GEORGE H. MEAD DESPRE D. DRAGHICESCO

Recenzie la Du Role de l' individual dans le Dterminisme Social și Le Probleme du Dterminisme Social, Dterminisme Biologique și Dterminisme Social. D. Draghicesco

Du Role de l' individual dans le Determinisme Social . D. Draghicesco . Paris , Felix Alcan , 1904 . Pp 367.Le Probleme du Determinisme Social , Determinisme Biologique et Determinisme Social . D. Draghicesco . Paris , Editions de la Grande France , 1903 . Pp 99 .

M. Draghicesco , într-o broșură intitulată Le Probleme du Determinisme Social și într-o carte urmând cu un an mai târziu, Du Role de l' individual dans le Dterminisme Social, a prezentat o declarație asupra relației dintre sociologie și psihologie, care, în orice caz, scoate in relief puternic problemele legate de relațiile acestor științe .

În prima sa lucrare, M. Draghicesco se ocupă de diferența pe care el o concepe ca existând între științele sociale și științele naturale pozitiviste. Acestea din urmă, potrivit lui, servesc să profețească viitorul, printr-un studiu al trecutului. Trecutul le oferă faptele care în uniformitatea și invariabilitatea lor dezvăluie legile care determină succesiunea necesară a evenimentelor în viitor. Acestui grup de științe trebuie să aparțină biologia, iar dacă individul urmează să fie definit și analizat de o fiziologie și o psihologie dependentă de fiziologie, și de o sociologie care urmează același traseu, determinismul științelor sociale va fi cel al biologiei .
Îpotriva acestui fapt, autorul face un protest viguros. Baza protestului este că evenimentele de conștiință nu pot fi predicate, pentru că ele izvorăsc dintr-o sursă care se află mai sus decât cea a fenomenelor naturale. În primul rând, el constată că fenomenele de conștiință sunt de un caracter cu totul diferit . Ele sunt într-o mare măsură raționale și teleologice în structura lor, în timp ce fenomenele naturale sunt mecanice. De aici el trece la discuția despre natura relației dintre corp și conștiință. Ipoteza că conștiința este un epifenomen este respinsă din cauza eficacitatății evidente a conștiinței în conduita noastră, în timp ce doctrinele paralele ale materialismului și spiritualismului sunt trase în țeapa contradicțiilor și implicațiilor lor metafizice.

Alternativa pe care autorul o substituie acestei ipoteze este cea a societății, sau o conștiință socială generală (este imposibil să se determine pe care anume dintre acestea o are el în minte), care este matricea din care apare conștiința individuală. Relațiile sociale sunt reale , obiective , și, potrivit autorului, sursa tuturor stărilor de conștiință care se află mai presus de de cea mai simplă senzatie și impuls. În loc, deci, de un creier cu epifenomenul său, conștiința, care nu este decât umbra realitatății, acolo se află plexul social, care nu este doar ca o țesătură și bătătură de fapte, dar este, la urma urmei, însăși substanța conștiinței. Fazele mai simple, nereflexive, ale conștiinței ar fi, prin urmare, dependente de determinismul fiziologic al corpului fizic, în timp ce procesele superioare din care apare individul conștient s-ar ridica din și ar depinde de complexul social și determinismul său, un determinism care este teleologic pe când cel dintâi este mecanic.

Autorul aduce în această discuție problema moștenirii de trăsături dobândite, ajungând la concluzia că pot fi precizate numai acele trăsături care decurg din condiții permanente în mediul înconjurător, și care vor continua să aibă aceeași valoare pentru forme descendente pe care le-au avut acele forme parentale în care a apărut variația. El conclude de aici că acele condiții atât de instabile și variante precum cele ale mediului social nu pot fi, eventual, temei pentru moștenirea trăsăturile dobândite ale vieții conștiente. Astfel apare un alt tip de moștenire în lumea socială prin care caracteristicile dobândite sunt pronunțate pe calea instituțiilor sociale. Baza moștenirii în lumea biologică este că rezultatele dezvoltări au fost asimilate în textura materiei biologice, astfel încât forma-copil aduce caracteristicile sale complet determinate cu ea în lume; în timp ce în lumea socială forma vine pe cât posibil ca o pagină albă, cu nicio caracteristică încă înscrisă pe ea , dar gata pentru determinarea mediului său social prin educație și formare . Astfel, se face o distincție capitală între cele două lumi, care pare pentru M. Draghicesco cel mai important moment .

Așa cum am indicat, există o întreagă lipsă de analiză a acestei dependențe de mediul social. La un moment dat, autorul subînțelege că complexul social este un mediu obiectiv antecedent existent înainte de conștiința căreia îi este substratul într-un anume sens. Altădată el implică faptul că există o conștiință socială generală din care apare conștiința individuală. În timp ce părea să respingă poziția lui Wundt că această conștiință socială trebuie să apară în cea a indivizilor, el nu discută nicăieri în mod adecvat această asumare, nici relația acesteia cu o teorie a conștiinței cognitive.

Se adugă la aceasta prezumția autorului că evenimentele din lumea conștiinței pot rezulta din cauzație fără nicio serie fixă ori recurentă, și, finalmente, urmând pașii lui Tarde, sugerează că lumea socială este tânără în comparație cu aceea fizică; că nenumăratele ere necesare pentru a clădi sistemul solar și una din planetele sale au rezultat prin evoluție continuă într-un curs aproape invariabil al evenimentelor; că lumea socială este , prin comparație , decât într-o epocă de haos, comparabila cu stadiul nebular timpuriu al sistemului solar; că scientiștii care vor fi speculat la începuturi perioada nebulară nu puteau cumva prezice evenimentele ce aveau să vină în cadrul sistemului, așa cum pot acum prezice cu certitudine o eclipsă; și vedem că o mare varietate de considerații pe niveluri cu totul diferite logic sunt aduse în față. La un punct, el sugerează că este de conceput o perioadă viitoare când o astfel de evoluție va avea loc în cadrul lumii sociale, că se va petrece o integrare socială completă, astfel încât procesele de drept și metodă vor fi trecute complet în conștiința omenirii și toate acțiunile sale vor fi determinate, așa cum sunt evenimentele mecanice ale lumii fizice. La un alt punct el implică faptul că inițiativa conștiinței face orice astfel de rezultat o imposibilitate.
Când ne întoarcem la cartea lui M. Draghicesco despre rolul individului în determinismul social, găsim un efort mai detaliat pentru a dovedi identificarea sociologiei și psihologiei, care este teza finală a broșurii sale . El insistă din nou că lumea fizică nu poate fi la temei pentru explicarea conștiinței din cauza complexității extreme a conținutului conștient. Pentru autor, lumea fizică este extrem de simplă, făcută din serii care se repetă fără excepție, neoferind nicio varietate, pe de-o parte, și niciun principiu de sinteză, pe de alta. Varietatea și activitatea sintetică sunt acceptate a fi condițiile conștiinței noastre personale, iar varietatea infinită a lumii fizice și sintezele sale sunt oarecum disprețuitor respinse ca fiind destul de inadecvate pentru trezirea conștiinței reflexive umane, în timp ce acestea ar putea fi suficiente pentru stimularea proceselor vitale ale formelor animale inferioare . Mediul social este cel la care trebuie să ne uităm pentru condițiile în care poate apărea reflecția .

Procesele sociale, în plus, merg în paralel cu psihologicul. Întreaga evoluție socială este un proces de integrare, iar această integrare are două faze ale sale, care răspund direct celor două cerințe ale conștiinței reflexive. Toată istoria arată societatea măturând continuu tot mai multe comunități una în alta, în timp ce însuși acest proces de creștere a extensiei societății implică o diferențiere a noilor funcții sociale și o organizare mai profundă decât ar fi putut exista în oricare dintre comunitățile mai mici . Această mișcare este atât de continuă și neîncetată încât nu i se poate pune nicio limită, cu excepția integrării finale a rasei, deși pas cu pas cu această răspândire a vieții comunitare, trebuie să crească adâncimea și intensitatea conștiinței sociale. Atunci, aici avem ivirea continuă a sintezei noi și neîncetate.

Dacă vom examina procesele de conștiință și procesele sociale mai în detaliu vom găsi că percepția este exprimată în termeni de psihologie modernă ca o formă de sugestie, că asociația de idei revine la procesele de atenție și repetiție, și că atenția este decât expresia subiectivă a prestigiului, autoritatea cu care un element din mediul înconjurător ne comandă, în timp ce repetarea este o chestiune de educație, dacă luăm educația în sensul său cel mai larg. Dar sugestia și prestigiul , autoritatea și educația pot fi concepute doar din punct de vedere social . Avansând la imaginație, este de a fi identificată cu invenția, iar abstractizarea cu funcționarea controlului social prin legi și obiceiuri, în timp ce activitatea voluntară își găsește marea și de adâncime expresie în ceea ce M. Draghicesco definește ca geniu. Geniul este persoana care dă expresie noii legi și prin identificarea lui cu mediul său pe de o parte , și inițiativa lui, pe de altă parte, imprimă ideea asupra comunității , și ridică masa până la ea , astfel că ideea devine o parte din conștiința întregii societăți.

Aceste legi sociale sunt inculcate tinerei generații, prin toate instituțiile sociale . Schimbările care au loc trebuie să facă acest lucru prin geniul care face avansul posibil, care este voința socială . Avansul este necesar datorită însuși procesului de continuă integrare socială care implică absorbția neîncetată de conținut nou și tot neîncetată organizare nouă. Concluzia întregii materii este că psihologia este decât pedagogie aplicată , declarația în termeni individuali ai operației prin care societatea își controlează membrii, și ia din timp măsurile necesare pe care le implică integrarea socială. Astfel, sociologie și psihologie devenin identificate, fiind decât aceeași știință privind spre același domeniu prin ferestre diferite.

            Recenzentului îi pare o chestiune de nicio mare importanță că un paralelism complet se poate urmări între conștiință și mediul pe care-l cunoaște. Cunoașterea este universal recunoscută ca fiind constructivă, așa încât astfel de paralelism între proces și produs este de așteptat. Cu siguranță, ceea ce M. Draghicesco reproșează psihologului fiziologist că face este ceea ce el a făcut cu niciun mandat mai bun ca psiholog social. Psihologul a subliniat că lumea fizică este alcătuită din reprezentările noastre, că legile sale sunt doar asociații ale ideile noastre, și că obiectele sale au unitatea apercepției noastre sintetice . Dacă ar fi fost de conceput că o conștiință ar putea obține o putere de sinteză din sintezele care-o afectează prin mediul său , cu siguranță, acestea puteau fi găsite în lumea științei fizice. James Mill a dedus asocierea ideilor din succesiunea de evenimente în natura fizică despre noi . Dacă stimulul social poate comanda atenția noastră, cu siguranță cel fizic a exercitat această autoritate pentru perioade mai lungi, și obiectele sale au dat mai departe sugestiile cu care impulsurile native au răspuns la percepția naivă. Legea naturală prezintă cu siguranță cazuri clasice de abstractizare, și cine va trage linia între impuls și voință? Există , totuși , o problemă ridicată aici care merită o analiză mai profundă decât îi acordă M. Draghicesco. Este problema relației individului, de care se ocupă psihologia, cu acel proces de conștiință în ansamblu. Pe de o parte acest lucru este cu deosebire o problemă de psihologie socială, dar problema care apare deodată este dacă individul cu care se ocupă psihologul este același cu cel al sociologului. Autorul nostru insistă că sunt aceiași și că științele sunt doar o știință .
            Există un punct de vedere din care obiectul social pare esențial diferit de cel al percepției fizice . Celelalte sine stau pe o bază diferită de cel a obiectelor fizice. Obiectele fizice sunt doar obiecte de percepție, în timp ce alte sine sunt subiecte perceptive precum și obiecte percepute . Se pune întrebarea dacă această diferență are vreo semnificație pentru procesul de cunoaștere . Înțeleg că simțământul acestei diferențe este ceea ce stă în spatele poziției autorului după care conștiința socială stă pe un plan mai înalt decât conștiința fizică. și prevede mecanismul de cunoaștere în sine. Potrivit prezumției sale, conștiința reflexivă, reprezentativă este esențial o conștiință socială.
            Pusă în termeni oarecum diferiți, situația este aceasta : cunoașterea este în esență un proces de sinteză care implică un sine organizator, dar acest sine apare numai în măsura în care alte sine, alii, apar în conștiință . Profesorul Baldwin în a sa Dezvoltare mentală a descris, poate , la fel de satisfăcător ca orice psiholog, procesul prin care personalitatea proprie a copilului rezultă din diferențierea unei conștiințe sociale generale într-un ego și alii. Și aceste alte sine sunt acceptate ca subiecte ca întru subiectul cunoscător, și deci nu ca obiectul cunoascut. Acest fapt, din punctul de vedere al eticii, este de o importanță capitală. După cum a afirmat Kant, aceste alte sine nu pot fi simple mijloace așa cum sunt obiectele fizice. Ele trebuie să fie recunoscute ca scopuri . Are vreo importanță acest fapt pentru psihologia cunoașterii? Dacă ne întoarcem la conștiinta imediată, nu găsim nici o dovadă directă specifică a unei valori cognitive care să fie inerentă în percepțiile noastre sociale în comparație cu percepțiile fizice . Una este la fel de reală precum cealaltă . Din punct de vedere psihologic, intrebarea devine aceasta : prezintă introspecția sinele cunoscător cunoscătorului ca un conținut social implicând necesarmente alte sine, în timp ce obiectul fizic cunoscut este subiect de analiză în stări care să se refere la acest sine? Dacă acesta ar fi cazul, am putea într-adevăr deduce întreg procesul cognitiv dintr-o conștiință care a fost în primul rând socială și în al doilea rând fizică. Dar fapt este că acest sine pe care intrespecția noastră îl revelă este așa-numitul sine empiric, și este la fel de mult un construct ca și obiectul fizic. Un sine constructiv nu apare niciodată ca obiect al introspecției. El nu mai poate fi ajuns pe masa de disecție, decât pe cea a ego-ului transcendental al lui Kant. Este, egal, adevărat că nu putem construi sine empirice, fără a construi alte euri. Este la fel de adevărat că nu putem construi corpurile noastre fizice ca obiecte, fără a construi alte obiecte fizice, și aceasta este o bucată de idealism berkeleyan de a raporta conștiința obiectelor fizice la conștiința sinelui empiric, dând precedență în realitate celui din urmă asupra celui dintâi. Este greu să vezi că psihologia, ca o analiză a conștiinței reflexive, este, în esență, socială în caracterul său .

Există o altă atitudine a autorului, care duce mai mult sau mai puțin direct la această chestiune. El presupune că științele fizice ne dau o teorie fixă a naturii, care nu se schimbă , nu este supusă reconstrucțiilor constante care fac obiectul unor teorii sociale. Ipoteza este una neîntemeiată . Ar fi dificil pentru teoria socială să se schimbe mult mai rapid sau mai fundamental decât a făcut-o teoria materiei în ultima jumătate de secol. Fapt este că atitudinea noastră față de teoria fizică este exact aceeași ca și față de teoria socială . Fiecare nouă ipoteză aduce cu ea o schimbare radicală de un asemenea caracter încât ar fi fost imposibil pentru omul de știință de a fi prezis noua ipoteza de la cea mai deplină cunoaștere posibilă a lumii în vechime. Din punctul de vedere ptolemaic, nimeni nu ar fi putut vreodată argumenta sau prezice pe cel copernican. Și este esența nu numai a pragmatismului, dar a celor mai multe alte doctrine filosofice moderne ale cunoașterii, să apeleze la această cunoaștere științifică realmente teleologică precum cea a științelor sociale. Punctul care trebuie accentuat este faptul că conștiința reflexivă, atunci când întâlnește o dificultate esențială și formează o ipoteză pentru a rezolva această problemă, are întocmai aceeași atitudine față de teoriile sale sociale ca și aceea pe care o are față de teoriile fizice, și vice- versa. Întregul corp de cunoștințe este deschis reconstrucției.

GEORGE H. MEAD .
Universitatea din Chicago .

Publicat în Psychological Bulletin 2, (1905): 399-405.

Traducere din limba engleză: George Anca

Nota editorilor:

De peste un deceniu, am ortografiat greșit numele lui Draghicesco. Mulțumim lui Filipe Carreira de Silva pentru corectare.

ALBERT THOMAS Prefață la NOUA CETATE A LUI DUMNEZEU Paris, 1928

PREFAŢĂ

A trecut deja mult timp de când prietenul meu Draghicesco mi-a vorbit de marea sa operă şi mi-a dezvoltat, într-o conversaţie încrezătoare, ideile principale ale acesteia. Încă de atunci, i-am promis să i-o prezint publicului francez.

Unii poate că s-ar mira. Într-adevăr, în această carte, sunt multe idei la care eu nu pot subscrie. Prietenul nostru a notat el însuşi că mai multe concluzii ale studiului său erau în contradicţie cu „manierele sale obişnuite de a vedea”, cu „vechile sale convingeri”. Acestor vechi convingeri, eu rămân, din partea mea, obstinat credincios. Nu pot subscrie la critica sa faţă de Democraţie. Nu pot ajunge să înţeleg nici legătura pe care el pretinde a o stabili între ideea Societăţii Naţiunilor şi unele principii teologice. Aş fi gata să mă bucur de o înnoire a tradiţiei creştine. Marele nostru Saint-Simon trăgea din această tradiţie, acum ceva mai mult de un secol, primele afirmaţii socialiste, principiile unei reconstrucţii a comunităţii umane. Neo-creştinismul pe care Draghicesco îl prezintă ca ideologie a Societăţii Naţiunilor îmi pare dificil a trebui să integreze toate afrmaţiile fremătătoare care afluează astăzi din mii de tradiţii diferite şi care toate tind egal la stabilirea unei solidarităţi internaţionale noi. Mi-e teamă că în bucuria sa mistică de a descoperi „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, prietenul nostru să nu se fi aservit un pic prea mult urmăririi fidele a dezvoltării vechimii.

Şi totuşi, după ce am citit-o, am simţit mai mult ca niciodată datoria de a-mi ţine promisiunea. Nu numai pentru că Draghicesco este un suflet sincer şi pasionat, unul din acele suflete „care sunt foc”, cum spunea un mare mistic; nu numai pentru că eu mă simt antrenat de valul abundent al gândirii sale! Dar mai ales pentru că lupta pe care el vrea s-o intreprindă, şi ca apostol şi ca profet, în favoarea Societăţii Naţiunilor, este urmare a marii bătălii care ne-a unit în trecut, bătălie pentru dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, bătălie pentru independenţa naţionalităţilor. Prietenul meu reaminteşte în introducerea sa cum, în 1918, la Roma, noi am acţionat împreună pentru libertatea românilor, a sârbilor, a cehilor şi a polonezilor şi pentru antanta lor solidară. Societatea Naţiunilor este astăzi complementul indispensabil al acestei politici. Noi continuăm lupta noastră fraternal. Câteva divergenţe de opinie nu ne pot face să ne renegăm amintirile.

Apoi Draghicesco pretinde a da Societăţii Naţiunilor titlurile sale. „Filosofia istoriei, spune el, o justifică.” Or, o astfel de justificare este preţioasă. Spiritul uman este astfel făcut. Chiar când logica pare a impune o soluţie, lui îi place să-i găsească antecedente, îi place să simtă că ea se inserează în trama eforturilor generaţiilor trecute. Societatea Naţiunilor nu este numai o improvizaţie a generaţiei umane ucisă de război. Ea este reuşita întregii istorii. Foarte puternic, Draghicesco preia o idee dragă lui Wells sau lui Ferrero, ideea că toată istoria universală se rezumă într-un efort al rasei umane spre unitatea sa. „Această tendinţă a unificării are atot-puternicia unui fatum şi aliura unei providenţe. Ea stăpâneşte umanitatea ca voinţă esenţială, dacă nu unică, a unei divinităţi implacabile.” În Asia şi în Africa, precum şi în Europa, în antichitate ca şi în timpul lui Carol cel Mare, în vremurile moderne cu tentativele lui Carol Quintul; mai târziu, cu Ludovic al XIV-lea, cu Napoleon I, „atâtea aspiraţii de a constitui umanitatea într-un vast corp organic”. Au existat multe tentative ratate. Au existat de asemenea reuşite momentane. Cea mai mare este cea a Romei. Societatea Naţiunilor, pe un câmp mai vast şi pe o durată mai lungă, nu trebuie ea să realizeze din nou „pacea romană” sau, mai degrabă, acum, „pacea umană”?

Astfel este marea teză a cărţii. Este necesar a sublinia, pe de o parte, cum ea prelungeşte tradiţia marilor filosofi ai istoriei, de la Vico la Michelet şi la Ferrero? Este necesar, pe de altă parte, cât este ea de reconfortantă pentru cei care, astăzi, şi-au plasat cele mai înalte speranţe umane în stabilirea solidă a unei Societăţi a Naţiunilor?

Dar meritul esenţial al acestei opere enorme este că ea este un act de credinţă antrenant.

Societatea Naţiunilor are adversari franci. Sunt oameni care cred în permanenţa, în binefacerea războiului. Cu excepţia Statelor Unite ale Americii şi a Rusiei, cea mai mare parte a statelor, este adevărat, participă la opera sa. Dar această participare nu este adesea formală? Cancelariile nu se resemnează adesea acestei colaborări internaţionale ca unei activităţi secundare? În fond, ele consideră Societatea Naţiunilor ca o oportunitate diplomatică putând la rigoare să nu fie lipsită de interes. Nu este, în sfârşit, starea de spirit curentă la Geneva că lucrările Societăţii Naţiunilor trebuie să se desfăşoare cu o extremă prudenţă, cu o rezervă atentă? Ce de apeluri la înţelepciune, la legile naturale, la necesităţile vieţii! Societatea Naţiunilor rămâne, în deciziile ei cotidiene, cu totul pătrunsă de grija intereselor particulare, interesele naţiunilor, interesele claselor, interesele industriilor.

L-am criticat pe Drăghicescu de a fi fost poate obsedat de marele său model, Sfântul Augustin. Dar cum să nu recunoaştem puterea convingerii şi a speranţei care se degajă din opoziţia dintre „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, Societatea Naţiunilor astfel cum a conceput-o prietenul nostru, şi Societatea Naţiunilor empirică zbătându-se mereu în greutăţile ei de după război. Fără îndoială, profeţii, utopiştii sau „cranks” (căci, pentru pretinşii înţelepţi, toate aceste epitete sunt echivalente) sunt denunţaţi cotidian la Geneva drept cei mai răi duşmani ai instituţiilor noastre. Dar fără ei, vom ajunge noi cu adevărat, din mijlocul dificultăţilor şi nevoilor noastre zilnice, la menţinerea intactă a marii speranţe care, pregătită de secole, s-a formulat după război? Draghicesco are dreptate, „Oameni fără credinţă nu vor putea să dea viaţă unei Societăţi a Naţiunilor eficace şi durabilă”. „Noua Cetate a lui Dumnezeu sau Republica socială trebuie să se completeze cu Liga Naţiunilor, nu va fi niciodată opera unei umanităţi sceptice.” Mai mult, Societatea Naţiunilor nu va putea fi stabilită decât dacă crearea sa se însoţeşte cu o mare redresare morală, cu un mare efort de civilizare. Eu nu ştiu, încă o dată, dacă această redresare morală, această regenerare religioasă, în sens larg al cuvântului, se vor acompania în formele precise pe care le imaginează Draghicesco. Eu nu le recunosc mai puţin şi necesitaea şi deja existenţa.

Pentru că el ne face să simţim această credinţă, cartea lui Draghicesco va fi binefăcătoare.

Viaţa noastră de administratori internaţionali, viaţa noastră din Geneva solicitată de mii de detalii ale unei activităţi cu totul universală şi embrionară, imensă şi încă reţinută, este în orice zi aspră, adesea chiar descurajantă. Pentru a o trăi, noi avem nevoie, mai mult decât alţii, de a reflecta la „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, de a ne întreţine şi exalta credinţa. Între discuţiile abstracte şi bizantine unde comisiile şi sub-comisiile par deseori a se înfunda, între aritmetica şi marile visuri ale filosofului, parcă există adesea un abis. În orele de tristeţe ce urmează deseori după zilele epuizante de muncă sau de dezbateri suntem, noi, recnoscători gânditorilor, de a veni să reanimeze flama speranţei noastre şi a credinţei noastre. Bătaie de joc cine va vrea entuziasmele noastre. Celor sceptici sau celor realişti, vom răspunde prin admirabilul cuvânt al luiVilliers de l'Isle-Adam: “Îmi place mai mult să am capul în nori decât picioarele în noroi”.

Albert THOMAS

D. Draghicesco, Vérité et Révélation

(Bibliothèque de philosophie contemporaine), Paris, Librairie Félix Alcan, 1934, 2 vol. in 8, XIV 1000p.

Cele două mari volume ale lui D. Draghicesco fac dovada unei mari bunăvoințe. Proiectul este generos: vicisitudinile Conferinței de Dezarmare nu sunt deloc străine conceptului acestei opere care ar vrea să arate umanității drumul mântuirii sale (p. vi). Autorul și-a impus o sumă considerabilă de lecturi care antrenează cititorul în vârtejul unei anchete a omni re scibile. Se va regreta totuși că unele capitole, de exemplu cel care este consacrat fenomenologiei (I 235 ss), sunt în întregime de mâna a doua. Se pare că un contact direct cu textele ar fi „informat” gândirea autorului și poate ar fi modificat fasonul său de a filosofa. Căci nu se poate îndrăzni într-adevăr a spune că truda sa, cert incontestabilă, a ajuns la o reușită filosofică, doctrinele cele mai diverse sunt confruntate ca obiecte, cântărite ca lucruri, alese, rejectate sau date ca rețete.

Schema fundamentală, care asigură legătura destul de liberă a cercetării, este că „globul terestru este ca un ou imens în care Dumnezeu ar fi conținut în germen în substanța vie a umanității (p.2)”. Ideea de Dumnezeu este cea mai înaltă expresie a sufletului uman; prelungind la infinit facultățile acestui suflet, se poate anticipa asupra termenului evoluției progresive în care este angajată umanitatea istorică, realizarea lui Dumnezeu în umanitate, sau pentru a spune mai bine la deificarea umanității, și venirea Cetății lui Dumnezeu; că sufletele bune își eclozează visele la umbra lui Bergson sau a lui Vivekananda, nu vedem niciun inconvenient; dar serios, este acesta un „Dumnezeu” pe care umanitatea este în curs de a-l „cloci”?

H. CORBIN

Recherches philosophiques, IV 1934-1935, Paris

Dumnezeu , om , și Dimitrie Draghicesco
de John H. Hershey

Omul creează pe Dumnezeu, mai degrabă decât Dumnezeu să fi făcut omul. Acesta a fost punctul de vedere al regretatului filosof român Dimitrie Draghicesco, profesor de filosofie la Universitatea din București. Draghicesco a fost un om de acțiune, precum și de idei . El a scris-o pentru acum defunctul săptămânal liberal Democrația. Și-a servit țara pentru o vreme ca consul în Mexic. În 1940, la vârsta de șaizeci și cinci de ani, Draghicesco a murit de propria lui mână .
În timpul vieții sale a scris mai mult de o duzină de cărți, dintre care cele mai multe au fost publicate în limba franceză. Amploarea intereselor lui Draghicesco poate fi văzut în cărțile sale al căror subiect variază de la America și Liga Națiunilor la rolul individului în societate, de la mintea omenească la problemele monetare.

            Suntem interesați aici, cu toate acestea, în special de lucrarea sa în două volume de mai mult de o mie de pagini în limba franceză intitulată Vérité et Révélaion ( Paris, 1934). Aceasta țintește să formuleze o „nouă religie și o nouă idee a lui Dumnezeu” pentru   raționaliști , necredincioși deranjați, și chiar atei.” Întocmai cum creștinismul, susține Draghicesco, nu a fost un neo-iudaism, ci o nouă religie, astfel și noua, universala religie pentru timpul nostru nu poate fi un neo- creștinism. Deși autorul abordează mai multe probleme în această lucrare uriașă, ne vom concentra atenția asupra punctului său de vedere despre univers și a noii sale idei de Dumnezeu.
            Universul , după filosoful român , este o unitate totală constând, totuși, din diferite diviziuni, sau tărâmuri. Cele trei tărâmuri importante, fundamentale ale universului alcătuiesc ceea ce termeni Draghicesco numește „treimea cosmică.”
            Primul și principalul domeniu al cosmosului este lumea anorganică a materiei nevii și a energiei în variatele ei forme fizice. Acest domeniu este reglementat în întregime de legi mecanice; Intenționalitatea este exclusă. Evoluția a avut loc aici în trecut , dar acum a ajuns la un impas practic în comparație cu următorul tărâm mai înalt – cel al vieții. Într-un sens , această lume anorganică a lucrurilor se poate spune că deja au ajuns la stadiul de " maturitate ". Acesta este mediul fizic la care omul încercă și să se adapteze și s-l modifice, prin intermediul științei practice.

Tărâmul organic al ființelor vii este cea de-a doua diviziune principală a cosmosului. El consistă în plante, animale și specia umană. Acest tărâm de viață nu este acum atât de stabil sau fix ca lumea anorganică . Astfel, se poate spune că evoluția domeniului vieții a ajuns la stadiul de „adolescent”. A provenit această lume organică din cea anorganică? Judecând după observare, pare să existe o diferență radicală între voi și neviu. Cu toate acestea, mintea umană caută să unifice diferențe. Se pare probabil, dintr-un punct de vedere rațional , că viața este potențial în toată materia nevie.

Cel de-al treilea și cel mai înalt tărâm cunoscut al universului este a treia și cea mai mare cunoscută domeniul universului este societatea umană, trecută și prezentă. De vreme ce ordinea socială este mai mult decât organică , se poate corespunzător numi superorganică. Evoluția în acest tărâm pur uman nu este limitată,ci indefinit deschisă. Schimbare neîncetată este regula. Prospectul este pentru progresul continuu al omenirii . Oamenii și societățile sunt agenții cei mai de seamă, fabrica determinant în evoluția creatoare a omenirii a lungul veacurilor. Spre deosebire de stadiul anorganic, care a ajuns deja la maturitate, și tărâmul vital, care a ajuns la adolescență, ordinea omului este încă în copilărie. Deși legea evoluției operează în toate tărâmurile cosmosului, aceasta nu atinge aceeași stare peste tot la momentul identic.

                Astfel universul, deși o unitate, este compus din cele trei distincte, dar inseparabile, ordine: anorganic, organic , și super organic. Evoluția acestor trei tărâmuri poate fi considerată ca un film care se derulează în fața ochilor noștri. Prima parte a filmului, arătând drama nevie și vie a creației, ne-a a trecut deja pe dinaintea ochilor. prin ochi. Dar epopeea evoluției umane este încă în derulare, cu omul însuși actor principal în dramă.
                Având în vedere aceste trei etape, există, corespunzător , tot atâtea filosofii ale universului : anume, materialism, vitalism, și idealism . Fiecare este doar o explicație parțială.
                Materialismul este unilateral, deoarece se aplică doar la domeniul anorganic al materiei nevii. Vitalismul se aplică numai la domeniul organic. Și idealismul este limitat la lumea superorganică. (Ar trebui, probabil, explicat că, prin idealism Draghicesco nu înțelege idealism practic sau etic, ci de acel tip care susține că universul este mintea pură sau expresia unei minți).
                Să ne întoarcem acum la "noua idee de Dumnezeu" a lui Dragbicesco. Spre a ne ajuta la înțelegerea concepției sale despre deitate in intelegerea concepția sa de divinitate, vom arăta mai întâi anumite idei cărora el se opune .

Ideea tradițională teistă a unei zeități care există ca Ființă atotputernică, atotbună, atotînțeleaptă este respinsă.. „Un cer , spune Draghicesco, în care rezidă un singur Dumnezeu, trinitar, real și concret este de neimaginat în stadiul actual al cunoștințelor.” În plus, dacă ar exista un Dumnezeu atotputernic, atunci El , și nu omul, ar fi responsabil de durere, suferință și rău. Rezultă că un astfel de Dumnezeu nu poate fi „bun.” Ateismul, simte autorul pe de altă parte , ca o idee negativă, nu este de ajuns . Există posibilitatea unei noi idei de divinitate pe care ateii, în general vorbind, nu sunt suficient de receptivi pentru a o accepta . Dar „cei care cred într-un Dumnezeu diferit de ideea curentă vor fi întodeauna considerați atei.” Ateismul , cu toate acestea , în măsura în care respinge punctul de vedere asupra lui Dumnezeu menționat în paragrafului precedent, este justificat. „Ideea de divinitate ca o Ființă reală, externă va deveni ștearsă din mintea oamenilor inteligenți, așa cum s-a întâmplat cu tirania regilor și împăraților absoluti în guvernare. Fundamental, mișcarea democratică este legată de ateism . Când omul devine capabil să se îndrume și controleze el însuși, atunci autoritatea externă a monarhilor nu mai are niciun motiv pentru a exista. De asemenea, în măsura în care omul realizează în el însuși unele dintre atributele divine, o zeitate exterioară încetează să mai existe , pentru că El nu mai este necesar.” Panteismul, în sensul că întregul univers este gandit a avea un suflet analog corpului și minții omenești, este , de asemenea, respins. Draghicesco - CESCO numește ideea panteistă a unei lumi-suflet „absur”, „imposibil de verificat,” „himerică.”

Să ne întoarcem acum la ideea proprie a lui Draghicesco despre Dumnezeu. Omenirea, spune el, a avut întotdeauna numite dorințe și aspirații de bază. Omul, de exemplu, dorește din ce în ce mai mult control asupra aspectelor fizice ale universului, în scopul de a le face să servească scopurilor sale . Mai mult, prin intermediul științei și filosofiei, omul ajunge continuu la mai multă cunoaștere despre toate cele trei stadii ale universului. Omul aspiră, de asemenea, tot la " bunătate " în el însuși, și " dreptate " în viața socială. El nu pune nicio restricție cu privire la cât de departe ar trebui să avanseze. Aspirațiile sale sunt, prin urmare, practic infinite. Putere perfectă, înțelepciune perfectă, bunătate perfectă sunt obiectivele sale, idealurile sale. Greșeala teismului ortodox este presupunerea sa că aceste idealuri sunt deja realizate complet și veșnic într- o bubuitură divină în afara omului.
Astfel, ideea unui atotputernic, atotînțelept, atotbun Dumnezeu este doar o proiecție a idealurilor omului. Zeitatea ortodoxă nu există în realitate, ci este un scop sau un ideal în mințile oamenilor. O astfel de zeitate, cu toate acestea, există în stare embrionară. În măsura în care omul însuși a atins un oarecare grad de cunoaștere, de bunătate, de putere, el însuși a realizat parțial divinitatea pee care a proiectat-o asupra Dumnezeului său imaginar.

                Acest concept duce la o umanizare a teologiei. În domeniul moralității, de exemplu, oamenii ar trebui să fie morali, nu pentru că Dumnezeu poruncește, ci pentru ca Dumnezeu să existe. "Printr-o societate universală și cooperarea tuturor, puterea și cunoașterea omului pot crește spre infinit, și cu putere și cunoaștere, bunătatea și dreptatea omului se pot apropia de perfecțiunea divină". Business-ul oamenilor este de a crea pe Dumnezeu în ei înșiși. Dar ceea ce am realizat până acum este foarte puțin în comparație cu ceea ce încă putem atinge . Din acest motiv, trebuie spus că Dumnezeu există ca o realitate în numai într-o stare embrionară .
                Rezultă, deci, că Dumnezeu ideal devine din ce în ce mai mult o realitate, în măsura în care omul își realizează aspirațiile sale pentru o viață mai plină. O analogie cu geometrie este sugestivă. Triunghiul perfect este o concepție numai în mintea noastră, mai degrabă decât o realitate în fapt desenată pe hârtie. Nu contează cât de atent trasăm o astfel de figură , nu vom face niciodată, probabil, triunghiul perfect, deși cu grijă suficientă îl putem apropia cât mai mult ne-am dori . Dumnezeu , ca și figura geometrică, niciodată nu poate fi absolut creat într-adevăr de către om, dar poate fi din ce în ce aproximat.
                Deși puterea, înțelepciunea și bunătatea nu sunt îndeplinite în totalitate, cu toate acestea, avem nevoie de idealul de perfecțiune ca de un obiectiv spre care să facem eforturi. Noi nu ar trebuie să punem nicio limită aspirațiilor noastre. Idealul perfect, deși posibil de neatins, ne stârnește să ne dezvoltăm la maximumul de care suntem capabili. În calea deschisă a evoluției continue a omenirii, omul poate lupta pentru a face dinDumnezeu o realitate în sine și în societate. " Misiunea noastra ", precum Draghicesco și rezumă gândul lui , " este de a crea divinul în om . "

In: Humanist (Buffalo, New York) (Published by The American Ethical Union) v.13 January 1,1953, pp.267-270.

Traducere din limba engleză: George Anca

DE LA AUGUSTIN LA DRĂGHICESCU

Un argument al traducătorului

Prezentăm, în traducere-restituire românească, prima din cele mai vaste două opere edificate, fasonate de Dumitru Drăghicescu în franceză: Noua Cetate a lui Dumnezeu, Paris, Marcelle Lessage, 1929, prezentul volum, și, în două volume, urmând: Adevăr și Revelație, Paris, Felix Alcan, 1934, alcătuind o trilogie monumentală împreună cu Dumnezeu și destinul omenirii, scrisă și publicată în românește. O ediție in spe în zece volume a operei lui Dumitru Drăghicescu propusă de profesorul Virgil Constantinescu-Galiceni ar include: I Ontologia umană; II Din psihologia poporului român; III Problema Conștiinței. Realitatea spirituală; IV Idealul creator; V Marea Unie a românilor cu românii; VI Partide politice și clase sociale; VII Noua Cetate a lui Dumnezeu; VIII Adevăr și revelație, partea I; IX Adevăr și revelație, partea II; X Dumnezeu și destinul omenirii.

Ca Maurice Blondel axându-și opera pe doctoratul Action, Dumitru Drăghicescu își aprofundează determinismul sociologic doctoral, de la indestructibila structură Din psihologia poporului român la trilogia profetică a sfârșitului de viață. Actualizând revelator nu numai De civitate Dei a sfântului Augustin – cf Organon de Aristotel, Novum Organum de Bacon, Tertium Organum de Uspensky -, dar purtând și ecouri poate subconștiente din Viața lumii sau Memento mori.

Noua Cetate a lui Dumnezeu revelează o construcție poliedrică – istorie, evoluție, profeție – de exhaustivitate epistemică afinitivă cu empatii și alergii la personaje arhetipale, artiști, gânditori, o epopee socio-filosofică, un cronograf socio-religios în jargon sorbonard, o hermeneutică sociologică a dumnezeirii în umanitate. În țesăura textuală rezonează sentințe de rădăcină biblică sincronizate cu frunzișul referințelor, pe o tulpină proprie. Înlănțuirea de idei, subânțeles teoretizată, frazarea și cuvintele se desprind din continua demonstrație-fluviu a unei teze ce pare a se dispensa de discurs.

Într-o terminologie deschisă, continuu recizelată, cumulativă, spiralând repetiția și insistența clarificativă, diferitele registre ideatic-stilistice se pot solda cu receptări integrate, dacă nu preferențiale, respingând sau admirând, retușând, inducând și cititorului o reactivitate pro sau contra. Neuitând patina de epocă interbelică, Paris-Geneva, în care chiar ne afăm întru imensă grație drăghicesciană, cu un limbaj conceptulal devenit între timp literatură, precum revoluta dulaitate păgânism-creștinism. Cu avantajul unei percuții paraconceptuale, pe formulări modelatoare, de gândire directă, de empatie diacronică dispecerată de teză, de ideal.

Adecvarea traducțională a avut de a face, pe de o parte cu o operă veche de opt-nouă decenii, pe de alta, cu una nouă pentru noi, după o ignorare absolută, zguduitor de actuală și cu soluții-disoluții de viitor. Și este vorba de a o pune în circulație după „schimbările la față” (formula sa) anticipate de contemporanul lui Eminescu, Brâncuși, Arghezi. Faustianismul lui Drăghicescu pare dublat tacit de modelări din Viața lumii sau Memento mori.

Dumitru Drăghicescu este un scriitor în schițe și arabescuri religios-științifice pe propria doctrină a conștiinței-imortalitate. Poate oare fi, retro, receptat de-a valma ca tens, arid, utopic, socialist, tautologic, idealist, sinucigaș, aristocrat, cosmopolit, moralist etc.? Am apelat și la eufonii-româno-franceze, ca de epocă, spre a da totuși impresia unei pledoarii tragice din viitor și iar din viitor.

Vor putea fi atrași pasionații de idei și istorie, fantaștii, pelerinii în timp, poate și regizorii de teatru și film. Filosofii și sociologii vor măsura pierderea irecuperabilă, cu ce consecință, a mesajului său vizionar. Dacă i se admite pledoarismul, lectura poate fi de catehism, singura religiozitate auctorială fiind aici Societatea Națiunilor. Dacă recepția intră în dificultate – tematic, stilistic, ideologic – folosul va fi și mai substanțial decât admirația pasivă a unei creații de evidentă grandoare.

Trei excerpte din Noua Cetate a lui Dumnezeu:

„Studiul nostru, pe care-l dăm sub vocabula pe care o utiliza sfântul Augustin, și sub invocarea sa, va fi ca o transpunere modernă a Cetății lui Dumnezeu, în ansamblul ei, acesta va fi același paralelism între cetatea empirică, terestră, și idealul său, conceput în cetatea lui Dumnezeu schițată la Geneva și după care realitatea trebuie să se modeleze. A rezista superbilor și a da grație umililor nu este de asemenea, teoretic, scopul Instituției de la Geneva, unde votul unei țări mici contează tot atât cât al imperiului britanic? Din nenorocire, se face încă distincție între națiunile cu interese limitate și cele patru sau cinci națiuni cu interese nelimitate: vestigii brutale ale cetății terestre care fac erupție în această nouă cetate a justiției, a egalității și a păcii. Cetatea lui Dumnezeu care este, acum, pentru noi, Societatea Națiunilor, își va continua, precum cealaltă, pelerinajul său de-a lungul timpului și impietății scepticilor, care se pretind realiști, și aceasta va fi prin trăirea, și a ei, aici, a credinței.” (Noua cetate a lui Dumnezeu, ed. fr., p.12-13 )

„Să vedem acum dacă logica dreptului de bun simț este într-atât opusă unei vieți individuale infinite.

Cert, conștiința concepe foarte bine această idee a infinitului. O concepe atât de bine încât nu se poate concepe în act ea însăși fără ea. Dacă conștiința concepe infinitul și se concepe ea însăși infinită - și altfel cum ar concepe-o? - este logic că ea este finită, că ea trebuie să dispară ca stare de fapt în trecut și în prezent, dar dispărând în drept, în pură logică?

Logic, o conștiință finită, efemeră bășică de săpun care concepe infinitul, nu se poate susține. Dacă ea concepe infinitul, ea însăși este infinită în principiu, în drept dacă nu în fapt.

Să facem apel la întreaga onestitate, dacă se poate spune așa, la loialitatea logicii.” (Ibid. p.596).

„Societatea Națiunilor și Neo-Creștinismul se spijină și se condiționează reciproc. Una, realizându-se, provoacă apariția celuilalt și Neo-Creștinismul trebuie, pentru a ameliora moravurile, să anuleze egoismele individuale și naționale ca ambiția și orgoliul, și să dezvolte abnegația pentru a face posibilă și a consolida instituția de la Geneva. Viața însăși a națiunilor depinde de aceste două mari evenimente: altfel, le așteaptă suicidul prin războaiele de rasă, de clasă și de preponderență. Dar anularea egoismului și ambiției nu se poate obține atenuându-le și reducându-le, ci, dimpotrivă, împingându-le până la capăt, procurându-le satisfacția condiționată dar integrală. Omul nu renunță voluntar la un bun real decât în schimbul unui bun mai mare care să vină. Această dispoziție, care îi este naturală, trebuie folosită și aceasta face creștinismul. Numai o viață infinită care implică sancțiunile transcendente, pentru a completa și desăvârși justiția empirică a acestei lumi, poate modifica și disciplina egoismele și ambițiile.” (Ibid., p. 617)

Despre volumul următor, Adevăr și revelație, recenzat și de Henri Corbin, a scris un articol și John H. Hershey „God, Man, and Dimitrie Draghicesco” In: Humanist (Buffalo, New York) (Published by The American Ethical Union) v.13 January 1,1953, pp.267-270.)

George Anca

DUMITRU DRĂGHICESCU ȘI RUTH BENEDICT

Fiind invitat, ca vâlcean, să iau parte la un simpozion dedicat lui Dumitru Drăghicescu (1875 - 1945), întru respectul căruia împărtășisem, deseori, cultul lui Virgil Constantinescu-Galiceni, mi-a venit în minte o altă întâmplare, ba două, legate de Ruth Benedict (1887 - 1948). Petrecând mai mult timp în biblioteca universității din Honolulu, am dat peste cartea ei despre români, Romanian Culture and Behavior, Colorado State University, 1972, am citit-o, vorba aia, thrilled. Mai târziu, sau, poate, înainte, la un congres de antropologie din Tokyo, am stat la masă cu două foste studente ale lui Margaret Mead și am vorbit, toată seara (eram la banchetul de închidere, într-un palat, la marginea capitalei japoneze) despre Benedict-Mead, cu destule subînțelesuri. La recepția de deschidere, Chie Nakane, celebră pentru a sa Societatea verticală, îmbătrânise și ea, plângându-mi-se (!) că Japonia n-ar fi recunoscută în lume. Am citat public, din Ruth Benedict, când am inaugurat, cu ambasadorul Taubman, un American Corner în casa din București a lui Istrate Micescu, fost coleg al lui Drăghicescu, la Paris.

Mi-am luat seama, trecând la gravitatea „eternității” lui Drăghicescu, propusă de organizatori, și ușurința (românească, ar zice Mircea Vulcănescu) a alăturării celor două nume. Am mai citit și din unul și din altul, găsindu-mi pentru prima oară în viață tensiunea arterială mărită (mă apropii de vârsta aruncării de pe Fuji a doctorandului lui Durkheim - autorul cărții Le suicide, 1897, începându-și prefața cu „Depuis quelque temps, la sociologie est à la mode”).

Două personaje tragice? Amândouă, nepermițându-și a nu avea o carieră, au lăsat impresia de mister, dacă nu de profetism, în pronunțări perene. Au scris studii în timp de război. Ruth, făcută profesor plin cu două luni înainte de moartea necunoscută, a intrat în National Women's Hall of Fame (posthumous) 8-Oct-2005, iar Dumitru, în uitare (până când?) Parcă autori ai câte unei singure cărți Din psihologia poporului român (1907) – Drăghicescu, Paterns of Culture (1934) – Benedict. Se pot inventa corespondențe și între celelalte titluri.

Sunt faimoase, cu prisosință, cărțile semnate de Ruth Benedict:

Patterns of Culture (1934, anthropology)

Zuni Mythology (1935, anthropology)

Race: Science and Politics (1940, anthropology)

The Chrysanthemum and the Sword (1946, anthropology)

Cărțile publicate de Dumitru Drăghicescu își așteaptă, aparent, încă dreapta apreciere:

Le Problème du déterminisme social. Déterminisme biologique et déterminisme social, Editions de la ″Grande France″, Paris, 1903;

Du Rôle de l'individu dans le déterminisme social. Thèse prsentee a la Faculte des lettres de Paris, F.-R. de Rudeval, Paris, 1904;

Raporturile dintre drept şi sociologie, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1904;

Le Problème de la conscience. Etude psycho-sociologique, Editions Felix Alcan, Paris, 1907;

Din psihologia poporului român, Librăria Leon Alcalay, Bucureşti, 1907; Reeditări: Editura Albatros, Bucureşti, 1996, 2003; Historia, Bucureşti, 2006;

L’Idéal créateur. Essai psycho-sociologique sur l'évolution sociale, Editions Felix Alcan, Paris, 1914; Traducere: Idealul creator. Eseu psiho-sociologic asupra evoluţiei sociale, trad. Virgiliu Constantinescu Galiceni, Editura Albatros, Bucureşti, 2006;

Le renouveau religieux et la guerre mondiale, Les Imprimeries „L'Independance”, Bucureşti, 1916;

La Bessarabie et le droit des peuples, esquisse historique, géographique, ethnographique et statistique, Editions Felix Alcan, Paris, 1918;

Les Problèmes nationaux de l'Autriche-Hongrie. Les Roumains (Transylvanie, Bucovine, Banat), Editions Bossard, Paris, 1918;

La Transylvanie: esquisse historique, géographique, ethnographique et statistique, Editions Felix Alcan, Paris, 1918; Reeditare: Editura Albatros, Bucureşti, 1997;

Partide politice şi clase sociale, Bucureşti, 1922;

La Réalité de l'esprit. Essais de sociologie subjective, Librairie Felix Alcan, Paris, 1928; Traducere: Realitatea spiritului: eseuri de sociologie subiectivă, trad. Luiza Dascălu, Editor Mihai Dascăl, Bucureşti, 2003;

La nouvelle Cité de Dieu, Marcelle Lesage, Paris, 1929;

Vérité et Révélation, 2 vol., Librairie Felix Alcan, Paris, 1934;

America y la Liga de las Naciones, Botas, Mexico, 1937;

Marea Unire a românilor cu românii: 1918. Banatul şi Transilvania; Bucovina şi Basarabia, Editura Albatros, Bucureşti, 2001.

Detractorii lui Drăghicescu ar putea spune că acesta a diagnosticat etnopsihologia poporului român anume pentru viitoarea misiune (anti)românească a lui Ruth Benedict: nepăsarea și fatalismul - ipohondrie sufletească - anxietate – psihologie dedublată – conduită retractilă – retragere în sine – rezistență defensivă – resemnare mută – paralizia civică – neprevedere – lipsă de proporție, de unitate, de ordine – pornirea de a ascunde, de a minți, de a fi neîncrezător – viclenia, dibăcia, înșelăciunea – geografie mișcătoare – absoluta lipsă de continuitate – năluca norocului – pecetea neisprăvitului - înspăimântător este însă numărul sărbătorilor superstițioase – lipsa noastr ă de viață istorică – loviți puternic și mereu învinși – lipsa de personalitate etnică - viața noastră istorică fu astfel un șir de schimbări la față – obârșie foarte eterogenă, încât abia SUA se mai poate compara cu noi etc., etc, etc.

Nuanțarea, până la răsturnarea ieremiadei însușirilor rele, scapă, de obicei, poate venind prea târziu, utopic?

„Dacă slavii, bulgarii, ungurii, turcii, tătarii, grecii, rușii, francezii, germanii stăpâniră, rând pe rând, țările române, pentru a altera, slăbi și sărăci elementele voinței noastre, toți aceștia îmbogățiră mintalitatea românească”.

„Neegalitatea și incoerența inteligenții românești decurg de la prea mare bogăție a materialurilor noastre sufletești cari se căznesc să se așeze, să se stratifice, să se cristalizeze.”

„În locul convulsiunilor noastre din trecut, cari la fiecare pas zguduiau și stricau întregul rost al societății românești, avem azi, o dată cu neatârnarea, începututul unei epoci de statornicie, de continuitate, de unitate de dezvoltare.”

“Sub raportul inteligenţii, românii au fost dăruiţi de creatorul lor, Istoria, cu o sumă de bune însuşiri luminoase, drept recompensă pentru lipsurile şi umbrele ce a aşternut pe suprafaţa caracterului nostru. De unde vine inferioritatea caracterului românilor, de acolo vine superioritatea inteligenţei lor”.

În timpul Primului Război Mondial, Dumitru Drăghicescu, s-a regăsit cu Elena Văcărescu și Emanuelle Martonne în Biroul românesc de presă de la Paris. A contribuit la lucrările Comitetului Național al Românilor din Transilvania și Bucovina, devenit apoi Comitetul Național al Unității Române. A militat pentru organizarea Congresul Naționalităților din Austro-Ungaria, desfășurat în aprilie 1918 la Roma.. A publicat cărți întru idealul național românesc, pentru recunoașterea sacrificiilor României în războiul cu Puterile Centrale, pentru recunoașterea internațională a Unirii, pentru uzul și auzul mărimilor europene, care-l formaseră.

Scriind despre români, Ruth Benedict este în ton cu Psihologia lui Drăghicescu, inclusiv juvenilitatea, mai ales că documentarea ei se oprise, din eroare, la începutul secolului al 20-lea (acesta fiind și unul din motivele pentru care Margaret Mead, legatara sa, a restrictat publicarea textului, ediția din 1972 fiind adresată exclusiv studenților profesorului editor, Robert J. Theodoratus). S-au adăugat informațiile primite de la 25 de români americani, spune Mead, printre care și evrei români, de unde, probabil, eticheta de cel mai antisemit popor, preluată și de Hanna Arendt sau Elli Wiesel.

De n-ar fi o carte ca și pierdută, lumea întreagă s-ar apropia, prin empatia pentru dușman a cercetătoarei, de identitatea istorică națională a românilor, crearea imaginii de sine, proverbe caracterizante, dezvoltarea personală, oportunismul și agresivitatea, îmbogățirea cu orice preț, credințe populare în exces, îndeplinirea obligațiilor familiale, sărutarea mâinii superiorului, umili și supuși, mii de păsări făcute să cânte la nunți și înmormântări (păsărele mii?), mândria – valoare națională, bătaia – preludiu sexual, iredentism politic, idealul de viață românesc este hedonismul... Tag-uri pe internet:

Anthropology baby baksheesh Banat beating beautiful Bessarabia Bibesco birth boyers boys bride Bucharest Bukovina Carol Carpathian century child claca Codreanu cross-brothers Culture and Behavior dance dead death dowry Easter Europe European evil eye expropriation fast father feast feeling fighting flowers gendarmerie girls give give-aways Greater Rumania groom's Gusti Gypsies haiduk Hungary husband informants Iron Guard irredentism keep King kiss the hands labor land live luck maize Margaret Mead marriage married Mircea the Old Moldavia mother mountains never Old Kingdom parents party peasantry person Phanariot pleasure popular population Prahova Valley priest proverb regard rich Rumanian attitude Rumanian Culture Rumanian history Rumanian peasant Rumanian village rural Russia Ruth Benedict sheep teacher things towns and cities Transylvania Treaty of Trianon Turks upper class urban violence Wallachia wedding Western wife woman women young.

Guvernul american voia studii asupra caracterului național și cultural al Japoniei, Germaniei, României, care să permită personalului său diplomatic și militar să înțeleagă cât mai bine cum să interacționeze cu membrii acestor societăți pentru a atinge scopurile Statelor Unite. Mare parte din materialul cu care a lucrat Benedict a fost clasificat și nu poate fi făcut public. Totuși, minus ceea ce era clasificat, fructele muncii ei au apărut în Crizantema și sabia , carte devenită clasică.

Virginia Heyer Young vede studiile lui Benedict despre Thailanda, România, Olanda și Japonia ca pe un tot (Ruth Benedict: Beyond Relativity, Beyond Pattern , 2005, University of Nebraska). Acestea, prezentând indivizii în cadrul culturilor lor, și nu ca fiind modelați de cultură, au circulat în ediții șapirografiate pregătite pentru sponsorul lor, the Office of War Information, și nu au fost considerate ca reprezentând conceptele sale.

Ca multe altele, proverbul „Capul plecat de sabie nu este tăiat” este comentat (funcțional?) și de Benedict și de Drăghicescu, la acesta din urmă, cu adaosul lui Bolintineanu, „Capul ce se pleacă sabia nu-l taie, / Dar cu umilință lanțu-l încovoaie.” Prin cărțile sale de autoantropologie sociologică românească de la Paris, Drăghicescu a ieșit învingător odată cu țara unită în 1918 și victorioasă, atunci, după cum, la următorul mare război, și Benedict, împotriva României (cu dragoste?) Să-i fi plăcut ei, până la urmă, că românii dau fetelor lor la căsătorie zestre mai mare decât la noi, la americani? Să le fi sugerat subliminal soldaților lor zburători să se însoare cu fete de pe aici, ca ai lui Traian, de ne-au inseminat virtutea daco-romană, răsdiminuată, spre jalea drăghicesciană, de neîntreruptele invazii până azi?

Excerpte din actualitate : Interactiunea dintre institutiile informale si institutiile formale in dinamica economiei romanesti (Grant CNCSIS N. 1352/2007)

În lucrările de psihologie aplicată se consideră că autoanaliza, în care românii se autoanalizează şi îşi oferă o autoimagine (perspectiva emică), este complementară celei de analiză propriu-zisă, în care românii sunt obiect de analiză pentru altii şi li se oferă o heteroimagine (perspectiva etică). Si asta deoarece cele doua abordari îşi conferă reciproc consistenţă şi continuitate dacă este utilizată aceeaşi metodologie şi pot fi astfel comparabile. Din perspectiva lucrării de faţă considerăm că cele două puncte de vedere pot oferi elemente esenţiale în scopul identificării acelor trăsături comportamentale negative care contribuie la perpetuarea instituţiilor informale negative şi la zadărnicirea eficienţei celor formale.

Unul dintre cele mai semnificative studii dedicate psihologiei românilor este cel al lui D. Drăghicescu din 1907 „Psihologia poporului român”, lucrare publicată la Paris. Paradoxal pentru cititorul zilelor noastre, Draghicescu isi numeste timpul tranziţie : în epoca de tranzitie in care ne aflam – scrie el – ne gasim intr-o atmosfera psihologica si sociala plina de anarhie, foarte complexa, haotica. Haosul si anarhia erau trecute atunci nu pe seama tranziţiei de la un regim totalitar la unul democratic, ci pe socoteala unui trecut de secole in care, sub dominatia turca si administraţie fanariota, s-a reusit o alterare a sufletului romanesc [Betea, 2007, p.1], sub influenta Orientului formându-se personalitatea de baza a romanilor. "Nepasarea si fatalismul, rod al celor cateva trasaturi mai de seama ale istoriei noastre si ecou adesea al inrauririi Orientului, sunt notele cele mai limpezi si lamurite ce se pot desprinde in sufletul si caracterul nostru". Totodată el surprinde faptul toate lucrurile importante din viaţa socială, culturală, politică şi economică a românilor poartă pecetea neterminatului, nedefinitului. Românii nu sunt astăzi mai buni agricultori ca pe vremea dacilor, comerţul îl fac alţii, industria ne vine din cele patru colturi ale lumii, spune Drăghicescu, într-o descriere care ne apare contemporană prin actualitatea ei. Lipsa de dezvoltare proprie, unitară, omogenă a desfăşurării trecutului nostru determinând lipsa caracterului propriu, neted şi lămurit al mentalităţii româneşti. Conţinutul caracterului românilor se alcătuieşte din crâmpee nedigerate ale culturii altor neamuri, adesea dăunătoare : nepăsarea, lenea fizică şi mintală, adică lipsa de iniţiativă, resemnarea, lipsa de încredere în sine şi mai presus de toate fatalismul, încrederea oarbă în noroc, în soartă [D. Drăghicescu, 1996, pp. 345-361].

O a doua lucrare de etnopsihologie intitulată tot "Psihologia poporului roman", aparţine lui C. Rădulescu –Motru, publicată în 1937. Nici notele lucrării sale nu sunt mai măgulitoare la adresa compatrioţilor săi. C. Radulescu-Motru remarcă, in primul rand, respectul fata de traditii in care traieste taranul roman. Taranii traiesc in traditia muncii colective. Fiecare satean face ceea ce crede ca va face toata lumea, fara a avea curajul sa inceapa o munca altfel decat la termenele fixate prin obicei. A iesi din randul lumii este nu un simplu risc, ci o nebunie [Betea, 2007, p.1].

Comparativ cu prototipul occidentalului, prima trasatura care-l opune acestuia este individualismul sufletului romanescversus individualismulvestic. Individualismul românesc, exprimat prin dorinta românului de a fi de capul lui – nu presupune spirit de initiativa in viata economica si nici spirit de independenta in viata publica si sociala, insusiri tipice burgheze. Gestul initiativei individuale, al intreprinderilor riscante si inventiilor este cel mai plapand vlastar al sufletului romanesc. Astfel încât conceptul de liberă concurenţănu este intrat în moravurile sociale. Indisciplina in economie, neperseverenta in lucrul inceput si faptul ca romanul este cheltuitor cu timpul– sunt alte caracteristici ale psihologiei romanului. Daca in Apus muncase desfasoara dupa un ritm regulat, romanul o face dezordonat, ca un joc, in salturi, alternate cu lungi perioade de inactivitate, timpul este pentru roman orice, numai bani nu. Din nerespectarea legii este făcut un titlu de mărire şi de putere, instituţiile vestice nefiind luate în serios. Alţi autori din aceeaşi epocă scot în evidenţă alte trăsături negative ale românilor [Iacob, 2003, pp148-152]:în gazetele şi politicile europene, chiar şi în proverbele lor, se afirmă despre români că sunt hoţi spune cu obidă M. Eliade în 1935 ; instituţiile politice europene au fost transformate în instrumente de dominaţie, politica vestică transformată în policitianism românesc - C. Radulescu-Motru - 1935 ; românii muncesc în silă , prea puţini cunosc stăruinţa aprigă, îndârjirea de a învinge greul şi mulţumirea datoriei îndeplinite - Densusianu -1919 ; românii cred în arbitrar, în hatâr, în bacşiş şi nicidecum în legalitate - Tache Ionescu - 1910 ; românii sunt prea normali, lipsiţi de geniu, de nebunie, de entuziasm - E. Cioran – 1933 ; mândria cea mai de preţ a târgoveţului este aceea de a dejuca şiretenia altuia, ţinând-o pe a sa cât mai nepătrunsă – M. Ralea – 1935 ; românii nu manifestă în lume decât inconştienţă politică, ţigănie electorală şi conştiinţe care se cumpăra ieftin - M. Eliade în 1935 ; românul este o fiinţă diluată, căruia îi lipseşte orgoliul naţional, este sceptic, are o neâncredere superficială, manifestă o ironie uşoară şi periferică, are o amabilitate trecătoare, îi lipseşte orice gen de mesianism - E. Cioran – 1933 ; românului îi lipseşte sentimentul vinovăţiei - M. Vulcănescu – 1937.

Din perspectivă eticăreprezentative sunt studii de antropologie culturală, cum ar fi cel al americancei Ruth Benedict Romanian Culture and Behaviordin 1943, sau francezului Paul Morand, Buchatest din 1935, care au trezit interesul altor autori notabili ca Olivia Manning sau Margaret Mead. Românii sunt priviţi ca alceva, diferiti de occidentali. Ei sunt consideraţi ca un popor animat de uşurinţa de trăi, ce trec nepăsători prin istorie, trăiesc într-o lume vagă, fluidă în care lucrurile nu prea sunt luate în serios. Dacă europenii occidentali sunt serioşi, disciplinaţi, punctuali, predictibili, românii se află la polul opus [Corodeanu, 2007, p.54]. Românii sunt superficiali, pot fi cumpăraţi uşor, dacă cineva are bani problemele de clasă sau urâţenie dispar ; dacă cineva reuşeşte în plan material ceilalţi îl vad ca hoţ sau trişor ; sunt invidioşi, geloşi, îşi bat nevestele ; sentimentul de vinovăţie este difuz şi greu de identificat ; sentimentul autoresponsabilizării este rar, mereu fiind vinovat alcineva pentru tot ceea ce se întâmplă în viaţa politică, socială, culturală, familială etc. ; în viaţa economică descucăreala, favorurile politice, sunt mai importante decât profesionalismul şi eficienţa ; locurile de muncă sunt obţinute prin relaţii şi evaluate după capacitatea de a obţine bacşiş, nicidecum după un ideal profesional [Iacob, 2003, pp148-152].

Nu putem decât să constatăm cu amărăciune că toate aceste trăsături negative nu reprezintă consecinţa celor 50 de ani de comunism aşa cum ar putea părea la prima vedere, iar anii 90 caracterizaţi printr-un vid valoric tot din acelaşi motiv, deoarece aceleaşi trăsături negative le regăsim şi în perioada interbelică atât de bine evidenţiate totodată de români şi de străini.

Jack R. Friedman: Shame and the Experience of Ambivalence on the Margins of the Global: Pathologizing the Past and Present in Romania's Industrial Wastelands

This article examines shame in a context of political—economic decline (Jiu Valley, Romania). I argue that shame, which is traditionally associated with a "shrinking" feeling and social control, can take on a dual resonance for people situated in socioeconomic conditions of moral disorder. Shame can act as both a personal experience of self-defeat as well as acting as a medium for critiquing the very system of socioeconomic norms and cultural values that work to make one feel ashamed. Using data drawn from research among coal miners in post-state socialist Romania, this article illustrates how discourses associated with shame can be viewed as a critical understanding of the culturally meaningful experience of marginalization from and the ambivalence of global processes.

Maria Sava:

Tot în linia lui D. Drăghicescu, Cioran publica în 1934 ( la nici 24 de ani!), Schimbarea la faţă a României, o reacţie violentă faţă de pasivitatea proverbială a românilor, mereu pierzătoare. „Deficienţele actuale ale poporului român nu sunt produsul istoriei sale, afirmă Cioran ci istoria aceasta este produsul unor deficienţe psihologice structurale.”(pg.63) O carte scrisă cu pasiunea şi efervescenţa celor 24 de ani în care autorul alunecă deseori către rasism. La senectute Cioran va considera acest text „poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin.”A fost doar o încercare a tânărului Cioran de a se vindeca de disperarea de a se fi născut într-o cultură minoră.

Există în literatura de specialitate o părere diametral opusă, în cartea lui Mircea Vulcănescu „Dimensiunea românească a existenţei”, unde suferinţa individuală se preschimbă în „idee –forţă”. Întreg discursul este o “descriere fenomenologică a ideii de existenţă în gândirea româneasca “, şi se dedică scriitorului Emil Cioran. Într-o scrisoare din 1944 Cioran îi răspundea lui Mircea Vulcănescu….: “Dacă evenimentele n-ar fi aşa cum sunt şi eu n-aş fi buimăcit de ele, m-aş apuca să scriu complementul negativ al acestei superbe Dimensiuni , în umbra căreia puţinătatea mea se desfată, neînstare să reziste măgulirii. Cum aş asista pasiv la o dedicaţie înscrisă sub cea mai substanţială tălmăcire a îmtâmplării valahe? Dacă răul din mine ar fi odată atât de lucid pe cât a fost binele în tine, mă voi sforţa să întunec puţin icoana Mioriţei, să vorbesc şi de gălbeaza ei. După ce-am citit studiul tău, în acest Cartier latin în care putrezesc glorios de şapte ani, îmi ziceam că n-aş avea totuşi nimic de adăugat dacă el s-ar fi terminat cu o analiză a adaugiului fatal: «n-a fost să fie » – care-mi pare a fi cheia tuturor neizbutirilor noastre şi formula în sine a oricărei ursi te”.

Gabriel Stănescu:

Altceva e când un antropolog al culturii de talia unei Ruth Benedict scrie un studiu stiintific despre istoria si cultura românilor pe baza unor interviuri cu personalitati ale comunitatii românesti din Statele Unite, folosind o bibliografie în limba engleza destul de ampla despre istoria si cultura româneasca, si altceva este când o seama de oficiali ai Uniunii Europene se exprima negativ la adresa României, criticând în subsidiar guvernul de la Bucuresti pentru aplicarea cu întârziere a reformei economice, datorita mentinerii structurilor comuniste, a coruptiei si a unui sistem birocratic care blocheaza initiativele private cu exceptia celor favorizate de clasa politica aflata la conducere.

Rodney Stark : Gods, Rituals, and the Moral Order

The functionalist “law” that religion sustains the moral order must be amended. As is demonstrated in this study, religion has this effect only as it is based on belief in powerful, active, conscious, morally-concerned gods. Contrary to Durkheim’s claims, participation in religious rituals per se has little independent impact on morality and none when done on behalf of gods conceived as unconscious essences, or as conscious gods of small scope and lacking moral concerns. Thus, the link between gods and morality is limited mainly to societies having more complex cultures, but even in some highly developed societies a religious basis for morality is missing. Quantitative results are based on 427 societies included in the Atlas of World Cultures, and on surveys of the United States and 33 other nations.

Doina Jela:

Abordata de aproape toti intelectualii romani care au contat – de la carturari enciclopedisti, scoliti in Europa (Cantemir), scriitori dotati cu intuitie si simt de observatie (Ion Ghica) la specialisti in stiinte socio-umane cu un instrumentar analitic elaborat (Draghicescu, Motru) sau filozofi, eseisti (Vulcanescu, Noica, Cioran) – tema identitatii se prelungeste – si cu succes – pina azi (Paleologu, Cristian Tudor Popescu, Patapievici). in unele dintre cazuri este mai mult o atitudine care genereaza tema, un fel de „bovarism identitar“, si as constata ca ea este, de cele mai multe ori, rezultatul comparatiei exasperante intre un Occident aflat suficient de aproape geografic pentru a legitima comparatia si imaginea contrastanta pe care spatiul romanesc o ofera privitorului incitat sa-i afle o explicatie.

Eugen Simion:

Ce-i curios în acest studiu al patologiei spiritului românesc este faptul ca autorul nu citeaza cu preciziune niciun text care sa ilustreze aceste caderi morale si intelectuale. Si mai curios este ca acest om cu bune studii în Franta nu se bizuie, când vrea sa defineasca psihologia poporului român, pe cultura româna. În afara de istorici (Xenopol, Iorga, I. Bogdan), el nu consulta aproape niciun poet sau prozator român, desi la începutul secolului al XX-lea, când îsi redacteaza studiul, literatura româna îi putea oferi sociologului un câmp suficient de bogat pentru a urmari, daca nu psihologia poporului, cel putin caracteristicile spiritului românesc… Cartea în sine este o antologie de propozitii, unele – poate – drepte, cele mai multe sunt însa catastrofale. Suntem, noi, poporul cel mai ateu, cel mai putin credincios?, cum zice Draghicescu (p.279). Natura frumoasa („cu desfatarile ei“) a împiedicat pe români sa duca o viata activa si sa aiba o „viata mintala launtrica profunda «intima» (p. 298)?, cum crede, iarasi, elevul lui Durkheim… Traieste spiritul românesc numai „la suprafata si din suprafata lucrurilor“ si nu are deloc, dar daloc „adâncimi si ascunzisuri launtrice, misterioase“? (p. 299).

Maria Stoian:

Testamentul din 6 septembrie 1945 cu privire la avere dupa deces; Pentru activitatea sa si pentru ideile pentru care a luptat ca intelectual, sociolog, cadru universitar, ambassador, a fost urmarit de catre autoritatile vremii si n-a acceptat sa le dea secretele cunoscute si a preferat sinuciderea, nu inainte de a lasa un testament. Prin testament lasa sotiei sale Virginia, imobilul din Bucuresti din strada Jules Michelet, intreaga avere mobile care va exista la moartea sa ca: banii, actiuni, efecte. Din imobilul mai sus amitit lasa garsoniera de la etajul 6, nepoatei sale Dorina, iar garsoniera de la etajul 7 o lasa nepotului sau Corneliu Vilt. Toata averea ce a mostenit-o de la parinti, situate in comuna Zavoieni – Valcea, compusa din teren arabil, vie si padure o lasa mostenire nepoatei sale, Irina Ciuca. Lasa lui I. Popescu Bradiceni, vila construita in com. Suici, judetul Arges, plantatia de nuci din proprietatea Lehrer pana-n Valea Dardariei, 5 hectare de padure din plantatia de nuci apre apus. Restul din proprietatea de la Suici care a ramas dupa expropriere si dupa defalcarea partii lasa lui I. Popescu Bradiceni si care se compune din padure, locuri arabile, pometuri si intreaga gospodarie, se lasa mostenire nepotului sau, Vasile Veteleanu. A lasat ca executor testamentar pe I. Popescu Bradiceni si in lipsa acestuia pe Vasile Veteleanu. A revocat orice alt testament si actualul testament este scris in septembrie 1945, iar in 12 septembrie 1945 se stinge din viata si este inmormantat la Cimitirul Bellu.

George Anca

joi, 8 ianuarie 2015