DUMITRU DRĂGHICESCU, Adevăr și revelație, Paris, 1934, p. 683-701, tr. George Anca

RAPORTURILE DINTRE DIVIN ȘI UMAN

Creștinismul umple abisul dintre Dumnezeu și om. - Considerată în ansamblul său din punct de vedere religios, istoria poate fi divizată în două epoci: I) era precreștină, care pare a fi avut ca misiune să degajeze, să forțeze ideea de Dumnezeu unic și absolut. Aceasta s-a petrecut pe două căi venind din două direcții opuse;a) Monoteismul evreu (1), ecou al vastelor imperii asiatice; şi

(1)Într-adevăr, cum a remarcat cu precizie M. Eucken, semiţii concep divinul în antiteză cu lumea, după cum sublimul este inaccesibil; ei exclud orice proximitate familiară cu Dumnezeu, orice contact imediat între divin şi uman.

2) gândirea rațională a lui Xenofan și a lui Anaxagoras. În această fază, gândirea religioasă, ajunsă la Dumnezeul absolut și transcendent, a creat un abis între om și Dumnezeu, abis pe care nimic nu-l poate umple. II) Era creștină și-a dat ca misiune de a umple acest abis, de a incarna pe Dumnezeu în om, umanizând pe Dumnezeu, pentru a diviniza pe om. Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos, va umple abisul între Dumnezeu și om. Creștinismul, Biserica creștină, are ca misiune deificare omului, sau mai exact de a realiza pe Dumnezeu în om, prin perfecționarea vieții sale după model divin.
    Dar,  fapt  foarte  semnificativ, în momentul în care creștinii umanizau pe Dumnezeu, în persoana  lui  Iisus  Hristos,  păgânii  divizau omul în persoana Cezarilor (2). La drept vorbind

2) V. SOLOVIEV, în  La Russie et l'Eglise univeselle, scrie: „Dumnezeu s-a făcut om în persoana lui Mesia evreu, în moment ce omul se făcea Dumnezeu în persoana lui Cezar roman”. (p. 74).

practica divinizării omului funcționa printre popoarele Asiei și Europei de mult timp, înainte de Isus Hristos și de Cezari. În timp ce ideea de Dumnezeu se constituia, se idealiza și evolua spre monoteism, nu se înceta a se diviniza șefii cetăților, regii și monarhi.
    Există aici două aspecte paralele și complementare ale aceluiași proces: 1) procesul ideologic care creează ideea de Dumnezeu și îi determină evoluția p/nă la a face să ajungă la forma absolută a monoteismului; 2) procesul social, ale cărui faze determină formele succesive ale evoluției înseși a realității lui Dumnezeu – extensia și organizarea societăților umane.

    Unirea divinului cu umanul. - Iisus Hritos separă, în principiu, lumea în două: lumea lui Dumnezeu și lumea Cezarilor. În aceasta se constata mai mult o stare de fapt. Dar misiunea pe care o încredințează disciplolilor săi era de a cuceri și converti lumea Cezarilor, de a face să penetreze Cetatea lui Dumnezeu în substanța cetății terestre, și divinul în uman. De asemenea, opera esențială a ceea ce se cheamă civilizația creștină a fost de a umple abisul dintre absolutul divin al semiților și om – prin elevarea omului până la Dumnezeu. Or, aceasta s-a presupus a fi fost deja realizat, prin anticipație, în persoana lui Iisus Hristos și astfel se făcuse proba că aceasta este posibil. După decizia conciliilor, în Iisus, unirea dintre divin și uman a fost unire completă și intimă, fără confuzie nici diviziune.Era deci o reușită care putea și trebuia să fie generalizată și să servească de model.
    Or, există omul real și societatea temporală în fața lui Dumnezeu și a cetății ideale a lui Dumnezeu. În evanghelii, Iisus schițase deja liniile de bază ale societății ideale, pe care el o numea Regatul lui Dumnezeu sau Imperiul Cerurilor. (Deoarece noi trăim într-o epocă de veritabil crepuscul al regilor și al imperiilor, noi preferăm să-i spunem Cetatea lui Dumnezeu). Misiunea creștinismului va fi fost deci nu numai de a generaliza reușita excepțională a persoanei lui Iisus, în care divinul este incarnat în uman, dar de asemenea de a transforma cetatea terestră în cetate a lui Dumnezeu, modificând-o după după modelul ideal trasat de Iisus. Acest lucru însemna că trebuia regenerată viața socială și politică prin spiritul evangheliei, să se creștineze Statele și națiunile, și, la limită, să deifice oamenii și să facă din Societate o Biserică.

    Unirea divinului și a umanului prin unirea Statului cu Biserica. - Fără îndoială, misiunea nu era deloc facilă. Pentru a introduce printre oameni și în Stat justiția ideală, și pentru a transforma interiorul naturii umane, trebuia o forță obiectivă, incarnată în instituții ca Biserica și Statul.
    Cum s-o facă?
    Ca de obicei, s-a început prin a presupune problema rezolvată și s-a instituit Biserica, socotită a fi Cetatea lui Dumnezeu, și oamenii Bisericii au fost considerați ca moștenitori ai atributelor divine ale lui Iisus Hristos, ca surogate ale lui Dumnezeu. Misiunea se reducea atunci la a concilia Biserica și Statul într-o societate care ar fi reeditat reușita persoanei lui Iisus și în care, între Stat și Biserică, ar fi exista unire intimă și completă, fără confuzie, fără diviziuni (3). Dar, în

(3)  Adevărul fundamental al creştinismului este unirea perfectă a divinului cu umanul, desăvârşirea individuală în Crist şi împlinirea socială în umanitatea creştină în care divinul este reprezentat prin Biserică şi umanul prin Stat. (V. SOLOVIEV,La Russie et l'Eglise univereselle, p. XXV).

realitate, această conciliațiune nu putea fi decât ieșirea unei lupte lungi de trei secole. Ea va ajunge la conversiunea imperiului roman, obținută prin conversiunea împăratului Constantin.
    Uniunea intimă și completă între Stat și Biserică ar fi fost realizată dacă împăratul ar fi putut fi în același timp șeful Bisericii, sau dacă șeful Bisericii și-ar fi putut asuma puterea temporală; dar era vorba, precis, de a realiza o unire care să nu fie o fuziune. Se va conveni că aici este o antrepriză dificilă bine, aproape la fel de dificilă precum cuadratura cercului. Forța era deci de a conserva Statul și Împăratul idependenți de Biserică și de Papă. S-a convenit, în principiu, că Papa și Împăratul ar fi două jumătăți de Dumnezeu.

    Problema era presupusă rezolvată de această manieră, dar numai în principiu, în abstract; în realitate trebuia concretizată soluția și aceasta s-a făcut în șaptesprezece secole. Nici șefii Statelor nici Papii n-au fost echivalenți ai lui Dumnezeu; ei nu erau decât bieți oameni. Cu foarte rare excepții aproape, unirea între Stat și Biserică a fost din când în când un conflict mai mult sau mai puțin violent, câteodată o izolare forțată sau o abdicare și o supunere totală a unuia din cei doi șefi în fața celuilalt.

    Biserica orientală și prepondernța Statului. - De la început, tendința șefului Statului a fost să cumuleze puterea spirituală cu puterea temporală. Consacrat șef al Statului, Împăratul gândea că-n el divinul trebuia să se confunde cu umanul și, pentru a evita diviziunea, el s-a pus în capul Bisericii, căreia șeful trebuia să fie subordonat. Împăratul se considera, astfel, mai mult decât un om, și prin urmare el pretindea la un sort de atot-puternicie divină și a devenit autocrat. Experiența imperiului bizantin a realizat autocrația, în care șeful Statului a fost și cel al Bisericii. Țarul Rusiei a moștenit această experiență. În Rusia, Biserica orientală, simplu instrument de dominație în mâinile șefilor de Stat, a degenerat progresiv, până la a nu mai fi decât o ramură secundară a administrației birocratice, dirijată de un amploaiat civil. Astfel ea a pierdut caracterul de universalitate și a devenit simplu Biserica ortodoxă, adică depozitara credinței așa-zicând autentică, inalterată. Patriarhul Constantinopolului își pierde primatul peste Bisericile altor State, care devin toate auto-cefale. În anumite State ale Europei Orientale, Biserica este o școală de naționalism și patriotism și, sub aparența lui Iisus, adoră națiunea și patria pe care le servesc.
    Contra acestei stăti de lucruri nu s-a întârziat să se reacționeze, în Rusia mai ales. Alături de Biserica oficială și contra ei, s-au elevat numeroase secte, care vedeau în țar, ca șef al Bisericii, in veritabil anticrist. Raskolnicii cereau independență completă de Biserică și voia ca ea să reia misiunea de a realiza aici jos Regatul lui Dumnezeu. Această reacție se datorează, cu siguranță, misticismul propriu sufletului slav al poporului rus. De ce acest misticism nu este observabil la niciun alt popor slav? Să zicem în treacăt: pentru că circumstanțele istorice și condițiile geografice ajută a se realiza vastul imperiu rus, care reunește, avându-le subjugate, mai mult de o sută de popoare, ca Rusia să cunoască misticismul propriu sufletului său slav. Imperiul rus este un univers și universalismul său a antrenat și dezlănțuit misticismul sufletului rus, pe care nu-l întâlniți deloc în Serbia, nici în Bulgaria, nici la cehi, nici chiar la polonezi, chiar dacă aceștia, toți, sunt de asemenea slavi, dacă nu slavi mai puri decât rușii.

    În fond, spune V. Soloviev, disidenții ruși ar fi fost mulțumiți cu o Biserică națională și democrată. Dar disidenții tot așa ca și Biserica oficială se voiau panslaviști, ridicând pretenții care nu puteau fi formulate decât de o Biserică Universală. Universalismul este baza și esența creștinismului și, prin urmare, dacă Biserica nu îmbrățișează actualmente toate popoarele terrei, ea nu mai trebuie să fie atașată exclusiv unui popor sau unui grup de popoare. „Ea trebuie să aibă, spune Soloviev, un centru internațional pentru a propaga în universul întreg, pentru a eleva umanitatea și a o dirija spre țelul său definitiv” (4). Altfel, ea nu poate servi de bază unității pozitive

(4) La Russie et l'Eglise Universelle, p. 38.

a tuturor popoarelor, nici să-și îndeplinească misiunea, care este de a munci să realizeze această unitate fără de care ea degenerează și va fi curând redusă exclusiv la a îmbrățișa interesele temporale ale Statului, care ar apăra-o, cu arme materiale, contra disidenților. Când ea nu se diluează în Stat, ca Biserica oficială rusă, când ea a fost îndepărtată în afara secolului , ca în cea Bizantină, sau cum ar vrea disidenții ruși, Biserica a degenerat, de o manieră nu mai puțin gravă.
    Tăiată de secol și necunoscută de Stat, Biserica orientală a fost redusă la neputință completă, la inacțiune totală, la contemplație pur și simplu. În opoziție cu Biserica occidentală care devine din ce în ce mai mult Biseica care acționează, ea devine Biserica care se roagă, și pentru ea credința se identifică cu pietatea personală. Rugăciunea, pentru ea, constituie maximumul de activitate. Căutând sănătatea în pasivitate și în contemplație, ea a realizat-o în ascetism. Mănăstirile și sihăstriile sale au devenit, în orient, locuri de contemplație pasivă și de rugăciune. Este probabil că orientul hindus a influențat-o. Ea a sfârșit prin a întoarce complet spatele secolului, renunțând total la misiunea sa de a transforma cetatea terestră și pierzând astfel rațiunea sa de a fi.

    Primatul Bisericii occidentale asupra Statului. - Cu totul altfel este și fu sortul Bisericii occidentale.
    Izolată de imperiul bizantin, prin invaziile barbare și prin schismă, Biserica occidentală a conservat sediul său central la Roma. Papii moștenesc astfel un sort de universalism social mai curând nominal, de pură formă. În două sau trei secole de anarhie, care au făcut să cadă imperiul occidentului, nicio formație politică stabilă nu a reușit încă, în această parte a Europei, noi găsim o experiență contrară celei a Europei orientale. Papa cumulează cu puterea spirituală o anume putere temporală. În el, șeful religios se dedublează într-un șef de Stat. Tot așa, Biserica occidentală nu va fi numai una care se roagă, ci cea care convertește și acționează. Conversiunea triburilor germanice, a saxonilor și a popoarelor din nord-est, fu o misiune de misionari catolici. Pe terne practic, opera de ermitajelor, a mănăstirilor, fu imensă și decisivă. Biserica catolică n-a ezitat de a „se scufunda în mocirla vieții istorice; ea a gândit la nevoile reale ale umanitățiila problemele sociale”. Nu mai puțin importantă va fi munca sa în domeniul gândirii, al doctrinei și al culturii în general. În timp ce Biserica occidentală va da o bogată eflorescență de gânditori catolici, printre care strălucesc Sfântul Thomas d'Aquino, Sf. Bernard etc., Biserica orientală pare a se fi abisat definitiv într-un neant al acțiunii și al gândirii.
    Persoana Papei fiind, cu rare excepții aproape, formată și disciplinată în sânul Bisericii, puterea sa temporală nu a degenerat în autoritarism. În plus cum ei erau puțin pregătiți pentru puterea temporală, căci prepararea spirituală nu favorizează puterea militară și seculară, puterea temporală a papilor era mediocră bine și la fel autoritatea lor politică. Este ceea ce ei nu vor întârzia să observe. Așa încât speranța și preocupările lor vor fi de a vedea crearea unei puteri temporale puternice. De cum văzură emergând la orizontul istoriei puterea francilor, ei se grăbiră să le convertească șeful și să-l consacre. Astfel s-a născut fiica cea mare a Bisericii. Biserica își legă soarta sa de cea a regilor franci, care fu variabilă și inegală până la Pepin și Carol cel Mare.
    Sub Carol cel Mare, ca și sub predecesorii și succesorii săi, raporturile între Împărat și Papă au fost aproape cele ale divinului și umanului în persoana lui Iisus Hristos. Cele două jumătăți de Dumnezeu făcură, pentru câtva timp, menaj împreună fără confuzie și de asemena fără diviziune. Dar această reușită nu putea să dureze. Când imperiul romano-germanic s-a deplasat și sediul s-a mutat dincolo de Rin, în regiuni germanice recent creștinate, tendința spre confuzie nu a întârziat să apară, și, corolarul lui forțat, diviziunea. Împăratul germanic, consacrat șef al Statului, a devenit autocrat; considerându-se mai mult decât un om, el a vrut să fie mai presus decât Șeful Bisericii. Dar cum el era și ceva mai puțin decât un dumnezeu, voia să abuzeze de forța sa temporală pentru a-l plia voinței sale pe șeful Bisericii.

    Când chestiunea s-a pus între divin și uman, între Biserică și Stat, era strict logic că divinul avea pasul peste uman și că, prin urmare, Biserica avea pasul peste imperiu. Teocrația este în ordinea logică a lucrurilor; acesta a fost, se pare, punctul de pornire al guvernărilor și acesta va fi probabil punctul de sosire al evoluției noastre politice, când umanul va fi, în fine, profund penetrat și transformat prin divin.

    Dacă Papa a avut partea de sus în Occident, este pentru că, aici, pontiful va rămâne totdeauna suveran și că Biserica catolică a fost totdeauna – în mare parte – un regat al acestei lumi. Activitatea sa de ordin practic, științific și artistic făcea din ea o veritabilă forță. Dar, până la sfârșit, Statul va triumfa asupra Bisericii, pentru că el are totdeauna forța și pentru că divinul, care se cuvine să fie incarnat de Biserică, nu este niciodată divin, dar aproape totdeauna uman, și chiar prea uman, în cazul unui Alexandru VI etc.

    Conflictul, mai mult sau mai puțin latent, timp de secole, între Papă și Împărat, a eclatat într-o zi cu violență și a ajuns la Canossa. Papii au obținut o oarecare preponderență asupra Împăraților, pe care n-au întârziat s-o opună regilor Franței, pentru a conserva echilibrul forțelor în favoarea lor. Cu regii Franței, raporturile papilor au fost atât de apropiate pe cât posibil de ceea ce ele trebuia să fie. În persoana lui Saint Louis, divinul a penetrat, excepțional, umanul, și umanul a fost elevat de asemenea aproape pe cât posibil la divin. Dar această reușită, fiind excepțională, trebuia să fie de scurtă durată.

    Declinul autorității Papilor. - Diferite circumstanțe istorice fortuite, ca, de exemplu, ieșirea indecisă a luptei contra islamismului triumfant în Europa orientală, au zguduit în același timp și universalismul politic – coeziunea mai curând nominală a imperiului romano-germanic – și credința catolică. Avântul orașelor și, apoi, cel al monarhiilor au brizat universalismul politic și au clătinat baza Bisericii Romei. Cu avântul orașelor și al monarhiilor, rațiunea își ia egal avântul; filosofia raționalistă, artele clasice și științele, ațipite aproape o mie de ani, se trezesc. Vechiul conflict între credință și rațiune care fusese dificil surmontat timp de lungi și numeroase concilii revine la ordinea zilei. Roba fără cusătură fu ruptă de Luther. Și vechiul conflict între Stat, rațiune și știință, de-o parte, și credința și Biserica, de alta, ia o vigoare nouă și noi aspecte. Curând, ateismul și panteismul vor urmări urmele lui Luther și vor triumfa în clasele cultivate ale monarhiilor naționale ale Europei occidentale. Unirea intimă și completă între divin și uman, între Stat și Biserică, devin când o confuzie, când o diviziune radicală și o negație reciprocă
    Monarhiile naționale au rupt unitatatea imperiului romano-germanic; conflictul între Papă și Împărat se va reedita în cel dintre papi și regi. A fost mai întâi conflictul între regele Franței și Papi, lichidat prin conciliul de la Bâle, în care șeful Bisericii, a cărui autoritate fusese diminuată prin declinul credinței, a fost umilit în fața regelui. Mai brutal, conflictul va eclata apoi între Papă și Henri VIII, regele Angliei. O anumită tensiune nu va înceta să tulbure raporturile între Stat și Biserică, chiar sub domnia foarte catolică a lui Louis XIV.
    Protestantismul a pus vârful, căci el a secularizat biserica, și a suprimat aproape divinul, interzicând mănăstirile. Cu protestantismul, umanul, secolul a triumsat asupra divinului, și protestantismul liberal a ajuns să conteste chiar divinitatea lui Iisus, care n-ar fi fost decât un erou, un om superior, un supra-om.

    Biserica catolică a continuat, în principiu, să rămână unită în Statele catolice; dar cu timpul, această unire a ajuns la un concordat, pentru a sfârși printr-o separare completă, la Stat neutru. În Franța, în Italia, Biserica merge la Canossa, și-n ultima vreme și în Spania. Ea rămâne independentă într-un stat neutru. Unirea intimă și completă a devenit diviziune și separare completă, ceea ce este comprehensibil; căci dacă credința catolică implică universalismul politic ca bază de existență, Biserica catolică rămăsese suspendată în aer, când imperiul germanic fu brizat. Cel puțin dacă un nou universalism politic n-o să apară la orizont, care găsește calea deja pregătită prin universalismul și internaționalismul economic, juridic, al națiunilor civilizate.

    Așadar, se poate oare sconta o reînnoire a credinței, și o trezire a Bisericii catolice? Aceasta ar conduce la a anivizaja perspectiva unei noi teocrații ca aceea pe care o preconizează doi gânditori contemporani: M. H. G. Wells și V. Soloviev.

    Noi trebuie să răspundem nu sau da, adică dacă aceasta este posibil, în ce condiții.

    Rațiunile eșecului teocrației catolice. - Precizăm mai întâi care sun condițiile care au dus teocrația la eșec și credința catolică la pierderea terenului în timpurile moderne?

    a) Noi am spus deja că problema unirii divinului cu umanul a fost presupusă rezolvată, fără să fie. S-a presupus dobândită, de la început, ceea ce trebuia dobândit la sfârșit, că Biserica este cetatea lui Dumnezeu (aceasta a fost ideea lui Sf. Augustin), și că oamenii Bisericii, șefii, sunt dumnezei având, nominal cel puțin, aceleași puteri, puterile cheilor și aproximativ aceleași perfecțiuni.
    De altfel, nu se poate proceda altfel. Între divin și uman, între celestul ideal și idealul terestru era necesar de a crea ca intermediar un organim divino-uman, participant egalmente la perfecțiunea ideală a lui Dumnezeu și la condițiile existenței materiale, pentru a manifesta vizibil pe terra puterea invizibilă, mistică, a lui Dumnezeu. Acest organism a fost Biserica și oamenii Bisericii, clerul.
    Or, cu trei rare excepții aproape, biserica incarnează mai mult umanul decât divinul, căci clerul a fost totdeauna uman, și adesea prea uman.

    b) S-a presupus că convertind oamenii ei se transformă de pe o zi pe alta, și că ei vor urma docil învățăturile eticii creștine, în fine că ei ar fi regenerați radical și detașați de bunurile acestei lumi, pentru practicarea carității. Dar condițiile de fapt, starea socială și economică a lumii acestui timp, ar putea ele permite transformarea oamenilor? Etica creștină și învățăturile Bisericii ar putea fi practicate efectiv abia de îngeri, nu de bieți oameni, obligați să-și câștige viața penibilă, dură, și, de cele mai multe ori, să moară de foame. Sclavi și servi care trebuie să câștige nu numai viața lor, dar și viața stăpânilor lor urmând fidel calea pe care le-o indica Biserica? Pentru a o face, le trebuia să fie îmbrăcați precum crinul câmpurilor, fără povara muncii. Câtă vreme problema existenței lor nu va fi efectiv rezolvată, creștinismul lor va fi pur iluzoriu. Și la acest punct, s-a socotit deci rezolvată problema și considerată dobândită, sau aproape, ceea ce va fi poate decât două mii de ani mai târziu (5)

(5) Iisus spunea adesea discipolilor săi: Nu vă inchietaţi deloc unde veţi găsi ce să mâncaţi pentru susţinerea vieţii voastre, nici de unde veţi avea veşminte petru a vă acoperi corpurile. Consideraţi păsările cerului, ele nu seamănă, nu seceră deloc, şi nu îngrămădesc nimic în grânare; dar tatăl vostru ceresc le hrăneşte: nu sunteţi voi mult mai mulţi decât ele? Şi de ce vă inchietaţi voi pentru îmbrăcăminte? Consideraţi cum cresc crinii câmpurilor: ei nu muncesc deloc, ei nu torc deloc. Şi totuşi, vă declar că Solomon însuşi în toată gloria sa n-a fost niciodată îmbrăcat ca unul dintre voi. Căutaţi deci mai întâi regatul lui Dumnezeu şi justiţia lui Dumnezeu şi toate aceste lucruri vă vor fi date ca un colac. (SF. MATEI, cap. VI).

    c) Și apoi, considerând doctrina creștină în ea însăși, dogmele și principalele sale articole de credință, cu atmosfera lor intelectuală particulară, se observă, cum am menționat adesea, o discordanță și o contradicție iritante între ele și datele cele mai certe ale experienței. Între diferitele afirmații ale bibliei și ale evangheliilor, de-o parte, și rațiunea științei propriu-zise, de alta, există abisuri de netrecut. Luate la literă, aceste afirmații sunt absurdități, puerilități. Aceasta a determinat o lungă și energică rezistență la creștinism în milieurile cultivate de antichitatea clasică, în ciuda eticii sublime a acestor învățături. Căci dacă creștinismul a sfârșit prin a converti filosofii, aceasta a fost doar grație superiorității moralei sale și grație superiorității pe care ideea sa de Dumnezeu o prezenta față de zeii păgâni,  și în ciuda absurdității miracolelor sale și
a cosmogoniei sale. De altfel, acest triumf n-a fost obținut decât într-o epocă în care spiritul științific și rațiunea erau în plin regres. Când în fine, în pragul epocii moderne, știința și rațiunea și-au luat avântul, contradicțiile flagrante au fost puse în relief; credința pierde din ce în ce mai mult adeziunea spiritelor luminate. Că au fost excepții briliante, ca aceea a lui Pascal, aceasta se explică pentru că acești eroi ai științei își mortificau rațiunea și o sacrificau pentru ceea ce este profund adevărat și real sublim în doctrina creștină. Aceasta era, din partea lor, un sort de asceză cu adevărat eroică, ceea ce comunul intelectualilor nu este capabil
    Pe când Rațiunea și Știința s-au făcut revelate, unirea Bisericii și a Statului era virtual condamnată; rațiunea triumfând facil asupra ereziilor și a doctrinei creștine, Statul trebuia să triumfe asupra Bisericii. Divinul se revela, pe o parte, subuman și, astfel diminuat, el nu putea pretinde că Biserica prima asupra Statului, fără ca Coperinic, Kepler, Newton și Darwin să fie condamnați la rug.

    d) Între Biserică și Stat, adică între divin și uman, există o contradicție mai gravă încă, pentru că ea este mult mai profundă și aproape iremediabilă. Nemaifind o imperfecțiune pe care timpul s-o poată învinge, pentru că ea va fi în toate timpurile contradicția între ideal și real, între timp și eternitate, este cea mai serioasă și mai insurmontabilă ce se poate concepe. Idealul nu poate fi realizat fără a fi vulgarizat, și când este realizat și-a pierdut farmecul.
    A fost mai facil de a diviniza oamenii decât a umaniza divinul. Precum și, Biserica, incarnarea divinului și a regatului lui Dumnezeu, a început prin a se modela, ea, pe cetatea terestră reală, așteptând să se transforme, cu timpul, aceasta, în cetatea lui Dumnezeu. Ea a început prin a vulgariza idealul, pentru a ajunge, cu timpul să eleveze realul vulgar la înălțimea idealului și divinului. Metafora evanghelică a dospelii care va face să crească aluatul se aplică și aici. „Regatul lui Dumnezeu este asemănător dospelii pe care femeia o ia și o pun în trei măsuri de făină până ce crește tot aluatul”. Dospeala Evangheliilor, regatul lui Dumnezeu, a determinat certamente elevarea umanității creștine mult mai sus decât restul umanității.

    Practic, idealul se prezintă cel mai adesea ca un țel de atins în viitor, și căruia trebuie subordonat și sacrificat prezentul. Toate marile lucruri pe care le-au realizat oamenii n-au fost obținute decât cu această condiție. Idealul cere deci sacrificiul prezentului în favoarea unui viitor îndepărtat, amânarea juisanței de moment în vederea unui bine ce va veni. Economisirea propriu-zisă este un sort de asceză, un caz concret în care realul este sacrificar idealului. Toată etica creștină este o etică a economisirii, o asceză de toate zilele în favoarea unui bine viitor, și sensul doctrinei creștine este cuprins în anumite învățături ale sale (6).

(6)„Nu vă faceţi tezaure pe pământ, unde rugina şi viermii le consumă, şi unde hoţii le dezgroapă şi le derobează. Ci faceşi-vă tezaure în cer, unde nici rugină nici viermi nu le consumă şi unde nu există hoţi care să le dezgroape şi să le derobeze”. SF. MATEI, cap. VI. Ceea ce, fără îndoială, vrea să spună: faceţi din averea voastră ceva grandios, nepieritor, o operă care să poată a vă supravieţui şi să facă a supravieţui memoria voastră cu ea.

    Nu s-a înțeles nimic din creștinism dacă nu s-a înțeles că el cere sacrificiul prezentului și al realului în favoarea viitorului și a idealului. Cu cât sacrificiul va fi mai mare și lung, cu atât va fi rezultatul vizat. Natural, capitalul realizat va fi în proporția economisirii consimțite.
    Totuși, iată în ce termeni, plini de dispreț și de blam, se exprimă Ed. De Harmann apropo de eposul creștin, din care el n-a înțeles nimic: „A fi creștin înseamnă a opune absolut unul altuia secolul și viața ce va veni, a pune centrul de gravitate al sufletelor în afara lucrurilor vizibile, în fine a stigmatiza lumea ca o mașină a dracului, al cărei cel mai clar scop este pierzania eternă a sufletelor pe care le seduce prin momeala plăcerilor efemere”. Pesimismul creștin, spune Hartmann, trebuie să ajungă la o indolență fără speranță dacă acesta n-a chiar degenerat în ascetism. Totuși, trebuie spus că umanitatea datorează operele sale cele mai glorioase numai acestei renunțări la binele prezent și la secol.

    Dar dacă Biserica este fondată pe acest principiu, Statul este în general fondat pe un principiu contrar. Statul este temporalul și realul și el nu poate să ceară sacrificiul prezentului și al realului pentru ideal și viitor; este mai degrabă contrarul ceea ce ar cere, și de aceea toate utopiile, ca Biserica însăși, nu vor fi văzute favorabil de oamenii de Stat realiști, ca Napoleon sau Bismarck.

    e) Mai adăugăm că există în creștinism un dualism contradictoriu în el însuși, care ține de dubla sa origine evreiască și greco-romană. Evreii l-au impregnat cu absolutismul lor, greco-romanii i-au infuzat umanismul lor. Într-adevăr, la analiză, ideea de Dumnezeu, luată în ea însăși, prezintă discordanțe reale și dificile de armonizat, precum o dualitate de natură imposibil de a o ignora și dificil de a o surmonta. Există în persoana divină aceste atribute contradictorii: de o parte, sfințenia, bunătatea și justiția absolută, moștenirea evidentă a originilor evreiești ale lui Dumnezeu, de cealaltă atotputernicia și omnisciența, în același timp cu fericirea perfectă, scop și încoronare ale acestor două atribute, moștenirea originilor sale greco-romane. În Dumnezeu, aceste atribute contradictorii sunt conciliabile, pentru că, în absolut și infinit, toate liniile paralele se întâlnesc; dar în finitul
și relativul omului real, aceste atribute par să de opună până la a se anula reciproc sau a se exclude.
    Toate aceste contradicții, care sunt reale, toate aceste dualități de natură fac imposibilă teocrația. De fiecare dată când s-a vrut instaurarea teocrației, s-a ajuns la autocrație, ca în Bizanț și în Rusia.

    Unirea prin cooperare între Biserică și Stat. - A presupune problema rezolvată și soluția aflată este o tentativă, aici, la fel de legitimă ca în matematică, și până la sfârșit ea va fi revelată la fel de fructuos aici ca și acolo. Numai că a trebuit o evoluție istorică și socială și a luptelor, lungi de două mii de ani sau poate mai mult pentru a verifica dacă era chiar acolo soluția. Unirea intimă care se spera a se realiza, și care s-a flatat în unele momente de a se fi realizat, s-a întors destul de repede la confuzie și apoi la diviziune. Cu timpurile moderne, conflictul între Stat și Biserică a evoluat spre separarea lor. Pornind de la Renaștere, și mai particular cu Reforma, Statul și Biserica au urmat orientări diferite dar paralele și par să se fi specializat fiecare în direcția sa proprie, printr-un sort de diviziune rațională a sarcinilor complementare asumate.

    Biserica a intreprins educația morală a oamenilor și s-a atașat perfecționării conduitei lor. Ea s-a efortat spre a le inspira cultul idealului în cultul lui Dumnezeu și al detașării de bunurile terestre prin practicarea carității. Ea a propus oamenilor sacrificiul prezentului și al realului în favoarea viitorului și a idealului, căci al său dincolo supranatural, al său Regat al lui Dumnezeu sau Imperiu al Cerurilor nu sunt în realitate decât regatul ideal al viitorului. Dincolo-ul nu este în spațiu ci în timp. Printre atributele divine, ai căror embrioni există în natura umană, Biserica s-a aplicat la a cultiva și prin urmare la a dezvolta justiția riguroasă, ideală, bunătatea și sfințenia. Aceasta a fost partea pe care și-a rezervat-o mai particular Biserica orientală și pe care ea a exagerat-o până la absurd. Bunătatea sufletului este caritatea, compasiunea, simpatia profundă pentru soarta semenilor săi, într-un cuvânt caritatea sau iubirea aproapelui. Or sfințenia este o calitate a sufletului complementară bunătății. Sfințenia este puritatea, sobrietaea și temperanța împinse până la abnegație și, la ortodocșii orientali, până la ascetism și la retragerea din lume. Nimic, într-adevăr, nu poate facilita mai mult practicarea carității decât practica non excesivă a sfințeniei, adică sobrietatea și ascetismul. Căci acel ceva de care s-a privat pe sine însuși poate fi oferit pentru a remedia din privațiunile celor mai săraci ca sine, și aceasta este ceea ce s-ar putea numi o supra-justiție. Sfințenia este mai particular moștenirea pe care creștinismul o datorează originilor sale semite; aceasta înseamnă eroism moral, justiție cu orice preț, sacrificiu de sine și supunere totală Dumnezeului absolut, datoriei absolute.

    La rândul său, Statul s-a atașat la a da prezentului și realului toată importanța pe care ele o comportă, la a dezvolta și intensifica eforturile la maxim, atribuindu-le hic et nunc justa lor recompensă, atât de justă pe cât posibil. În timp ce Bierica se preocupa să favorizeze viitorul cel mai îndepărtat, Statul a promis realizarea prezentului și a viitorului imediat sau apropiat; aceea voia să realizeze sfințenia și fericirea eternă, acesta luând asupra lui să realizeze mai de grabă fericirea actuală și omnipotența. Astfel el consacră cea mai mare parte a resurselor sale pentru a realiza, alături de forța care-i garanta existența actuală, ordinea, bazată pe o justiție relativă, și progresul științelor, al artelor, asigurând dezvoltarea economică, tehnică și industrială, condițiile necesare pentru atingerea apogeului lor. Bref, Statul pare să vizeze, printre atributele lui Dumnezeu, atotputernicia,
omisciența, fericirea și solidaritatea oamenilor, în timp ce Biserica și-a rezervat sfințenia, caritatea, iubirea de aproape. Nu este aici cea mai bună metodă de a realiza unirea fără confuzie și fără diviziune?
    Pentru că soluția presupusă a acestei probleme a fost verificată pe teren, fără acest interval de două mii de ani, ar fi trebuit o revoluție bruscă. Or, aceasta nu era în ordinea lucrurilor posibile. Această revoluție, vedem acum, a fost diluată pe douăzeci de secole, și realizată prin mici etape.

    Posibilitățile actuale ale unirii fără confuzie și fără diviziune. - Acum, ne pare aproape timpul în care condițiile unirii Statului cu Biserica, a divinului și a umanului, încep să se arate. Într-adevăr, sclavajul care chinuia umanitatea antică a încetat; făcându-se loc mai întâi servajului, s-a ajuns la salariat. Suntem în ajunul zilei care va vedea transformarea salariatului în cooperare, în asociații sindicale. În locul brațelor sclave, există astăzi miliarde de cai putere și miliarde deamperi care fac munca lor. În locul foametei de până nu demult, avem acumulări de stocuri; și se încălzesc locomotivele cu grâu și cafea.Tehnica mecanică și industria au rezolvat problema vieții și au făcut posibil ca omul să fie îmbrăcat fără eforturi precum crinul câmpurilor. Îi va fi suficient de acum înainte să caute regatul și justiția lui Dumnezeu, pentru ca pâinea de toate zilele să fie dobândită în
surplus, și nu prin sudoarea frunții sale. Aceasta va permite în fine oamenilor să gândească la viitorul cel mai îndepărtat și să nu se acroșeze pasionat de real și de prezent. De acum înainte, și cel puțin în principiu, devine posibil ca în orice om să se nască un creștin, prin care vechiul om să fie înlocuit printr-un om regenerat, ca Iisus să vină să locuiască în fiecare om.
    Și va fi suficient ca doctrina creștină să renunțe la toate afirmațiile care contrazic știința și experiența, pentru ca ea să recâștige terenul pierdut în sufletul oamenilor cultivați. Și pentru ca Biserica și credința încă să devină ceea ce au fost, catolice și universale, va fi suficient să se producă o apropiere a popoarelor și să fie în fine realizat un internaționalism real, de o manieră sau alta. Or, această condiție pare, și ea, pe punctul de a se realiza dacă instituția de la Geneva reușește și se consolidează. Dacă ea nu este încă o realitate, ea este în tot cazul un fericit simptom asupra ceea ce trebuie să advină. Orice s-ar putea întâmpla, trebuie constatat că deja în starea actuală a lucrurilor, Statul și Biserica, aceste două jumătăți de Dumnezeu, urmăresc separat, dar solidar, sarcinile lor care sunt complementare.

    Vom examina mai îndeaproape dacă așa este și de ce manieră Statul urmează sarcina de a crea cele două atribute ale divinității, omnisciența și atotputernicia. Mai exact, vom vedea, a) cum știința profană, știința laică tinde să devină omnisciență, și b) cum aplicațiile tehnice și teoriile științifice realizează progresiv o quasi-divinitate atotputernică. Vom avea de examinat, apoi, doctrina Bisericii creștine și cum tehnica pe care ea a creat-o, fondată pe această doctrină, a urmărit realizarea sfințeniei, perfecționarea morală a omului, deificarea sa. În alți termeni, ne propunem să anvizajăm, mai întâi, știința și tehnica, în calitate de produs al societății laice, reprezentată de către Stat, și apoi doctrina Bisericii creștine și tehnica sa, sacramentele.

    Vom încerca să vedem mai întâi de unde își trage știința noastră originile și vom încerca să verificăm dacă ea nu este pur și simplu o reminiscență a omniscienței divine, o înflorire progresivă a științei divine în conștiința umană.