JURNAL HIMALAIAN
18 mai 1978, Dharamsala
Jurnal himalaian. P. O.
Dharamsala / Kotwali Bazar / Dist. Kangra (HP) / Dharamsala –
176215.
În 16 mai, de dimineață, după
o noapte încinsă, nedormită, grijulie, ne-am îmbarcat într-un
autobuz pentru Chandigarh, opera lui Le Corbusier. Am ajuns pe la
prânz, lăsându-ne duși de primii culi într-o casă destul de
scumpă și incomodă.
Am
scris, înainte de plecare, zece versulețe Pe Illustrated
Weekly of India,
de ce nu un poem grav? Și eu caut măsuri deschise. Un tânăr
pletos , cu barbă și față de Iisus Hristos, de 21 de ani, din
Anglia -, Gary, rătăcește prin India, ca pictor fără studii, în
meditație, de vreo opt luni. Ne-a vizitat neanunțat, bucurându-se,
ca și noi, la un pahar de campa și altul de soda-water. I se păruse
și lui Chandigarh very different, cunoaște Massouri, Dharamsala,
unde locuise câteva luni. Nu era destul de înfrânt, nici de
consolat.
De la 3 noaptea la 1 pm, drumul
Chandigarh-Dharamsala ne-a purtat nu numai prin munții crescători
ca pasiunile și vădindu-și deodată inconștientul de creste
înzăpezite, topit în boarea nebună a zorilor. Munții și
amintirile noastre dinainte au revenit imperios, solitar, recălăream
boul trăgător la plug (Miron Nătărău ara cu caii), și, în
prezent, traversam câte-o albie de pulbere, fostă a unui râu,
salutam câte un pârâu limpede, cumpăram apă din ulcior și eram
obosiți.
Peisajele de un verde obosit și
el, întortochindu-se pe străzile înclinate pentru a transforma
curbele în linie dreaptă, întâlnirile cu alte vehicule, primele
case cu acoperiș după o întreagă Haryana și un Punjab de sate și
orașe de clădiri rare, neatinse de ninsoare, unele înalte semănând
cu căștile de la armurile cavalerești, cămilele ultramonumentale,
vacile tentând traversări ireligioase, medalionul lui Lenin pe
parbrizul șoferului, unde, în Delhi, privim îndeobște chipurile
năclăite de ghirlande ale lui Guru Nanak, Ganesh și Krishna sau
Rama, amintiri și comparații milimetru de milimetru.
Trăim accidentul unei
călătorii. Oricum o să iasă, ne pare bine de ea. Zăduful a rămas
în urmă. Ne e cald tot în amintire. Iată-ne în Dharamsala, oraș
întins de-a lungul șarpelui străzii ce se adâncește în munți,
spre Dalai Lama și dincolo.
Un tânăr, pe nume Deepak, ne
aștepta, conducându-ne și cu ajutorul a doi culi, pe o bifurcație
pavată, unde, însă, numai cu pasul se merge (pe trepte am văzut
urcând și o vacă). Familia Kashyap locuiește o casă bătrânească
modernă, cu multe camere, zid, ciment, baie, electricitate.
Ne-au
oferit o cameră, unde ne-am și odihnit după amiază după
conversația convențională cu d-na K, mama, plină de bunăvoință
și onoare. Seara am vizitat o posibilă gazdă, două camere goale,
cu grinzi. Fără umblătoare ( „așa
sunt toate” - se face într-o cutie dintr-o cabină din curte).Hm,
atmosfera himalaiană ni se vădea minată de acest damf insinuat din
când în când, ca-n lumea Ghepardului lampedusian.
Seara, în Chandigarh, inopinat,
mai apăruse un chip, cu păr nepieptănat, creț, cu degetul mare de
la dreapta lipsă – venea din Africa, după doi ani și jumătate,
să-și vadă părinții, nevasta, copilul. Fusese întâi pe mare,
văzuse Istanbulul, Atena, Bulgaria, Turcia, Beyruthul și Cairo –
pe vase de pasageri, un timp, pe cargou, unde urcau multe fete (în
Hong Kong e cel mai bine, fiecare fată te întreabă „how are
you”), îi plăcuse felul de a fi al marinarilor ruși, îi bârfea
pe negrii din Benin și Lagos pentru a fi, unii hoți, alții puși
pe supt sângele, dar lăuda Cape Town, Sud-Africa. Puorto-Nuovo era
orașul lui. Îl persecutau obiceiurile tinerilor de culoare. Puorto
Nuovo nu este un oraș prea mare, dar, parcă, frumos.
Un sikh fără turban, în
Puorto Nuovo, neuitând de Guru Nanak și învățătura lui de a
avea o singură nevastă, M. Singh ne-a tratat cu Johny Walker și
țigări, el fără a fuma, și a regretat când am scurtat vizita pe
motiv că aveam să ne trezim devreme. Oricum, l-am sfătuit să
vorbească cu nevasta lui ca și cum abia ieri s-ar fi despărțit,
căci femeile țin țările, uite, ea a stat acasă și l-a așteptat
și el n-ar admite ca și ea, asemeni lui, să fi avut experiențe
etc.
Ne ducem în ceainăria lui
Deepak, coborând trepte și cărări de piatră, ca printr-o
Taormină fără mare (în locul teatrului grec, aici să fie templul
buddhist?). Ne luăm ceaiul și discutăm cu tânărul Kotoch, de 30
de ani, din Patancot. El vorbește tot pahari, limba ( „națională”)
din Himachal, foarte „sweet”, cum spune fiecare. Dar și-a dat
licența în Bangalore, în electricitate, ocupându-se cu
funcționăria la bancă, însă tatăl său, înainte de pensie,
avusese casă de la guvern. Lucrând la bancă, se simte co-stăpân
la ferma lor, premiată în decembrie trecut pentru fructe (o să ne
aducă și nouă). Au tractor rusesc.
Vorbim, întâlnindu-l pe Gary,
despre fiii unor oameni bogați din Occident care se resemnează aici
cu o altă viață etc. Unde ne amintisem relațiile de acasă, Nansi
visa, în Chandigarh, că spunea, ajunsă acasă, cât e de cald în
Chandigarh colegelor ei. Eu eram incriminat nu știu pentru ce și
aduceam dovezi puternice neluate în seamă – tot acolo. În
Dharamsala, Nana a visat cireșe – o s-o uimească pe Cireșica
atunci când îi va povesti din Himalaia, plus că a văzut și
munții. Eu mă visam, la fel, între ministere bucureștene.
Ni se reorientează interesele
psihice, peisajul recapătă valoare sufletească, yoga ni se
abandonează, înverșunarea se îndulcește, parcă pierdem din
ambiții, lăsăm în afară drumul meditației, să ne înconjoare
și să ne obiectiveze. Da, principalul interlocutor era directorul
Inst. Ped., având cu el un pedant schimb de idei. Trebuia să mai
călătoresc imediat în Italia, chiar dacă în același timp aveam
de mers aici, unde și sunt.
De fiecare dată, deci, când
schimbăm patul, ne invadează, din măduva spinării, amintirea
casei, a locului unul cu cel de veci. Prin naștere, ca un test
psihanalitic, o lume își impune individualitatea ei de dincolo de
persoanele episodice care ar încorona-o. Întoarcerea la natură,
realizabilă numai la propriu, schimbarea obsesiei creației pe cea a
realizării, tocmai în ambient natural, cu halucinații natale,
continuitatea unor porniri bune, înnăscute ori nu, renunțarea la
stasuri și convenții, măcar ca o convenție discontinuă și
liberă, încă și încă deschiderea, concentrarea, odată cu
peisajul ridat de veșnică nea, mitul nostru de creștere și
sinceritate copilărească, aceleași cu al tuturor primelor - a doua
– generații.
Luasem, la hazard, cu Kotoch,
ipoteza creării unui vers de a deveni omul dumnezeu sau dumnezeul om
– se știe, nimic nou în Himalaia – dar realizarea acestei idei?
Etc. Ce mi-e gândul la Taormina și visul de a călători, iar, în
Italia, ce e viața mea? Încotro se spiralează coșul ultim? Cine-o
să-și aducă, și de ce pe nedrept aminte de mine? Poate nu dedic
și nu devotez – cui? - eu nu mă iau în glanda sinelui, îmi sunt
neuferit până la un abstract dezgust, adulez pe toți ceilalți, cu
invidie, în autoscopia aproximativă, în viteză ce-o operez.
Nana a pictat pete, stilul
mamă-sii, numindule Pondicherry; nu s-ar fi concentrat asupra petei
mov din orizont. Eu teoretizez libertatea față de realitate, ele
legătura necesară – dintre toate cele, completez și eu. O
neliniște altfel, o liniște nu lene, amintirea crasă a zilelor
bune din părinteștile-mi locuri. Și o toropeală? Vom citi, vom
scrie, vom simți – fețele americane ce flutură ici-colo tocmai
transformă experiența asta într-un existențialism mistic: sigur,
e mare nevoie de surse. Or, eu însumi îmi par sătul de izvoare,
largul și delta atrăgându-mă din neant. Vechea ducă spre izvoare
mereu înapoi la ce m-ar mai legăna ca atâta știință încotro din șosele cosmice făr de
prispe dosnice ori de rob ori de monarh culii cară-n Chandigarh val
de ceară culele de cu Le Corbusier
să bem un ceai de la Dipak
uitând știința și pe Buddha
cu tine astăzi mă împac
cu Himalaia și Garuda
ziarul când să se trezească
la ora yoga în ashram
de lapte și de rourască
pahar figurile ne beam
Templul budhist din Tiptin.
Avalokiteshvara, Bodhisattva of Compassion, the patron deity of
Tibet, lângă Guru Padma Javabhava. Dalai Lama al XIV-lea. Gardă în
uniformă elegantă. Colcăie europenime și fervenți, printre
placarde antichineze de pe ziduri. Fețele tibetane traduc o
frumusețe atentă la piatră, nori și furtuni, înduioșată de
iubire, maternitate și credință. Tabloul tânărului Dalai Lama,
puțin înclinat, privea prin ochelarii săi clari pr oricine.
Nansi pozează peste tot cu
papagalul ei care în autobuz a făcut exerciții de zbor, iar aici e
tot mai domestic. Ne zboară planurile în școala papagalului tota,
a vrăbiei ciria, a vulturului ciri. Ce vorbe ar fi cele mai des
spuse în pahari? Tu Khutu chalya (unde mergi?) Ma tijo Milna chalya
(merg să te întâlnesc ). Ori: Bhavre (frate), Bhane (soră), Amma
(mamă), Bappu (tată), Dadu (Tată-mare), Dadi (mamă-mare).
Versurile
eminesciene despre Himalaia se potrivesc peisajului. Vreau să-mi
public „Zalmoxe
și Tkhrimekundan”, incluzând versuri himalaiene ale lui Eminescu,
milarepismele lui Brâncuși, propriile-mi confruntări cu Blaga și
psihismul indian.
De zid pline mâini desfac
minte gânduri ață ac
n-oi bea ceaiul la Dipak
ba la el în ceainărie
vin americanii mie
hiptichinorezărie
Buddhist Library de-o fi
un tradus Lamai-Dali
și-al meu Tkhrimekundan ji
19 mai 1978 Dharamsala
Păsările dau să cânte
răgușite la vederea lupului de zăpadă de pe munți. Să fie
gimnozofiștii nuzi, bătrâni și suri, înșirați spre templul lui
Buddha acum sub roua brazilor aburind, ori s-au adăpostit în șanț,
în cortul și cooperativa ca de benzină, în sala de citit cu pod
printre călugării tunși îmbrăcați în mov, care, poate, cu vreo
zece or fi isprăvit concentrata, grava dar și destructiva muncă,
sfat și operație de a desena pe o masă sub un baldachin o yantră,
oricum proporții meditate, băiețește, politic.
Apa în straiele de aur
neclipind, ofrandele zădărnicind suma culorilor, luminile
învârtindu-se ori reîncarnându-se lumânări sub tronul
manechinului sacru, cu veche lume sub frunte – cer, umbrit de
domnia bretonului, oblic-diagonal, totul urcând pe haosul trupului
încolăcit în meditație – Buddha. Aud pași bătrâni. Nesomnul
bătrânesc, de la țară, ne va fi urmărind, până ne va trece pe
vârful șirei, ca într-un crăcan de praștie. O singură pasăre
își ia tonul, alta vorbește pahari păsărește, fără „gamru”.
Lucrurile nu au ființă, dar se
topesc într-una mai mare, trecând și prin noi cu destui fiori. Mai
vizitasem și un poet bătrânel curtat de o poetă. De ce ne e dor
rămâne întreg. Teama de romantism și dezordine se risipește.
Lumea e bună ca un mormânt și ca un loc de incinerare, nu ne va
urni din spirit nicio undă deformată (reformată?) Un cadru fix?
Nei... Un existențialism? Mai bine. Altceva? Ce-o fi o fi – o
dată, cu ce-a fost să fie (simultan cu ce n-a fost) – seamănă
fatal, dar pe efort și atenție, pe audiții și chiar fructe
mâncate înainte de a fi devenit pictură.
Aproximativă ținere de minte,
viața mea suferă de fericire și nefericire. Acum am lăsat furia,
m-a lăsat nebunia pentru liniștea asta dintre sunetele lucrurilor,
frazele în pahari și glasurile păsărești, curând psihologia se
va accidenta, iar necrezută liniște – eu și viața mea – atât
de străini? Așa să se explice dorul de locuri noi, ca de viață?
E clar oricum că viața mea nu există – și nu prin mine – eu
dacă exist prin grația unei vaste vieți, împărțită acum cu
indienii și tibetanii, într-o doară ca într-o apoteoză.
Nu interesează 19 mai,
dialecte, fețe, întâmplări – mi-ar fi plăcut să am darul
evocării lor – dar o privire în spirit recepționată din
universul licărind pe fețele lunare, cu ochi de taină în îngeresc
și demonic surâs. Cât de lung va fi tunelul prin care ne privim
totuși cu bunătate și tandrețe, măcar că bărbat și femeie,
dintotdeauna ca în clipa de ieri când femeia din restaurantul
tibetan ne umplea a doua oară paharele cu apă. Ne dăduse o listă,
alesesem nici scump, nici cel mai ieftin, ea ne spusese că nu e bun
ce alesesem, cel mai bun e orezul cu zarzavat (cel mai ieftin) – și
ne-a plăcut – îl pregătise cu gânduri (și vrăji?) bune.
Coasta bazarului palpită.
Fructele se oferă spre a fi gustate. Pâinea se cumpără și caldă.
Agarbati – un store întreg. Vase de metal, ibrice, clopoței de
dans se vând la kilogram. Textile, birouri de turism, bancă, poștă.
Public de eastern. Îmbrăcăminte diferită ca estetică, utilitate,
croi, lux. Rochiile tibetancelor, încheiate la spate. Bărbații
îmbrăcați de munte, dacă nu-s clerici în togă.
Dear
Mr. Sani, Namaste from Dharamsala! Please, don't
forget my salary.
Our dear Mrs. and Mr. Kashyap,
Viki, Manika, Ajay, Namaste, from so wonderful Dharamsala, with its
Dhauladhar range. Everybody from your family here is so kind with us
and we are grateful indeed. We were installed today very near by your
house. We are waiting for you.
Ma tijo Milna chalaya!
Dear
Lidia and Marek, we found one accommodation. If you decide to come
here, you can stay
at us firstly (there are two rooms). The water is very good.
Dear
Dr. I., Thankful for your message from Calcutta. For
us, the Indian summer is very hot. So we are staying during the
vacation in Dharamsala.
Licurici
(glow worm, Lamp-iris
noctiluca). Ți-e
așa urât prima zi într-o locuință „nouă”, încât nu mai
poți crede în primul om – cum ar fi rezistat Adam singur în
toată lumea? Un foc în pădure, fum pe zi, flacără sub lună, în
josul Dhauladharului.
Dhauladar de piatră
peste lume vatră
nea dhauladarată
lume idolatră
din Tibet odată
Buddha se arată
piatră peste vatră
Dhauladar și tatră
Dhauladhar de piatră
noaptea potcoavă pierdută de
caii de foc ai sfântului Ilie iată de stins nestinsul
stafii de miere tandre pomenire
păienjenilor îndulcind la fire
de lună răsfirate nemurire
câini amuțiți în duhuri
mulțumire
stafiilor de urlet la oștire
ora morții vizuală
zală dezastronavală
viața de nu mă înșeală
licuricii dau năvală
pe orbită imorală
orală astrologală
arde pădurea toată noaptea visez
un zeu de gheață luna s-a întors cu fața-n sus
(Aseară, la radio, semnarea
tratatului Româno-Chinez).
Nansi visează copil la spital,
tigru pe ziduri peste care aruncă apă fiartă, copilul mort. Apoi o
mașină cu rât ce se ia după copiii ce fug de ea, după unul, după
altul, până la urmă după doi pe care-i încolțește spre un
grilaj – au două trompete în gură – două coarde le atârnă
în față, din grilaj, le ating împinși de mașina râtoasă, cu
groază: din trompete le izbucnesc făclii foarte frumoase și bune –
jocul s-a terminat.
Eu nu visez, mă surprind
atingându-mi părul de pe față spre a goni vizitatori. Mă simt
altul, cuprins de o respirație nouă, meditată, veche, împrejmuită
de duhul acestor munți, noaptea cu lună în Himalaia.
20.V. 78 Dharamsala
Motocicletă condusă de o
femeie decoltată, roșie-n obraji, cu pletele fluturând. Lux de
bețe mirositoare. Bătrânul Deepak a lucrat 30 de ani în ceainăria
de jos, acum are hipertensiune. Fiul său îl continuă în shopul
închiriat. Kotoch e un om trist care găsește Dharamsala foarte
bună pentru oameni singuri. N-ar fi hoți. Ce zdrahoni buddhiștii
Tibetului. Unde-or fi misterele? Voi încerca să vedem Indora.
Toată noaptea au ars focuri
mari în pădure, spre Kangra. Ne-am trezit, de lună, pe la două,
și se întinseseră. Acum, fumul s-a înecat în soare. M-am gândit
la Zburătorul Buddhist.
Dimineață în Biblioteca
buddhistă, unde mă conduseseră Deepak și Katoch. Mă întreținusem
mai înainte cu acesta din urmă, asupra Tibetului „autonom” și
a tibetanilor care nu se amestecă prin căsătorii cu femei sau
bărbați indieni, asupra incendiului de trei zile – eveniment de
fiecare vară -, asupra înfățișării oamenilor din Assam sau
Gauhati, ori Mizoram, unde el are un unchi senior în poliție,
asupra deosebirilor dintre oamenii din nord și cei oacheși din sud,
asupra dificultăților indianului de a face turism, primind doar 100
de dolari, asupra costului tablei, cam o sută rupii, sitar – sute,
flaut – câteva rupii, asupra satului său Indora, vechi, cu
vorbitori pahari și punjabi, asupra distracțiilor din Dharamsala.
Mi-am
făcut permis de intrare, mie și pentru Nansi. Cărți, în general,
donate de particulari, enciclopedii, sinteze, traduceri, eseuri,
filosofie, religie, istorie, literatură, artă, presă, politică.
Dacă în bibliografia baudelaireană a lui Cargu întâlnisem, cu
ani în urmă, doar un articol din Luceafărul al lui Vladimir
Străinu, în bibliografia selectivă a buddhismului compilată de
Satya Prakash (Gurgaon, New Delhi, 1976) nu dau decât tot de un
titlu românesc: Buddha's
life in the Romanian „Balam”,
S. E. Demetrian, „Indo-Asian Cult.” 17 (2); Ap 68, 29-40
bibliogr. Abia mai rețin Buddhism și Aldous Huxley, Buddhism și
Richard Wagner, gândind, evident, la un Buddhism și Mihai Eminescu,
iar copiind din The
hundred thousand SONGS of Milarepa (MILA
GRUBUM), traduse de Garma C.C. Chang, la Milarepa-Brâncuși. Stranie
absență a lui Mircea Eliade. 2.3.5.6.7.8.10.
No. Mind. Samadhi. Self. Song. Wisdom. Yoga. Alte cuvinte-cheie
BARDO,
stadiul intermediar între moarte și renaștere, grădina Lumbini, a
morții lui Buddha Sakyamuni.
Sala
de referințe, plină de hippies. Cursurile fraților întru dharma
se țin la etaje (cursanții își pot lua încălțămintea sus) –
limbă, religie, tibetanism. Printre călugării budiști în veșmânt
mov, o „americancă”
rotofeie, rasă-n cap, urcând spre palatul lui Dalai-Lama al 14—lea.
Nansi a pictat un peisaj
(20.V.75) „Casa noastră în Dharamsala”, adică Dhauladhar.
Mâine vom vedea templul Durgăi din Jwalamuki. Focurile s-au mutat,
luna a răsărit. Să termin „Some Indo-Romanian literary topics”
și i-l trimit lui M.E. La doctoratul dv., O.L. a exclamat: i-o gafă
(yoga fă) – poantă citată în cursul de introducere în
semiotică al lui H.W., mai făcând loc, în altă parte, mențiunii
că B.L. are doar Blavațki și Scerbațki, normal Tucci și Bacot,
anormal nu și M.E. Cel puțin D.S. L-a numit pe T.V., întors din
India, RabinRahat Tudore.
21 mai 1978 Dharm.
N-am somn creștin
De sfântul Constantin
Dhauladhar în alb erupt
Zice laptele ce-am supt
Fără Ram yoga și har
Tulsi Mila Valuvar
Câți se plimbă câți tușesc
Luna cade-n arabesc
Jwalamuki Durga Temple –
Constantin Elena Roma – Dauladhar Muntele Noi – Duminică
însorită – Buddha Sakyamuni ieri – în grădină la Lubimi –
Ghetsemani Tivoli.
Până acolo, serpentine,
maimuțe, rufe pe bolovani. Jwalamuki e jos, în zona fierbinte,
urcând printre shopulețe și cerșetori la templu, ne-a prins ca o
insolație. Templul propriu-zis, al flăcării, avea porțile
metalice trase, prin care am privit jetul albăstrui.
Nansi nu găsește mistică
toată mulțimea, prea puțin reculeasă – eu, dimpotrivă, o văd
fanatică, fălcile țepene ale leilor aurii sunt doldora de prasadă
cleioasă și grăunțe înflorite, pe la porți bat dobe, un cor
religios cântă într-una în capul scărilor, înaintea intrării.
Plecăm repede – de căldură, nu mai am răbdare s-o aștept pe
Nansi să-și cumpere un suvenir și iese scandal că n-o las. Intrăm
într-un restaurant, mâncăm orez cu dal și plătim trei rupii.
Căldura ne înnebunea, am urcat în primul autobuz împungându-ne
aiurea până acasă. A fost un antipelerinaj, dar nu-l vom uita.
După-amiază plecăm toți în
oraș, pe corso, după pâine, pepene, ceai. Întâlnim o nuntă
Himachal – 15 trompeți, cimpoaie și dobe te asurzesc. Într-un
baldachin albastru, este purtată mireasa, la câțiva metri, și el
pe sus, important – mirele. Când ne întoarcem după destul timp,
îi găsim în popas. Orchestranții cântau lângă closetul dublu,
de marmoră, fără uși, unde doi tineri chiar au de lucru. Se pun,
la o vreme, din nou în mișcare, tot luxul fiind asurzitoarea
muzică, labele albe imprimate pe racla miresei, poate lemnul nou al
schelelor și coiful închiriat al mirelui. Se duc, se mai aud. E
lună plină. Dhauladhar e atât de aproape încât se lasă eclipsat
de dealurile imediat vecine.
JURNAL
HIMALAIAN (2)
22 May 78 Dharamsala
Am
recitit aseară din teză și puținele studii – și eu sunt
buddhist (din naștere?). DRP e neinspirat pentru a nu-mi fi publicat
„Recepția culturii indiene”. Probabil repet experiența
Baudelaire. Frazele-mi sunt intraductibile, la ce-cine le-ar gusta în
românește? Poate le ornește un neromân.
La Deepak în ceainărie, iau și
eu de la Nansi o țigară și, prima oară în 1978, fumez. Mă voi
abține de aici înainte? Ieri s-a împlinit anul de la moartea
mamaiei Irina, pepenele roșu mare l-am împărțit și pe la copii,
de ne-am amintit apoi de pomană (eu mi-am dat o țigară). Pentru că
nu m-am amețit, Nansi e de părere că, în sinea mea, nu m-am lăsat
niciodată de fumat.
Orașe mici, sărbători și mai
mici, ca și tragediile. Numai când e ploaie mortul nu se arde
afară, pe malul râului – în aceeași zi când a închis ochii.
La 12 ani, cureaua bărbătească băieților. Văduvele nu se
recăsătoresc, văduvii, da. Tibetanii ar fi iuți la cuțit. Nansi,
că știm Dharamsala cu lumea ei, cu Dhauladhar și lună, cu sărăcia
mai mare ca la noi. Papagalul crește, copiii îi spun bahcha tota.
Purnima Buddha, ziua autorului Mahabharatei.
23 mai 78 Dharamsala
Dispărut papagalul. Nu e în
cutia lui, nici în camera mea, nici la Nansi și Nana. Nansi îl
caută pe afară și îl bocește. O să-mi reproșeze că n-aș
suferi, că mă bucur că l-a pictat, nu voi ști ce să-i spun,
pentru că nu asta e problema. Tocmai, semiadormit, mă gândeam,
când împlinim 12 ani de căsătorie, acum în iunie, să chem un
taraf himalaian să ne cânte; nici n-o să-i mai spun, de n-oi și
uita.
Mă apropii de Buddha, într-o
primă jahna. Suntem mulți, din toate părțile. O femeie din Oregon
n-a auzit de Mircea Eliade. Se citește cu sala plină de la 5 la 5,
minus între 1-2, pauza de lunch, la cantină, cu carne – suntem în
buddhism. Nansi neadaptată. Meditație cinică (americană?)
Sinceritate de conjunctură.
Orașul trăiește la poalele
unui munte care nu moare, Dhauladar înflorit în zăpadă. Nimic
eveniment, poate apariția lunii, neconstatarea vreunui inconfort,
amintirea păsării pierdute.
24 mai 78 Dharamsala PAPAGAL
Papa Gal Dhau la d har o vampiră
mâță liră
(Pictorița, Colecționarul)
P: O să apară iar.
C: Nu mai e timp de așteptat,
găsește o pată, o legătură între toate culorile dinainte.
P: Și pe urmă vine și mi-o...
C: Nu mai rămânem, hai.
P: Și Gary?
C: Ăla e Iisus Hristos, se
descurcă.
P: Și Blondul?
C: Ți-am spus că nu mai e cățel.
P: Mi-e dor de papagal.
C: Papa Gal... Parcă mie?
P: Cu Cu.
C: Nu.
P: Ne vor asurzi.
C: L-a mâncat pisica vampir.
P: Cine știe, din pictură nu
reiese.
C: Ai întrerupt-o în seara
dinainte.
P: Apare.
C: Poate doar își face careva
nevoile.
P: În tabloul nemaipictat.
C: Nu e pământ, nici apă.
P: Nibbama.
(Hrubă de lemn fără lumină)
P: Sunt licurici.
C: Lotus.
P: Speriat de avioane.
C: Noapte.
P: Meditează.
C: Dar nu am murit eu.
P: Incendiu a fost.
C: Pompieri.
P. Hippies.
C: Salamandre.
P: Stai, că n-am pictat.
C: Nu mai era loc.
P: Și bietul Yeti.
C: Papagalul?
P: Ce s-o mai fi zbătut în
ghearele pisicii.
C: Dar în aest oraș, pe
drumurile munților Dhauladhar, până la Triund n-am întâlnit
nicio pisică.
P: Mai ai timp, ține-ți noaptea.
Mă gândesc să mă mărit, poate te mai distrez. Facem cumva și cu
papagalul atunci... Eu voi fi purtată într-o ladă, pe sus. Din
baldachinul meu n-o să văd și n-o să fiu văzută, ca și acum.
Taraful o să zbârnâie, nu vom sta pe loc, nimeni n-o să pătrundă
la mine.
C: Ziua.
P: Azi.
C: De unde?
P: Totuși noi nu sfâșiem chiar
așa... Și a mai rămas o singură pisică, de noapte, dacă nu
adormim.
C: Ne mănâncă muștele.
P: E timp de toate.
C: Cu Cu.
P: Și iar e dimineață.
C: Să nu mai cauți papagalul,
l-a mâncat pisica.
(Sculptor:)
Trupul statuii se destramă în
ritul arderii.
Cenușa fără suflet se alege în
dansul cosmic al degetelor de praf fosforescent sculptând stele de
mare.
Invers animației, un somn cu
ceafa pe daltă, definitiv.
Trecătorii aruncă priviri și,
unii, bani adormitului. Nu toți. Un copil se oprește și se așază
lângă el să-l sculpteze.
Are în mână un papagal fără
pene. Dar pasărea, în mirarea limbilor omenești (care-i spun și
tota și peroquet și papagal) se împănează, își pocnește
aripile, copilul plânge de bucurie, cenușa sculptorului se
spulberă. Întuneric.
*
Nansi
nu e încântată de religia fără Dumnezeu, de materialismul acelei
vieți eterne fără suflet și paradis.
Biblioteca tibetană ne-a
găzduit de dimineață pe toți, eu am citit după-amiază, Nana a
pictat o Gărgăriță-Riță și o Amintire Papagalului (Nansi l-a
mai plâns două ore și vrea altul). Am mâncat la tibetani și
momo. Mâine mergem la cursuri de tibetanistică (două zile pe
săptămână: meditație). Schița mea de studiu se va numi acum:
Indian Mind in Romanian Poetics. Cu mottouri din Buddha, Eminescu,
(Brâncuși-)Eliade.
Știu
câte ceva din budhhism, după brahmanism – acesta al doilea să
fie al poeticii? D. Micu și studiul lui amorf la Maytreyi,
cu o admirație proletcultistă pentru Eliade. Csomo, citat de
Schpenhauer, Honigberger, erou de nuvelă fantastică. Sunt cu zece
ani întârziat față de Eliade (23-33), dar cu mai puțin exaltat,
cu o literatură mai a cuvântului, mai atras de arte decât de
gândire, de nu de un realism nenorocit , al acestor alte vremuri.
Lumea americană de la bibliotecă, de sus, nu știe de nimeni, unii
vând azime și prăjituri, încercându-se cerșetori.
25. 5. 78 Dharamsala.
A plouat. Ce muzică. Focurile
tactice s-au stins. BBC despre prietenul chinezilor. Correspondences
of Indian Mind in the Romanian Poetics. Spre deosebire de Eliade
(poetician), sunt (?) poet: dar Eliade l-a verificat (în proză).
Este cu numai 30 de ani mai tânăr ca Brâncuși, iar eu sunt cu 37
de ani mai tânăr ca el; Brâncuși fusese cu 27 de ani mai tânăr
ca Eminescu.
Csomo a plecat spre răsărit în
căutarea originii hune a ungurilor și a găsit-o pe a românilor
(geta – ghata, dac – dakh/strugure). Am audiat două cursuri,
între căscături. Mai mult femei, numai ele convertite și rase în
cap (oare, bărbații n-or fi primiți, ori să nu fi avut
deziluzii?)
26. V. 78 Dharamsala
Înscris la cursul de Dharma.
Azi, oră de meditație (existență), după mantre. Neindicată
maniera de concentrare, gen rădăcina nasului și numărătoarea
inspirațiilor. Exil, Buddhism, renunțare împreună? Profesorul
și-a evocat guru-ul său, ca și pe Dalai Lama care au renunțat la
viață.
Am
discutat cu secretara, insistând că sunt creștin, nu vreau
inițiere, ci filosofie. Mi-a scris Kashyap și am primit de la
deptt. o invitație la lansarea cărții Basic
Russian
de G. Mukherjee.
Am
dat, în fine, în biblioteca tibetană, de trei cărți ale lui
Eliade – rituri de a noua naștere, șamanism, modele religioase.
Are succes. Nici român, nici indian, nici american. Vag dacist
(confirmat mai târziu: să-i scriu să recomenteze pe Eminescu din
Insula
lui Euthanasius,
cum a făcut cu Meșterul
și
Miorița.)
Un Tagore al unității creatoare, un Suddhodana.
Buddha în China are chip chinez, în Japonia japonez, în România
românesc.
27 mai 78 Dharamsala
Cerul fulger Dhauladhar
codrii ploaia pe Tibet
visul lung într-un pahar
cărți picând într-un caiet
meditează trupul focul
sufletul și nenorocul
Cerul fulger Dhauladar
visul muntele Pahar
Lasă viața lasă tot
Eminescu Eliade
Plouă dealuri și cascade
și copilul ce înot
Nici Tiruvalluvar, nici
Tulsidas, nici Milarepa în Columbia Encyclopedy. Eminescu și
Brâncuși. Am redescoperit pe G. Călinescu, our guru, în engleză.
Geshe Ngavang Dhargay, cu capul proaspăt ras, propovăduiește
uciderea părinților – Maya și Deziluzia.
28. V. 78
Am
însăilat „studiul”
„India in Romanian poetics”. Nansi mi l-a desființat. Îl
abandonez. Sunt artist, nu savant. Rațiunea mea de a fi e vedică.
Știu că sunt cult: mă dor ochii. Ci nu mă voi rupe de toate
capitolele: Eminescu between Atman and Nibbana; Zalmoxis, the Poet
and the God; The Gypsy poetics; From B. P. Hasdeu to M. Eliade; On
Brancusian way. Scriu prost, pentru că scriu tot timpul și scriu
timpul care e așa prost.
31 mai 78 Dharamsala
Am citit ieri, cu voce tare,
pentru toți trei din Eminescu. Ne-a apărut obsedat de sine, de
Atman, de universul crud, desferecat, cu ploi de suflete și meteori,
epopeic nu retoric, ritmic nu elocvent, ritual arhitectonic nu
descriptiv, cult naturist nu idilic, trăindu-și continuitatea
proprie în reînvierea chipurilor și rostirilor dinainte, ca un
istoric mistic, și așternând cadrele literelor urmașe mânate de
duhul bun dar trinitar, de guru, yogi, sigur, poetica pranei, a
apropierii de un infinit ce să spargă încântul fermecării. Ca
romantic, corespunde în geniul temei, în intuiția fantasticului
reîncarnării sau măcar a strigoilor, în muzicalitatea epopeii
destinului. Clasic, cuprinde dezarmanta hipnoză a perfecțiunii
antume, trezia din intimitatea nevăzută, a antitezei propriului
spirit poetic, revanșa contra compătimitorilor geniului și
împărțitorilor creației, autoironia frigidității cosmice
scârbite de refuzuri muritoare, forța și căldura până la
lacrimi a acestora din urmă, din viață. Formele artistice și
voința creatorului merg împreună. Cine l-ar plânge a nu fi avut
puterea să se deosebească de sine și a crea caractere, fie și
dramatice: dar formele din versificație, tonalitățile
mistico-morale, șivaismul, etapele – tânăr să-i citești cu
toată voluptatea poezia începuturilor -, filosofia deschisă,
dumnezeul nemărturisit și netemut, kantianismul și critica lumii
necutreierate, sublimate intelectual, buddhic și herculean,
libertatea față de alte culturi și autonomia valorilor sale
supraetnice, infrauniversale, robirea profetică sub valurile vremii.
Am scris, sub pini, versuri în
caietul sanscrit. Credeam că rămân la bibliotecă pentru gramatica
lui Renou și cele 30 de volume ale lui Sri Aurobindo. A fost, de la
9, pucha, dimineață eram tot pe-afară și, după o săptămână,
am fumat a doua țigară pe 1978.
Trei ore, cursanții din anul I
și II, în primul rând călugărimea, au cântat rugăciuni în
tibetană. La sfârșit și între timp se servise tsog (pomană), în
încheiere guru-ul nostru binecuvântând pe fiecare (spaniolul mi-a
oferit și mie o eșarfă de tifon – dar eu sunt creștin, tu? - eu
sunt buddhist – și merge? - da). O germancă mi-a dat ceai din
ceașca ei, un șofer de autobuz din grupul sfântului băutor de la
Poona – îl avea de gât -, cu pantaloni scurți foarte murdari, cu
plete și barbă foarte lungi: - Ești din America? - Din Anglia. Mai
târziu, el: - Ești italian? - Român. Am cântat în forță cu
Nuangayem (?) Nu există exil pentru religie, cântec și
prozelitism. Studii ieftine, ca bani. Kathi, din Noua Zeelandă, a
venit să-și deschidă mintea aici. Patricia, șefa mea, călugăriță,
a văzut articolul meu „Sanskrit-Romanian Poetics” - n-a găsit
probleme de engleză, este interesată să cunoască poezia lui
Eminescu.
1 iunie 1978 Dharamsala
Spiritul indian, scripturile au
pătruns în Tibet prin traduceri, comentarii, adaosuri. Bacot, citit
de Brâncuși cu cincizeci de ani înainte, m-a făcut să confund pe
Zalmoxis cu Tkhrimekundan. Nansi și eu vorbim de rău pe Buddha
pentru a fi luat oamenilor viața de apoi și paradisul. Reîncep să
fumez. Găsesc viața în viață. Ea îmi spune că dumnezeu n-are
sens și numai la nevoie crede în el, ar vrea să o ducem mai bine,
să nu ne lipsească uneori și mâncarea. Privesc Daula Dar. Natura
crede în dumnezeu. Ne putem permite erezii. Îmi trezește
curiozitatea, din când în când, moartea mea, nu a universului.
Nu mai suntem romantici. Voi
lăsa după mine ceva stihuri. Nansi mă acuză că lucrez pentru
posteritate. Cei de peste cincizeci de ani se vor mânca între ei,
ne vor privi ca pe alții. Am fumat încă două țigări, sunt
pierdut, fum.
Soare nerăsărind în amurg pe
o cărare a câinilor spre cinematograful din vale torc și nu pot
nici să latru. Dacă scad Himalaia din spate mă pomenesc un gard și
templul neștiut îmi zboară peste creieri mama n-o să mă mai
binecuvânteze n-oi mai lungi cu umbra blestemata mea cărare cât o
cale oasele se întețesc în calcar nervii completează strategia.
Am redevenit fumător. Fumător
în exilul tibetan. Sister Patricia n-are decât să ajungă personaj
de roman, ca Lechea, Lofangel și Chidoco. Tarabele exală mai de sub
umbră comerț în Himachal. Dhaba Himalaya e mai la o parte. Pe
firul coborâtor al Bazarului, altul e luxul. Al tibetanilor sau al
afaceriștilor de aiurea, unii obârșiți aici, alții cu turban din
tată-n fiu vânzând ouă clocite proaspete o sută la sută. Unde e
Australia, în Victoria? A coborât și latina pregnantă sub veșnica
ei umbrelă de Elviră jună. Austria e în Europa. Pașaportul
Commonwealth e într-o geantă veche. Kashmir e India – primul
slogan pe lista formulelor aprobate.
Cald, autobuze, serpentine.
Linia telefonică de Delhi, etern angajată. Ne aflăm mai presus de
civilizație, într-un zepelin umplut de Yeti cu abur dintr-o gură
spălată de lumină. Un dandy al locului reușește să converseze
telefonic, telexurile macină, reclama pentru reducerile la alfabetul
devanagari nu funcționează. Kotwali plin, afișe electorale,
poliție, generații. Laptele pentru ceai îi este suficient, 7
kilograme, lui Nandlal și fiului său Deepak.
Mica Pucha de sus de la Tibetani
nu mai atrage ca ieri unanimitatea disperaților, convertiților,
bovaricelor, raselor. Belgianul pletos și amicul său cu păr scurt
(sedus de australianca ce și-a părăsit mama – tatăl i-a murit –
pentru meditație și prietenul ce nu mai vine odată din Darjeeling)
– își cară singuri așternuturile pe drumul ce coboară dintr-o
amintire neclară, rituală, arhitectonic-himalaiană.
Aceste clipe nu pot fi tragice,
dar foarte triste. Nu trec zile, timpuri. N-am mai citit ziare.
Sanskrit-Romanian Poetics – o schemă nouă. Să fi fumat vreo zece
țigări, da, Eminescu va fi tradus și-n tibetană – asta exilată,
chiar, atât de proprie totuși, de stăpână pe silabele ei –
munți. Stele puține, iubita mea, tuse tabagică, te urmez în tot
locul. Și n-am citit azi din Eminescu, dar l-am dactilografiat în
traducerile lui D. Cuclin și P. Grimm – silabisindu-l în
tibetană. OM-DOR...
Spusele mi s-au dezagregat în
neant și neantul mă urăște. Nicio grijă, ne va fi la fel,
fiindurile ni se reînscăunează, avem datoria să murim din
dragoste – e dragostea omorându-ne pentru a-și întregi colecția.
Sunt doisprezece ani de când tot fumăm iubire, așa ne cunoscusem,
cu ochii într-o pipă, la Pârâul Rece.
Luxul lui Buddha, de a avea la
ce renunța? Luxul nostru de a renunța la Buddha? Renunțăm la timp
și el la noi. Nu l-am idolatrizat – mai mult părinții. Ești
amețită, adică? N-am mai mâncat carne, vorbește vegetarianismul
din tine? Ne-am transformat sexualitatea în ateism? Ne vom întoarce
la căldură. Murisem și cândva îmi plăcuse să fumez – fumez
și cândva îmi plăcuse să mor.
De câte ori mi s-a părut că
am scăpat de gândul faptei și de fapta gândului – tot o viață
nouă pe încăputul de mai înainte. Că nici schimbarea nu se
petrece pe linie, ba între, poate întru, are dreptate Noica – el
bate logica, noi câmpii. Dă-mi – nici Doamne, nici drace –
dă-mi tu somnul și acest miros de tutun. Prihana ne măsoară.
Ne-am mai subțiat. Zilnic, pe
lângă noi, într-o parte se duce un pârâu. Viața e lungă. Ce
lungă e viața. Ce viață e lungă? Se întoarce în Kundalini, dar
ai adormit. Ce vom poetiza, dacă ne trezim, dacă remurim. Am văzut
Himalaia, la poale, în mai 1978. Te-am văzut pe tine la Părâul
Rece, în Retezat și acum în Muntele Alb. Mâine, la cinci, vecina
noastră va bate toaca a mia oară să gonească papagalii de la
corcodușe.
Lumea nu există pentru copil.
Vede o salvare, trebuie să fie cineva cu piciorul rupt înăuntru.
Șerpi dansând, mâncare pipărată. Lumea mea e a geniilor
românești. Vreau să mă scald în saliva zăpezolor himalaiene.
Confund scheletul meu cu mine, dar năpârlesc cu durere, mai ceva ca
a șarpelui care dansa în streap tease. Suntem reticență, nimic
din ce e afară nu ni se pare permis, avem un univers punct mort,
condiționat, nu și nu, abia dacă ne lăsăm funcțiunile
respiratorii să se călăuzească, odată cu micile fapte spre
liman.
Zici că și femeile s-ar ușura
în văzul trecătorilor. Facilități de studii. Spectacolul e
descătușat, ne-am înființat în el, ne-am improvizat roluri de
mumii inobservabile, ne spiritualizăm în balast planetar, în
vârteje de tornadă ce nu ne-au pus niciun gând, suntem scriși pe
o firmă luată de vânt, o să cădem între neștiutori de carte și
de oamenii noștri.
Mai bună gazetăria. Concuram
la roata aventurii descriind o lume săracă și ruptă de viață,
boală și moarte, fericită în izolări strategice, în exiluri
finanțate. Cavoul în care debitez cuvinte e totuși o stâncă din
Himalaia, mă pot crede stafie de cântec, lumea din vale crede cu
fervoare în strigoi. Strigoii cum se mai iubesc... Îmi voi desface
și eu somnul. Refuz cenușa corpului să-mi acopere orizontul.
2 iunie 1978 Dharamsala
Îmi venea să mă sufoc din
cauza tutunului și a conștiinței tabagice. După miezul nopții,
primesc învățături de la un guru reîncarnat, care chiar dacă
este viu a fost și mort, îl văzusem părăsindu-ne ieri surâzător.
Craniile și ele râd. Persoana lui îmi cădea greu. Mi-a spus Nansi
a doua zi, la 12 ani, exact, de la căsătoria noastră că, după
ei, toți suntem reîncarnări. Și azi, guru-ul a dezvoltat
subiectul. Yeti-Hercule din povestirea mea – partea buddhistă –
se clarifica la propriu. În somn, mă oprea un cordon nevăzut, că
n-aș fi avut legitimație, în timp ce corespondenții oficiali,
care-mi erau și cunoștințe, treierau cu capete rotunde, fără
ceafă, chelite, nemaiaruncându-mi vreo consolare și sufeream ca-n
prima parte a treziei sufocate.
De dimineață – tot ziceam să
nu mai fumez, în amintirea nunții, am fumat din belșug. Am urcat
cu Nana la școala ei. N-a venit nimeni, a mers la a mea, cuminte de
neuitat. Guru-ul era după stâlp, îmi vedeam doar copilul, apoi,
coborând drumul, am cercetat poșta de pietre în plic, lângă pin,
a fetei, i-am dat niște monezi bătrânului cerșetor, am vizitat-o
pe d-na Kashyap – ne-a spus că ieri a citit în ziar că
președintele K e în Delhi.
M-am dus după ziare englezești
– nicăieri, nimeni să confirme, cineva îmi infirmă, ne
întoarcem și vedem fotografia. Din 1 iunie, de când fumez. Trimit
o ilustrată cu adresa la nr. 96, articolul lui Lokesh și la The
Statesman. Îmi spun să merg în Delhi, dar voi ajunge prea târziu
și luat la ochi. Ne potrivim la gânduri rele – ce ni se poate
trage de aici, eu sunt de părere că avem o misiune spirituală, că
munca ne e clară, corespondențele îmi vor fi publicate, nu
„Eminescu și Milarepa”.
Oare
nu va fi vorba de lectorat, de studenți, de diplomă? Nu cumva ne
proiectam filmul nostru în românește, ori ziceam Mircea E., ori
TLA? Și mi-au apărut frații, legitimații, refuzurile de a intra
în propria treabă. Scrisul literar e o metodă a reîncarnării.
Recitesc Eres,
memoria stilului se reîncarnează, eram de un buddhism involuntar
cumplit, eminescian. Oi fi dialectician și nu poet, izvor și nu
cuvânt.
în apropiere
fostă întrupare
chimice aptere
zboară a gazare
pânzele de fulger
îngânând în oră
un păianjen mulge-l
licurici devoră
nu demult departe
de această lume
viață după moarte
avusesem nume
din eterna mamă
iar în atmosferă
munte alb mă cheamă
steaua mă digeră
5. VI. 78 Dharamsala
Începusem
să-mi recitesc teza baudelaireană. Nansi a aprins țigări pentru
amândoi: unde e Paloșanu, să mă vadă? Acesta fusese plăcut
impresionat cu ani în urmă la același gest. În anul întâi de
facultate îmi dăduse reviste interbelice și mă purtase prin toate
cârciumile Bucureștiului, cu aristocratism alcoolic și vorbe de
Pașadia. Băuse cu Labiș – continua cu mine? Din Gândirea
decupase
toate articolele lui Mircea Eliade. Cărțile lui de spiritualitate
și filosofice, iscălite și datate 1940, ori ani apropiați, le am.
Ne-am văzut din ce în ce mai rar. Cu o zi înainte de a-mi susține
doctoratul Baudelaire, l-am căutat să-l invit, murise de cancer.
Citeam la lumânare, când a
apărut Surendra, un vecin de 19 ani. Am închegat o discuție a la
Noica, de vreo două ore, de m-a întrebat Nansi adineauri dacă mi-a
plecat discipolul. Tânărul își pregătește BA-ul în Political
sciences and administration, dar e obsedat de engleză –
obligatorie în toate colegiile – nemulțumit de superficialitatea
profesorilor lor, care sunt interesați să dea meditații
particulare pe 70-80 de rupii lunar, de severitatea examinatorilor,
veniți din alte părți și socotindu-se de un standard mult mai
înalt.
N-are încă pen-friends.
Străinii de pe aici iubesc pe tibetani, nu pe indieni – fără
primii nici n-ar veni în Dharamsala. A auzit pe unul că iubește
India fără indieni. E drept că altul, american, îi găsea mai
buni decât propriii săi compatrioți. Citește The Hindustan Times
și The Tribune, inclusiv povestirile în engleză, cu subiecte
indiene. N-a încercat el însuși să scrie niciodată – când o
va face o să fie atent la conexiunile care deschid universul
orașului, călătoriile sale de om tânăr, sărac, fără
posibilitatea să meargă în Anglia, ca alții ce studiază medicina
(și el vrusese, dar picase la engleză).
Deci n-ar putea să se atașeze
de un profesor căci nu prea-i bagă-n seamă pe tineri. Atunci să-și
ia model pe tatăl său; într-adevăr, acesta este licențiat (în
engleză), a studiat în condiții grele, mergând pe jos din satul
lui multe mile. Modelul, idealul, foarte necesare, pentru depășit,
pentru realizat. Eșecul e alternativa, dar realizarea de sine este
obligatorie, evoluția, educația, viața, după un timp, cu familie
și griji, cu conștiința posibilităților, realităților, cu
mândria obârșiei dintr-o țară și cultură, cu certitudinea unor
valori și limite, în fața marilor creatori și creații (poți
construi un Chandigarh? poți fi Brâncuși? Nu știu – măcar să-i
evoci pe aceștia, să-i înțelegi, să ți-i apropii poți?)
legăturile bune, evitarea ori replicarea, la risc chiar, a celor
rele, lectura cărților și pedanteria (se citește puțin),
siguranța pe sine într-o îndeletnicire sau alta, rostul energetic
al vorbirii în propria limbă corelat cu adaosul scrisului, mai
puțin energetic, mai marcat de valoarea ideilor – și câte alte
teme, recunoscute abstracte, nu le-am pălăvrăgit, de-mi spunea el
că sunt un adevărat teacher, mereu raportându-mă la studenții
mei indieni și români, la cărțile mele scrise și nescrise, la
nostalgia după vremea imprevizibilelor – care nu s-au oprit, și-mi
vor apărea mereu, fără a mă tulbura însă de la munca mea
importantă sau modestă, devenită însă natura mea bună, după o
expresie populară în India, ca și sinele ori India ideilor.
E indignat de politicienii
afaceriști și iliciți, nu o dată, care au dat sticle de vin și
bani alegătorilor zilele astea, de mârșăvia politicianismului,
când povestește de Lahore, al tinereții și studiilor părintești
– atinge, iar afectat, problema Pakistanului – de-l temperez
teorizându-i neșansa opoziției individului, ori a grupării
anarhice, a la mai 68 parizian, față de sisteme puternice, îi spun
de socialism că nu e o treabă individuală, nimeni sărac, dar nici
bogat, că m-am născut într-un sat și pot fi profesor în
străinătate grație socialismului, mi se spune, oricât aș avea eu
încredere în general în forțele mele.
Într-un timp observ că a
obosit, cască, îmi spune să-l vizitez și eu. Ne despărțim
amintindu-ne începutul discuției, dacă are prieteni, ce fel de
profesori. Nu-mi închipui că i-am vorbit degeaba, nu-mi fac
probleme de niciun fel. Iarna aici ninge și-n Bazar, vezi puțini
oameni.
JURNAL HIMALAIAN (3)
Iunie 1978 Dharamsala
Ca niște aripi, un fluture
zic, aprind, zeci de pui de păianjen căpătâi, mama lor, abdomen
alb, la mine-n păr. Mă gândeam la Fumător în Tibet, la
scrisoarea tibetanilor publicată în The Tribune din Dharamsala. Nu
e devreme să mă exprim, mai am timp să devin retrograd.
Călători bântuiți de taina
Tibetului i-au mai risipit unicitatea, istoria și austeritățile.
Munții, zăpezile și yacii concurează călugării – unul și
jumătate la doi bărbați, femei poliandre, copii morți sub doi
ani, de altitudine sau vărsat. Rituri prebuddhiste, cu sânge, spirt
și tutun, se oferă arătărilor zmeești.
În teză, sunt liber și
ortodoxist, adorator al misterului poetic, acum tibetan. Afirmații
întru Dumnezeul literar românesc. De aici, de sub Muntele Alb,
Daula Dar, argumentez practicile liberatorii ale nevoitorilor spre
care urc dimineață de dimineață calea până la T.L.A., Tibetan
Library. Cât a mă face crezut cu ajutorul Logosului și al
Neștiinței. Se răstoarnă rațiunea istorică între săturarea de
trecut și neapetitul de viitor.
Mă întorc cu creștetul spre
răsărit, din respect pentru Dhauladar. Toate lucrurile ne-au fost
cândva mamă. Și cele din apus.
Sister Pat găsește multe
lucruri artistice în Eminescu. A stat doi ani în Japonia, alții
aici, vrea să-i apară numele pe traduceri ale mele, mă roagă
să-i împrumut o duminică mașina de scris. Și Kathi, fostă
ziaristă în Australia are doi ani aici, profesorul nostru de
buddhism îi pare fabulos, ea mi-a fost mamă și eu ei. I-aș scrie
figurii româno-franco-tibetane de Mihai Șora, Lui Franco Lombardi
și chiar Angelo Sabbatini, Rosei del Conte i-aș trimite vreun
studiu cu ea evocată în el.
Nu mă complexează Himalaia, și
Carpații au fost tot sub o mare, cresc împreună precum populația
și entropia. Misticitatea e mama. Eminescu și Milarepa. Pustnici
internaționali nevoitori într-o soartă. Ziariști și
expediționari, deodată cu păstori și țărani se lasă absorbiți
în extaz. Lume și țară, omologabile în avantajul celei de a
doua? Lanțul Carpato-Himalaian nu încătușează istoria – da ori
ba, ba da ori ba nu – lanțuri de negații ale rămânerii pe loc,
de reacție în sus la propulsia reliefurilor ce le-au avut mamă în
alte vremuri și existențe, dușmane, prietene ori străine, și în
cele viitoare.
Anul trecut, de cum am sosit,
colam extrase pentru exerciții cu studenții: așa a fi, n-a fi
așa – rămâi, rămâi (Ram, Ram), ram (Ram) – de unde, cum,
cine și pentru ce? – Tot pe aici?/- Tot – să-i sară
ochii?/-Să-i – cum te cheamă, măi copile? - nu sunt călugăr,
sunt domn – apele plâng izvorând – vii, nu vii, ce faci? - ori
te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul – nu
pumnul ci ochii mă sperie... lacătele tale (tale, în hindi:
lacăt). Ca mai înainte pentru arabi. Oricum: a venit mama
(enunțiativă neafectivă/neexclamativă) – a venit mama?
(interogativă neafectivă/neexclamativă) – a venit mama!
(enunțiativă afectivă/exclamativă) – a venit mama!?
(interogativă afectivă/exclamativă).
Peste 11 zile, Maria împlinea
cinci ani. Acum scria la mașină cu arătătorul – litere mari și
le credea mici: Pentru colecția ta, Yeti. Asta am dedus noi după
lungi deliberări, părăsite de sister Pat, întâi, cum face zilnic
spre binele comunității mistice cu un relief buddhist în firmă,
altfel în duhul de Vagina gentium din adevăratul Tibet.
Meditația avea oricum să-i
adune iarăși pe toți, fiecare uitându-și pașapoartele
Coomonwealth, melodramele și povestirile din cap. Maria insistase să
rămână dactilografă, tocmai când ne gândisem să închidem
ochii și să înconjurăm împreună locașul sfintelor cărți ce
le mai și citeam. Ceva clar se putea citi apoi: Dragă tată, de ce
fumezi țigările mamei? Deci se bate la mașină în cor. Ia-l pe
Yeti de unde nu-i. Nici fumător, nimic.
Lhama așteptată se petrecea
într-o pomană, pucha, în recitări, iar meditația se depopulase.
Câțiva din Țările de Jos se retrăseseră. Fetele de permanență
uitau de vestitul – de la mari distanțe – spital cu tratament
anticonceptiv de numai șapte zile. Dacă nu plecăm acum, cei
rămași, ratăm iar întâlnirea. Suntem cârcotași, la ce te-ai
certa cu un poștaș de țară, pe motivul scrisorii din patrie? Ne
lăsăm de căruță una-două și el își vede etern de drum, îl
las om, Yeti.
Licuriciul dormise toată
noaptea pe pe lutul rece al urciorului. Dimineață i-a luat locul un
păianjen cu abdomen de ninsoare și ramuri cât un port
mediteranean. Luptă. Apa răsare din crăpături răcoroasă.
Soarele e sus. Baltă topită. Apoi moarte. Thrisul: iartă-ne, Șiva,
imediat medităm.
Coperta recitărilor preliminare
e de culoarea filtrului țigărilor Panama. Ne lăsăm de hârtie.
Sunetul ne va înconjura respirația fără prana. Cerul desucălește
pânza aurie, o să apară, din față, cartea. Cu o societate –
văd țuguiuri la fiecare cap – Maria renunță la culoare, trece
și se oprește la creion. Apoi desenează două veverițe foarte
rotunde.
Bazarul e plin pe cele două
artere ce se închid și se deschid în hiperbolă. O tichie
kashmireană și pantaloni albi sfâșiați pe cracul stâng. Sacul
din spinarea prietenului meu ar fi trezit dușmănia culiilor din
stația de autobuz, buni alergători la cinci metri, înainte de a se
deschide ușile. Shopurile largi, minunându-se. Lumina disipează
culorile. Oră contemporană. Dor să coborâm pe serpentină,
dincolo de drum. Eu conduc autobuzul. Nu sunt de aici. Bună meserie.
De data asta n-o să se mai întâmple nimic și, în plus, nu s-au
mai urcat alți pasageri ca atunci.
Guru Kendang, sister Pat și noi
toți ceilalți, din lume, ne strânserăm pe calea inițierii, a
celei mai adânci meditații. Fără o practică, decât ascultarea
învățăturii lui. Tulburarea minții ne pregătise pentru
iluminare. Fiecare eram într-o aceeași existență, din izvoare
depărtate. Viitorul avea să-și aducă aminte ani, mint, zile, nu
mint, hrana e greu de ajuns, soarele și luna ne-au găsit, suntem
ai lor.
Prietenul său tânăr cerșea
lângă closetele de marmoră, bătrânul, sus, la intrarea
credincioșilor – cei ce cândva putuseră urca până la cărarea
carosabilă spre templu și nu i-ar mai fi ținut puterile nici să
coboare, nici măcar să ceară, zăceau amestecați printre arborii
la fel de nemuritori și muribunzi. Obișnuia să le dea la toți din
ce primea, apărând în ultima lui existență ca un filantrop
misterios și față de sine însuși chiar. Cineva credea că nu le
dă bani buni, nici mâncări nestricate – agonisea totuși destul
și nu se știe cum stătea și unde.
Ordinea avea mare folos,
recensămintele îi înregistrau de mai multe ori. Accidentele se
stabileau în funcție de orarul acțiunilor lui, de sfera spiritului
său. Nu s-a întâmplat niciodată nimic pe o rază de o sută de
metri în jurul locului unde se afla, ori cel puțin nu se cercetase
niciodată, nici persoana aceasta știută nu atrăsese altfel decât
ca legendă, imposibil de descris în trăsături reale.
Credem că vânăm o senzație
provocată de furiile neașteptate ale străinei aceleia îndesate și
să ne trezim bătuți, mâncați. Tu nu te mai astâmperi și-ți
strângi muștele de pe miezul roșu, le legi de păr și-ți aduci
tălpile de o parte și de alta a roiului să te odihneșiti, tocmai
la trecerea unui convoi din lumea aceasta. El se apropie de sticla cu
băutură locală, îi dă ocol, nu mai ține minte că a ocolit
pământul și începe să lovească cu nasul în copac. Brutarul s-a
aruncat în flăcări și s-a scos pâine, s-a împachetat mort de
foame. Ne-am dat gata.
De ce nu te duci în sat? Nimeni
nu te va recunoaște și-ți vei putea permite să fii demon. Nu se
mai înlocuiesc. Ți-e dor de iubita din alte vremuri și-i păstrezi
credință, dar tu ai altă parte. Muntele Alb te roagă să-i faci
umbră cu un nor de fum de om? Ești singurul, ești muntele?
Prosternat într-un adio auzi un aparat de radio deschis și intri.
Niciodată asemenea gânduri,
când trecea el printre noi, nu-i treceau lui prin cap. Era frumos.
Cercelul de aur din frunte i se mișca să te vadă cu atâta
dragoste. Urechea i-o ținea o pasăre și nu zbura. Creierul îi
atârna peste nas amestecat cu mucii. Nu se gândea să moară.
Câinii îi lingeau unghiile risipite pe lotuși. Căldura
crematoriului și surâsul lui te făceau fericit, noaptea.
Împinge ușa, întârzie cu
podul palmei pe clanță, se apucă să fumeze, ia lucruri, le arde
cu scrumul. Îl podidește plânsul. De frică de foc. Fumează și
se gândește, își aduce aminte de ce i se poate întâmpla, de
frații lui. Înnebunește. Cine va salva lumea? Cine o să ne scape
de ăia? Fund de ciur... Pierde gânduri. Nu concepe nicio mișcare.
A rămas cu ochii la o muscă,
s-o prindă și s-o omoare, era un om de lume, de toată lumea, a
visat să călătorească, de-aia a fost copil, s-a supărat de două
ori, de mii de umilințe. Mii de umilințe lumii lumilințe. S-a
calmat. Nu e lună. E o adică. Dragii mei, bătrânețile, viitorul
– nu – mai – am – nu. Nu văd de ocean. Pot să sar în apă.
Mi-e scârbă să mai deschid ușa, mi-e groază de viață, fiindcă
nu dispare, eu da? Da de unde?
Liniștește-te, nu ți-ai mai
rupt niciun picior, de-aia te doare, o să te obișnuiești cu toate,
n-o să fie ultima oră, nimic. - Mă auzi? - Da. - Mă asculți? -
Nu. - Pot să tac? - Vorbește. - Singur? - Nu.
- Cu tine? - Nu. - Vorbești tu? -
Tu. - Spune-mi... - Taci – De ce? - De ce-așa.
În sfera aceea erau discipolii
lui, primitorii. Câțiva erau stele. Puzderia celor străine, numai
de lumină, îi orbea. Orbii, uitați o tologeau. Păroșii.
Lecuitorii cu ierburi pieriseră, femeile nășteau din senin pe
prispe. Ne simplificam cu câte un război fulgerător. Cădeam arși.
El apărea, glas, mai apoi își
înfășura toga și-și cobora din cer surâsul de himeră. Pe
craniul vioi râdea de jur împrejur un mușuroi pustiu. Când
murise, a câta oară se ceruse guru pentru noi cei picați cu stele
cu tot în neantul de prisos? Nu vrem nimic, nu ne mai da, ar fi zis
zăcașii, dacă vorbele și-ar mai fi amintit de ei.
Treci peste drum și aruncă-ți
luciul, s-ar fi răsculat condamnații la marmora urinală.
Înconjoară templul mai apoi să ți se facă știința vârtej de
os și să nu mai învii morții ar fi bolborosit bătrânul de la
școală. Și mai sunt copii, cară-le bucăți din Muntele Alb.
Adi era însărcinată și își
căuta slujbă. Se împrietenise până la confuzie cu o familie
tibetană, avea vocația asta. Dintr-o prietenie să fi intrat și
printre simbolieni. Era nevoie de o femeie fără copii încă.
Meditativele, un fel de nimfomane la scara Himalaiei. Cochete cu
parteneri locali tulburi. Cuplurile simboliene reliefau bărbații,
chiar femeile aveau ceva mai bărbătesc decât unii băieți singuri
cu cozi și pași legănați, cu vorba sfioasă și modulări
balerine în fața prietenilor asemenea.
Tinerele femei albe, din alte
continente, cei câțiva bărbați și flăcăul african care au
îmbrăcat rasa buddhistă fac semicercul din fața guru-ului, mai
rămânând câte un loc-două pentru călugării (bikshas) tibetani,
primii în stare să râdă ori să se prosterneze cu venerație la
învățăturile și chiar la poza înțeleptului niciodată trist.
Ei se posomorăsc nu din
complexe intelectuale, dar parcă miezul amar ce-l aud întru
iluminare li se trece ființelor lor vremelnice, silnic reîncarnate
după multe alte existențe viitoare (sic) demne de un interes
asemănător cu cel față de guru.
Daug nu este el însuși
simbolian, dar simbol, avatarul lui, al lui Milarepa. Doar nici el
n-are coroană. Își pipăie scalpul chel fericit, cu îngrijorare
când perii au început să crească. Craniul i se resculptează în
atmosfera noului capitol conchis în rugăciune rituală. Privește
cine nu face mătănii și-și judecă viitorul. Astrologii vor
câștiga un devot, yoginii își vor întări stânga dedicată
cultului sexului femeiesc, yoni, zeității posedate, de la cinci
ani, în vremea pubertății, în templu, sub lumină violetă?
Trebuie să surâdă cu totul, cu gesturile, cu fața, cu mersul să
arboreze o augustă siguranță indiferentă.
- Adi a fost în munți. Nu era
însărcinată, nimic. Singură. E o forță. Ce zici, s-a împreunat
cu Yeti? - Nu fi porc, Yeti nu e Tarzan. Și nici Adi... - Știu că
îi iei partea. Îl tragi și-n poză? - Numai azi, că mi-am spălat
toți chiloții... - Iartă-mă, n-am nimic cu Yeti, nici cu tine,
dar eu nu mai urc în Himalaia de oful lui. Știi că Buddha s-a
întâlnit cu Yeti. - Cu Hercule. - Venise să curețe munții de
zăpezi... Nu-ți dai seama că te legi de un sfânt? - Hercule e
numai semi. - Înțelegi ce vreau să spun. - Dar tu ești atee. - Nu
și când mă aflu la ananghie. - Te poate ajuta? - Și eu îl ajut.
- Cu o vorbă bună. - Treaba mea. - Ai prea multă încredere –
gândește-te, poți fi zeiță la yogini. - Așa, tocmai că n-am
nevoie să mai fiu zeiță, pot rămâne cu tine. - Eu cine sunt? - O
să-ți spun altădată. - Mă duc la simbolieni și-mi dau de capăt.
- Ras. - Știu un loc de unde stai la înălțimea piscurilor, te
interesează. - Nu conta pe mine.
Adevărul
e că Dhy putea avea orice fantezie. Moștenise fără voie de la
bunicu-său ce negustorise prin toți Carpații și Soroca, atât
plăcerea umbletului, cât și a unei umbrele ținută cu tandrețe,
să n-o bată soarele. Germaine, din Alpi, cu ochi de Afrodită, în
timpul ăsta respiră greu. Zet, din munții Australiei, zace
de-a-n-picioarelea, azi într-o fustă transparentă, pe dedesubt cu
un sac. Englezoaicele călugărite, sau pe cale, cel puțin nu fac
caz de americanism și necunoașterea bunicilor.
Fetele
vor să stea mai mult, chiar de tot. Diana și ea. Dar unde e azi? La
spital? Nu se încrede în ayurvedici și vrea să nască. De întors
nu vrea. Iar suferința suferinței e pentru călugări. Să fie
prima ei dispariție după sarcină, la o întâlnire cu tatăl
copilului?
Au
început ploile și nunțile. Copiii se năpustesc irezistibil în
dansul flăcăilor. Alegerile s-au terminat. Focarele fumegă. Ființa
se strecoară argint viu din descântece, peisaje ude vuiesc peste
pâraie, fânul pe jumătate întreg, cu iepuri cu tot. S-ar putea
vota cu Yeti. Atâtea cocoane puse semn spre el, nu iar iezuiți.
Zăpezile veșnice ne fac să ne placă orezul de la dhaba Indorei de
lângă Colegiul de Arte Frumoase. Everestul nu e departe, cam cât
Lhasa.
Friar Odoric a fost primul,
acum, fiecine se crede ultimul. O zodie îi mână la serbare, la
orez. Țigările beedi țin și de foame. Nu ne mâncăm mama, o
fumăm. Țapul flocos își încordează să-i zboare coarnele spre
capre. Frig. Cineva. Salvator. Țigările se termină.
orașul ras de pe fața pământului
munții rași călugări buddhișiti
Yeti al păsărilor zăpezilor
stâncilor zace pe falie sub norul mort
Cu fobia avionului, înainte de
a te îmbarca pentru Himalaia, ți-ai lăsat amprentele pe cărțulii
despre peregrini pedeștri infraorientali, lepădați de sine, într-o
magie, în niște theosofii, în lingvism cosmic. Ai luat avionul ca
să-l dezici, că nu te mai văzusei pe terra.
Nestrămutat în așteptarea lui
Yeti liberatorul, o expectativă mâncată de memoria tuturor
evenimentelor vieții sale, din ce în ce mai rânduite, secol după
secol, moarte după moarte. Urmașul își schimbă sexul, nația,
valuta, se ajută de o cârjă-macrosocietate, ucide, se călugărește
sub ferăstrăul de jivine al nopții. Întunericul exploziv
însuflețește morbid în glumă rănile bătrâne.
Nebunul de hippy și-a părăsit
părinții. Mama, prințesă de cavernă, minte deschisă. Mai ai o
țară? Douăzeci de ani? Transpirația subțiază muntele. Copilul
nu vrea să-și scuipe nici azi semenii, doar imită umid păienjenii
și guzganii ce i se freacă de carnea bășicată, în somn, în
natură, în viitor. Își cunoaște soarta.
Moțiunea e aproape gata. Stilul
se desface în Camus, scris ciumă. Doctorul a promis întoarcerea
vizitei sociale. Sunt țeapă, pătrund, mă însânger, Șivă
fertil în dans de dinăuntru. Vă ascult rotunda hibernare în
neant.
munții sfrunții sforul mării
pretutindeni viu de mine
nemurit autopsia marmorei îmi
șade bine
răsrostesc în dodii râsul până
în al bolii an
cancer vindec ayurvedic Hermes și
simbolian
în cetate la Socrate îmi aud aed
otrava
pe când zidului de pace duc
zăpezile spre dava
14.VI. 78. Dh.
Ele
în pat, eu pe un scaun fără picioare citind din Gita,
când casa s-a zguduit cu pământul, am luat-o în șir indian pe
ușa îngustă, afară, lipiți, fata a scos un țipăt în brațele
mamei. De 15 ani nu mai fusese un asemenea cutremur de munți. Nansi,
că faliile de sub Dhauladar, eu că zonă militară. Lumina nu s-a
stins. A apărut o crăpătură pe zidul care ne desparte cele două
camere. Lumea se calmează în mai puțin de o oră. Acum e
unsprezece. Ciclon în Delhi, cutremur la poalele Himalaiei, după
cel cumplit din București, de-acum un an. Ce viață, zice Nansi.
Zece fără douăzeci aici, nouă și douăzeci în București.
Milarepa realiza dharma și-n timpul somnului și-n timpul
cutremurelor grotei lui.
15. VI. 78 Dharamsala
Lumea discută, la cursul
dharma, despre cutremurul de noaptea trecută. Combinațiile nu se
mai afișează atât de tibetan, parcă erau călugări și
celibatari mai mulți din partea locului (exilului). Nu voi încerca
să intru la D.L., deși citirea în vitrină a unui interviu dat
unui tânăr din Delhi probabil mi-a dat ideea – ca ziarist liber
profesionist m-ar fi interesat să-l văd, doar se scrie atât de
mult, istoric și turistic, despre această reîncarnare.
Lecția despre avantajele
suferinței ca singură sursă de fericire trebuie să fi prins la
auditoriul parcă mai numeros, mai spăsit și confirmativ. Râsul
lui Gonshe să fi mărturisit și bucuria mai simplă de a fi
împreună, cheia trăirii în ființă, mai degrabă decât
exemplele politice de la ruleri ajunși în temniță, la elogiul lui
M. Gandhi.
Atracția
Aregentinei peroniste, într-o carte a unui fost călugăr trecut la
America ( „sunt
fericit”). Franco-civilizația tibetologică tradusă în engleză
(Stein). Modernitatea lui Aurobindo și Misterul Shakti-Mother.
Tiruvalluvar și Gita,
Kalidasa despre Himalaia. Kumarasambhava
cf. Nirvana
de
Auro, Rugăciunea
unui dac a
lui Emin.
17.VI. 78 Dharamsala
Ne vom întoarce, cum necum, în
Delhi, sperând să uităm coșmarul cutremurului. Nansi nu doarme,
aproape delirează la lună, eu am acompaniat-o noaptea trecută cu
viziuni paralizante. Nici universitatea nu ne trimite salariul. Ba
da. Nansi nemaiimpresionată de primirea draftului. Ne-am luat leafa
de trimis scrisori (Eliade, ZDB, P. și A. Diaconu, I. Anca, C.
Mateescu, D. & G. Alexe, L.& J. Andreiță, O. & R.
Popescu, L.& H. M.). Luni, ne întoarcem la Delhi. Ne va plăcea
mai mult? Vom merge anul viitor la Darjeeling. Vom revedea vreodată
Dharamsala, chiar dacă nu ne-o dorim?
Nu voi spori tristețea lumii cu
lirică de nenorocită ocazie. Nu jubilez în suferință, contrast
doctoral printre spiritualii aventurii. Atâția licurici, câte
fantome. Editorul ziarului The Statesman mi-a înapoiat, cu o
scrisoare, eseul Sanskrit Romanian Poetics, pe motivul desființării
magazinului duminical.
Am prânzit la Mehra (nu la
Himalaya Dhaba, de unde Nansi s-a stricat la stomac) – mi s-a dat
și The Tribune, de-am comentat cu Nana moartea suporterilor
peruvieni, dar mai ales am citit despre manifestația tibetanilor în
Delhi după 20 de ani de exil. Noi am petrecut aici evenimentul, în
zona spiritului internaționalizat până la exces.
O
supercoerență a impresiilor fără profunzime, suficient adevărate,
zăpezi libere să se năpustească într-o istorie de primăveri.
Surendra a citit în anglo-indiană La
Belle Dame sans merci,
la sfatul meu, dar el preferă pe Thomas Hardi și pe Frost – de ce
nu indieni? Tagore, zice, povestirea unui băiat din sat care a venit
la Calcutta și a murit.
18.VI. Dharamsala (ultima zi)
Vezuviu, Parâng, Dhauladar
le-am văzut. Pisica vampiră ne confundă cu un râs. Papagalul lui
Nansi, mâncat de pisică. Hanger tibetan în teacă de lemn
sculptat. O pată solară, un cancer mov, o plecăciune. Înaintea
acestui jurnal, fața mi se acoperise de bube.
CELĂLALT ROMÂN
30.VI. 78 Delhi
Consăteanul Costel aproape că
mă așteptase în curte, era și fiu-său, apoi i-am sărbătorit
sosirea, ceilalți și cu familiile, eu cu oxigen fericit,
spunându-i-o, el reproșându-mi barba, adresarea la șefi a
scrisorilor, și nu la subalterni, întrebându-mă de metoda de
predare și dacă e cunoscută cultura română aici, mai
amintindu-mi că aș fi insistat pentru India și enunțând livresc,
confirmat, compensația spirituală. Îmi dăduse terrierul alb de
lână lucrat de Nansi în București, exemplare din cărțile mele,
scrisori, medicamente.
Scriu contra mea. Nu dormisem
toată noaptea luptând cu un șobolan care mă chibița la șah. În
deptt. și-ar fi schimbat și gazdele ostilitatea – ce limbă
predați... semănați cu un filosof... cu un student... vă apare
numele în prospect... o să primiți o scrisoare cu vești bune.
Primind cu o zi înainte – prima oară – salariul, am făcut
cumpărături în Kamla Nagar, inclusiv două pânze ce vor deveni
tablouri de Nansi, pentru expoziția românească.
1-10 iulie 1978 Delhi
Sunt piatra de mormânt al
mamei. Labă de Yeti. N-aștept pudră. Concep Minervă. Nu mai e
decan vecinu se întoarce golu plinu. Copil sub râpă, râpa era
copil. Cu ploi adânci a început musonul. Nu mai caut caietul de
yoga. Reintrăm în viața de pe Chattra Marg, la șase, la Gandhi
Bhavan, în companie vag schimbată, unei femei i s-a făcut rău la
un exercițiu, mâncăm orezul ca la tibetani, am văzut poze de la
Dharamsala și de la Bob și Rose, bănuială cursurile, încep cu
rusa și se termină cu limba noastră.
Am reîntâlnit, la Veena Gupta,
cu ea, patru studenți – alți doi îi văzusem acasă la mine. Ea
tocmai își scosese, după cinci luni, ghipsul. S-au înfocat pentru
introducerea diplomei. Sunt uniți prin română, nu au altceva
comun. Mă complimentau din când în când căinându-se că aș fi
slăbit prea tare. Se ironizau câte puțin. Nana asista, observând-o
pe Veena cum merge, cum șchioapătă.
Ne doare capul, monsoon,
trăznete șaiviste. Fragmentele ce mi se inventă în minte se varsă
în transpirație. Păcat de literatură și de dumnezeu. De-ar minți
horoscopul, nu știu în ce zi, accident. Stânga transpirată mi-a
alunecat în jos pe bara autobuzului, am sărit în piciorul drept
zeci de metri în voia instinctului de integritate și am scăpat,
fiind și amabil întâmpinat la destinația birocratică pământeană.
Nimic de pomană.
Un
fost student mă vede iubitor numai la ore, nu și în afara
facultății – îmi scrie să-i răspund dacă-mi face ori nu
plăcere să mă viziteze. Altul, că învață limbi străine pentru
a omorî timpul. Altcineva, că nu e nicio regulă pentru
introducerea, după certificat, a diplomei. Mi se promite sprijin
„juridic”
și ajutor pentru a nu risca boala, știe oricine, moartea.
Împărtășim un progres spre
infern. Nici Baudelaire, nici Camus, nimeni. Climatul nu influențează
ființa umană, o transformă în copac buddhist. Ce pot să spun
este o frunză, gândul rodește un fruct necunoscut , iarba –
pentru când vom fi pământ, or norii, de vom ajunge fum.
Nemaiconcentrându-mă în Om, postura orizontală a odihnei în
moarte, abstracție cu tresăriri învietoare. Neprins nici de
spiritul Indiei, poate mă voi delăsa tipic și îmbătrânirea mă
va găsi vegetal, pierdut în ceață.
Două partide de șah cu Nansi
mi-au vindecat melancolia. Vine ea fericita iarnă. Aseară, la
Ardouini – pleacă la Bangalore, partea latină decapitată în
deptt, eu – cotul. Mi s-a spus să nu mă duc la Bangalore. Mi-am
cumpărat bilet, clasa a doua. M-am rătăcit prin Connaught Place,
admirativ.
A treia oară la suire în
autobuz, mă dezechilibrasem. Tinerii își ardeiază porumbul copt.
Șoferii indieni sunt, după părerea alor noștri, buni, dar se
grăbesc, iar oamenii – nonviolenți. Un nou coautorat? De ce nu?
Mai vedem. Mai culturală America? Și țările tradiției?
E bine că ții minte și îți
mai și notezi, eu ți-am amintit de pozitivitatea psihologiei. Vei
fi comunicativ? E bine că mă cunoști și știi de mine. Drumul e
lung. Ai auzit și tu că în 15 aprilie 1931, Radu Beller s-a lovit
cu avionul de un vultur, indianizându-se pentru eternitate. Cât
despre diferența între avion și submarin, să rămânem la zero.
Nimeni altul n-a mai văzut
pachetul de cărți, poate s-au făcut și cadou. Ar fi încă una
ireclamabilă. Cultură și personalitate de ce nu te obsedează, ai
frici așa de mari?
Maica Patricia mi-a trimis
poeziile corectate în engleză, o scrisoare cu tibetanism și apel
la ONU, o tipăritură. Adjunctul creștin al registrarului a
intervenit pentru repararea aparatului nostru condiționat.
Ardouinii, în vizită. Mai fusese Kejna, iar unui student îi
tradusesem un text despre carboril și metoda stratului subțire.
Sezonul întoarcerilor din sud,
de negăsit bilet de la Bangalore spre Delhi. Complicări cu agenți
de voiaj. Înghețata lui Nansi pică greu. Bilete pentru Bangalore.
Gânduri la valorile universale românești.
Dialog
cu A.N. Esaulov, încheiat asupra cărții destinului său Sfârșitul
unei vieți,
plină de revelații asupra tehnicii uciderii harijanilor, asupra
abjecției birocratice, un cântec țigan, stafiile clasicilor.
Scrisoare de la Rajendra Mathur, în Nay Dunya – Șah, de Marin
Sorescu.
Oaspeți,
Marek și soția, probabil însărcinată – acceptă să-și
numească fiul George, nu Alexandru, care la ei e rusesc. Împărtășim
aceeași soartă, ei – mai obsedați ori informați despre boli,
îndeosebi amoeba, politică, după ureche sau livrescă. Am în gând
valori, de la orfism la isihasm, de la Gita/Miorița
la Eminescu, de la Zalmoxis la Manole și Brâncuși, idealurile
libertății, unității, frumosului.
N-am mai scris la Fumător,
reîncarnatul în piatră și americanism, supraviețuitorul visului
de odinioară al Himalaiei. Știu că îl voi compune reflexiv și
înstrăinat, rememorativ-mutabil dar încă înotător în potop.
Nana: Dacă ești cuminte, pot
să-ți las leagănul de tot, dacă nu, îți tai capul și te las în
poliție. Ieri mergeam pe drum două persoane serioase, adică o
persoană și un person. Am văzut un zmeu, o simplă hârtie
frământată în adâncul văzduhului de monsoon. În templu au
sunat iar clopotele – toată lumea pune mâinile pe limbile lor.
Foștii mei studenți au venit
să mă întrebe pentru ce limbă să opteze, în lipsa diplomei de
română. I-am îndreptat spre italiană (a doua preferință, la
insistențele lor: poloneza) – ei nu-l înghit pe sardar Cartof, cu
turban și gelos. Unul primise o scrisoare de la Cireșica. De la G.
Alexe, revista, cu o recnzie la cartea mea, de D. Ichim.
13 iulie 1978 Delhi, plecare, ora
7 am spre Bangalore
Insomnie, o vocație inopinată.
Drumul acesta este primul nu numai spre Bangalore, în sud, ori lung
de 40 de ore, dar și unul de autoimpunere. Cu un sfert de oră
înainte, expresul se aglomerează. Dimineață clară, fără
presimțiri. Peste o săptămână mă întorc. Culiii izbesc cufere
metalice de genunchiul meu stâng rănit de căderea din autobuz.
Băieții din India au altfel
puțele decât cei de la noi, comentase aseară copilul. Compatrioții
îi insultaseră tovarășii de joacă deunăzi, dar micii vecini o
scuzaseră, nu fusese vinovată, nu știuse ce imită.
Am optat ieri pentru predare la
clasă serală (punând în paranteză incorectitudinile din
prospect). Persecutorii sunt la fel, dar numai în fața unora să mă
pierd, ori mă și autopersecut ? Sper că Nansi va picta săptămâna
asta. Tânărul care-mi ține compania crezuse că scriu franțuzește.
Este pentru dialogul egal profesor-student. Mathura, Agra, Gwalior,
Jhansi, Naghpur, Wardha, Vijayvaia..... Bangalore. Călătorie –
mimoză sensibilizându-se la sânge viu.
Plugarul arghezian, boii lui
Grigorescu, steagul izmenelor fluturând peste fecalele obștești.
Am 75 de kg, spun totdeauna adevărul dar cu atâta tact încât nu
supăr pe nimeni, adaugă oracolul femeiesc de la cântar.
Vindhychal, copacul cu frunzele de țigări beedi.
Coșmare scurte de expres
schimbând prăpăsiile des
Albul cimitir creștin într-un
sud fără închin
14 iulie 78
Rase, culori, 2400 km. Atât de
în sud orașul științelor. Călătoria face bine lingvisticii
române la cursurile din august. De-aș pierde impresia de domiciliu
forțat. Citirea în peisaj te vindecă de biblie, de Gita, nu de
Miorița. Mulțimea satelor bodeiene mi-a adus aminte singura
traducere din Sadoveanu în India.
Puștiul cerșetor imită
papagalul-tota, mai de succes bătrânul. Când încetinește trenul,
lucrătorii de la căile ferate țipă după țigări, după orice.
Femeia tibetană, cu prunc în brațe, scotocindu-se iar și iar la
piept, are obiceiul să ofere câte un bănuț. Domnișoarele
studente s-au tot jucat cu copilul ei, bucurând-o. De patruzeci de
ore, copilul n-a zis pâs. Bătrânul aviator s-a blazat un pic. O
femeie netânără încearcă să vândă un șal.
Oprire scurtă. Sub zece, tot
drumul. Puține păsări. Noutate în firea știutului, micșorarea
impresionabilității, tandrețea indiencelor pentru micul tibetan
este respectabilă.
The
tradition of life
Studies supplementary to Sobornost number Romanian
essays in spirituality and theology Edited
by A. M. Alchin. Fellowship of St. Alban and St. Sergiu, 1971. Saint
Callinicus of Cernica (Stăniloae),
Liberty
and Tradition in Orthodox Monasticism (Antonie),
Man's
Freedom in the Service of God (Cleopa),
Christian
Responsability in the World (D.
Stăniloae).
Se spune că prima oară, în
istoria lui, expresul KK ar fi ajuns la timp, ba chiar cu un sfert de
oră înainte. S-a înnoptat. Gara din Bangalore, Cercul Majestic. Un
bătrân m-a condus, vrând-nevrând, pentru trei rupii ( a primit
patru), de-am ocupat o cameră de 15 rupii. Niște băieți curăță
baia. Miros de dezinfectanți bangalorieni. Mai bună cameră am avut
la Indore, plus că hotelul se afla vizavi de Universitate, nu de
gară.
Negustori tibetani înșirați
în spatele unor tarabe de lespezi. Mâine voi merge pe jos până la
necunoscutul – de nimeni din câți am întrebat – Indian
Institute of World Culture.
Tăcerea familiei tibetane din
compartiment, care n-a coborât în B., mi-a atras continuu atenția
– oameni, popoare tăcute – cei din munte, din exil, din asceză.
Întorcându-mă din Palermo la Roma, un cuplu sicilian a insistat să
primesc o portocală imensă. Vorbeau tot timpul, femeia era foarte
veselă și de aceea frumoasă și tânără, el era îndrăgostit de
nevasta lui. Erau muncitori. Mă gândisem la lumea lui Elio
Vittorini, mai mult decât a lui Sciascia, dar îmi păreau altfel.
Tibetanca alăpta din când în când copilul, care numai atunci
schița gestul cerșirii laptelui, poate și vreun sunet șoptit
numai pentru mamă. Numai sânul femeii abătut dar imens rotund se
poate asemăna cu portocala din trenul italian cu gustul iubirii
vorbărețe.
Ahile mă invită cu ei la
cămin, dar acești băieți se distrează altfel decât latinii și
nu am liniște de distrat. Bătrânul mecanic de avion, cu doi fii
aici, i-a revelat unui profesor visiting din Chandigarh că
sud-indienii se îngroapă, după moarte, cu excepția brahmanilor,
care se incinerează, în timp ce în nord se crematizează toți.
Era foarte vesel să dea o informație pe care englezul n-o aflase
doi ani de zile. I-am cumpărat-o și eu, dar parcă aș mai fi
auzit-o.
Citirea
broșurii de ortodoxie, în engleză, mi l-a adus în minte pe
Stăniloae. Comentarii elevate, deși rezumative. Probabil ortodoxia
românească se va reafirma în lume prin urmașii Gândirii
și
ai Telegrafului.
E rece, nu-mi iau seama. Nu-mi
pare bine, nu-mi pare rău. Un oraș, o deziluzie sau un memento al
destinului. Nu știu să trăiesc, nici să mor. Am pierdut din verva
nătângă de odinioară, una cu euforia trăirii nestingherite, soră
delirului. În ce m-am schimbat? Bărbos, nu mă recunosc. Nu m-aș
rade. Oricând sunt luat drept, dacă nu altul sau altcineva, un fel
de necineva sau nimeni. Se pare că trăiesc în chip apofatic. În
fața mea, oricine devine pozitiv. Și e de mirare că n-am mai luat
de ani buni palme sau pumni, ca în studenție și la școală.
Mama mi-a apărut în vis, parcă
în expres. O perpetuez în devoțiune și artistrie. Pentru prima
oară n-am fost împreună două zile, aici în India. Mă și
îndemnară să n-am reticențele domiciliului forțat.
Am cinat la o pensiune pe 2,5
rupii, cu toate neamurile pe un platou metalic și două ceapati.
Coborând scara, din spate mă bate pe umăr, râzând, tibetanul.
Dau de un cinematograf, produc legitimația de ziarist, un film în
canarra, sunt invitat să-l văd, se termină, curățenie – patru
puști, plus plasatorii în uniformă, urmărind lucruri prin gunoi.
Prima parte a filmului, lentă,
abuzurile bogătașului satului – case de zid și de paie, a doua,
ritmarea pedepsirii lui în societate cu găselniță după găselniță
(fiul tapagist însoțit de logodnică, evadarea celor cinci
revoltați, apariția unei detective indiriste). Conflictul ar fi
sarcina fetei care ar fi înnebunit datorită bogătașului –
hăituit prin munții deșertici. Melodramă sociologică. Răzbunată
proasta primire la Regal. Este aproape unu noaptea.
15 iulie 1978 Bangalore
Ar fi bine s-o pornesc devreme
prin oraș, dar mai e timp. Aici la Sharada, lumea e trezită la ora
5, atât cei care au lăsat vorbă, cât și vecinii. Treabă,
interese. Azi voi vedea orașul, voi telegrafia în Delhi, voi
întâlni lume. Nu m-aș fi trezit fără un țânțar. În baie,
marele roșu.
Pe la 8, cu țigări fumate și
îmbrăcat în ce am ami bun – puloverul făcut de Nansi, întâi,
cât mi-o ține de cald (max 28 gr C, min. 20 gr. C) – iau un
scuter și ajung în sud la IIWC (Indian Institute of World Culture),
plasat pe strada care poartă numele fondatorului (1945) acestuia, P.
B. Wadia.
La etaj, Mrs. Ten Broeck parcă
mă aștepta și am intrat în discuție ca și cum ne cunoscusem
(da, prin scrisori). Nu e olandeză, poate neamul, ci americancă din
Philadelfia venită aici în 1950 și ținându-se indiană. Îi plac
așezările liniștite și mici cum era Bangalore, dar care a crescut
enorm (peste 2 milioane). Îmi scrisese că la ei conferințele nu
pot dura trei ore, se bucură că n-am luat filmul. Tocmai trebuie să
meargă la o școală a ei, azi-dimineață se cântă cântece
devoționale – vreau să merg?
Are ochi buni, e căruntă,
blândă și exactă, aproape tăios dinamică. Nu are nicio religie.
Nu pare evreică. Din biroul ei se vede sala de lectură, amplă, la
parter, egală – cea de conferințe. Conduce mașina puține sute
de metri până la The East-West School – curte mare, teren de
baschet, două așezăminte din frunzare – foarte frumoase,
clădirea zidită a școlii, cu mobile moderne – discutăm și
fumăm în biroul directorului, un tânăr bărbos, tăcut –
psiholog, d-l Chandrashekar, interesat de Piaget, apoi intrăm în
sala cu aproape suta de copii, așezați pe așternuturile de pe
podea – 3 clase – băieți și fete îmbrăcați curat și
uniform, profesorii se așază pe bănci, se cântă cântece
englezești, sanscrite, hindi, kanarra, apoi, în picioare, imnul
indian – în față, cel mai mare portret – al lui Christos.
Continuăm discuția în trei,
d-na T. și directorul, care a fost profesor la o școală de fete,
sunt pentru clase mixte, educându-i ca pe frați și surori, găsind
că abia se ajută unii pe alții. La plecare, sunt prezentat
profesoarelor, invit pe toată lumea la conferința mea de marți și
primesc asigurări că toți vor veni.
Mă întorc pe jos, străbătând
un oraș cu arhitectură funcțională și generoasă, cu oameni
bucuroși de a-l locui, foarte bogați ori foarte săraci. Trotuare
și străzi elegante, circulație aproape rațională, comerț
efervescent dar nu agresiv, un zgomot absorbit de verdele orașului
și albastrul cerului. Un bulevard de vreo două sute de metri lățime
se traversează subteran. Lipscanii Bangalorului, mai lungă.
La
hotel, citesc ziarul Herald B., în deschiderea ultimei pagini – de
sport -, „Ilie
Năstase again fined ” (15.000). La Aliance Francaise de Bangalore
se proiectează filmul Le Daguerrotyppe. Vorbim franțuzește,
Surgine n-a auzit de Ardouin.
Telegrafiez în Delhi,
Kiss-Drag-Dor-Bangalore. Mâncasem la aceeași pensiune de 2,50.
Pornesc spre Bharata Travels pentru biletul rezervat și merg vreo
două ore, cucerit de ritmul marelui oraș, de larghețea și
temperatura lui. Se bea „Torino” de culoare galbenă. Mai mulți
se interesează și regretă pentru mine că sunt singur, fără
familie. Coadă la cinematografe, mai ales la Jucătorii de Șah /
Shatranj ke kilari, după Prem Chand. Într-un târziu ajung și-mi
colectez biletul.
Rătăcesc înapoi, poposesc în
parcul Kubbon, unde văd Muzeul Guvernamental din B., în special
sculptura, găsesc AFB, mă întrețin cu un domn născut în
Karachi, dar trăitor câte 7-8 ani în Anglia, Japonia, cu câte un
fiu în Australia, Anglia. La pensie, necunoscător de franceză, dar
membru al asociației. Ieri îi spusesem lui Ahile că e ziua
Franței. Rătăcesc drumul de întors, iau un scuter.
16. iulie 1978, Bangalore
Aseară, după patrusprezece ore
de pieton al unui urbanism aristocratic, am recapitulat
daguerrofilmul, automatismul social, biologic, stradal, tipologic –
d-na T. deplângea condiția de a repeta aceeași operație o viață
(eu aș avea satisfacție în ceea ce fac), m-a atras unde-i spusesem
lui Ahile „azi e ziua națională a Franței”, citându-l
involuntar pe Henri Coandă, la Athenee Pallace, prima întoarcere în
patrie, când îl intervievam, după ce semnase în caietul de
autografe al lui Emil Bratu – mi-l dăduse inspirat –, murmurând
cu ochii la textul „14 iulie”,am uitat anul, iar venind vorba de
aviatorul Savu – aici s-a auzit de Radu Beller –, de compania
aviatică de la Nisa, de 1920: știi vine era atunci primministru? -
? - Laval.
Muzeul excelează în bronzuri
de secol zece și mai vechi, în sculpturi în piatră. Modernul
Bangalorului se numește Venkatappa – sinteză de mitologie indiană
vedică și buddhistă și academism prelungit în tentative
expresioniste. Pensionarul membru al Alianței franceze din B. a
conferențiat despre filosofia indiană. - Sunteți filosof? - Nu,
dar știți, în Europa, fiecare indian e un filosof.
Vreau să-mi scriu conferința
în întregime, topind materia conspectată, să mă respect,
lăsându-mi pentru comentarii libere ilustrările cu imagini și
înregistrări, precum și impulsurile – temperate – ale
momentului. Sunt multe și mult de spus. Trebuie, vai, să vorbesc
rar – americanii nu pot fi urmăriți de publicul de aici. Sharada,
cântece din filmele lui Manoj Kumar, dorul de Blaga.
Plecasem spre grădina Lal Bagh,
dar m-am oprit să văd primul film tamil. Întâlnisem, lângă
piața Majestic, sub un adăpost de piatră boltit peste trotuar,
antistatuia cerșetorului care ieri dormea acoperit de o pânză de
sac murdară, mai văzându-i-se decât palmele întinse, în somn, a
cerșeală. Câte cineva arunca peste sac într-o comună neștire
bănuți. Azi era treaz, gol, cu fesa dreaptă mâncată de lepră
vie, cu capul spre gard, exhibându-și dosul cu care astfel cerșea,
auzindu-se bănuți înfiorați de scârbă.
Schimbasem, la cinema, țineam,
întorcându-mă, două monede pregătite să i le arunc. Mă prinde
chiar cu bicicleta de pe urmă un bărbat în cămașă englezească,
mă întreabă dacă vorbesc englezește, apoi îmi cere 80 de paisa
pentru masă. Îi răspund că monedele din mână le voi da unui
cerșetor, pentru el le țin; - aveți nevoie de ele?
Am rătăcit însă strada aceea
largă, ultraurbană, m-am risipit în altele la fel – monedele
romane de la muzeu, dar și urbanitatea exacerbată te fac să te
gândești la Vitruviu și Le Corbusier iarăși, în atât de
sudicul Deccan. Mi-am luat bilet la Shatranj Ke Kilari / Jucătorii
de Șah de Satyajit Ray. N-am mâncat de aseară. Cu bănuții din
mână voi bea cafea, dulce, spumoasă, albă, cu același gust în
toate gâturile și trunchiurile din toate piețele, orașele și
bordeiele.
Shatranj... / Șah... film
premiat, lăudat după luni de zile, în Bangalore, pentru frumusețea
dialogurilor, ținut de studenții mei de plictisitor, politic,
despre un joc al celor ce au timp, face proba adâncimii
cinematografiei, a industriei sociale de mari dimensiuni care o
intermediază. Doi prieteni bogați au viciul șahului, al
confruntării maniace numai în graiul sculpturilor și bătăliei
dintre simulacre. În câteva, destule, scene de șah, se mută numai
pionii (piata) și, ca excepție, caii (ghora), iar în final se ia
regina (vazir) de pe tablă.
Fastul
fumatului, bărbăția neglijării nevestelor, plecarea la luptă,
sub flamuri mogule, împotriva nou-veniților englezi, scena morții
unui bătrân – nimic fără șah. Jos de luxul lor, pe „front”,
jucând sub cer se ceartă, cel inteligent trage un foc în cel
pasional, care, împușcat doar în cămașă, după rodajul morții
își cheamă partenerul să mute, să exercite cultul comun.
Sultanul e poet, privește în extaz dansatoarea de Kathak, recită
când Sahib resident, generalul scund parcă de spleen, îi mai
comunică un ultimatum pentru abdicare.
Când stau față-n față, îi
oferă coroana, absent, ca acela să spună turmentat că n-are ce
face cu ea. Nu e numai tabla de șah la partida din 1857 a schimbării
stăpânilor moguli cu cei englezi în India, nici doar luptele de
cocoși ori berbecuți, scene ceremonial simbolice, dar și o
compoziție modernă, general umană, o abordare a condiției absurde
a individului în fața unor piese eterne, fantastice, decorative,
ireconciliabile.
Atmosferă viscontiană, din
Ludwig. Bilingvism hindi-englez, muzică bi-continentală, frenezie
urdu. Constructivism psihologic regizoral. Respect pentru textul
scriitorului Premchand. Sensul aristocratic al istoriei
mogulo-engleze a Indiei. Viziune nemijlocit clasică.
Lumea
vine la acest film, în Bangalore, mai bulucită ca în Delhi. Când
ora sfârșitului de spectacole sună și cinematografele își
schimbă credincioșii, străzile devin de necirculat. Piața
Majestic tresaltă de multe mii de oameni, absorbind orice eleganță
și lux infatuat, egalizând sectoarele despărțite prin baraje de
lemn, de castă, de proprietate „dinăuntru”.
De dimineață – e duminică
-, nu-și mai făcuseră apariția masivă toate categoriile. Un
harijan își bătea nevasta cu un fel de milă amestecată cu ură,
stupoare, violență, ea ne prea lăsându-se, deși se vedea atât
de nenorocită.
Tânărul ospătar de la cantina
unde mănânc într-una aceleași usturate dal-uri cu orez, teci de
mazăre și încă alte vegetale, n-a auzit de România, de Europa,
da, și de Suedia. Nu-l pot ajuta cu Est Europa. La Balcani, tresare.
Să-i fi spus de Ilie Năstase, poate știa because of ziarelor.
17 iulie 1978 Bangalore
Azi-noapte de pe la 8 la 1 și
de dimineață de la 5 (acum e 9), transcriu pe fișe conferința mea
de mâine la IIWC, Universal Values of Romanian Culture. Parcă anume
nu m-a înțepat decât un țânțar, și în mâna stângă.
Probabil, povestea mea aici se
va numi „La film în Bangalore”, neuitând nici pictura în
aramă, cu Juan Miro și alții în vedetă. Toată lumea petrece
între viață și film, mai ales tinerii, pe la porți și lunea,
devreme, înaintea deschiderii caselor de bilete. Ziariștii își
așteaptă obosiți, cu spleen, șefii reporteri, subdirectorii își
suplinesc boșii plecați. Ceasonicăriile își înșiră placid
marfa timpului sloganând locul precis „aici”. Mizerii fac pe
conformiștii. Biscuitul dat unei mâini întinse pare bucurie mai
ceva ca un bănuț. Bicicliștii merg la pas, semafoarele lucrează,
e rost de ploaie, duminica se depărtează, ziarele și-au răspândit
paginile, Năstase bătut de Gerulaitis. Ospătarul ar ști, în
plus, tamilă, telugu, malayalam. Cinematografele nu umblă încă.
Statuile se plictisesc. Orașul își ascultă templele, clopote,
clopote. Viitor sigur: va sosi un tren.
Ora „matineului” de 2.30 pm
apropiindu-se, săptămâna se trezește din ce în ce mai tumultuos,
chiar dacă încă nu se cumpără șerpi, șopârle, broaște din
piele de o rupie. Un harijan de o amenințătoare discreție: doriți
Indian girls? În furtunașul pentru încercarea puterii suflă o
păpușă, dar guri după guri își vor da din duh din când în
când. Mari curți populate de pomi singuratici, ziduri de firme cu
nume de zei, bănci, străzi pline.
Fiecare film durează pe puțin
trei ore, plus, de dimineață, coadă la bilete, încă o oră
într-o așteptare de voie, într-o carantină sufletească. Abhinay
e un cinematograf Air conditioned with escalator. Templele nu pot
atinge luciul acestor săli ultraluxoase. Femeile vârstnice ezită
să urce pe scara rulantă. În partea a doua, curentul se întrerupe
– suspense – pentru o oră, nimeni nu scoate o șoaptă de
nerăbdare, câțiva ies la aer – cel condiționat sucombase –
apoi se revine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mia
plină de spectatori se află în lumea unui RK (Raj Kapoor), Satyam
Shivam, Sundaram
„love
sublime”, cu fratele Shashi ca stea și Zeenath Aman în rolul
Rupei. Povestea e de templu, ca și muzica. Iubirea e între
reîncarnările lui Vishnu și Lakshmi, Shiva și Parvati, Rama și
Sita. Obrazul drept al eroinei, Rupa, fusese ars, de copilă, cu
uleiul sfârâind în care se prăjeau puri – și-l va acoperi la
nesfârșit cu voaluri, cu o șuviță de păr, cu trestie, cu o
scoarță de copac, mereu reflex și pudic, pasionat, umil și
muzical. Actrița seamănă cu Marina Vlady sau Marina Maican. Shashi
– fascinatul, placidul – dacă le-ar aduce românilor aminte
figura lui Ilie Năstase. Rajkapoor are gen(iu) epic, Fellini unul
psihologic.
Văd
și Samson și Dalilah, după Holy Bible. Numele lui Dumnezeu nu se
înțelege. Aceste filme se anunțau în Delhi cu luni în urmă,
când am venit și noi în India, dar n-am avut când și cum ne
duce. O să vină The
Pasanger de
Antonioni. V. Garner este pe ecrane. Un reportaj se proiectează
pretutindeni: înmulțirea cerșetorilor; vinovați: cei ce le dau
câte un bănuț: să le dea slujbe. Alain Delon as Gipsy (filmul
Gipsy). Cine nu se va duce mâine seară la film și va veni să
asculte o conferință despre cultura română? Eu. De dimineață,
însă, voi mai vedea un film englezesc.
18 iulie 78 Bangalore.
M-au
trezit țânțarii (macedoneni după mamă?) veniți din ploaia de
afară la pomana din mine. Nu voi mai merge la filmul englez, îmi
rescriu conferința, rămânând s-o vorbesc cât mai dedicat. E vreo
trei dimineața – am dormit ore, nu nopți la Bangalore. Cinci ore
mi-am paginat însemnările, mă bucur să fie ascultate, pe bandă,
Miorița
și
Meșterul
Manole,
din antologia lui Tiberiu Alexandru și să se proiecteze imagini de
mănăstiri și de orașe. Șase silabe în două orașe:
București-Bangalore.
Let regard an instant also the
Romanian culture like a poetical universal being, evoking in this
World Institute of profound universal Bangalore some values of that
Romanian Carpathian-Danubian history and civilisation, its latinity,
orthodoxy, perpetual humanism, the philosophy of existence and the
spirit of construction, the ecuation of popular mind and universal
personalities, the Romanian vocation of synthesis, an axis between
Orient and Occident, as single like miraculously preserved Latin
Oriental Country, Romanian culture of today, and last but not least
India in Romanian culture.
Darrll de Melo are douăzeci de
ani. Tată indo-portughez din Goa, unde locuiesc acum, la Pano, mama
indo-englezoaică născută la Madras, adevărata capitală a
sudului, un Bombay cu trai mai ieftin. Limba maternă engleza, nu
știe nici portugheză, nici hindi. Vrea să fie nu medic, dar
chirurg, să ajute omenirea. A sin with a stranger – am mai văzut
filmul ăsta, în versiune engleză – păi în engleză e. Și eu
parcă l-am văzut în românește, ba chiar am scris despre el, dacă
nu l-oi fi făcut eu însumi. Nu are cum să vină la conferința
mea.
6 P.M. Public lecture UNIVERSAL
VALUES OH ROMANIAN CULTURE Speaker Dr. Gheorghe Anca. Un afiș pe
stâlpul porții, unul din litere decupate în holul Institutului,
altul bătut la mașină, totul în familie, între membri, teozofi,
jurnaliști.
Nu se deschisese până la 4, am
mai ocolit, mă ferchezuisem. Directorul Venkataramayah, bătrân și
încet, provine din Mysore, dar e aici de 40 de ani. Are o blândețe
aspră. Moșmondește niște hârtii, mă întreabă cum mi se
pronunță numele. Mă duc cu bibliotecarul atoatepricepător, care
vrea să devină dumnezeu, ceea ce (nu) se poate (în țara mea)
numai în India (ai dat lovitura) – vor fi 80. D-na S. T. mă
salută. Apare ziaristul, vorbind de război, teozoful cu folosirea
telepatiei (de către sovietici) în scopuri războinice și piramida
cehoslovacă de ascuțit lame. Dacă pot vorbi cu mama? Visul e
important, se poate comunica numai cu morții buni.
Pornisem cu toții spre sală,
coborând. D-l V îmi spune ritos că mă va introduce - vorbesc,
cât, un sfert de oră? - o oră, zic – nu am și ilustrații? - Ba
da – Programul la noi nu poate depăși o oră. Mă prevenise d-na
T că punctualitatea nu e indiană, dar dacă au introdus ceva în
Institut e tocmai asta.
La 6.15 se începe. Încep.
Versurile din Blaga au convenit. La comentarii, un bătrân din față
a început niște muște spiritualiste, de-am făcut teoria
Transilvaniei. Am citit, dar pe deasupra, am sărit, am pus banda cu
Miorița, n-am lăsat-o până la sfârșit, mi-ar fi plăcut, dar
timpul. Nu exista decât epidiascop și proiectarea diapozitivelor
era un chin, dura și nici nu se vedeau imaginile, de-am zis să
mergem în România să le vedem pe viu. Am conversat.
La sfârșit, surpriză, a
apărut Ahile (Akhiles Trivedi), cel din tren, cu un prieten al lui
și cu cele două femei. După cuvintele directorului pline de emfază
stimulatoare, și asta mi-a făcut plăcere. D-na T.mi-a recomandat
să nu mai țin capul în piept, că voi avea ceva de spus – se
grăbea, o aștepta mama ei, de 84 de ani, care mă ascultase. Mi-a
reînnoit și directorul invitația în octombrie – cine știe?
Ne-am despărțit de fete, am
pornit cu băieții în necunoscut, la film, nu ne lua niciun scuter,
eram trei, eu frânt și de aceea cu o absurdă ciudă și supărare
pe sfertul de oră al bătrânului, care avusese să mă coste zece
zile de singurătate și antifilm. Așa că, picând de somn, am
mâncat cu cravată, nu înainte de a fi scos fără fasoane o
insectă ca o ploșniță din grămăjoare de legume usturate. Ne-am
dus la un film, inversul sfertului de oră al lui Venkataramiah –
dintr-un minut se acumulează la nebunie și hazard dialoguri, bătăi,
quiproquouri, victima din partea întâi devine criminal și
viceversa. E unu noaptea.
19 iulie 1978 Bangalore
Fusesem avertizat de
bibliotecarul Somasekhar că obiceiul este să plece lumea, jumătate,
d-na T. însăși mă sfătuise să anunț film, căci așa vor
rămâne toți. Oricum, n-a plecat nimeni și, dincolo de obosita mea
reducție a unui text prea lung și științific, prea analitic și
neexplicativ, inițial, în context, am observat o atenție reală,
chiar un interes. Poate sunt un profesor bun. Bibliotecarul vrea să
învețe românește. În afară de cuplul tibetan, cu copilul tăcut,
și cuplul bătrânului din Kașmir, cu fiii în Bangalore, jumătatea
tânără a compartimentului s-a înființat să mă audă și m-a
complimentat.
Nu e vorba de cunoașterea de
sine a vorbitorului – înțeleg acum mai bine -, dar de a ști cu
cine ai de-a face și în ce privință. E limpede, India este
interesată de India (Poate și de America, Rusia, China), de
autogândirea țării: au plăcut detaliile și mai ales viziunea
poeticii sanskrito-române, sunt sigur, mi s-a și spus.
Dr. G.A. este pentru prima oară
în Bangalore, în IIWC. Este din Romania. Va vorbi despre valori
universale ale culturii românești. Noi credem că o asemenea temă
ține de relațiile interculturale, oferindu-ne prilejul să aflăm
despre culturi ce pot duce la înțelegere, la universalism. Dr A.
este produsul universității din București ... / date bio /... Cum
vedem, e un fin reprezentant al tinerei generații, are numai 34 de
ani, aducând o nouă viziune și evaluare pe care noi, credincioși
valorilor și ideilor, o salutăm cordial.
La sfârșit, nu după un sfert
de oră cum crezuse, dar după o oră și un sfert, și-alea pe
repede, mi-a mulțumit pentru outlook-ul asupra civilizației
românești, sala aplaudând.
În Bhumika, Amita Patel joacă
psihologia și avatarurile actriței indiene, dorită, arestată,
într-o peliculă parodică, revelând totuși starea vieții, a
erosului și a cremaținii, prin fixarea într-un fel de supramorală
a artei povarnice. Un rol, un deznodământ, între oglinzi și
anunțuri radio cu Stalin și Ayub Khan.
Blaze Magnus, american,
suspense. Coadă kilometrică, la un timp intră în vorbă cu mine
un tânăr, care, curând, îmi spune că e venit din Kerala să vadă
Bangalore și că e dramaturg. Vedem împreună filmul, în timp
ce-mi povestește o piesă a lui, eu repetându-i ce păcat că n-a
ascultat ieri conferința mea.
Știe bine pe Eugen Ionescu și
pe Grotowski – care s-a preparat în kathakali în Kerala. Oferă
un ceai, străbatem orașul, dinner-ul îl plătesc eu – eram la
rând – și biletele la o comedie hindi penibilă. Raj Kapoor ar fi
nimic pe lângă regizorul lui Shatranj, Satyajit Ray. Discutăm
despre Tiruvalluvar. Merge la Madras să-și încerce cariera la
noroc, scenarist pe o abstractă cale nouă-Tiruvalluvar. Danny,
creștin.
20 iulie 1978. Spre Delhi
La ora două voi fi la Madras,
pentru cinci ore peregrinându-l. Colinele se arată fericite
accidente. Am citi Deccan Herald, The Hindu și Indian Express, cu
parlamentare la zi, misterul (sin)uciderii dentistei din B. cercetat
și de Interpol, comentarii asupra Vietnamului, Libiei, Franței
nucleare și asupra marilor puteri. Spre a-i reda vederea, un orb a
ucis pentru jertfă zeilor un tânăr de 19 ani într-o grotă, mai
întâi orbindu-l.
Foarte multă moarte și sport,
odată cu rapsodii politice și regrete pentru marile cheltuieli
afectate cancerului și bolilor de cord, nu și eradicării malariei,
dar a malariologilor doar. Un sudic a urcat cu încă patru prieteni
în Himalaia, observând că, proporțional cu înmulțirea
frumuseților peisajului urcând, nivelul vieții scade, încât un
bătrân i se mărturisește că o să vadă un motor și o mașină
în următoarea reîncarnare. Și Shakuntala, harijana din curțile
profesorilor vecini cu noi, visează să se plimbe în scuter, ca
fetele de azi, în altă existență: câte existențe.
Am locuit o săptămână
într-un hotel netrecut în ghidul orașului de 25 lakhs – în
schimb am salutat zilnic poza cumva mistică a d-nei Sharada,
patroana așezământului. Pe urmă, am vorbit despre cultura română
în prima de pe lista instituțiilor spirituale ale orașului.
Băiatul care-mi promisese să mă trezească la cinci n-a apărut
vreodată. Dar trenul merge – încet până la Madras, mai repede
pe urmă.
Bangalore 11 august 1945, P. B.
Wadia: the union of the West with the East – ancient culture is
neither of the East nor the West, but is universal - ocean of minds –
circle of frustration – communication of minds.
Fără nu acu du-te nu te du în
Tamil-Nadu. Puține fobii timp scăpătând amintirea va fi al doilea
adevăr fără început în această viață de deasupra vizitată de
guzgani.
21 iulie 1978 (spre Delhi)
plouă încet în Kazipet îmi
zice
din jungla norilor Euridice
malayalam dar graiul e departe
deschide între noi citită carte
burează creștinește ne îndură
apoi cu grindină în arătură
căzuți sub mame pe tăcute
din zări de munte petrecute
spre sat văzând-o Tiruvalluvar
femeia i s-ar da în dar
ea dumnezeu l-ar boteza
în mângâiere îi cura
i-ar depăna în dodii zeci
cu două nunți din dor de veci
până se-ntoarce din război
ar plânge mii de ani ca voi
fiind nici alta nici căruntă
la fără ei a treia nuntă
Trenul nu e aglomerat, în
niciun caz clasa întâi – drumul vast diluează casteismul. Poate
vagoanele de tineri excursioniști să contrabalanseze populația
călătoriei. Se întâmplă, literar, o comunicare în genul
picturii. O privesc pe bruna sudică într-o doară și ea răspunde
ca un model, poate chiar își închipuie că-i fac portretul.
La ducere, una din femei
reținuse și locul și ora conferinței mele și fusese prezentă,
ca a doua zi la casa de bilete să-mi pară că o revăd – nu era
ea. Pe aceasta nu o voi mai întâlni, probabil nici nu vreau, nu de
frica păcatului, dar așa – eu nu sunt pictor, ea nu e ce știu eu
sau nu știu.
În studenție, pe malul lacului
Tei, contemplam trupul subțire foc al unei negrese.
Dacă avem infinite întoarceri
la viață în forme imprevizibile, ne dăm întâlnire pentru odată
ca niciodată, dar ne și putem recunoaște, așa cum bronzul și-ar
descoperi culoarea descojindu-se. Și dacă a fost sau va fi, nu
înseamnă mai mult decât întâlnirea de acum, repetată într-una,
întru același magnetism, care te face să te respingi într-o
imagine surâzătoare ce-ți iese-n cale, înnebunindu-ți povestea
cu iubire ori complicații literare, limpezind bucuria de a fi în
incidența mai multor trăiri, vieți, persoane, pe o cale favorită,
nu de mijloc, nici de frustrare nemazochistă nici experimentală.
Fumătorul himalaian se văzuse
singuratic în înconjurul pietrelor prea înalte, făcând prin
ființa lui caz de libertate solipsistă. Ce chipuri se alegeau în
fumul norilor lui nu știu. E altceva în trenul de cursă lungă, nu
libertate, nu libertinaj, adio misticism, abia aștepți să-ți vezi
fata și femeia.
Și, cu întîmplările vieții,
această femeie tânără, mai mult noapte decât zi. Corpul îi este
subțire, gesturile rituale. Mănâncă sfios, de nevoie. Râde cu o
prietenă, e sobră cu soțul ei sportiv, cumva impresionat. Privește
spre un posibil pictor sau spre ochi gratuiți, necomplicați de
nicio cunoaștere. Sunt sigur că Maytreyi era foarte brună și asta
l-a amețit pe celălalt român. El s-a apropiat experimentându-i
misterul, ca al unei religii, părăsind-o pentru că avea de-acum pe
cine.
Nu încape decât privire în
schimbul de acum. Iubire apofatică, a fi credincios unui nedumnezeu,
fericit de o minus întrupare de femeie. Deodată știe că nu sunt
pictor, că scriu, așteaptă ca o scrisoare – ce-o interesează -
ieri era clar, în cazul nepicturii – poezia se schița în aceeași
manieră, pe urmărite (din partea mea – acum sunt urmărit, cred
că ar vrea să-i știu scrie numele, eu aș pierde, ce nu știu).
Poate scriu un film, o fac și
actriță ori eroină – dacă n-o fi ea actriță, mă gândeam
ieri, și fiind ea cea care privește – o descopăr, îi dau un rol
bhumica. Îmi iau uneori seama că nu fac decât să scriu, cum și-mi
proiectasem – măcar de s-ar cunoaște că fac ce mi-am pus în
gând și astfel să mi se sugereze alte gânduri, chiar pământești.
De aproape e altfel, aceeași, dar mai puțin statuie, mai nervi
colori legănând spirit neștiutor de sine dar de ceva foarte
trecător și frumos deodată, un adânc plin de așteptări veșnic
necercetate. Pe urmă, trăind și fiind, mai rar îți arunci viața
în creație, cu bucuria ei din altă lume, acum notez ceva
asemănător din același vagon, al aceluiași tren, între persoane
văzute și necunoscute.
Singur, la fel fumul și femeia
de el desăvârșită. Dacă aș scrie acolo cum aș picta-o parcă
am fi împreună. Apropiindu-mă de ai mei (drumul trece), se
cunoaște că mai mult scriu decât sunt singur – pot să nici nu
mai scriu. Mă retrag printre bucătari, apoi de pe un taburet pustiu
privesc ogoarele alergând spre colinele fumurii, oprite de mici
siluete uneori înghemuite mereu colore. Lângă pilonul unui pod, un
templu cât pentru o joacă de copii de greieri. Grămezi de piatră
A1, A2, iar mai încolo, din plictis, 4A, 5A.
Femeia, când am lăsat-o,
mănâncă orezul împănat cu dal, cu mâna, ca în tot sudul, nu
transpare fața ei din verdele nespus al verii tropicale. Îmi pare
rău că mi-am întrerupt psihologia – îmi făceam de lucru. Mă
simțeam fericit – e o altă euforie poate rău prevestitoare ce-mi
dă târcoale. Mâine dimineață ajung acasă, nu voi termina nici
povestirea-portret – o indiancă – nici peisajul de văzut – ar
fi întâi să inventez o intrigă de templu, al doilea să
filosofez, rămânând și victima tentațiilor moderne, decadente,
ca și a neînsemnatelor apariții – Bhuga, o gară, mă duce cu
gândul la un Buga divorțat de o femeie îmbrăcată în negru din
devotament pentru un geniu știut din cărți.
Discontinuitatea nu e bună,
parcă reiau articolul. Nici nu mai pot sta ca lumea pe bancă.
Tânărul slujitor al lui Manu și-a coborât patul să doarmă.
Nu-mi vine să mă uit spre femeie, poate aș reintra pe fir. Mă voi
duce la taburetul de pe culoarul pustiu, cu vedere în peisaj. Plec,
o văd, e frumoasă, parcă ne despărțim, se știe privită. Nu
răspunde, altfel. Ce știu eu ce-o fi în capul ei? Între ea și
bărbatul ei, rânduri de legume rânduite, un plugar printre ele,
apoi femei stârcite ca la paradă, plivitoare. N-am decât să fiu
fericit, trenul merge repede, nimic nu stă pe loc în afară de
bătrâna mea inimă, singuratica mea dușmană de dor.
Privind copaci și câmpuri,
gândurile se plevuiesc în curentul tras de locomotiva cu aburi. Mai
știu că o credeam creștină, liberă de caste, cum că voi boteza
un copil catolic, iar de înțeles, și atunci prin ce lume trec? Am
trecut cu gândul înapoi în exilul tibetan. I-am scris surorii Pat,
încheind cu humper – găsit în dicționar ca poetic – ce
subiective sunt dicționarele -, l-am înlocuit cu basket. Printre un
grup aplecat, unul în picioare, cu umbrelă, păzind.
De ce adică Turnu-Măgurele să
fie Olanda și Bangalore București, iar le faci varză. Reia. Miss.
T. nu este Rodica Logofetescu, asta are și tată. Descrierile sunt
expediate. Prea mult accent pe plug. Se cunoaște că te-ai
întrerupt pentru poezie. Și mai ești și obsedat de prieteni și
dușmani, lasă-i între ei, dedublează-te, dacă au toți, după
tine, de un cal de bătaie – tot nu te bagă nimeni în seamă, ce
mare lucru ai făcut? Te-ai certat cu mine, înainte să te apuci de
fumat, pe urmă nici atât.
În vastitate, viteza, ca și
timpul, se diluează, matematica legilor fizice mai este eficientă
poate doar la măsurarea luminii sau a spiritului. Sentimentul se
mistifică nepăcătos, deși corporal. Sexul se dăruie în rit,
jertfă umană zeilor. Mâncarea duce la încarnarea vegetalului,
incinerarea trupului iubitor și iubit la însuflețirea prin cenușă
a tulpinilor de rădăcini și frunză. Casteismul simulează prin
societate anotimpurile, unul eșecul altuia în fragmentarizarea
perenității.
Și
iar un sat cu bordeie de chirpici acoperite de trestie, altul zidit
sub țigle, bivoli în apă galbenă noroioasă, case ardelenești,
oraș, statuie, șosea, încetinire, Nagpur. Un băiat spălat, cu
aspect de școlar, te roagă să-ți facă pantofii, apar culiii, nu
încă pruncii, părinții, bătrânii, neamurile, societatea
cerșetorilor, numărată oficial numai la 11 lakhs . Dar cu un orb
mai merge un văzător. Copiii sub un an lăsați singuri lângă un
castron n-au putut fi numărați la turnarea micului apel „dați-le
de lucru”. Câte un bolnav are alura unei inflorescențe de
nefericiți, completând congregația ciungilor, ologilor. Sitar la
radio, veena. India succeeeds against inflation.
Am privit-o adormind. Era
aceeași. Nu ochii izvorăsc misterul? Ce mister? Alo! Turme de capre
la păscut. Un ins negru gol pe arătura proaspătă. Boii roșii în
jugul plugului. O femeie. Privesc India de ore, fredonez o melodie de
pian – de cine-o fi. Mai trec kilometri, viței de bivoli mai
înoată. Melodia. A, pe ea dansează Nadia. Patru arbori, tulpină
lângă tulpină, o singură coroană. Chiconda, apoi o melodie
hispano-lamaistă. Gările mici au numele scris numai în devanagari.
Amla. Dacă soarele spre amurg, din incandescenent, galben, roșu ar
continua să se coloreze. Părăsesc fața sudicei keraline.
Literatura e meserie absurdă: o
scrii în viață și se recunoaște postum. De-aia lucrez în tren,
să vând la coborâre. De n-aș găsi gara goală. Mai bine de un
editor de mersul trenurilor sau de o fată de la manuscrisele
clasicilor. Călătoria lungindu-se, încep să mă tem oricum. Mă
apuc de aforisme ca să nu cad pe terasament.
Junele Javalia a absolvit Indian
Institute of Mass Communication (programa nu diferă de cea
românească). În Agra s-ar găsi papagali vorbitori. A văzut filme
franțuzești, și Daguerrotype – i-a plăcut. Mâine la opt sunt
în gară, pe la 9 sun la ușă.
Peste trei ore, Delhi. De
dimineață nu mai erau, au coborât în noapte pe undeva. Nu ne mai
privisem de ieri de la amiază – ultima oară, de aproape, când am
plecat cu caietul la peisaj. Chiar dacă o s-o uit, alte chipuri
fascinante nu-i vor fi străine.
Femeia întinsă la nesfârșit,
oriental, mai pleznindu-și copiii, adormindu-și fata între coapse
cu capul pe pântec, a coborât și ea să meargă la Jaipur, în
Rajasthan. Iar cuplul cu doi băieți m-a trezit la patru dimineața.
Visam că vorbesc cu Puiu Velcescu despre conferința mea din
Bangalore și-l întrebasem câți oameni au fost, peste sută? iar
el zicea că Marina i-ar fi spus cam așa. Eu tot trăgeam nădejde
să umfle numărul, când l-am văzut pe bărbatul negricios,
slăbănog și plin de voioșie, care îmi promisese un papagal de
Agra, luându-și la revedere și oferindu-mi, amintire, un stilouaș
pe care e scris numele lui – S. Venkateswaralu. Îi aruncasem ieri
că are nume scurt - nu , răspunsese – păi nu, că e de la
Bangalore la Delhi, al meu e numai din Old în New Delhi. Astfel am
rămas cu studentul care s-a culcat la loc, cu familia sikhă,
pornită să-și spele dinții.
FUM
LA MIJLOCUL VIEȚII
27 iulie 1978, Delhi
Depresiune. Numai Dumnezeu. Fără
el, aceste stări încolțesc moarte. Bitocrații ucid cultura,
aceasta își trage prozeliții în jos, în carbon. Eforturile
monumentalizează nonsensul. Noii veniți cu toate doctrinarele bune
intenții ating proaspăt încheieturile de nisip ale machetelor.
Perspectiva se resoarbe vâjâitor, cu presimțiri, angoase, regrete.
Abia așteptăm să nu mai fim
aici, niciunde, să ne întoarcem în imposibil. Crezusem într-un
nimic abstract. Ne zdrobește sistemul universal al mediocrității
antiindividuale. Stimulare anonimă.
„Sunt
poet. - Arăți ca un poet”. Atunci, sardar, de ce crezi că sub
turbanu-ți e o altă patrie decât a lumii,cum altfel iubești să
auzi? Bangalore ascuns de șobolani.
14
înscriși la română. Diplome doar până în sută la rusă,
până-n zece la italiană și spaniolă, cinci poloneză, trei
bulgară, una maghiară, nici una română. Clase de seară nu-mi mai
doresc. Nimic despre seminarul Love
in Romanian Poetry (Conachi
200)
la
Sahitya Akademi. Îl voi vizita pe Indera Singh pentru congresul
antopologic. Joshi a salutat Sanskrit-Romanian
Poetics,
adăugând că Scrisoarea
I este
formidabilă. Nana merge la grădiniță fără surprize. Nansi și
cu mine așteptăm să ne întoarcem. Am primit scrisoare de la
Andreiță și de la un tânăr din Dharamsala. R. Vulcănescu mi-a
trimis o broșură și o carte. December 10-21 10th
International Congress of Anthropological and Ethnological Sciences,
Delhi, India.
Mă voi reentuziasma. Chiar și
de bătrânețe. N-am știut să lupt, dar nici n-aș fi avut vreo
șansă. N-am pierdut nimic – parcă nu aveam ce – timpul n-a
fost al meu. Parodia ziaristică, literară, birocratică și
didactică de până acum va fi fost adaptare la mediu – ce va mai
fi nu are cum să se transmute. O carte-două despre India nu vor fi
luate în seamă decât prea târziu și nesincer. Antropomorfism în
poezia lui Eminescu.
29 iulie 78 Delhi
strig păcate neirtate o mistrie
albăstrie mânăstire pe potire casă nouă lângă rouă leagăn
fiul curge Jiul din Parâng în malul stâng
timp clorofilian înăbușit de
umid și cald subcontinent antropomorf eternitate sine qua non în
anul lăcustelor dintre cocori de sub Măiastră
ia-o
în sus sanscrit în Om comandă-ți liniște nespusă gata acum pe
spate mort apoi copil în burta mamei o oră fără Dummnezeu cine
respiră pentru cine te mai trezește vinovata aducere aminte a
iubirii vei supraviețui neantului te vei întoarce te întorci
cancerul amiba neagra Caraiba...
Întrerupt de „vizite” - trei foști studenți, unul viitor, iar
aproape imediat, C.R. (diplomații sunt antididacți prin vocație,
anticulturali prin birocrație incultă, proletcultă cel mult). Alți
lectori ar merge zilnic pe la ei. A nu discuta, a executa: ce? A
orbi.
Noi lectorate. Parcă asta
place. Baza și iar baza scriptică, aprobarea. A nu se vedea
sentimentul. - Văd că mă iei tu tare. - Nu te mai plânge,
descurcă-te, știi că la țară mâncam... Vor să știe ce predau!
Dar de ce „încep” cursurile pe 7 august? Au citit în ziar că
pe 25... Chiar cel ce a căzut de pe listă s-ar fi îmbolnăvit (nu
alte vize îl stopaseră).
Stoperii și-or fi câștigând
în fotbal, înainte de mari ratări, un renume pe care-l continuă
destui în fiecare filieră, bine suptă, prostește maimuțărită,
formal, nepatriotic. Penuria de personalități? Poate meschinăria
unei interșcoli subtil primejdioase. Suspiciunea exalată li se
potrivește în sine. Ritmul morții funcționale contagiază prin
violențe orice, tot mai măruntă atmosferă posibilă. Topirea în
neant mai aruncă mătură de sfori putrezite în grăsimi complexate
cu abjecție. Ideile îndurerează.
O înmormântare s-ar produce cu
tardive condoleanțe discutate în ședință. Puterea distilată
funcționărește îneacă vocea unui cântec. Valoarea devine o
sperietoare, gâtuirea țesuturilor sensibile – o datorie,
afiramția – un denunț ființial. De unde tradiția canibalică,
amintirea lupească, mârlănia profund nesănătoasă? Contaminarea,
la infinit, cu obiceiuri neînțelese – să nu mai spunem toate
numele de prostii...
Fie cadrism și fie să știm și
noi, dar poate unii devin vegetarieni, ori își lasă barbă, ori,
ori. O, avem cunoștință de vânzători de alcool la negru, dar
negrul vânzător de slogane, acuzator fără barieră, violent în
glia nonviolenței. Puneți-vă în funcție de păcate, bănuite,
vaporizate: precis că X își trăiește viața, de ce, cum o fi,
are gânduri, nu cunoaștem, nu nimic, să nu riscăm.
Marile orașe din clime
neextreme, la ce? Ne mutăm, la Calcutta, Bombay, Poona. De ce Poona,
ce orașe înfrățite? Ce bibliotecă? Să nu citești biblia. Nu e
departe Caiafa. Ai limbaj alogic. Sisif suind pietroi de aur pe munte
de gunoi. Viitorule, îți doresc să cazi în meditație și păcat
decât să pui cismele diplomatice la muzeul cronologiilor. Mulți
trăgeau de sfori să coboare, nu să joace închipuitele păpuși.
Mai bine niște picioare de lemn privite cu ochi injectați ca aceste
însemnări. Avem a mulțumi atâtor cadriști sanguinari.
2 august 1978, Delhi, amiază
Șeful meu e Yeti. Până la el
te mâncăm. O veste nu prea bună, într-o lună ți se scoate casa
la licitație în București. Că se duc fetele. Orice mișcare a mea
aici va fi plătită în lei, orice conversație a lui Nansi acolo va
rupe, prin cei de aici. Reardere. Lectorat, ba culise. Preelaborare.
Cine e lectorul, cine portarul? Măgăria forului trimițător, vorba
lui Voltaire, l-a iscat și l-a lăsat. Statut de reprimat, turnat,
șantajat.
Capitolul universitar al
relațiilor devine singurul teren de confruntări inegale,
presupunând indianizarea într-o castă subalternă a celui trimis.
Dubizarea inițiativelor. Scrimă cu sâmburele. Reflecții singure.
E singura soluție? - Am vorbit
între noi 15 ore. Celibatul se poartă aici, sistem rusesc. După 35
de ani... (Montherlant). - Bătrâne... - Rămân, pentru țară. -
Câți studenți vin? - În 7 august. - Ba au început, Orlov mi-a
spus – Eu vin de acolo. Se plătesc taxele. Sunt cursuri
neacoperite.
Acel acasă ne este scos la
licitație. N-avem decât să se întoarcă Nansi și fata, să-și
reia serviciul, să ceară împrumuturi și ajutoare, să încerce,
la fața locului, salvarea. Situația se știa dinainte la minister.
Printr-o telegramă oficială se cere amânarea licitației. Din
manie literară, scriu martirajul cu fraze înzorzonate. Voi fi un
indianist care a suferit ître zeii și credincioșii cei mai mistici
întru mizerie.
Nu știu dacă la Institut, în
Bengalore, vi s-a pomenit înainte numele. Conferențiaseră ... și
Rajagopalachari, or Arnold Toynbee – nu încă dv. În dec. 1978,
știți, se va ține aici Xth Congress of Anthropological and
Ethnological Sciences. Oare veți fi prezent? O colecție de proză
în englezește a dv. ar putea fi tradusă în hindi destul de
repede.
Poliția ar rula țara? Banii și
drepturile, da. Țara își dă la toți evanghelia s-o sărute ori
s-o înjunghie. Candidat la reînnebunirea avatară a cui? Răspuns
Mântulesei. Noica vorbea de bursele Eliade. Auzul ni s-a umplut de
iele.
Ai plâns în Stolniceni când
Petrică, alb, mi-a spus că a sunat Bucureștiul să mă duc în
India. Aici ne-a venit veste că ni se scoate casa la licitație.
Rodica și Nana vor veni în București, să împrumute și să
salveze casa, plătind ratele din urmă.
5 august 78
Mă întorc de vizavi.. Clasa de
seară în română, anunțată orientarea câte unei studente spre
română (nu bulgară), ezitarea lui Nansi de a se mai întoarce, -
regretul, cărțile – concepte critice, era Pound (critica
americană e atomică), Primer Dnielou, M.Phil-ul – toate la rând.
Să cred totuși că româna a devenit populară?
RK făcea curat. Îi spusese lui
Nansi că un lector cu nevasta și doi copii a sosit azi la Guest
House din România – și noi? Nu, trebuie să fie sârbi, ei sunt
așteptați, dar cine știe? Ăla se și tăvălise pe jos, că i-ar
fi spus copilul „I am from Romania”. Nansi mă trimite să văd,
eu nu vreau, dar nu știu de ce îmi pare bine.
Kafka. Procesul. Am pornit. Omul
perfect, la poarta GH-ului: da, a sosit din România cineva , unde,
în camerele noi, recepționerul confirmă și el, urcăm la etaj
batem, nimeni, ba parcă, omul casei bușește cu putere, apare o
femeie blondă cu copilul în brațe. Nu arăta, slavă domnului, a
româncă: Sunteți din Jugoslavia? Nu. Din România? Suntem din
Rusia.
Tocmai își face apariția și
Vladimir. Ne scuzăm ușurați, apoi îi vedem spre seară. Suntem la
polonezi, le-am întors vizita, am rămas la dinner. Întorși de
acasă, ungurilor li s-a părut foarte rece în țara lor, în
România e mai cald. Totdeuna, zic. Și ei, foarte reci.
La recepția x, ospătarul a
vărsat mâncarea pe consilierul Orlov. Dacă s-ar fi întâmplat
asta în ambasada americană ar fi ieșit tămbălău, dar între
prieteni se întâmplă – îl vom destitui pe ospătar. Nu, zice
soția gazdei, e așa de priceput. Prietenul M. a luat bătaie de la
un sikh. Zadarnic a protestat – sunt străin, sunt polonez. Noroc
că ăla era vegetarian.
Ne întoarcem pe întuneric.
Oare au venit alți români?
6 - 12 August 78
zvastik în padma fumează
sinucigaș unul dumnezeu
în barba de umbră tutun Virginia
tufă de nicotină continent
anul trecut predam studentei vina
anul ăsta alta șarla
la ce nu ne-am întoarce-n viață
slavo-candidați în majuscule
accidentările doritorilor de
română inacces la propriul nume
mai știm o piesă de la Roma dar
papa astăzi a murit
n-am făcut dragoste nicio zi de
ce mă întrebați ultima dorință
plouă cu fosfor aprins curcubeu
de arsuri viață de ins Ind amoruri
persecutorii nu-i iubesc alfabetar
între guzgani de oficină
tăiată granița gât nas urechi
ochii mi-i rezerv corbilor de fum
haită hăitară masacru
antifaustianism antimefistofelism
ștreang personificat fără
legătură cu spânzuratul din Cythera
L-am respins întru autonomie pe
profesorul de yoga. Avusese fantezia să nu urmărească programul
nostru obișnuit, ci să corecteze pozițiile noilor venite,
părăsindu-ne oarecum, ceea ce încă nu ne convenea. Am încercat
pe cont propriu. Gândul independenței ne păștea.
Nansi, când m-am întors de la
propria clasă, ticluia la lista de prieteni, de daruri simbolice –
ne par atât de mulți, iar când îi petrecem în minte, chiar
pentru obligații fraterne, am vrea să fie cu mult mai mulți, nu
doar spre sută. Psihologia darurilor către prieteni nu poate atinge
sentimentul predictat. Formalizarea în orice condiții – ale
noastre contrazicătoare – adâncește deznădejdea singurătății
până la moarte – nu se va fi împreună, ci pe despărțite, ca
și acum în timpul vieții reduse la liste.
Vom continua să mergem la
Gandhi Bhavan. Revolta ne va însoți din surdina darurilor. Bogății
de fum tumul. Fum la mijlocul vieții. De odinioară. Dodia fumului,
dodia of smoke. Ușor de rezolvat din neant materia, dar ea însăși
ne-a propulsat sadic antropomorfizată. Chinul sufocării, al golului
de aer, al gândului pușcăriaș – cum gârbovi luptători de
maidan și-ar pune hăitașii, ori aceștia singuri s-ar apuca să
mănânce lupi la mijlocul vieții, indigerabili, grafomani, limbi
române? Cum nu? Timpul? o bestie mai mult. Dacă nu este batjocorit
Eminescu postum, atunci eu nu sunt în viață.
Dacă nu sunt o victimă stopată
– cineva are să-mi mulțumească în numele multora pentru
recunoașterea prin înghițire a tuturor ascuțișurilor de donți
și foarfeci, pentru autoinhibiția mioritică în fața ciobănimii
rătăcitoare. Din oile mele însă, cea vorbitoare a fost mereu
sacrificată, de n-am mai avut cui face auzită orația morții. Îmi
duc subiectele ca pe cruce până la țiganul ce se dă rușinat
drept nepotul lui Brâncuși, făcându-și-l tată bun de spânzurat,
stimate domnule ambasador.
La ce nu ne-am număra
multiplicați în situația limită a sinelui spălat în leșii ce
sparg canalele vechilor moșteniri sufletești. Hai să nu ne urâm
adversarii, vor înnebuni și ne vor ucide în glumă. Cum sunt
morții prieteni? Cum se ucid între ei? De ce mi-a fost umilă mama?
O idee românească este o țintă
de tir. Se aud loviturile, se fură, ținta cade. Poligonul vecin,
liniștit – ținta căzută crește din nou idee, străină. Fusese
o libertate, acum contrariul. Nansi primise bursă, dar frații
români punându-ne apartamentul în vânzare, cu legea, o pierde. Și
ce se alege de fericirea de a-ți asista copilul în euforii și
libertăți, contrapunând eșecurile datorate unor anti-copii?
Nansi își lasă capul pe masă.
N-o mai văd mâncând demult. Nu poate nici să plângă. Copilul
îmi aruncă ocheade năstrușnice. Plouă de-o noapte și-o
dimineață. Am căzut într-o groapă mascată de valuri. Buddhismul
schimbărilor paroxistice ale vieții. Halucinație mistică
improvizată mioritic. Păstorul îl schimb pe Budha, dar nu mă
mântui. Fumez mecanic. Leu în cușcă, om în junglă. Preotese ale
milei, cu eșecuri în amor, se dedică unei religii, apoi alteia, ca
mai înainte bărbaților. Aud taifasul morților batjocoriți de
băștinașii rămași în restaurantele de deasupra.
Să nu murim, jainiști, locuim
planete de cuțite. Lordul dezgropat de rădăcini expansioniste.
Micuțule Dylan, nebunule Ezra, bătrâne Vasile, ieri v-am predat
inamicului malaric. Jumătate cușcă de aur, jumătate țeastă de
rinocer. Mironosițe autoflagelându-se lângă linga.
ți-am spus rezistă nu mai
rezist fulgerătoristă svastik sanskritist
jos de valul Dumnezeu lavă în
ființă pe muntele Penteleu Ilie amenință
derbedeu am dat de greu și îl
rod pe dumnezeu rog rod rog rod rog
pe nebunul întrebat îl răspunde
Ararat de se pune pe arat împărat
am în cap un scaun și pe el un
faun și el ori eu scheaun
șchiop de trei și-un giol nu moi
mototol cu dinți de nămol
Transformați în străini,
suntem datori să facem pe dracu pentru românii din noi, singurii ce
mai există pe lume. Gândul lui Dumnezeu te primește la ceasul
judecății de trădări. Ne lipsește o frunză, tu să fii Eva, eu
copacul, tu șarpele, eu mărul lui Adam. Aseară ne gândeam totuși
că altă familie a fost trimisă în groapa comună, lângă noi.
Probabil alt lector predă deja. Noilor mei studenți eu le vorbesc
altă limbă, ori ei vor fi fiind strigoi.
dușmanul ungur prietenul polonez
îmi spun ce să-i faci dictatură
din vorbele lor procreez
în suflet puțină coptură
româul îl întreabă pe rus
c-o fi c-o păți chinezește
ureche nu-s limbă nu-s
și Dumnezeu nu ferește
La clasă, mai mult fete, am
început emanciparea.
cât de lipsit de vlagă faimosul
curs Cazacu
gramatica întreagă o ia fonetic
dracu
și totuși ce de drepturi pe
limba fără piele
ce șnițele din piepturi și
creieri bube rele
mai bine-mi deschid gura și
fie-mi de țărână
să nu se iște ura în cartea de
română
Cum e România inconștientă de
slujitorii ei adevărați. Trăncănim trei ore între noi, Nansi
ștrincănește demoralizată. Dacă ieșim din psihoza codoșească
a oficiilor rămânem cu smoke in the middle of life, idei din idei.
nu muncești și barba crește
zice Geza fatalist
ba te iau pe românește și îți
fac un acatist
mi-a sosit sosia aflu să mă bage
în vreo oală
bat la ușă iese slavu din
împărăția yală
să fumăm boieri grofi pașă
fără sabie în vlah
în foiță de cămașă cu
tutunul lui Alah
batem câmpi armonios la arsul
lumânărilor
ba ne cântă și din tabla mucul
lumii nărilor
se deschide ușa intră un băiat
la noi în cușcă
bună vreme moale vintră numără
și ne împușcă
Albul, cu doi pioni pe linia
penultimă, ambii transformabili, raja în spate pe linie cu cel
negru (ut – vazir 3), hoti-ul negru, pe locul vazirului negru: mat
negrul în două mutări (trecerea ut-ului negru în spatele rajei
albe – indiferent de transformare, urmează mat) sau luarea ambilor
pioni de către raja negru și apoi victoria negrului cu hoti și
raja contra raja.
Interes crescut al clasei.
Cărțile legate în sfoară, neînregistrate, repuse în circulație.
Șah întrerupt. Atașatul CR: ia de mânâncă, mă; or fi știind
cei din Bercioi ce facem noi aici? Mușcă dintr-un ardei și și-l
scuipă imediat în palmă – unde să-l pun eu acum? Perorează
despre asociațiile de tineret indiene, toate împotriva colaborării
cu ambasadele.
Coordonată suprataxă trăim în
vreme de sintaxă, o să murim subordonați într-un pământ bogat
în frați cât legăturile regente se rup în dinții de talente.
Mai multe suflete disjung bătuta brâul Câmpulung.
La început de viață și de
moarte un pas mai mult la început eternitatea ne desparte de viitor
și de prezent și de trecut Visăm un munte la o parte în vârf cu
miezul încăput din anii dăruiți de soarte întâiului necunoscut.
Orb fum la mijlocul vieții bătut de cerul fumător cu tinerețile
și geții târziul peste poate zbor urmând otrăvile săgeții
umbrește arcul în popor
Lecția de yoga energie soorya
namaskar. Doi prieteni vor marca matematica. N-ar fi rău un car cu
boi. O fântână modernă cu față de televizor. Sfinții pot
transforma oamenii în tigri și tigrii în lei – în Himalaia, dar
n-o fac. Nici Șiva deschizând al treilea ochi. Gharbasan – Guru
Nanak învie elefantul.
te aduc aminte
sufletului meu
munte și părinte
în eternul greu
uite-mă arvuna
capilui de mort
cu lumină luna
ancorată-n port
primăvara cade
peste un pătrar
mândră de nu bade
cine iubi-m-ar
dispărute studii
în gol fără ins
când să le repudii
munte m-ai cuprins
în Himalaia sfinții îi pot muta
din loc aceia le sunt munții trăi-i-ar cel de foc trăi-m-ar
creatorul trăi-te-ar fii acia trăi-ne-ar anii zorul și clipele
vecia
am luat-o razna sunt Napoleon
îmi șoptește-n secții pe lângă
disecții
cu idee fixă de cameleon
cel ce ne prenumără bisecții
stai te iau casapii e Napoleon
dă anunț urgent la Căciulata
facem o prinsoare pe un embrion
injectat în moartea pe de-a gata
fost-am împăratul șahul bubă
rea
cu mamă nebună cu brâul de lână
numai dinaintea și pe urma mea
să mă nască iarăși din țărână
fi-voi prin strigoii de odinioară
părăsitul cap de par și cioară
putrezita mână statuară
artă sub colivă tributară
NANSI NE DĂ SĂ MÂNCĂM
13-17. 8. 78 Delhi
Ne trezește. Ne-a adus umbrela.
El trebuie să fie. În alb. E guru-ul. Vom veni la yoga. Nu pot. Se
trezește și Nana. Nu mai mergem noi. Se duce mama. Plouă. Plouă.
Nansi se întoarce: nu plouă.
Mă visez întors în România,
într-o casă asemeni celei de aici, reparată. Rudele mă privesc,
îmi spun câte ceva. Nu puteam ajunge de ieri până azi, nu sunt cu
voi, trebuie să visez – niciun răspuns, răceală, Viorica,
Jenica, vă spun că nu m-am despărțit de Nana și Nansi – ea
tocmai plecase să facă yoga. Guru-ul învață violent românește.
O boare. Timar Pur, cu Nana.
Cumpărăm săpun, ciclete. Plouă. Înaintăm. Acasă toarnă și
fulgeră. Nansi ne dă să mâncăm. Curând cădem îmbibați de
muson.
Trebuie
să deschid cursurile. Studenții, risipiți printre etaje. O comisie
asistă. Câțiva s-au strâns în sală. Îmi spun în minte fraze
adânci, de efect. Am deschis cursul. Oare castelul din fundul mării
al milionarului va fi fiind la fel de umid? Ai mei vor recita –
începutul teatrului de limbă română al Universității din Delhi
– Peste
vârfuri,
La
steaua,
Facerea rigvedică în română, cor, român, apoi Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii de
Blaga, în engleză, Păunul
de
Barbu – română, hindi, Shatranj
de
Sorescu, hindi, Cartea
de
Anca, punjabi. Cântăreți de sitar și veena. Studenții se înscriu
la universitate, plătesc taxa, dar renunță, atingându-și scopul
de a obține permise de autobuz.
William Wordsworth dacuri
subcerești Mai supraviețuim Pe columna traiană o zi un mileniu
renaștem musonice ploi înotul în timp o cetate renaștem nor de
lăcuste Reumatism, tuberculoză. Cutremure, ucideri, rugăciuni
ciclon de acte tributare.
acel ocean fără adânc
în ceruri ondulând vapoare
și noi în floare pe oblânc
ființe ape plutitoare
cu oasele de scoici molâi
înlăcrimatei maici precesta
un fiu sub cruci de coporâi
monsun fiind în noi acesta
zac flăcări în jilave torții
slăvi respirate dimpotrivă
fă doamne mănăstire din toți
morții
s-o dărâmăm în somn de Șivă
Pot fi atacat în stradă. This
lecturer?
Programul Eminescu. Animație.
Statuia lui Vivekananda se
inaugurează astăzi
Speech cu Sangasen Singh (I think
that
Schopenhauer is German) –
șeful Deptt.
Buddhist Studies, despre
Eminescu.
Salutat de Panka. Warmly.
Afluență de vehicule pe Chhatra
Marg.
A răsărit soarele firbinte.
Ieri am privit două veverițe
copii.
Rullerul a observat că am scris
poezii contra unora. Lui?
„dară pe calea ce-ai deschis
n-oi merge niciodată”. Apoi
al doilea
ruller, la infinit, aceeași.
Cărticica de conversații va fi
în draci.
Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii.
Eu însumi în panjabi.
Muzică de veena la universitate.
Xenofobie cu ușile închise.
Să-i scriu lui Marin Preda, nu
lui
Râpeanu.
Nansi reprezintă România.
România o
retrage pe Nansi, India-bursa,
mâine-poi-
mâine. Ne vedem infamați de
famați
Zahăr, biscuiți, chibrituri.
Signal.
Mâncărimi în pizdă.
Coșmare muncitorești, sub
dictat.
Alternative înseninării și
abisuri.
Degradare metaforică, retorismul
umilului, scopitului,
cumintelui.
Mântuire prin muzică, isterie,
murire.
Nu te las, vreme de apoi, să mă
aștepți.
Evanghelia după mine ba eu după
evanghelie.
Gesturile plîngeroase vin de la
sine în afară, prăbușindu-mă din buric de studiu.
Lumea nu există, cu atât mai
ciudat mor în ea, cu viață, cu moarte, fără viață fără
moarte.
Continuitatea meditației
sfinților în frăția stâncilor abate sezoanele de la
sentimentalismul sacrificiului uman.
Ai avut curaj din prostie,
atingi cunoașterea înspăimântat, te vei dezice de tine prin Iuda.
Că n-are nimeni nevoie de Don
Quijote, care nici de morile de vânt, de rasa lui parapapală, de
silueta în moda calului sculptat caricatural?
Își fracturase un picior în
drum spre întâlnirile zilnice, după ani i s-a părut altfel
trecutul, prezentul pervers și l-a desființat, ispășind pedeapsa
pentru crimă în singurătate dorită.
Nu ți-e rău numai ție, l-ai
trecut, mai e cineva bolnav – vreau să mor pentru toți, buni și
răi – cei răi întâi.
(Încă un coșmar de fum:)
trezire sub lucruri umflate – de ploaie, de bumbac, de carbonizare?
- dezgroparea dintre mobile pneumatice, moluște, vâslirea pe loc
printre ele, o vizită imposibil de primit, somnolentă, guru-ul
perpetuu, insinuat deodată instructând o îmbrățișare după
toate regulile spirituale a ta, de-i spun pe românește „ieși
afară”, nu înțelege, dar dă comenzile în această limbă, va
să zică se face că nu înțelege, ieși afară, îl împing
amabil, în timp ce glisăm molusc, pare să o pornească dar nu fără
femeie și fără mine.
Zgomotul. Somnul mă îneacă
furie. Pământul de ploaie se înmulțește. Press-cooker-ul termină
de fâsâit și șuireat când detună un trăznet care stinsese
lumina și trezise sirenele pompierești, singurele paratrăznete din
vastitate – lumea are șanse să scadă – să ne iubim de moarte
– șișir asana ne purifică și de sexualitate, de toate bolile,
de viață.
Cântecele pentru Uday Shankar
ating fundul auzului. Trikuti ne preface în hopa-Mitică. Nansi ar
fi mâncat, dar n-are cum găsi, de ploaie, pește. Nu mai există
însă pește de prins, am rămas doar cu prinsul, dar nu de pește,
ori cu peștele prins și nemaiexistând, prinsul unui pește care nu
mai poate să existe de prea mult prins, peștele simbolic, interior,
ochios, inalterabil, fezandant, atomizant.
Nu fuma la pește. Stai în cap,
fii academic în umilință și petrecere de mizerie în strivirea de
toate corolele, fără Blaga. O gândire românească poetică, blând
petrecătoare a vămilor obscure, prin cântec de ani și întâmplări
ca un eros mereu condamnat râsului și sfârșitului, reamintirii și
plânsului. O persoană terminată, cu faimă a altora peste ardoarea
eternului său suflet niciodată lăsat la vedere, baladit o clipă
în umbra munților cu o eclipsă, un avatar cât că Eminescu nu mai
este.
Audiția universului înăuntru,
picat pe dungi, bucle, hăuri de liniște contorsionând ființa
deschisă, șivaită, menindu-și plexurile infinitului, peste
ridicol, moarte, anacronism. A nu mai vrea să ieși din monotonie,
din coajă, din groază – a-ți fi frică de armonie, a surâde
aparatului de fotografiat mucegăit de umezeala cosmică, a vedea în
soare un dușman adorat, evident foarte puternic. Nervi o dată, la
revedere, isteria și coșmarul, așteptarea dărâmată, libertate,
Rajasthan gătit în deșert preschimbător printre colibele
harijane. Păun malayalam întunecat aruncând ocheade și cozi în
timp ce este ucis în carte, la început a fost păunul.
să ne împingem sufletele doamnă
pe apă în fum atât de înecăcios obscurizându-ne
ecou de trei ființe pe drum și
le prinde o ploaie de la început de la început am fost o dată trei
ființe pe drum și ne-a prins o ploaie
jai Hind sfânta noastră Maria
surya namaskar muzică veche vii cântăreți condor imperiu
becisnică euforie lămâi dulci mere pere șalul puștoaica iraniană
atinsă pe mână beta de guru-ul confuz în coșmare fum la mijlocul
vieții poate de jertfă primită nu ne ucidem nici singuri străini
încă ne recunoaștem ai noștri am 34 de ani lumina soarelui
purifică ființa în scufundare
Predau
româna în draci. Redus numărul de țigări din lipsă de bani.
Negresele au apărut în sariuri la Gandhi Bhavan. Și iraniencele.
Disputa grupurilor. Scrisoarea
I este
tradusă în punjabi, malayalam și telugu. Au sosit „ambasadorii”,
anunță Nana – CR și nea I. Ceva reviste și tachinări, de ce nu
mă duc pe acolo. Îi ofer pliante, îmi spune să i le duc țaței
Leana – adaugă, de la noi din sat, a, pentru mine doamna Leana,
măcar schimb numele-n Maria. Invitații la expoziția de pictură
românească – o deschide P.C. Chunder – și la recepția din
Imperial Hotel. Vrea să-l vedem acasă, nu plătesc scuter. Șefii
mari sunt în concediu, mai așteptăm după bilete. Nansi face greva
studiilor.
Se
va tăia strofa din „Diana”,
ca și
„Păunul”.
Își ridică schizofrenia la rang de reprezentativă, nu au alt rost
decât să împiedice absolut orice cuvânt autentic în cultura
românească. E greu de spus ce-i trage la fund iremediabil, o
societate de o inerție dusă la sublim? „Muncim de dimineața până
seara, facem și munca portarului”, îi spun că aia nu e muncă și
„să faci bine să ajungi cel mai mare diplomat”.
Nansi
are intuiția că mi se vor face insinuări și pentru First
Romanian,
chiar îmi sugerează să nu mă mai omor pentru carte. Măcar Geza
mă acuză că eu sunt cel ce zice că e bine, totul, la noi, că aș
fi naționalist, mă iscodește dacă mi-aș permite să să fiu
împotriva lui, mărturisind că el m-a lucrat pentru că nu îl
rugasem înainte să mă susțină – se pronunță că-l neglijam.
Spune bazaconii despre toată lumea, polonezul cumpără înnebunit,
terorizat, predecesorul său s-a făcut vinovat de tantra, plus că a
mai și crescut în casă de orfani.
Examenele
la care sunt supuși suplimentar față de mine, mă denotă indirect
cumva deasupra, într-o sferă proprie.
Uneori am impresia că anumiți, înainte de a da cu piatra, aruncă
o scuză. Lupta mea e totuși morală. Virulența, dacă bate în
retorism de poezie, în melos. N-am idee specială despre divinitate,
dar aceasta, se poate crede, îmi ține uneori partea, cât să nu
mor de rușinea injectată pe toate filierele în jurul existenței
noastre.
Așa că trogloditismul cinic,
în haită, de cocote fără ștampilă în condicuțe, căzute pe
chestia asta în abstinență de nevoie, refulată în mâncătorie
și copită, n-are decât să-mi pară providențial. A fi împiedicat
să trăiști, mai treacă-meargă, ajunge în firea degenerărilor,
ceva mai rău, fără nume, ofensator până în rărunchii istoriei,
asta dezarmează. Nu e de lăsat pe mâine nici răzbunarea, ce ni se
dorește, s-ar spune holera în fiece oră, spre a fi poate lăsați
să putrezim nearși, neraportați, neșterși din gelatina de hârtie
a ordinii.
unde sunt ideile Platoane bătrânii
îngenunche purtând un lanț de munți să numere vămile cerului în
ochii răzbiți spre opacul viitor corbi lănceri călări ideea
renașterii de apoi
orice ins de treabă târâit pe
coadă pădurarul câine latră-n loc să roadă haita tantră oase
codrul rezonează fosforul din scorburi amuțește loază întru
scârba vocii munți în pantomimă dinții fac strămoșii foamea îi
animă
citești iubite criminal pe
Makbeth te trec în scripte Shakespeare sinucis turban ori scalp ori
creier fără poză rămână arheologie la găini pădurile de târfe
să înghețe cu focuri printre craci neaprobate prinzi suflet zgârci
ejaculare în vârful șișului ocoloșiș
lăsat sânge de umid cer cuțit
trup de carbid sfârâit în infinit la un timp bătut cu nit
liniștit pe aur mort în coclaur de resort
țigări moștenitoare zeițelor
în floare tufișelor de zare în buze rășchitoare pe vreme
aripioare pedepse glandulare un hoit țânțar o boare
semnificăm păcatul al
cincisprezecelea în creier nemâncatul de-a înghițit peltea din
Giurgiu Ferentară combină sub talmud slab sexul a fanfară ce nu o
mai aud
depresiune de baboi în apa
veacului strigoi mai inventează un raport semnat Nichita Rapaport
istorici rânduie în prox și mântuie-mă pe sub vox că m-ai fi
lustruit de viu sub fulgul altuia să fiu te-ai fi ținut la perioade
să nu se vadă cine cade cine fumează cine fu cu barbă continent
Korfu
nu putem risca să atenteze la
întunericul nostru local frânghia naftalina pregătite să-le
corecteze înainte de a tăcea cu ultima dorință pentru noi
scrisori de grațiere în iarba
fiarelor de-o viață ne e râvnă a rupe inutil cu ochii-n apa
fiartă agâncul vălurind eufomânt
18.8. 78 Delhi
Mergea cu benzile pentru surori,
a călcat greșit. A ajuns acasă, nu-i credeam. Mi-a luat o partidă
de șah. I-am luat-o și eu pe cea mai frumoasă a noastră de până
acum, cu tură, doi cai contra tură, pion transformat. Apoi a plâns
două ore strigând „mamă, mamă”, de durere. Univ. Health
Center, închis. Hortystul sionist mă ironizează și mă îmbie cu
bani, ar merge cu bicicleta să vadă o femeie suferind.
Ajungem la Spitalul Sf. Ștefan.
Lume amabilă. Doctorul foarte tânăr, din Orissa, îmi spune despre
Jaganath Puri, eu de Alecu Ghica. Radiograma trebuie citită mâine
de un al treilea senior doctor. Târziu, Nansi își amintește că a
mai avut amândouă picioarele în ghips când era copil. Pare veche,
îmi spune astăzi dr. Joseph despre fisură. E o entorsă, va purta
două săptămâni plaster.
Curând, el se angajase într-o
operație. Culoare pline de pacienți, însoțitori, surori subțiri
și cumsecade ori importante. Ghipsul pus. Înapoi acasă. Mâncare
chino-italo-tibetană, numai cu macaroane și ouă. Fierb apa,
laptele dă-n foc. Vremea se schimbă. Nu ne interesează din nou
nimic. Nici yoga, nici M.Phil, nici D. Litt., nici porcăria
diplomato-antidemocratică și antiumană, nici localnicii cu viața,
clevetitorii ori poeții lor.
Mi-e somn. Nu pot trăda.
Țânțarii iau furnica uriașă drept Gulliver. Ratarea se bazează,
în ce are sublim, pe sensibilitate, iar în uzanța ei de grup pe
agresivitatea nulității, neantul activ proferat de Șora, prima
categorie opunându-se tuturor celorlalte. Nu e o criză a
individului cât o supremație a vidului. A fi o personalitate
înseamnă trăirea în moarte impusă. Și câte precepte buddhiste
inoperante.
Nu știm, adevărat, absolut
nimic ce ne așteaptă. Ne obsedează pierderile netipice. Suntem
doar pe drumul nostru. Picherii înarmați ne scot din sărite și
atât. O umilință cerebrală, creștină. Comerțuri cu
neîntrerupte accidente mici, plus ritual – mi-ești surată pân
la moarte? - sunt moartă pân la moarte. Nu vom mai avea deodată de
arătat decât spre noi înșine.
Coincidențele îmbogățesc
subsolul universului. Moartea ne va fi coincidentă. Horoscoapele nu
sunt fără șanse. Intrăm în coșmare mai tasate. Strângem dinții
prostește rușinați. Corpurile ne devin expresii disidente.
Disperările de împrumut consolează. Ofensatorii inspiră milă –
parcă totuși putem să băgăm, la rându-ne, pe toată lumea în
pizda mă-sii.
Ce cârpaci e un ortoped și
acoperă un mit. De ce n-am acoperi și noi cârpele în care suntem
încercați? Scutecarii n-au stofă. Step de idei accidentat și el.
Dezbinul materialist ordinat ne intimidează... Sunt timidă, începe
să recunoască și Nana, singurul nostru stăpân și bucurie.
Socotească internaționalii, în
rețeaua de scabroase superstiții, bife de păcate imposibile, ba
vom colabora baudelairean dându-le descrierea excitantă a ceea ce
ei necunoscând pun în coada unor cuminți, onești și mistici
prăpădiți cu artă în nas, fără batistă în buzunarele rupte,
cusute, rupte. Vor fi destui să ne amintească atribuindu-ni-le
propriile lor pehlivănii, refulări, proletcultisme.
Ce puteam face decât să-i cred
pe alții mai intelectuali gândindu-i pe-ai noștri mai trădători.
Le spui ce e cu tine și ți-o taie că au auzit ei de la prieteni ca
Orlov așa și așa, îi lași să moară proști, țipi că te dai
la fund de zile mari pe care le maimuțăresc abject. Acest sistem de
impotență a lăsat satele goale și s-a făcut oficiu diplomatic.
Că-i ofensează Eminescu,
Brâncuși, Blaga, ce tradiție reîncarnează, ce perpetuitate în
dedublarea unei societăți pe capul unui popor cântat în trompete
neînregistrate? O blândețe de ironie generalizată, o încrucișare
turmentată de mâini în fața lărgirii și trecerii timpului, un
turism prin viață, istorie și antifapte, o vânjoasă –
cotropitoare din rădăcină – tristețe, înnobilată de disperare
mioritică.
salut străbune guturai
și cancer trecător din nas
în întreitul Om de rai
dintre sprâncene fără glas
ce gând în lume îmi răsai
când de vedere m-am mai ras
și m-am întins lângă un pai
neintrodus în ananas
ori te strănut fără de voi
cu mine veșnic doborât
de preacinstitele nevoi
și râmătoare întrucât
poienile cu flori de-apoi
îmi gâdilau porcescul gât
să-i scriu lui Noica ba lui Șora
lui Eliade-n diaspora cum India îmi lasă chica din scrumul lui
Alecu Ghica ei mi-ar răspunde anevoie cu picătură de la Noe tot
infiltrată în odae în așteptare de DaNae bătrânii mei centauri
vira e Învierea nu Hegira
Fecioară Ave Maria că a ta e
împărăția rupe-ne trupurile-n hău ferște doamne de mai rău ne
sună ceasul de apoi doamne ferește după noi ferește că te
nimerește copita despicată creștinește măcar călătoream în
van prin bolnița Sfântu Ștefan
furat de ironie mărturisesc din
viață un trecut viitorului voința suicidului fumat niciun
testament doar o speranță mereu departe în afară de a nu fi trăit
în mine de a nu fi murit în lumine acum mă poate prinde vârtejul
sfârșitului dat nume spitalului amorului meu repudiez dodiile numai
pentru mine din sănătatea-mi proscrisă urând de sub o țintă
desfid urmașii de hăitași nimfoanele și politicienii ce mă vor
cita citologic cytosar doar am fost cu muții veșnic retrăindu-mi-i
odâr potăilor în codru amuțite surâsul tot lor suflete curate de
țapi și iezi supraviețuitori
G.B în mare fierbere
invidioasă. Un practician de succes e barat cu volubilitate. El se
numără printre temeiurile dacă nu baza impunerii și recunoașterii
sale. Proza interferărilor de fiecare zi în clasa lui e
ultraevidentă și plină de năduf. O s-o țin minte nu în jurnal.
Nu arhivarii, dar brahmanii mă
vor ajuta în căutătoria lui Alecu Ghica. După unele aparențe, îl
reîncarnez (El încă nu există, ori eu).
Un indian care învață cu
obstinație românește, via yoga, aduce revelația universalismului
anticomparatist, oricât similitudinile sanscrito-române l-ar
stimula. Româna inspiră o forță spirituală și vibratorie
nedisimulată de gramatici și fonetici, inaccesibilă
diplomatismului alingv și acefal, greu de înțeles de colocutori,
colocatari și contemporani.
Rămâne ca o întâlnire de
grație a unei vocații pierdute în retrezirea sentimentului
maternei afirmații. Eu cred în română odată cu acei atât de
depărtați sensibili pe care-i întâlnesc în ea. Contaminați de
luptă neutronică, obstaculare și vegetativitate, îi las pe
zoodidacți să comande slogane depășite și de a doua arătură.
FEREȘTE-TE DE CONSĂTENI
19. 8. 78 Delhi
his impotency pleacă la Atena
să-nvârtă cu un deget banda
doar cerșetorilor le-or duce
trena
Aron Cotruș Swami Vivekananda
cu spatele la Dunăre în ochi cu
Sena
bun orientul rău e popa Tanda
se culcă pe nevoile din jena
și paza eunucilor alanda
vărsați o roabă lângă ouă
pierdute-n bălării de la ruine
urnindu-și roata fără rouă
cu pântecul golit de-ambouă
ci faceți-mi același bine
din Ruginoasa la Rovine
Pictură românească
contemporană – șase zile – lumea nu e gata. Nu depinde de ai
noștri, se scuză, după un transport poate de luni, proporția
ideilor ce putrezesc într-o oră de climat măsoară timpuri și mai
lungi. Ferește-te de consăteni. Satul lui Dumnezeu și încă să
te păzească. Îi spun, asemenea fete, zice omul lui – nu sunt
pentru tineri, pentru casa lor refondată – cum, că ăla e mare,
că nu-i mai interesează, să-i spun, dar de ce discut lucruri
de-astea?
Prostie și perversiune,
dezlegați-vă la cap , nare-ți, tăiați o mască veselă și
duceți-vă și-n pizda mamelor voastre – am observat că vă scapă
alfabetul, la mijloc aruncând mucii, tinichelele, șantajul contra
partidului, ce silă vă e de nimicnica de comenduire, deși numai
robirea de ea vă dă nume – a, un semn de caporal, soldat, o dată,
cum e cu, ce ți-a zis – măgar, zic – l-am chemat,
reciprocitate, limbă – ea cântă școlarizare pe vânzare –
să-l mai preseze și, să mă prezinte lui, să auzim, tot ce am
notat eu întru vulgară anti-latină, voi dezice spoiala historistă,
coconaș, măcar și seminudul – cap coapse – tot cu nepoata-n
gură – eu cu fie-mea în brațe – mă proptiți? - I am
Baudelaire, Eminescu – Tagore (România nu mă recunoaște – a
mea e foarte respectată acolo – talentată.)
Plecăm. Ce hoți. Oți.
Impotenți puși să interzică coitul cinstit. Mari. Hiperfulați.
Iar tinichea de la lichea. Se cred măruntaie de măgăoaie. Grohăie
paie. Arată cu piroaie. Navigă zoaie. Zbiară aghioaie. Grămadă
claie. Năclaie baie. Bălaie bucălaie cocoloșoaie.
Cunoștință cu P. C. Chunder.
Protocolar, bengalez. Nu știu ce i-au spus numele Baudelaire,
Eminescu, nici Tagore. Poate nu le-a auzit când i le-am înșirat
(după al meu).
Pictură românească de depozit
nefurat, dintre ziduri de oficii fără ochi – vorba lui CR – ia
uite ce facem noi – adică oficianții nimicului pe roți. Oare
pictorii știu ce li se trimite, oare ar da în judecată pentru
prostituție pe nefalsificatori? Acel intimism coloristic subnaiv ce
face farmecul rutinei colecționare discrepează în universul direct
mitologic îngropând în flori corpul mort, înainte de a-i da foc,
al Indiei. O dulceață de peste mări sărate și sânge clocotitor,
o poză de pleiadă împărțită în resturi să fie.
Să fii expus în străinătate...
Să te nu te vadă nimeni din afară. Să faci râsul contemporan. Și
totuși, cât am căutat o nuanță din cum îi știam pe pictori în
eternul Dalles, pe creatorii proaspeți de pe Nuferi, chiar pe
bănoșii pangratiști, plus exceptați, nordici prin naștere. O
mare datorie pentru frumos. Dar n-am avut plăcere.
20.8. 78, Delhi
Budhananda,
Gita,
vers 39, Karma-Yoga Moksha. Lume în schimbare, nu în progres, cine
nu gândește așa, n-are de ce citi Gita. Prezentări, somnolență.
Șah. Ram Prasad, când să ne facă mâncare, se retrage la Guest
House: văzuse un ficat de vacă – așa credea – și se speriase
religios -, nu l-a atins, a mers de-a cumpărat vegetale.
Sunt coorganizator al clasei lui
OP? Bat pe matrițe mantre, înainte de conversații românești,
conduse numai de mine.
I am a Romanian writer.
Currently I teach Romanian for the first time at Delhi University,
preparing, too, one D.Litt. - Sanskrit Romanian Poetics, Nirvana a.o,
also a a reflective book on Indian thought and beauty.
Emoția
și somnul s-au întâlnit violent la audierea acelui bariton
hipercoerent devotat Gitei, într-o engleză pedantă și o sanscrită
devinatorie. Nu ține de ținută doar, poate nici de credință
atât, e o trăire a timpului fără sfârșit exceptat printr-o
cântare succint eternă. Noi înșine (prin Gita
devenim mai noi înșine, ne găsim în real, deosebind irealul)
girăm spre paciență cu toate pantovorbele în dodii strigate în
amintiri de diavol cu partea lui de tinerețe a ispășire.
Nansi și-a retezat din ghips
(avem ghipsuri, avem lipsuri), eu n-am mai scris antisonete,
dezotrăvindu-mă. Odată liniștea – puterea spiritului va arăta
blândețe, banalitate, umilință, rezistență – n-o să ajung,
singurătatea mi-am distrus-o. Exultările impermanenței, hazul
nenorocirii, inadaptarea la minciună și-aș tot enumera – dar un
gând de atâta repetare – pentru ce – a unei sincerități
frustrate, departe de țăran, în zare de țară, soare răsare, în
sfânt oranj – privește amurgul în ochi, meditează la, la, la.
departe lespezi de Ovid cu nasul
vânăt în șosea frunze de toamnă analcid pe sufletul fără
perdea ce mai apăs trup în hârzob macaragiii să-i îmbăt m-o
face umbra morții zob oriunde-n lume mă arăt de nu în viața mea
să mor aleg baladă pe cutare adus de soartă binișor a sabie pe
mădulare
laud eu eu nu laud plâng nu eu eu
nu plâng am o viață în sânge bătrân o moarte de purpură
averea-și gramatical subsanscrit reîncarnat heautontimorumen fac uz
de nimicnicie diavol pocăință sintaxă în afara mea fost izvor o
dată am văzut o femeie
tradu pneuma din sufletul
universal al neasemănatei din zbor cu ea ciugulind planeta încotro
întâmplat original de iarbă licurici și ciocuri sub tunetul de 40
de minute
îmi poartă capul pe tipsie barbă
din degete narcisă neagră părul și Samson și filistenii toarnă
temple-n lanțuri de milenii de-am îmbătrânit în libertate este
dimineață ziuă noapte stropi silabe cinematografiate
salve ființă aeriană de-un
pământ cu oul altar culcă pe pat de liană clătinat de musonul de
dar împreunați ne emană noaptea de cântece sitar apropie-mi-te
nirvană depărtează-te de hari-har
cu unul în nimic petrecăreț
amic mâini pe corzi schingiuie lorzi bucurându-ne răm-rămu-ne a o
a om fârși – ne-om vorbă a fi raag în Delhi indienești de
București
W 21. 8. 78 Delhi
Nevizitat preș. Sahitya Academi
azi-mâine. Mantre și scrisoare șapirografiată în K.N. Confirmare
de la Congresul Antr. Eminescu devenind Eminescu – de plătit 200
de rupii. Clasă, isterizare lingvistică a studenților. Tot ce
întreprind este al poporului. Hindi-Romanian made easy.
Proces
MEI. Litigiu de muncă – despăgubiri, scuze scrise, recunoașterea
muncii inclusiv în funcție de condiții, nescoaterea din circuitul
legal „corespunzător”
pregătirii, vechimii, contribuțiilor. Martori ce nu se vor prezenta
– diplomați, miniștri. Amatori – avocați serioși ori tineri,
poate Flacăra, poate ziariști străini. Consecințe: pierderea
procesului, a unor false drepturi și iluzii, luarea-aminte și
trimiterea unui seco-lector, burdușit de prostie și promisiuni.
O oră așteptând 101. Un loc,
mă împinge o baldâră, cedez. Jantar Mantar, cărămidă a
universului. Cozi, orbi la autobuz. Imperial Hotel. Ball Room.
Românce la bal, soți la costum negru. Mi se zice „domnul autor”,
te-am văzut în revistă, ba „te-am făcut autor”, sunt demult,
i-am răspuns însărcinatului.
Speakerul – după trei culori
și ritmuri evreiești de Sahia – încheie cu ”Jai Hind”. Eu,
lui Lamba – a spus long live Romania, Jai Hind? - numai Jai Hind.
Și când începe al nostru, vorbește „englezește”? Costel mă
trimite la înghesuială, pe mâncare, că eu n-am, nu ne vizitează,
că noi n-avem, ăla e mare („nu ți-am spus?”).
Articolul meu e serios deși
cuminte, ascunde ceva adânc, probabil iubire. L-am omis pe Yogindra
Wadwa, topul promoției. S-ar fi vorbit și pentru conferințe la
radio pe aceleași subiecte. M-am întors cu Lamba în autobuz. Mi-a
spus că Harbajan și Joshi nu-s, fiecare, nici 10% din Khol. Mi-a
aruncat că scrisoarea de confirmare la congresul Antropo este
foarte importantă. Mrs. Shunglu a fost foarte impresionată de
lecția mea pentru manual.
22 august 78 Delhi
Distribuite mantrele la
primitorii yoga.
Clasă, psihologie, articol de
afișat. GM, „am avut clasă” (cred că pentru a nu-i fi scris
numele am și luat aprobare). Bahtia, secretarul preș. S.A. - mâine
V.K. Scrisoarea către maeștri, datată 23 aug. 78, prima lui J.,
preș. aceleiași (S.A). A doua lui H.B, trad. lui M.E. Studenții de
anul trecut, excitați de tipărirea numelui. Articol hindi în
România (P.D.V.). Vecini interesându-se de Nansi. Alergătură după
plata contra-examene, pentru a face rost de taxă pentru
antropo-înregistrare – în zadar. Ce voi face? Negăsit Khol.
Bibliotecă. Servantul și-a cumpărat pat.
Who's
who-ul scriitorilor, Cambridge, înspăimântător
de prozaic pentru români:
Beniuc Mihai, Bogza Nicolae (Tudoran, Radu), Buzura Constantin,
Constantinescu Petre (Everac, Paul), Corneliu Ștefanache, Davidoglu
Mihail, Demetrius Lucia, Dumitriu Petre, Ghilia Alecu Ivan,
Grigorescu Ioan, Hobana Ion, Ionescu Eugen, Ionescu Ghiță,
Manolescu Nicolae, Martin Aurel, Mirodan Alexandru, Mitru Alexandru,
Preda Marin, Rogoz Adrian, Simion Eugen, Simionescu Mirecea Horia,
Sântimbreanu Mircea, Ștefănescu Mircea, Velea Nicolae, Zaciu
Mircea, Zamfirescu Dan, Zincă Haralamb.
CR,
însoțit de Marin Falcă (în turneu 21 de zile prin India), mi-a
adus scrisori de consolare, una similioficială, congratulându-mă
pentru a fi fost făcut terchea-berchea o mie șase sute de lei
perechea, cu copilul în afara legii (alocația?) Am comentat
academic rahatul. Decentului Falcă i-am sugerat Jantar Mantar, dans,
zoo.
CR
vrea să mă bage în comanda de o sticlă și un cartuș. Devin, cu
ei, și eu străin de mine. Intru în alertă, ca-n București. Mă
simt din șantajat șantajist, out of my balance. Falcă să nu se
rușineze de religie – l-am salutat, la plecare, cu mâinile
împreunate. CR mi-ar fi dat bani până acasă dacă aș fi acceptat
să-i însoțesc la un coniac, l-am refuzat (să-mi împrumute pentru
înregistrare n-avea).
23.
8. 78 Delhi
Se
pare a se conta pe fiecare – italo-sardarul rugându-mă să nu mă
întorc acasă, că guvernele spun multe vorbe. Fostul decan mă
îndemna să lucrez la organizarea bibliotecii (așa o fi făcut el
în Persia), după ce boss-ul financiar mă provocase la șah pledând
pentru lucruri materialiste și nu spirituale, iar azi, bosul
inginer: România a devenit importantă, China e o putere. Am văzut
lucruri în India? Flit 14.50, ulei 14,90, tortoise, ceapă 0,75,
făină 3, lăm. 0,75, bame 1, cartofi 1,40, ardei 1,25, roșii 2.50.
Dr.
Gulati ne-a urat creșterea prieteniei româno-indiene de ziua
națională. La puțin, a apărut, pe neașteptate, bătrâioara
Miss. Dasgupta, șefa de doctorat a lui Nansi. Sugerează pentru
Nansi, chiar și pentru mine, înregistrarea la Calcutta. Povestim
îndelung episodul Mircea Euclid – Maytreyi Devi. Știe cel puțin
cât mine despre aceștia.
L-o
fi iubind pe Eliade? A comandat cândva la Londra, și o are,
Șamanismul.
Bănuia
doar că el este personajul aclei faimoase cunoștințe, autoare a
sufletului
nemuritor.
Ne povestește despre Stella Karmrish, vechimea univerității din
Delhi, colegialitatea ei cu P. C. Chunder. Ne felicită auzind de
ziua națională a României.
25
august 1978
viu
de vis în fața asemănării statice sabia înfiptă în cutia
milelor
ferește
buzunarul antropomorf să nu se întoarcă pe dos în golul ființei
pe
pământ pe trup cadavrul excavează verdeață arămie nord plin de
fier
ce
om și dumnezeu tot un drac în incorectă neliniște gonind la galop
scrise
pe oglindă chipuri idei sacrosancte șterse la traducere înapoi
vânzătorii
penelor de păun mâncat cântă la un gând culori în evantai
salută
plecarea de apoi însângerând viitorul zeiță cazi adânc la
pământ
cinstea
gropii surori fericește spinarea cu musonul vânzătorilor
sinucigaș laur postum puterea
de a nu mai fi în cântecul zorilor
frunze-ntoarse pe fețe arse
molan pelin ateu creștin frumoase rase
pe feciorul de-mpărat cine l-a
decapiat basm fârtat niciodat
secetă în sânge de tigru la
tropic pe vale agheazmă de gheață
Ieri, zadarnică încercare de a
plăti taxa la congres. Obosit după o noapte de mesaje de salvare a
drepturilor. Portarul nu știe adresa lui Costel. Aranjat cu S. T.
pentru procură – pare mai serios. Esau, bolnav de sfârșitul
vieții. Marin Falcă, impresionat, imun. Fiul unui indo-pakistanez a
primit drept temă de la profesor să facă o compunere despre
România.
Corpii îmi fură Bangalore,
invitația fiind pe numele meu. Ravindra Pant mi-aduce upanișade
transliterate, îi dau Blaga-Stăniloae, propovădui Noica-Eliade, ne
vom vedea duminică la Gita, Gopi Krishna. Bibliografia BCS
este pentru o sută de ani, mă simt implicat în a doua sută.
Tiruvalluvar în românește (înainte de Kalidasa), prin franceză
(înainte de germană). Gândurile pentru un singur cititor, găsite
de un orb.
Gândacul alunecă vertical,
plonjează în fața apei, iar pe zid, iar în apă, pe dușumeaua de
ciment, zidul opus, șopârla se apropie din sus, el urcă, alunecă,
ea așteaptă, intră în canal, pun capacul, reapare pe ziduri,
nicio șopârlă, cu apa m-aș spăla, îl arunc în noapte.
26 august 78, Delhi
Azi-nopate Nansi și-a tăiat
ghipsul. L-a retezat cu un cuțit dințat care parcă schelălăie.
Ce-o să zică dr. Joseph? Italienii lui Balaci sfâșiau mașini,
din instinct de salvare, indienii și soția mea își execută
uneltele însănătoșirii.
Un comitet de urgență se
convoacă pe baza a cinci semnături, ceea ce inamicul meu și al
tuturor a obținut, minus a mea, dar când s-o depună, amărâtul de
comitet fusese deja programat din inițiativa șefului. Nu s-a mai
citit nici formal ce urma să se discute, fiindcă memoria ar fi
scurtă, degeaba auzisem că și propunerile mele etc.
La istorie, prezint în 4
septembrie la 10.15, povestea României Mari și a Daciei lui
Burebista. Se nimerise și Thusu (cel mic), deștept că nu se poate
concepe MA în ceramică, de i-am întors că funcționărimea de la
noi, la fel, n-o fi auzit de Krishna și se poate opune.
D-na R. mi-a recitat din
Tiruvalluvar versuri muzicalizate de silaba -kha, urmând să-mi
intermedieze o întâlnire cu unchiul ei, mare sanscritist și,
probabil, să ne viziteze pentru ce ne-a mai rămas nouă în
franțuzește.
Sunt ecouri la articolul meu,
ungurul cerându-mi o copie. Imposibilele aprobări ale forurilor
competente-impotente care se referă la reprimarea individuală, se
arată cu serioase repercusiuni la nivelul întregii
influențe-antiinfluențe, care stopează birocratic, cinic, hoțește,
după caz.
Am citit mantre din upanișade
cu voce tare. Ram Prasad și-a făcut drum, întârziind trebăluiala,
să mă asculte. Aseară se uita prin fotografiile noastre. Eliade ar
fi timpul să-mi trimită cărțile. Renunț la coautoratul cu Lamba.
Abia aștept pe Vulcănescu să-i dau scrisoarea către capi. Trebuie
neapărat să pun la poștă scrisoarea către maeștri.
În loc să scriu la Fum în
mijlocul vieții zece pagini de nuanțe dezastruoase, citesc
bibliografia de arhivă a BCS – ce lucru rar ideile. Mâine ascult
Bhagavad Gita. Aș fi bucuros să-mi pierd graiul, vorba
antiyogină, reîncarnat într-un nămol bacterian.
28. 8. 78
S-a dus duminica pe copcă. Ne
ruinăm revelator. În transparență. Se precipită persoane, sânge
în urechi, visăm în culori, mâini privite, gesturi tandre, haine
falnice, scrisori epuizante, ce repede trece timpul – ce multe vor
rămâne neatinse, până la sfârșit. Somnul piază rea, amintiri
surori de lapsus, abnegația alienării. Îmi va ilustra Chundresh
Saxena poemele indoriene?
am îmbătrânit după Indore pe
drumul nemuritorilor până în lumile celelalte acolo un bătrân
trimite păsările paradisului printre vii ploi eterne îi
împurpurează umbra bărbii de nori detunați
pictorul aprins în roșu cu
cărare-n părul negru ca Urmuz ori pictor Dino stins în negru roșu
negru se aprinde se încinge lângă temple peste zi
Scrisori către maeștri (71 –
17 Bombay, 12 Delhi, 5 Madras, Calcutta, Gauhati, 3 Bangalore, 2
Baroda, 1 Trivandrum, Luknow, Srinagar, Calicut, 18 necapitale): K.
Singh, A. J. Jafri, D. V. Bharati, Jainendra Kumar, S. D. Saxena, N.
Sahgal, A. Valliappa, M. A. Anand, H. Sadarangam, M. Jahveri, K. B.
Nair, R.P. Jhabvala, B. P. Mishra, C. P. Saikia, G. G. Patel, A.
Pritam, M. C. Bora, S. G. Betai, M. A. Kami, R. D. Dandekar, B.
Bharna, P. Goswami, N. Barua, R. S. Mugali, H. Chattopadhyaya, H.
Dwiwedi, J. Das, N. K. Pandya, A. S. Ray, M. P. Samasundaran, M. Ray,
S. Mukhopadyay, M. D. Malgonkar, M. R. Pancholi, V. D. Tendulkar, K.
N. Subramanian, B. K. Bhattacharyya, P. Lal, G. K. Mathur, D. J.
Patak, U. J. Joshi, G.H. Bsoker, Kamleswar, K. Das, . Saikia, L.
Majumdar, V. G. Gokak, S. H. Vatsyayan, C. Baksi, N. V. Rao, T. P. R.
Sundaram, C. D. Narasimhaiol, A. J. Jussamala, R. K. Narayan, A.
Desai, N. Daruwala, P. R. Hirandani, U. N. Ashk, G. C. Haldar, B. J.
Handesara. S. Sen, V. Sitaramiah, Nagendra, N. Ezekiel, M. T. V.
Nair, H. R. Bachchan, K. R. S. Nyvengar, V. Raghavan, S. H. Joshi, A.
A. Nambudiri, R. Bahnumati.
(1966). Când plouă, ne amintim
nunta. Citim descrieri gimnastice și ne ținem că facem yoga.
Alunec și mă lovesc cu ceafa de rama patului rămânând lat câteva
momente. (1978). Ne ducem zilele cu greu. Facem yoga de-adevărat. Mă
dezechilibrez și bombardez, cu capul, cimentul, inconștient. Iese
scandal între teoretician și practician. De ce nu se uită? Devin
obiect de compătimire.
29 august – 7 septembrie 1978
Delhi
Părăsit Pant. Cu el, sfinți,
yogi, înțelepți, bogătași, dacoiți. Închipuim asanas în curte
la noi, în spate, pe un covor aproape mucegăit. Redescoperim totul
de la capăt, neînfundați într-o uzură ce-și dezminte aripa
vibratorie, de shanti. Nansi se jenează să spună mantre.
Studenții din Mauritius învață
aici pe Marx. Corp la corp, Corb la corb. Clasa mea, metafizică.
Nansi o lasă pe-a mea și mă tunde. Îmi taie și din mustață cu
foarfeca de pomărit. În cap ne bate vântul, cine suntem? De ce-a
adormit toboșarul? I-a picat capul pe tobă. Clasele și castele. Om
rămâne în româna lui Nansi, eu sunt Miorița, căzui profetic,
păr creț, fii bun, te paște, amândoi, toți, cheamă băieți și
fete, nu te plânge de mine, aranjat între bătrâni și bătrâne
părăsiți de pasiuni.
Ieri, înainte de clasă, citit
cu Devish:
primul cuvânt mi-e moarte
reînviind în poezie proastă luată ca de cioclu la-ntrebări noi
cei din glie din și din foc din cer și smoală avem săracii un
cuvânt de spus în gol pentru eternitate tuturor pentru apoi
nejudecat ori înainte ne-am prosternat creștin din întâmplare pe
o foiță de-ast'vară din Dharamsala
Le-am dat versurile imnului român
și studenții au cântat Jan Man Gan stând jos.
Press Cloub of India, Raisina
Rd. Lansarea cărții Nicolae Ceușescu, President of the
Socialist Republic of Romania, on the major international political
topics. Conduce lucrările un sardar, un altul elogiază România,
al treilea realizatorul lucrării, bătrânul prof. J. S. Bright –
despre sine și tineri, suferințele din vremea emergenței, depre un
ambasodor mare, om mare reprezentând o țară mare, despre carte,
fiecare cuvânt ca din biblie, asupra păcii lumii, nu numai
comuniștilor adresată, dar întregii lumi, împotriva
neocolonialismului, imperialismului, abordând probleme mari ale
Americii, Africii, Asiei, Americii de Sud. N. C. e unul din cei mai
mari lideri ai lumii moderne, vorbind lumii întregi, în cuvinte de
valoarea celor din biblie, Geeta, Shastra.
George Fernandes vorbește rar,
cu pedală. E frumos. Marin Preda e un Fernandes urât. Ministrul
indian provine din Goa. E socialist. Lansarea formală a cărții
nu-i apare drept cea mai importantă treabă. El vrea să spună
câteva cuminte despre cum l-a pasionat, în ultimii ani, o țară
mică, plasată într-o situație geografică critică, cheie, având
un președinte care e prezent în lume cu poporul său, animat de
ideea și înfăptuirea păcii, vorbind o limbă a reconcilierii. Cu
două luni în urmă, a fost pentru trei ore aici. Un foarte mare
președinte. Un schimb de idei - timp de trei ore, n-a fost timp
pentru discuții lungi, dar au contat zâmbetele – despre probleme
ale lumii actuale, în primul rând despre dezarmare, nucleară și
convențională.
Am fost impresionat de
erorturile pe care le face constant, clarvăzător. Noi, pentru un
popor de 630 milioane afectăm în industria agrară câteva mii de
crore de rupii anual, dar în lume se cheltuie mii de crore zilnic
pentru armament. Preș. C. își face o misiune din lupta pentru
pace. Am fost fascinat de personalitatea lui, de zece ani încoace și
de mai înainte. E un om al păcii, atacă problemele păcii și
războiului în manieră foarte pozitivă, reconciliantă. Curajul
convingerilor, de-a lungul anilor – nu e nevoie să repet –
fascinează în domeniul ideilor, ca și al intereselor națiunii
sale.
Semnificația problematicii
războiului și păcii este legată, pentru mine, cu aceea a
drepturilor omului, ale individului.... În timpil emergenței,
obișnuiam să trimit și să tipăresc scrisori din underground.
Pentru mine, idealul păcii la nivel global este conectat cu dreptul
fiecărui individ de a trăi, cu justiția socială. Avem o cultură
de 5 stele. Venitul național per capita este de 1000 de rupii anual.
O mie de rupii pentru o singură zi costă o cameră într-un hotel
de 5 stele din Bombay. Aceasta e contradicția. O mare luptă pentru
ființa umană.
Seth a povestit că-n România
nu se pune la fel problema, că președintele român e foarte mare,
dar și indienii au lideri de seamă, ca George Fernandes însuși,
apoi a invitat audiența ritos la o ceașcă de ceai. Lokesh Chandra
îmi spune în doi peri despre articolele mele și despre deschiderea
Indiei – el care mă invitase a scrie o carte –, ne vom vedea
după sesiunea parlamentară, zice. Sunt prezentat lui George
Fernandes, care se arată amabil, îmi spune ceva în hindi, mă
întreabă dacă numele limbii țării mele este romani, îi răspund
că nu, dar asociația nu mă deranjează, că studenții indieni
sunt aterași de această limbă fonetică, romanică. Se face o
fotografie cu Românii (eu în spate, duo Bercioiu).
M-am dat azi cu viitorul
comitet, afectat românei, propunerilor mele – cine le va sabota?
Oaspeți, argumente, Damand, susceptibilități, scrisoarea mea lui
PCC. Linga – spațiu, falus, ou. Un student al meu va fi scriitor.
A. B. Despre G. F. - că arăta a dacoyt. Procesiunea studenților pe
Chhatra Marg protestând împotriva asasinării marinarului. Elogiul
meu Indiei cu experiențele rele cu tot. Ploaie cu fulgere, tunete.
Clasă, ploaie. Știrile despre India din Scânteia, traduse. Ploi
imense. Inundații.
Oare Creangă e cel mai mare
prozator din lume? Înțelepciunile și vitejiile speculate sintactic
pălesc la reîntâlnirile în magie – antimusonul îneacă.
Coloane spinale sado-sadoveniene, șah inundat. N-am stofă de om
viu. Limba mi-e de mut. Pozez în stafie cu gură căscată –
strigoiul gură-cască de ploi se aciuează pilotului sub cască
pustiului în oază îl suflă o rafală în altă existență cu
florile de spală mirosul de Florență.
România, cap de listă –
trădată de Pacepa. Mulk Raj Anand mi-a răspuna a la Moravia, dar
în scris. Arun Arora ne-a invitat la nuntă, c-o să-i spună fiului
său Gheorghe încă nu e probabil. Mâine-l văd pe Gupta, de la
istorie, pentru a programa seminare de istorie română. Sunt
Varlaam, am fost mitropolit. Mi-a murit un dacoyt – rime, crime,
dacoyme. Am febră, hemoroizi, angoase din gramatism. Inundarea
Delhiului. Sensul vieții e de căutat, al morții de negăsit, ori
invers?
Trec pe la Modern Indian
Languages Deptt. Fac cunoștința traducătorului în gujarati a lui
Eminescu, Mahendra Dave – aduce cu Fellini, dar mai blând. Poetul
malayalam a rătăcit exemplarul, îi dau alt original „englez”
al Scrisorii. Sunetele gujarati, via Geeta și Ramayana, renasc
într-o recitare ardentă. Dau să plâng. Nu scriem într-o anume
literatură, ci într-una a lumii întregi în limbi unele sau
altele. Ne găsim pe o scenă.
Întrerupem. Narendra Krishna a
venit la prânz. De la 9 a făcut comanda pentru convorbirea noastră
cu Bucureștii, avem legătura la ora trei, acum e două. Trei ore de
poezie n-au aplanat emoția asta de telefon. Scrisoare din Calcutta
de la Sukumar Sen. First Romanian, acasă, cu Bușulenga și
Duțescu? Ne-or fi luat casa?
între ciclon și înec pe sub
umbre de libelule pierd adrese vii prea ușor și Rama nu-l mai bate
pe Ravana în ochii deghizărilor traduse cu ancore de pistoale și
pumni într-o limbă moartă pe jumătate
fac rime în punjabi
îl caut pe king Por
păcat de mine Gabi
sunt mort pe un picior
latinii basarabii
neînțelege-m-or
dar Omului și Babii
la sfinx mă pună dor
că uite ce de barbă
mă trage ața ruptă
ba Hyranyagharbă
ba timp de Chandraguptă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu