă dă-mi, Stăpâne, a mă ridica dinaintea Ta să cânt.
Când în aura dimineţii harpa de aur se încoardă, cinsteşte-mă, porunceşte-mi prezenţa.
*

Primisem invitaţie la festivalul acestei lumi şi astfel viaţa mi-a fost binecuvântată. Ochii mi-au văzut, urechile mi-au auzit.
Partea-mi la ospăţ a fost a cânta din liră, de-am cântat cât am cântat.
Acum, Te întreb, venit-a în fine timpul când pot intra spre a-Ţi vedea faţa şi a-Ţi dărui tăcuta-mi plecăciune?
*

Aştept numai iubirea spre a mă dărui însumi în fine în mâinile Sale. De-aceea e atât de târziu şi am fost vinovat de atâtea scăpări.
Cu legi şi coduri mă legară unii strâns; dar le-am scăpat pe totdeauna, pentru că aştept numai iubirea spre a mă dărui însumi în fine în mâinile sale.
Mă mustră lumea că nu bag în seamă; n-am îndoială că le e dreaptă mustrarea
Ziua de târg se duse şi truda-i mântuită celui harnic. Cei ce în van mă chemară s-au întors înapoi mânioşi. Aştept numai iubirea spre a mă dărui însumi în fine în mâinile Sale.
*

Nori se grămădesc peste nori şi se întunecă. Ah, iubire, de ce mă laşi să aştept afară la uşă atât de singur?
În plinele clipe ale muncii de-amiază sunt cu mulţimea, ci în întunericul zilei de singurătate numai la Tine mi-e nădejdea.
De nu-mi arăţi faţa, de mă laşi cu totul de-o parte, nu ştiu cum voi trece orele lungi de ploaie.
Mă tot uit în depărtata beznă a cerului, inima-mi cutreiră plângându-mi-se cu vântul fără odihnă. 
*

De nu vorbeşti îmi voi umple inima cu liniştea Ta şi voi îndura-o. Voi rămâne tăcut aşteptând precum noaptea prin înstelată veghe şi capul plecându-l jos răbdător.
Negreşit va veni dimineaţa, întunericul va pieri, iar vocea Ta va izvorî aurii şuvoaie tălăzuind prin cer.
Atunci vorbele tale se vor înaripa în cântece pentru fiecare din cuiburile păsărilor mele, i-ar melodiile tale s-or răspândi printre florile din crângurile pădurilor mele.
*

În ziua când lotusul înflori, vai, mintea-mi colinda, şi nu ştiui. Coşul mi-era gol şi floarea rămase neîngrijită.
Abia din când în când coboară peste mine o tristeţe şi tresar din vis şi simt dâra dulce a unei ciudate miresme din vântul de sud.
Nedesluşita dulceaţă mi-a îndurerat inima cu dor şi mi s-a părut a fi fost focoasa suflare a verii căutându-şi plinirea.
Nu ştiam pe atunci că era atât de aproape, era a mea, iar această perfectă dulceaţă înflorise în adâncul propriei mele inimi. 
*

Am de pornit cu luntrea în larg. Istovite orele trec pe ţărm – vai mie!
Primăvara şi-a mântuit înflorirea şi şi-a luat liber. Iar acum sub povara ofilitelor flori zadarnice eu aştept şi tânjesc.
Asurzitoare valuri deodată, iar pe mal peste cărarea umbrită flutură şi cad frunzele galbene.
Ce gol îţi aţinteşte ochiul! Oare simţi un fior trecând prin aer pe notele unui cântec îndepărtat plutind dinspre celălalt ţărm?
*

În umbrele adânci ale ploiosului iulie, cu paşi secreţi, Tu păşeşti, tăcut precum noaptea, ferind toţi paznicii.
Azi dimineaţa şi-a închis ochii, nepăsătoare la chemările aprinse ale gălăgosului vânt de est, şi un văl des acoperit-a mereu vigilul cer albastru.
Tărâmurile pădurilor îşi amuţiră cântecele, fiee casă are uşile închise. Tu eşti drumeţul singuratic pe drumul pustiit. Oh, singurul meu prieten, cel mai bun iubit, uşile casei mele sunt deschise – nu trece precum un vis.
*

Te afli oare afară noaptea aceasta furtunoasă în călătoria iubirii, Prietene? Cerul mugeşte asemeni cuiva în disperare.
N-am somn noaptea asta. Mereu-mereu deschid uşa şi mă uit afară în întuneric, Prietene.
Nu pot vedea nimic dinainte-mi. Mirarea mă cuprinde pe unde  îţi trece cărarea!
Pe ce mal pâclos de râu negru precum cerneala, la ce depărtată margine de încruntată pădure, prin ce adânc labirint de beznă Îţi croieşti drumul spre a veni la mine, Prietene?  
*

Când se mântuie ziua, când păsările nu mai cântă, când vântul zace sfârşit, atunci aruncă peste mine des văl de întuneric, precum ai învăluit pământul într-o cergă de somn şi blând ai închis cu înserarea plecatele petale ale lotusului.
Călătorului cu traista goală de merinde înainte de sfârşitul pelerinajului, în colbuite straie sfâşiate, stors de vlagă, îndepărtează-i ocara şi mizeria, dă-i viaţă nouă precum florii la adăpostul blândei Tale nopţi.
*

În urâtul nopţii lasă-mă somnului fără zbatere, nădejdea odihnindu-mi în Tine.
Nu-mi lăsa duhul scăpătat a se sili nevrednic întru slăvirea Ta.
Tu arunci vălul nopţii peste stinşii ochi ai zilei pentru a-i împrospăta ochirea în mai treaza fericire a zorilor.
*

El a venit lângă mine, ci nu m-am trezit. Ce somn blestemat, o, nenorocitul de mine!
El a venit în pacea nopţii; avea harpa Sa în mâini şi visele mi-au răsunat de melodiile Lui.
Vai, la ce-mi sunt toate nopţile pierdute astfel? Ah, cum de nu Îl zăresc nicicând pe Cel ce-mi mângâie somnul cu suflarea-I?
*

Lumina, oh, unde e lumina? Aprinde-o cu arzândul foc al dorului!
Uite o lampă, ci niciun licăr de flacără – asta ţi-e soarta, inima-mi? Ah, moartea-ţi cu atât mai bună!
Mizeria bate la uşă, iar vestea-i că domnul tău e treaz şi te cheamă la vederea iubirii în toiul nopţii.
Ceru-i preaplin de nori şi ploaia necontenită. Nu am ştiinţă ce să fie de mă clinteşte - nu ştiu tâlcul.
A clipei pară de fulger îmi smulge o şi mai mohorâtă privire, iar inima-mi bâjbâie după cărarea unde  muzica nopţii mă cheamă.
Lumina, oh, unde-i lumina! Aprinde-o cu arzândul foc al dorului! Tună şi vântul îşi urlă rafala prin gol. Noaptea e neagră ca o piatră neagră. Nu lăsa orele să se ducă în întuneric. Aprinde candela iubirii cu viaţa Ta.  
*

Încăpăţânate-s năvoadele, ci inima mă doare când cerc a le rupe.
Libertate-i tot ce vreau, dar a spera-o mi-e ruşine.
Încredinţat îs că nepreţuita bogăţie e în Tine, că Tu îmi eşti cel mai bun prieten, dar nu am inimă  să mătur beteala ce-mi umple cămara.
Mă înveleşte giulgiu de praf şi moarte; îl urăsc, ci tot îl strâng în braţe cu drag.
Am multe datorii, mari lipsuri, grea ruşine tăinuită; ci tot, când e să mi rog binele, mă cutremură teama că rugăciunea nu-mi va fi îngăduită.
*

Cel ce-l închid cu numele meu plânge în temniţa aceasta. Zidesc fără răgaz la zidul acesta jur-împrejur; şi cum tot urcă în cer zi de zi îmi pierd din vedere adevărata fiinţă la umbra-i întunecată.
Sunt mândru de acest zid, îl tencuiesc cu praf şi nisip ca nici măcar o gaură să nu rămână în cel nume; iar pentru toată grija avută pierd din ochi adevărata-mi fiinţă.
*

Am ieşit singur pe drumul vederii mele. Dar cine mă urmează în tăcuta beznă?
Mă dau la o parte a-i feri prezenţa, ci nu pot scăpa de el.
Lăudăroşenia lui ridică praful de pe pământ, îşi lasă glasul urlat pe fiece vorbă rostesc.
El îmi este măruntul sine propriu, Doamne, nu are ruşine; ci eu sunt ruşinat să vin la uşa Ta în compania lui.
*

Deţinut, spune-mi cine te-a legat?
„Stăpânul meu”, răspuns-a deţinutul. 'Credeam că pot întrece în avere şi putere pe oricine de pe lume, şi am îngrămădit în propria-mi trezorerie banii meniţi regelui meu. Când mă doboară somnul, mă culc în patul ce al stăpânului meu fost-a, iar la trezire m-am aflat ocnaş în propria-mi trezorerie.'
'Deţinut, spune-mi cine a lucrat lanţul acesta de nerupt?'
„Eu”, răspuns-a deţinutul, „am forjat lanţul acesta cu toată grija. Am crezut că puterea-mi de neînvins ar ţine lumea captivă lăsându-mă într-o netulburată libertate. Aşa că zi şi noapte am lucrat la lanţ cu focuri uriaşe şi crude lovituri de graţie. Când la fine lucrul era gata şi zalele întregi şi de nerupt, mi-am dat seama că pe mine mă ţinea în strânsoare.'
*

Cei ce mă iubesc în lumea aceasta cearcă în tot chipul să mă ţină departe de primejdie. Ci mai mare e iubirea Ta ţinându-mă liber.
Cât nu-i uit nici ei nu purced a mă lăsa singur. Ci zile trec după zile şi Tu nu Te arăţi.
De nu Te chem în rugi, de nu Te port în inimă, iubirea ta încă aşteaptă iubirea mea.  
*

La lumina zilei veniră aceia la mine în casă zicând, 'Noi vom lua locşorul cel mai mic aici.'
Au spus, 'Noi te-om ajuta în slăvirea Dumnezeului tău şi în umilinţă îngăduie-ne doar propria împărtăşire din graţia lui'; şi apoi şi-au luat locul într-un colţ şi şedeau liniştiţi şi cuminţi.
Ci în bezna nopţii îi aflu năvălind în sacrul meu locaş, în forţă şi tulburare, şi înhaţă cu nesfântă lăcomie jertfele din altarul lui Dumnezeu.
*

Rămâie-mi atât de puţin doar cât să Te pot numi întregimea-mi.
Rămâie-mi atât de puţin din voinţa-mi doar cât să Te pot simţi în toate părţile, să vin la tine în fiece lucru, să-ţi dărui iubirea mea în toată clipa.
Rămâie-mi atât de puţin doar cât să nu te pot vreodată a Te ascunde.
Rămâie-mi atât de puţin din fiarele mele doar cât să fiu legat cu voia Ta şi voinţa Ta să fie dusă la bun sfârşit în viaţa mea – şi aceasta-i cătuşa iubirii Tale.
*

Unde mintea nu se înfricoşează şi capul se ţine sus;
Unde cunoaşterea este liberă;
Unde lumea n-a fost spartă în fragmente de înguste ziduri domestice;
Unde cuvintele se ivesc din adâncul adevărului;
Unde neobosita năzuire întinde mâinile spre perfecţiune;
Unde limpedea undă a raţiunii nu şi-a pierdut matca în mohorâtul nisip deşertic al moartei habitudini;
Unde mintea e purtată înainte de tine în tot mai întinsă gândire şi acţiune -
Întru acel paradis al libertăţii, Tată, deşteaptă-mi-se ţara.
*

Aceata mi-e ruga Ţie, Doamne – loveşte, loveşte la rădăcina penuriei în inima mea.
Putere dă-mi uşor să-mi port bucuriile şi durerile.
Putere dă-mi să-mi rodească iubirea în servire.
Putere dă-mi a nu depriva  nicicând săracul şi a nu-mi îndoi genunchii înaintea neruşinatului tare.
Putere dă-mi să-mi ridic mintea sus deasupra fleacurilor zilnice.
Şi dă-mi putere a-mi preda puterea voinţei tale cu iubire.
*

Credeam călătoria-mi să fi ajuns la capăt şi la marginea din urmă a puterii mele, - că poteca de dinainte-mi era închisă, că proviziile se sfârşiseră şi timpul sositu-mi-a a mă adăposti în tăcută întunecime.
Ci aflu voia nesfârşirii Tale în mine. Şi pe când vorbe vechi se sting pe limbă, melodii proaspete ţâşnesc din inimă; şi pe când căile bătute se pierd, se revelează nouă ţară cu ale ei minuni.
*

Pe Tine Te vreau, numai pe Tine – lasă-mi inima s-o spună fară oprire. Toate dorurile ce mă abat, zi şi noapte, sunt false şi goale până la miez.
Precum noaptea ţine ascunsă în bezna ei petiţia pentru lumină, întocmai în adâncul inconştienţei mele răsună strigătul - 'Pe Tine te vreau, numai pe Tine'.
Precum furtuna încă îşi caută sfârşitul în pace în timp ce loveşte pacea cu tărie, întocmai rebeliunea mea îţi izbeşte iubirea ci încă strigătul îi este - 'Pe Tine te vreau, numai pe Tine'.
*

Când inima mi-e grea şi însetată, vino asupra-mi cu o ploaie de milă.
Când graţia pierdută-i pentru viaţă, vino cu un tunet de cânt.
Când munca îşi vuieşte în toate părţile tumultul oprindu-mă din urmă, vino la mine, Doamne al tăcerii, cu pacea şi odihna Ta.
Când cerşetoare inima-mi stă ghemuită, întemniţată într-un colţ, crapă uşa, Rege al meu, şi vino în regală ceremonie.
Când dorul orbeşte mintea cu dezamăgire şi pulbere, O Tu, Cel divin, Tu, Cel treaz, vino cu cu a Ta lumină şi al Tău tunet.
*

Zile şi zile nici urmă de ploaie, Doamne, în inima-mi uscată. Cumplit s-a despuiat orizontul – nici  cel mai firav petec de blând nor, nici semnul cel mai vag de rece torent din depărtare.
Trimite-Ţi furioasa furtună, neagră de moarte, aceasta de-i voia Ta, şi cu bice de fulger înspăimântă cerul de la un capăt la altul.
Ci cheamă, Doamne, cheamă înapoi această atotcuptinzătoare căldură tăcută, nemişcată şi muşcătoare şi crudă, arzând inima cu disperare grozavă.
Lasă norul milei a coborâ din tărie precum privirea înlăcrimată a mamei în ziua mâniei tatălui
*.

Unde te afli pe după toate cele, Iubitule, ascunzându-te Însuţi în umbre? Aceia Te împing şi Te târăsc pe drum de pulbere luându-te drept de nimic. Eu aştept aici ore obosite risipindu-mi darurile pentru Tine, în timp ce trecătorii vin şi-mi iau florile, una câte una, şi coşul mi-e aproape gol.
Timpul dimineţii trecu, şi amiaza. În umbra serii ochii îmi picură de somn. Oamenii către casă mă privesc zâmbind şi mă umplu de ruşine. Şed ca o cerşetoare, aruncându-mi poalele peste cap, şi când ei mă întreabă ce vreau, îmi plec ochii şi nu le răspund.
Oh, cum, cu adevărat, le-aş putea spune că pe Tine Te aştept, şi că Tu ai promis a veni. Cum să mă arăt ruşinat că sărăcia aceasta mi-e zestre. Ah, strâng în braţe mândria aceasta în taina inimii mele.
Stau în iarbă uitându-mă la cer şi visez la splendoarea venirii tale fără de veste – toate luminile arzând, prapuri de aur zburând peste carul Tău, iar aceia la marginea drumului ridicaţi cu gura căscată, când Te văd coborând din scaunul Tău spre a mă ridica pe mine din colb, şi a aşeza alături de Tine această zdrenţăroasă fată cerşetoare, tremurând de ruşine şi mândrie, ca o liană în adierea verii.
Ci timpul lunecă şi încă nici un sunet al roţilor carului Tău. Procesiuni se tot petrec în zgomot şi chiote şi farmec de glorie. Oare numai Tu eşti Cel ce stă în umbră liniştit la urma tuturor? Şi numai eu aşteptând şi plângând şi zdrobindu-mi inima în zadarnic dor?
*

Ziua devreme s-a şoptit că am pluti într-o luntre, numai Tu şi eu, şi niciodată vreun suflet pe lume nu va afla de pelerinajul nostru în nicio ţară şi fără de capăt.
În acel ocean fără ţărm, la surâsul ascultării Tale în linişte cântecele mele se vor înfoia în melodii, libere ca valurile, libere din orice robie a vorbelor.
Oare încă n-a sosit vremea? Mai sunt treburi de făcut? Uite, seara s-a lăsat peste ţărm şi în lumina murindă păsările vin în zbor spre cuiburi.
Cine ştie când lanţurile s-or rupe şi luntrea, ca ultimul licăr al soarelui, va dispărea în noapte?
*

A fost o zi când nu m-am ţinut gata pentru Tine; şi intrându-mi în inimă neaşteptat chiar precum unul din mulţimea obştească, mie necunoscut, Rege al meu, ai apăsat pecetea eternităţii pe atâtea din plutitoarele clipe ale vieţii mele.
Şi azi când din întâmplare am dat peste ele şi am văzut semnătura Ta, mi-am dat seama că zăceau  împrăştiate în praf amestecat cu amintirea bucuriilor şi durerilor uitatelor mele zile uşuratice.
Tu nu mi-ai dispreţuit copilăreasca petrecere în colb, iar paşii ce auzitu-i-am în camera mea de joacă sunt aceiaşi cu ecou din stea în stea.
*

Aceasta mi-e încântarea, astfel să aştept şi să pândesc la drum umbra vânând lumina şi ploaia pornindu-se la trezirea verii.
Vestitori, cu noutăţi din ceruri necunoscute, mă salută şi gonesc pe cale. Inima mi se bucură şi suflul adierii e dulce.
Din zori în amurg şed la uşă şi ştiu că dintr-odată clipa ferice va sosi a vedea.
Între timp surâd şi cânt singur singur. Între timp aerul se umple cu mireasma promisiunii.
*

N-auzit-ai liniştiţii Lui paşi? El vine, vine, tot vine.
În fiece clipă şi veac, în fiece zi şi noapte El vine, vine, tot vine.
Atâtea cântece am cântat în atâtea stări ale minţii, ci toate notele lor au proclamat întotdeauna, „El vine, vine, tot vine.”
În zilele înmiresmate ale însoritului aprilie pe cărări de pădure El vine, vine, tot vine.
În pluvialul întuneric al nopţilor de iulie pe car tunător de nori El vine, vine, tot vine.
În durere după durere paşii Lui îmi calcă inima şi auria mângâiere a picioarelor Sale îmi face bucuria să strălucească.
*

Nu cunosc din ce îndepărtate vremi vii Tu mereu mai aproape a mă întâlni. Soarele şi stelele Tale nu Te pot nicicum ţine ascuns de mine veşnic.
Atâtea dimineţi şi chindii paşii Ţi-au fost auziţi iar vestitorul Tău a venit în inima mea şi m-a chemat în taină.
Ce nu cunosc doar de ce azi viaţa mi-e toată în firbere, şi o presimţire de tremuratoare bucurie îmi trece prin inimă.
E ca şi cum a venit timpul să las lucrul, simt în aer un miros suav al dulcii Tale prezenţe.
*

Nopatea-i aproape dusă aşteptându-L în van. Mi-e teamă ca nu cumva El să vină pe neaşteptate la uşa mea când voi fi căzut în somn obosit. Oh, prieteni, lăsaţi calea deschisă către El – nu Îl opriţi.
Dacă sunetele paşilor Săi nu mă trezesc, nu cerca să mă zgâlţâi, rogu-te. Nu-mi doresc să mă cheme din somn corul ciripitor al păsărilor, chiotul vântului la festivalul luminii de dimineaţă. Lasă-mă să dorm netulburat chiar dacă Domnul meu soseşte pe neaşteptate la uşă.
Ah, somnul meu, preţiosul meu somn ce abia aşteaptă atingerea Lui spre a dispărea. Ah, ochii mei închişi ce şi-or deschide genele numai la lumina surâsului Lui când El stă dinainte-mi ca un vis ivindu-se din întunericul somnului.
Să răsară înaintea ochilor mei precum cea dintâi dintre lumini şi chipuri. Întâiul fior de bucurie pentru deşteptatu-mi suflet să vină din privirea Lui. Şi imediata întoarcere la mine însumi să fie întoarcerea la El.  
*

Marea liniştii matinale se sparse în susurul cântecelor de pasăre; toate florile se înveseliră pe marginea drumului; avuţia aurului s-a risipit prin crăpăturile norilor pe când noi ne-am văzut de drum fără a lua seama.
N-am cântat cântece vesele, n-am jucat; ne-am dus în sat pentru negustorie; n-am scos o vorbă, n-am zâmbit; n-am zăbovit pe cale. Iuţeam pasul din ce în ce timpul grăbea.
Soarele suise în mijlocul cerului, porumbeii gungureau la umbră. Frunzele uscate dansau învârtejindu-se în aerul cald al amiezii. Ciobănaşul aţipise şi visa la umbră de banyan, iar însumi m-am întins pe jos lângă apă şi mi-am întins mădularele obosite pe iarbă.
Companionii mă luară în râs cu dispreţ; sus capetele şi grăbiră pasul; nu se uitară în urmă, nu se odihniră; dispărură în îndepărtata vâlvătaie albastră. Străbătură lunci şi dealuri, trecură prin stranii ţări din depărtări. Slavă Ţie, gazdă vitează a potecii fără fine! Batjocură şi reproş mă împunseră a mă ridica, dar nu primiră răspunsu-mi. M-am delăsat pierdut în adâncul unei vesele umilinţe – în umbra unei încântări întunecoase.
Peste inima-mi încet se risipi repausul beznei brodate de soare în verde. Uitasem pentru ce călătoream şi mi-am predat fără luptă mintea labirintului de umbre şi cântece.
Într-un sfârşit, când mă trezisem din adormire şi deschisesem ochii, Te-am văzut pe Tine stând lângă mine, potopindu-mi somnul cu surâsul Tău.
Ce frică-mi fusese că lungă şi obositoare era cărarea, grea lupta pentru a Te ajunge!
*

Coborât-ai din tronul Tău şi stătut-ai la poarta colibei mele.
Cântam singur singur într-un colţ, iar melodia a ajuns la urechea Ta. Ai coborât şi stătut-ai la poarta colibei mele.
Măeştri mulţi se află în domul tău şi cântece se cântă acolo în orice clipă. Ci colindul cuminte al acestui novice a bătut la iubirea ta. Mica strună tânguitoare s-a împletit cu marea muzică a lumii, şi cu o floare drept premiu Tu ai coborât şi stătut-ai la poarta colibei mele.
*

Cerşeam din poartă în poartă pe uliţa satului, când carul Tău de aur s-a ivit în depărtare precum un vis măreţ şi mă minunam cine să fi fost acest Rege al tuturor regilor!
Nădejdile-mi crescură nalte şi mi-a părut a fi ajuns la capăt  zilele-mi negre, stăteam în aşteptarea pomenilor date fără a fi cerute şi a averii risipite în toate părţile în praf.
Carul s-a oprit unde şedeam eu. Privirea Ta a căzut peste mine şi ai coborât cu un surâs. Simţit-am că norocul vieţii mele a sosit în fine. Atunci deodată Ţi-ai întins dreapta spunând 'Ce ai tu să-mi dai Mie?'
Ah, ce glumă regească a-Ţi deschide palma spre un cerşetor să cerşeşti. M-am buimăcit şi stat-am  nehotărât, apoi din desaga mea am scos încet atât de mica boabă de grăunte şi Ţi-am dat-o.
Ci spre marea-mi mirare când la finele zilei mi-am golit traista pe podea am aflat un dram mărunt de aur prin biata-mi grămăjoară. Amar am plâns şi-mi doream să fi avut inima a-Ţi da toate ale mele.
*

Noaptea s-a înnegrit. Munca zilei s-a mântuit. Noi credeam că ultimul oaspete sosise pentru noapte şi toate porţile satului erau închise. Doar careva spuse că regele va veni. Noi am râs zicând „Nu, nu se poate”.
Părea a se fi auzit bătăi în uşă, ci noi am spus nimic nu era doar vântul. Am stins lămpile şi ne-am culcat. Careva spuse, 'Este vestitorul'. Noi am râs zicând 'Nu, trebuie să fie vântul!'
Sunet în toiul nopţii căzu. Noi adormiţi crezut-am că tună departe. Pământul se cutremură, zidurile se zguduiră, somnul ni-l tulburară. Careva spuse era sunet de roţi. Noi ziserăm într-un murmur aţipit, 'Nu, trebuie să fie hoinăreala norilor!' 
Noaptea încă era neagră când sună toba. Vocea sună „Deşteptarea! nu mai staţi!' Ne-am apăsat mâinile pe inimi şi tremuram de spaimă. Careva spuse, 'Uite, este steagul regelui!' Ne-am ridicat în picioare strigând 'Nu mai e timp de pierdut!'
A venit regele – ci unde-s luminile, unde cununile? Unde-i tronul să se aşeze? Oh, ruşine! Oh, ruşine mare! Unde e domul, unde decoraţiile? Careva spuse, 'În van strigarea! Salutaţi-L cu mâinile goale, duceţi-L în camere goale!'
Deschideţi uşile, sunaţi scoicile! în viul nopţii a venit regele întunecatei noastre case oropsite. Tunetul bubuie cerul. Bezna tremură fulger. Scoate-ţi bucata zdrenţăroasă de rogojină şi întinde-o în curte. Cu furtuna a venit deodată regele nostru înfricoşatei nopţi. 
*

Crezut-am c-aş putea întreba de Tine – ci n-am îndrăznit – cununa roză o aveai pe gât. Aşa am aşteptat dimineaţa, când vei fi fost plecat, să aflu rămăşiţe pe pat. Şi precum un cerşetor am cercetat în zori măcar după o petală ori două rătăcite.
Ah mie, ce am aflat? Ce semn al dragostei Tale lăsatu-mi-ai? Nu floare, nu mirodenii, nu vas cu parfumată apă. Ci sabia Ta, lucind ca o flamă, grea ca o lovitură de trăznet. Lumina tânără a dimineţii pătrunde prin geam şi se aşterne pe patul Tău. Pasărea dimineţii ciripeşte şi întreabă, 'Femeie, cu ce te-ai ales?' Nu  floare, nu mirodenii, nu vas cu parfumată apă – ci spăimântătoare sabia Ta.
*

M'aşed şi cuget în uimire, ce dar să fie acesta de la Tine. Nu aflu loc să-l ascund. Mă ruşinez s-o port, plăpând cum îs, şi mă răneşte de-o apăs pe piept. Ci voi duce în inimă această cinste povara durerii, acest dar de la Tine.
De-acum pentru mine pe lume teamă nu s-o mai afla, iar Tu vei fi biruitor in toată lupta mea. Moartea i-ai lăsat-o companionului meu, ci eu îl voi încorona cu viaţa-mi. Sabia Ta e cu mine spre a-mi tăia aparte legăturile şi pentru mine pe lume teamă nu s-o mai afla.
De-acum dezbărat îs de mărunte decoraţii. Doamne al inimii mele, pentru mine n-or mai bântui aşteptare şi plâns pe la colţuri, nu sfiiciune şi dulceaţă a purtării. Mi-ai dăruit sabia Ta podobire. Gata cu decoraţiile de păpuşă pentru mine!
*

Frumoasă e brăţara Ta, bătută cu stele şi meşteşugit lucrată în giuvaeruri miriadă de culori. Ci pentru mine e mult mai frumoasă sabia Ta cu tăişul ei de fulger precum aripile desfăcute ale divinei păsări a lui Vishnu, perfect cumpănită în mânioasa lumină roşie a amurgului.
Freamătă precum ultimul răspuns al vieţii în extazul durerii la ultima lovire a morţii; luceşte precum flacăra curată a fiinţei arzând pământeasca simţire cu o năpraznică fulgerare.
Frumoasă e brăţara Ta, bătută cu stelare geme; ci sabia Ta, o Domn al tunetului, e lucrată cu frumuseţea absolută, grozav a privi ori gândi-o.
*

Nimic neîntrebatu-Te-am; Nerostitu-mi-am numele la urechea Ta. Plecat-ai, am tăcut în pace. Singur eram la fântână unde umbra copacului cădea pieziş, iar femeile plecaseră acasă cu ulcioarele de pământ smălţat pline până sus. Ele m-au chemat şi-au strigat, 'Vino cu noi, dimineaţa se îndreaptă spre miezul zilei.' Ci tânjitor am zăbovit o vreme pierdut la mijloc de nedesluşite meditaţii.
Nu Ţi-am auzit paşii venind. Ochii tăi erau trişti când asupra-mi căzură; vocea Ta era obosită cum încet vorbeai – 'Ah, mi-e sete, călătorule'. Am tresărit din visul de zi şi Ţi-am turnat apă din oală în palmele-Ţi împreunate. Frunzele fremătau deasupra capului; cucul cânta din nevăzut întuneric, iar parfumul de flori babla venea din cotitura drumului.
Am rămas mut de ruşine când ce nume am întrebatu-m-ai. Adevăr, ce făcut-am eu pentru Tine spre a mă păstra în amintire? Ci memoria a-Ţi fi putut da apă Ţie a-Ţi alina setea îmi va clincheta inima şi se va desface dulceaţă. Târzie-i ora dimineţii, pasărea cântă în note obosite, frunzele de neem foşnesc deasupra capului şi eu stau şi cuget şi cuget.
*

Urât îi e inimii şi ochii încă picură somn.
N-ai primit vorbă că floarea domneşte splendoarea printre spini? Trezeşte-te, oh deşsteaptă-te! Nu lăsa vremea să treacă în zadar!
La finele potecii de piatră, în ţara virginei solitudini, prietenul îmi stă singur singur. Nu-l dezamăgi. Trezeşte-te, oh deşteaptă-te!
Ce dacă cerul gâfâie tremurând în arşiţa soarelui de amiază – ce dacă nisipul încins îşi aşterne manta de sete -
Oare nu mai e bucurie în adâncul inimii tale? Oare la fiecare călcătură a ta, harpa drumului nu va izbucni în dulcea muzică a durerii?
*

De aceea bucuria Ta în mine e atât de plină. De aceea ai coborât Tu la mine. O Tu domn al tuturor cerurilor, unde Ţi-ar fi iubirea dacă eu n-aş fi fost?
Tu m-ai luat părtaş la toată avuţia aceasta. În inima mea joacă neoprit a Ta încântare. În viaţa mea a Ta voie tot prinde chip.
Şi pentru aceasta, Tu care eşti Regele regilor te-ai gătit în frumuseţe spre a-mi captiva inima. Şi pentru aceasta iubirea ta se pierde însăşi în iubirea iubitului, şi Tu eşti văzut în unirea perfectă a celor doi.
*

Lumină, lumina mea, lumină-plin-lumii, lumină-sărut-ochilor, lumină-îndulcire-inimii!
Ah lumina dansează, vrutul meu, în miezul vieţii mele; lumina Ta atinge, vrutul meu, corzile iubirii mele; cerul Tău se deschide, vântul aleargă sălbatic, râsetul trece peste pământ.
Fluturii îşi ridică pânzele pe marea luminii. Crinii şi iasomiile saltă pe creasta valurilor de lumină.
Lumina revarsă aur pe fiece nor, vrutul meu, şi risipeşte belşug de geme.
Bunăvoia se risipeşte din frunză în frunză, vrutul meu, şi nemăsurată voioşia. Râul cerului şi-a înecat malurile şi potopul bucuriei dă pe din afară.
*

Toate strunele bucuriei împletească-se în cel din urmă-mi cântec – bucuria ce face pământul să plutească peste tumultul sporului de iarbă, bucuria ce pune fraţii gemeni viaţa-moartea a dansa peste lumea largă, bucuria ce se înghesuie cu furtuna, zguduind şi trezind viaţa toată în râset, bucuria ce stă blândă cu lacrimile-i pe roşul lotus al durerii, şi bucuria ce aruncă tot avutul în colb fără a cunoaşte nici-o vorbă.
*

Da, cunosc, aceasta nu e decât iubirea Ta, O, vrutul inimii mele – această lumină aurie dansând peste frunze, norii aceştia de prisos vâslind de-a latul cerului, această adiere trecătoare lăsându-şi răcoarea pe fruntea-mi.
Lumina dimineţii mi-a inundat ochii – acesta e vestea Ta către inima-mi. Faţa Ta se pleacă de sus, ochii Tăi privesc în jos în ochii mei, iar inima mea Ţi-a atins picioarele.
*

Pe ţărmurile  nesfârşitelor lumi copiii se întâlnesc. Nemişcat e infinitul cer deasupra capului şi apa neastâmpărată se înfurtună. Pe ţărmurile nesfârşitelor lumi copiii se întâlnesc în chiote şi dansuri.
Ei casele-şi zidesc din nisip şi cântă din goale scoici. Cu frunze veştede îşi urzesc luntrile şi surâzând plutesc peste adâncul vast. Copiii îşi au joaca pe al lumilor ţărm.
Ei nu ştiu cum să înoate, ei nu ştiu cum să azvârle năvoade. Pescuitorii se scufundă după perle, negustorii plutesc în navele lor, pe când copiii culeg pietricele şi iar le împrăştie; ei nu caută comori ascunse, ei nu ştiu cum să azvârle năvoade.
Râset urcă a mării hulă, stâlpul zvârle priviri plajei surâzătoare. Valuri cu moarte cântă balade pe neînţelesul copiilor, chiar precum o mamă clătinând leagănul copilului. Se joacă marea cu copiii, stâlpul zvârle priviri plajei surâzătoare.
Pe ţărmurile  nesfârşitelor lumi copii se întâlnesc. Furtuna urlă în cer fără poteci, corăbiile naufragiază în apa fără căi, moarte-i la bord şi joacă de copii. Pe ţărmurile  nesfârşitelor lumi este marea întâlnire a copiilor. 
*

Somnul în zbor peste ochii pruncului – ştie careva de unde vine? Da, e un zvon că-şi are locaşul undeva în feericul sat dintre umbrele pădurii palid luminate de licurici, acolo atârnă doi muguri sfioşi de vrajă. De acolo vine a săruta ochii pruncului.
Surâsul licărind pe buzele pruncului când doarme – ştie careva unde s-a născut? Da, e un zvon că tinere raze de lună nouă atinseră marginea unui pierind nor de toamnă, iar acolo întâi se născu surâsul în visul unei dimineţi scăldate în rouă - surâsul licărind pe buzele pruncului când doarme.
Dulce prospeţimea blândă înflorind pe mădularele pruncului – ştie careva unde atâta timp s-a ascuns? Da, de când mama-i era codană i-a cuprins inima în gingaşul mister tăcut al iubirii - dulce prospeţimea blândă înflorind pe mădularele pruncului.
Când îţi aduc jucării colorate, copilul meu, înţeleg ce e cu jocul de culori în nori, pe apă, de ce sunt florile pictate în tente – când îţi dau jucării colorate, copilul meu.
Când cânt să te fac să dansezi ştiu adevărat ce e cu muzica frunzelor, de ce-şi trimit valurile corurile de voci spre inima ascultătorului pământ - când cânt să te fac să dansezi.
Când pun lucruri dulci în lacomele-ţi mânuţe ştiu ce e cu mierea în cupa florilor, de ce sunt pline cu tainic suc poamele - când pun lucruri dulci în lacomele-ţi mânuţe.
Când faţa îţi sărut a surâde, dragul meu, precis înţeleg ce plăcere se revarsă din cer în lumina dimineţii, ce e cu încântarea de trupului mi-o aduce adierea verii - când faţa îţi sărut a surâde.
*

Tu m-ai făcut cunoscut prietenilor ce nu-i ştiam. Tu mi-ai dat scaune în case ne ale mele. Tu ai adus depărtarea aproape şi ai făcut frate din străin.
N-am tragere de inimă a-mi părăsi adăpostul obişnuit; uit că acolo locuieşte ce e vechi în ce e nou, că însuţi acolo locuieşti.
Prin naştere şi moarte, în lumea aceasta şi în altele, oriunde Tu m-ai purta este Tu, Acelaşi, unul Companion al nesfârşitei mele vieţi mereu legându-mi inima cu lanţurile bucuriei către nefamiliar.
Când cineva Te cunoaşte, atunci alien nu e nimeni, atunci nicio uşă nu e închisă. Oh, împlineşte-mi ruga de a nu pierde vreodată binecuvântarea atingerii de unu în jocul multora.
*

Pe coasta unui râu pustiu printre ierburi înalte am întrebat-o, 'Fată, unde te duci ferindu-ţi candela cu manta? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta! Ea-şi înălţă o clipă ochii negri şi mă privi în faţă prin înserare. 'Am venit la râu', spuse ea, 'să-mi plutească lampa pe val când lumina zilei scapătă spre vest.' Singur şedeam printre ierburi înalte şi mă uitam la sfioasa flacără a  candelei ei lunecând  fără folos în maree.
În liniştea lăsării nopţii am întrebat-o, 'Fată, îţi sunt toate luminile aprinse – atunci unde te duci cu lampa ta? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta.' Ea-şi înălţă ochii negri spre faţa mea şi căzu pe gânduri o clipă. 'Am venit', spuse ea pe urmă, 'să-mi închin lampa cerului.' Am stat şi mă uitam la lumina ei arzând fără folos în gol.
În bezna fără lună a miezului de noapte o întreb, 'Fată, care îţi este căutarea, ţinând candela lângă inimă? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta.'  Ea se opri o clipă gânditoare privindu-mi faţa în întuneric. 'Mi-am adus lumina', spuse, 'să ajungă la carnavalul lămpilor.' Am stat şi mă uitam la lampa ei mică arzând fără folos printre lumini.
*

Ce licoare divină ai putea avea, Doamne al meu, din această preaplină cupă a vieţii mele?
Poet al meu, a Ta e încântarea a-Ţi vedea creaţia prin ochii mei şi a sta la portalurile urechilor mele în linişte spre a asculta propria-Ţi eternă armonie?
Lumea Ta unduie vorbe în mintea-mi şi bucuria Ta le adaugă muzică. Tu mi Te dărui însuţi în iubire şi apoi simţi întreagă propria-Ţi dulceaţă în mine. 
*

Aceea rămasă mereu în adâncul fiinţei mele, în amurgul licăririlor şi privirilor; aceea ce nicicând nu şi-a desfăcut vălurile în lumina dimineţii, ea va fi ultimul meu dar către Tine, Doamne al meu, înfăşurat în cântecu-mi de pe urmă.
Vorbele o peţiră ci n-au putut-o învinge; spre ea în van se întinseră mâinile dornice ale persuasiunii.
Am rătăcit din ţară în ţară păstrând-o în miezul inimii mele şi împrejuru-i au urcat şi-au căzut creşterea şi putrezirea vieţii mele.
Peste gândurile şi faptele mele, adormirile şi visurile mele ea a domnit, ci locuit-a singură şi aparte; atâţia bărbaţi au bătut la uşa mea cerând-o şi s-au întors în disperare.
Nimeni pe lume n-a fost a o vedea faţă la faţă, iar ea rămâne în singurătatea-i aşteptând recunoaşterea Ta.
*

Tu eşti cerul, Tu eşti şi cuibul.
O Tu, frumos, acolo în cuib e iubirea Ta cuprinzând sufletul în culori, sunete şi miresme.
Acolo vine dimineaţa cu auriul coş în mâna dreaptă purtând cununa frumuseţii, în linişte a încorona pământul.
Şi acolo vine seara peste luncile singuratice pustiite de cirezi, pe cărări fără semne, purtând reci sorbituri de pace în urcioru-i de aur din vesticul ocean al odihnei.
Ci acolo, unde risipeşte infinitul cer pentru ca sufletul ei să-şi ia zborul, domneşte nepătată alba radianţă. Nu e zi nici noapte, nu formă nici culoare, ci niciodată, niciodată o vorbă.
*

Raza Ta de soare coboară pe acest pământ al meu cu braţele desfăcute şi stă la uşa-mi ziua de-o viaţă spre a purta înapoi la picioarele tale norii duraţi din lacrimile, suspinele, cântecele mele.
Duios încântându-Te acoperitu-Ţi-ai pieptul înstelat cu manta ceţosului nour, prefăcând-o în chipuri şi falduri fără număr, colorând-o în mereu schimbătoare nuanţe.
E-atât de uşoară şi aeriană, tandră, lăcrimoasă şi întunecată, de aceea o iubeşti Tu, O Tu, nepătat şi senin. Şi de aceea va fi coperind grozavă lumina Ta cu umbrele-i înduioşătoare.
*

Acelaşi val de viaţă curgându-mi prin vine noapte şi zi aleargă prin lume şi dansează în ritmice măsuri.
Aceeaşi este viaţa mijind în bucurie prin praful pământului în fără de număr fire de iarbă, spărgându-se în tumultoasele unde ale frunzelor şi florilor.
Aceeaşi este viaţa balansându-se în leagănul-ocean al naşterii şi morţii, în reflux, în flux.
Îmi simt membrele glorioase la atingerea acestei lumi a vieţii. Iar mândria mi-i din palpitaţia vieţii de veacuri dansându-mi prin sânge în clipa aceasta.
*

E dincolo de Tine a fi vesel cu veselia acestui ritm? a fi zguduit-pierdut-frânt în vâretjul acestei înfricoşate bucurii?
Toate lucrurile se grăbesc, nu se opresc, nu se uită în urmă, nicio putere nu le poate da înapoi, se grăbesc.
Ţinând pasul cu acea iute muzică fără tihnă, anotimpurile vin, dansează şi trec – culorile, tonurile şi parfumurile se revearsă  nesfârşite cascade în bucuria abundentă ce aruncă şi cedează zarurile în orice clipă.
*

Mai mult din mine însumi întors pe toate părţile, astfel aruncând umbre colorate peste radianţa Ta – aşa este maya Ta.
Pus-ai zăgaz în propria-Ţi fiinţă şi apoi chemat-ai al Tău Sine despicat în miriade de note. Această auto-separare a Ta a luat fiinţă în mine.
Muşcător cântecul are ecou prin tot cerul în multicolore lacrimi şi surâsuri, alarme şi speranţe; valuri se ridică, se reîneacă, visuri se sparg, se formează. În mine se află a Ta proprie înfrângere de Sine.
Pe acest paravan ridicat de Tine sunt pictate  varii figuri cu pensula zilei şi a nopţii. În spatele lui locul Tău se ţese în minunate curbe de mistere, aruncând de-o parte toate liniile sterpe ale linearităţii.
Marea paradă a Ta şi a mea acoperit-a cerul. Cu tonul Tău şi al meu tot aerul vibrează şi veacurile trec de-a v-aţi ascuns Tu şi eu.  
*

El este Acela, Cel mai dinăuntru, Care îmi trezeşte fiinţa cu ale Sale adânc ascunse atingeri.
El este Acel ce pune desfătarea-I pe aceşti ochi şi bucuroase acorduri pe corzile inimii mele în    multe cadenţe de plăcere şi suferinţă.
*

Mântuirea nu mi-e în renunţare. Simt îmbrăţişarea libertăţii în o mie de lanţuri ale desfătării.
Tu mi-ai turnat mereu proaspătă duşcă din vinul tău de variate culori şi parfum, umplând acest vas pământesc până peste cap.
Lumea mea îşi va aprinde cele o sută de candele diferite cu flama Ta şi le va aşeza înaintea altarului templului Tău.
Nu, niciodată nu mi-oi închide porţile simţurilor. Desfătările văzului-auzului-pipăitului vor purta încântarea Ta.
Da, toate iluziile mele vor arde în iluminarea bucuriei, iar toate dorurile mi s-or coace în poamele iubirii.
*

Ziua s-a dus, umbră-i pe pământ. E timpul să merg la râu să-mi umplu urciorul. Aerul serii e însetat de trista muzică a apei. Ah, mă cheamă în înserare. În poteca singuratică nu-i trecător, vânt sus, valuri turbate în râu.
Nu cunosc de mă voi întoarce acasă. Nu cunoasc pe cine s-o întâmpla a întâlni. Acolo la vad în luntrea mică necunoscutul cântă din lăută.  
*

Darurile tale către noi muritorii ne împlinesc nevoile ci încă se întorc la Tine nescăzute.
Râul îşi are zilnic munca lui şi grăbeşte prin câmpuri şi cătune; ci neîncetatu-i torent zboară spre a-Ţi spăla picioarele.
Slăvirea Ta nu împovărează lumea.
Din vorbele poemului oamenii iau ce înţelesuri le plac; ci ultimul lor tâlc ţinteşte spre Tine.
*

Zi după zi, O Domn al vieţii mele, aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă. Cu mâini împreunate, O Domn al tuturor lumilor, aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă.
Sub cerul mare în singurătate şi tăcere , cu inimă umilă aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă.
În această laborioasă lume a Ta, tumultoasă în trudă şi luptă, printre gloate grăbite aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă.
Şi când munca îmi va fi gata în această lume, O Rege al regilor, singur şi mut aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă.
*

Te cunosc drept Dumnezeu al meu şi stau de-o parte – nu Te cunosc drept al meu propriu şi vin mai aproape. Te cunosc drept Tatăl meu şi mă plec la picioarele Tale – nu-Ţi prind mâna ca pe a prietenului.
Nu stau unde cobori Tu şi Te ai pe Tine Însuţi ca pe mine, acolo să Te îmbrăţişeze inima mea şi să Te iau drept Camarad.
Tu eşti Fratele între fraţii mei, ci n-am grija lor, nu-mi împart agoniseala cu ei, astfel împărtăşind tot al meu cu Tine.
În plăcere şi în durere nu stau de partea oamenilor, iar astfel stau lângă Tine. Mă micşorez a-mi da viaţa, astfel să nu mă scufund în marile ape ale vieţii.
*

Când creaţia era nouă şi toate stelele  se arătau în prima lor splendoare, zeii şi-au ţinut adunarea în cer şi cântau 'Oh icoană a perfecţiunii! Bucurie neamestecată!'
Ci unul a stigat pe neaşteptate – 'Se pare că undeva e o ruptură în lanţul luminii şi una dintre stele s-a pierdut.'
Struna de aur  a harpei lor a pleznit, cântul lor s-a oprit, şi au strigat cu spaimă – 'Da, acea stea pierdută era cea mai bună, ea era gloria tuturor cerurilor!'
Din ziua aceea căutarea ei a fost neîncetată şi strigătul merge de la unul la altul că prin ea lumea şi-a pierdut bucuria una!
Numai în liniştea cea mai adâncă a nopţii stelele surâd şi şoptesc între ele – 'Zadarnic este această căutare! Perfecţiunea nefrântă este peste toate!' 
*

Dacă nu e porţia mea a Te întâlni în viaţa aceasta atunci lasă-mă să simt mereu că am pierdut privirea Ta – lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile acestei suferinţe în vise şi în orele-mi treze.
Cum zilele trec în târgul înglotat al acestei lumi şi mâinile mi se umplu cu profituri zilnice, lasă-mă să cred mereu că nimic n-am agonisit - lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile acestei suferinţe în vise şi în orele-mi treze.
Când stau pe marginea drumului, obosit şi gâfâind, când îmi aştern patul jos în praf, lasă-mă mereu să simt că încă mi-e înainte călătoria - lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile acestei suferinţe în vise şi în orele-mi treze.
Când încăperile mele au fost zugrăvite şi flautele răsună şi râsetul tună, lasă-mă mereu să simt că nu Te-am invitat în casa mea - lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile acestei suferinţe în vise şi în orele-mi treze.
*

Sunt precum rămăşiţa unui nor de toamnă fără folos hoinărind prin cer, O, Soarele meu mereu slăvit! Atingerea Ta nu mi-a topit încă aburul, făcându-mă una cu lumina ta, ci astfel număr luni şi ani de separare de Tine.
Dacă voia Ta este şi aceasta Ţi-e joaca, atunci ia-mi plutitoarea nimicnicie, picteaz-o în culori, glazureaz-o cu aur, floteaz-o pe vântul turbat şi risipeşte-o în variate minuni.
Ci când voia Îţi va fi a fini această joacă noptea, mă voi topi şi voi pieri în întuneric, ori fie în surâsul albei dimineţi, în răcoarea purităţii străveziu.
*

Atâtea zile vane m-am îndurerat asupra timpului pierdut. Ci nu e pierdut nicicând, Domn al meu. Tu ai luat în chiar mâinile Tale fiece clipă a vieţii mele.
Ascuns în inima lucrurilor Tu creşti seminţele în lăstari, mugurii în înflorie, florile rumene în rodire.
Obosit moţăiam în patu-mi de nimic închipuindu-mi că lucrul încetase. În zori m-am sculat aflându-mi grădina plină cu minuni în floare.
*

Fără sfârşit e timpul în ale tale mâini, Domn al meu. Nu-i nimeni clipele a-Ţi număra.
Zile şi nopţi se duc şi veacuri înfloresc şi se ofilesc precum florile. Tu cunoşti cum să aştepţi.
Secolele Tale se urmează unul după altul perfectând o floricică sălbatică.
Noi nu avem timp de pierdut şi neavând timp trebuie să ne facem norocul. Suntem prea săraci ca să întârziem.
Şi aşa se face că timpul se duce pe când eu mi-l dau oricărui certăreţ cerându-l, iar altarul Tău e gol de toate ofrandele până la ultima.
La finele zilei dau buzna cu spaimă cumva poarta-Ţi a fi închisă; ci aflu că încă mai e timp.
*

Mamă, pentru gâtul tău voi împleti un şirag de perle cu lacrimile suferinţei mele.
Stelele ţi-au lucrat brăţări de lumină a-ţi împodobi picioarele, ci ale mele s-or anina de sânu-ţi.
Avuţie şi faimă de la Tine vin şi Ţie Ţi se dau a le ţine. Dar propria mea suferinţă este absolut numai a mea, iar când ţi-o aduc jertfă, Tu mă răsplăteşti cu graţia Ta.
*

În chinul acesta al separării străbătând prin lume şi născând chipuri fără număr în infinitul cer.
În această suferinţă a separării ce scrutează în linişte nopţile stea după stea şi se face lirică prin foşnetul frunzelor în întunecimea ploioasă de iulie.
Este această durere cuprinzătoare adâncindu-se în iubiri şi doruri, în suferinţe şi bucurie prin casele omeneşti; şi de aceea mereu se topeşte şi curge în cântece prin inima mea de poet.
*

Când au plecat întâi războinicii din hala căpitanului lor, unde şi-au ascuns puterea? Unde le erau armura şi armele?

Arătau săraci şi neajutoraţi şi săgeţile plouau asupra lor în ziua când au ieşit din hala căpitanului lor.
Când războinicii au mărşăluit iar înapoi în hala căpitanului lor unde şi-au ascuns puterea?
*

Moartea, al tău servitor,  este la uşă. A străbătut necunoscuta mare şi mi-a adus chemarea ta acasă.
Noaptea e neagră, inima mi-e înspăimântată – ci voi lua lampa, deschid porţile şi mă plec în salut. Vestitorul Tău este cel ce stă la uşa-mi.
O să mă închin lui aşezându-i la picioare comoara inimii mele.
El se va întoarce cu solia împlinită, lăsând o umbră neagră pe dimineaţa mea, iar în pustia-mi casă îmi va rămâne doar sufletul părăsit drept ultimă ofrandă Ţie. 
*

Cu deznădăjduită sperare merg a o căuta în toate colţurile cămării mele; n-o aflu.
Casa-mi e mică şi ce-a plecat odată din ea nu poate fi redobândit.
Dar infinit e conacul Tău, Domn al meu, şi căutând-o pe ea am a veni la uşa Ta.
Stau sub auriul baldachin al cerului Tău seral şi-mi ridic ochii lacomi spre faţa Ta.
Am venit la poarta veşniciei de une nimic nu poate apune – nu sperare, nu fericire, nu icoana unei feţe văzută printre lacrimi.
Oh, sufundă-mi viaţa golită în acel ocean, aruncă-mă în cea mai adâncă plinătate. Lasă-mă să simt pentru odată dulcea pierdută mângâiere din întregimea universului.
*

Zeitate a templului în ruină! Ruptele strune ale Vina nu-ţi mai cântă laudă. Clopotele seara nu mai proclamă timpul închinării Tale. Aerul e nemişcat şi tăcut despre Tine.
În locaşul Tău părăsit bate rătăcitoare adierea primăverii. Aduce noutăţile florilor – florile ce nu mai sunt jertfite închinării tale.
Închinătorul Tău de odinioară rătăceşte mereu cu dorul încă refuzatei favori. În înserare, când focurile şi umbrele se împletesc cu norul prafului, el se întoarce sfârşit la templul în ruină cu foame în inima lui.
Atâtea zile de festival te ajung în linişte, zeitate a templului în ruină. Atâtea nopţi de închinare se duc cu lampa neaprinsă.
Multe chipuri noi sunt zidite de meşteri cu artă vicleană şi duse către sfântul val al uitării când vremea le vine.
Numai zeitatea templului în ruină rămâne neînchinată în părăsire de moarte.
*

Gata gălăgia vorbelor mari de la mine – aşa e voia Domnului meu. De-acum vorbesc în şoapte. Cuvântul inimii mi l-oi zbura în murmure de cântec.
Oamenii grăbesc spre a Regelui piaţă. Toţi vânzătorii şi cumpărătorii-s acolo. Ci am ultimă tihnă la miezul zilei, în toiul trudei.
Atunci să răsară flori în grădina-mi, fie că nu le e vremea; iar albinele prânzului să-şi înalţe leneşul bâzâit.
Atât de multe ore petrecut-am în sfada dintre bine şi rău, ci acum este plăcerea tovarăşului meu de joacă în zile pustii să-mi îndrept inima către el; ci nu cunosc la ce neaşteptata chemare spre fără de folos nestatornicie!
*

În ziua când moartea îţi va bate la uşă ce-i vei dărui?
Oh, i-oi pune dinaintea musafirei vasul plin al vieţii mele – n-oi lăsa-o niciodată să plece cu mâinile goale.
Tot dulcele cules al tuturor zilelelor mele de toamnă şi nopţilor de vară, toate agoniselile şi secerăturile harnicei mele vieţi le voi pune în faţa ei la finele zilelor mele când moartea îmi va bate la uşă. 
*
           
O tu, cea de pe urmă împlinire a vieţii, Moarte, moartea mea, vino, şopteşte-mi!
Zi de zi pânditu-te-am; pentru tine zămislit-am bucuriile şi chinurile vieţii.
Tot ce sunt, ce am, ce sper, toată iubirea-mi s-au reversat mereu spre tine în adîncă taină. O ultimă privire din ochii tăi şi viaţa-mi va fi pe totdeauna a ta.
Florile s-au împletit şi ghirlanda e gata pentru mire. După nuntă mireasa şi-o lăsa casa şi-şi va întâlni domnul singură în solitudinea nopţii.  
*

Ştiu că ziua va veni când voi pierde vederea acestui pământ, iar viaţa îşi va lua tihna în tăcere, lăsând ultima cortină peste ochii-mi.
Ci încă stele vor veghea noaptea, va răsări dimineaţa ca mai nainte, orele or sălta precum valurile mării revărsând plăceri şi dureri.
Când mă gândesc la finele clipelor mele, bariera clipelor se frânge şi zăresc prin lumina morţii lumea Ta cu trezorerii fără grijă. Rar locul cel mai de jos, rară cea mai netrebnică viaţă.
Lucruri în van tânjite, lucruri agonisite – treacă de la mine. Fie în adevăr să posed lucrurile cărora mereu le-am dat cu piciorul, le-am trecut cu vederea.
*

Mi-am luat vacanţa. Uraţi-mi drum bun, fraţi ai mei! Mă plec la voi toţi şi mă petrec.
Aici înapoiez cheile uşii mele – şi cedez pretenţiile asupra casei. Cer doar blânde cuvinte de pe urmă de la voi.
Fost-am vecini multă vreme, ci am primit mai mult decât pot da. Acum s-a crăpat de ziuă şi stinsă-i lampa ce-mi lumină colţul întunecat. Mi-a venit o citaţie şi sunt gata de călătorie.
*

La vremea despărţirii, uraţi-mi noroc, prieteni ai mei! Cerul Tău e îmbujorat de zori şi poteca mi se aşterne frumos.
Nu mă-ntreba ce am aici de luat acolo. Plec în călătorie cu mâinile goale şi inima aşteptând.
Îmi voi pune ghirlanda de nuntă. N-am haine roşii-negre de călător şi chiar dacă sunt primejdii pe cale mintea nu mi-e speriată.
Luceafărul de seară va răsări când mântuit fi-mi-va drumul ci plânsul notelor din melodii d'amurg răsună din poarta Regelui.
*

Nu mi-am dat seama când am trecut pragul acestei vieţi.
Ce putere mă va fi îndemnat a mă deschide în acest vast mister precum un mugur în pădure la miez de noapte!
Când dimineaţa am privit lumina am simţit o clipă că nu eram străin în lumea aceasta, de nepătrunsul fără nume şi chip m-a luat în braţe în forma propriei mele mame.
Şi aşa, în moarte acelaşi necunosut mi-o apărea ca mereu cunoscut mie. Şi pentru că iubesc această viaţă, ştiu că la fel voi iubi moartea.
Copilul ţipă când mama îi ia ţâţa dreaptă din gură, aflând în clipă consolare de la cea stângă.
*

Când plec de aici fie-mi aceasta vorba de despărţire, ce văzut-am e de neîntrecut.
Am gustat mierea ascunsă a acestui lotus ce se întinde peste oceanul luminii, ci astfel sunt binecuvântat – fie-mi aceasta vorba de despărţire.
În teatrul formelor infinite mi-am jucat piesa  zărindu-L pe Cel fără formă.
Tot corpul, mădularele mi s-au înfiorat la atingerea de dincolo de atingere; iar dacă finele aici vine, să vină – fie-mi aceasta vorba de despărţire.
*

Când piesa îmi era cu tine nu te-am întrebat vreodată cine vei fi fost. N-am cunoscut ruşine or spaimă, viaţa mi-a fost furtunoasă.
Dimineaţa devreme m-ai fi chemat din somn precum propriul meu camarad şi m-ai fi purtat alergând din luminiş în luminiş.
În zilele acelea nu mă îngrijeam niciodată a cunoaşte înţelesul cîntărilor ce Tu mi le cântai. Numai vocea mea a prins tonurile, iar inima mi-a dansat în cadenţa lor.
Acum, când vremea jocului trecut-a, ce-o fi neaşteptat suspinul ce mă cuprinde? Lumea cu ochii plecaţi la picioarele Tale se smereşte cu toate stelele-i tăcute.
*

Te voi împodobi cu trofee, ghirlande ale înfrângerii mele. Nu e în puterea mea a scăpa neînvins.
Negrşit cunosc trufia-mi va fi la zid, viaţa-mi îşi va rupe lanţurile în durere de neîndurat, iar inima-mi pustiită suspină în muzica precum o trestie goală, iar piatra se va topi în lacrimi.
Negreşit cunosc cele o sută de petale ale lotusului nu vor rămâne pe veci închise şi tainica scobitură a mierii lui va fi stârpită.
Din albastrul cer un ochi mă va privi somându-mă în linişte. Nimic nu va rămâne pentru mine, nimic nimic, o moarte deplină voi primi la picioarele Tale.
*

Când cârma o las cunosc a venit timpul Tu a lua-o. Ce e de făcut se face pe loc. Vană e bătălia.
Apoi îndepărtează mâinile şi în tăcere sari peste înfrângere, inima mea, şi meditează-ţi buna soartă de a rămâne perfect liniştit pe locul unde te afli.
Candelele mele se sting la orice pală de vânt, iar cercând să le aprind uit de orice altceva iar şi iar.
Ci fi-voi înţelept de această dată aşteptând în beznă, aşternându-mi rogojima pe podea; şi oricând Ţi-e placul, Domn al meu, vino tăcut şi ia-Ţi locul Tău aici.
*

Mă scufund în adâncul oceanului de forme, bâjbâind să prind perfecta perlă a fără-formei.
Nemaiplutind din port în port cu luntrea mea bătută de vânt. De mult trecute zilele când petrecere mi-era a fi săltat pe valuri.
Iar acum sunt însetat să mor în fără moarte.
În auditorium lângă prăpastia fără fund unde se umflă muzica strunelor fără ton îmi voi aduce harpa vieţii mele.
O voi acorda la notele Lui pe totdeauna, iar când îşi va fi suspinat ultimul răsunet, voi pune jos a mea tăcută harpă la picioarele Tăcutului.
*

Mereu în viaţă Te-am căutat cu ale mele cântări. Ele m-au purtat din uşă-n uşă, cu ele m-am simţit însumi, căutând, pipăind lumea mea.
Cântările mele mi-au predat toate lecţiile învăţarte vreodată; ele mi-au arătat poteci tainice, ele mi-au adus dinaintea ochilor atâtea stele în zarea inimii-mi.
Ele m-au îndreptat ziua lungă întru misterele tărâmului de plăcere durere, şi, în fine, la ce poartă de palat m-au adus seara la sfârşitul călătoriei mele?
*

Fălitu-m-am la lume a Te fi cunoscut. Ei Îţi văd chipurile în toate lucrurile mele. Vin şi mă întreabă, 'Cine este El?' Nu ştiu cum să le răspund. Spun,  'În adevăr, nu pot spune' Mă ocărăsc şi pleacă dispreţuind.  Iar Tu stai acolo surâzând.
Îmi spun poveşti de Tine în cântări nepieritoare. Taina îmi ţâşneşte din inimă. Ei vin şi mă întreabă, 'Spune-mi toate înţelesurile'. Nu ştiu să le răspund. Spun, 'Ah, cine ştie ce înţeleg ei!' Ei zâmbesc şi pleacă dispreţuind din plin. Iar Tu stai acolo surâzând.
*

Într-o salutare către Tine, Dumnezeu al meu, lasă-mi simţurile toate să izvorască scăldând această lume la picioarele Tale.
Precum un nor de ploaie în iulie atârnă cu povara ploilor necurse, lasă-mi întreaga minte să se plece la uşa Ta într-o salutare către Tine.
Lasă-mi toate cântecele a-şi aduna împreună pâraiele într-un singur curent şi curs spree o mare de linişte într-o salutare către Tine.
Precum un stol de cocori din dor de casă zboară noapte şi zi înapoi la cuiburile lor de munte, şi viaţa mea croiască-şi calea spre casa eternă într-o salutare către Tine.

Versiune românească de George Anca

Gitanjali (Cântare de jertfă) de Rabindranath Tagore (1861--1941), premiul Nobel pentru literatură, 1913. Prima publicare în traducerea engleză a autorului, 1913. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu