Dumitru Drăghicescu
MONOTEISMUL ȘI CENTRALIZAREA POLITICĂ
Opera de unificare, de centralizare, de organizare politică, juridică și
aministrativă, realizată prin Cezari și-a avut contra-lovitura în dezvoltarea
religioasă a imperiului, și aceasta a fost intensificarea sincretismului.
Centralizarea politică și religia. - Divinitățile
pălinde au fost supuse astfel unei presiuni excesive. „Elagabal întreprinse a
fuziona toate cultele, inclusiv cele ale evreilor, ale samaritenilor și ale
creștinilor, supunându-le supremației unui Baal sirian, identificat cu soarele,
căruia el îi era pontif. Alexandru Sever palsă în oratoriul său bustul lui
Apollonius din Tyana, al lui Crist, al lui Abraham, al lui Orfeu, al lui
Alexandru cel Mare” (24).
(24) ROUGIER, op. cit., p. 128.
Este, pentru a spune așa, distilarea substanței lor, descompusă în imensul
creuzet al imperiului, care lansase natural spiritul pur al dumnezeului
monoteist al credinței creștine, care va sfârși prin a eclipsa și răsturna
cultul politic și național al Cezarilor. El trebuia să se incarneze în credința
creștină, pentru că aceasta reprezenta forma cea mai evoluată a monoteismului
evreiesc, căruia noi i-am subliniat deja originile și universalismul. Tocmai
aceste origini îl fac propriu, și singurul propriu, pentru a satisface
exigențele religioase ale imperiului roman.
Originea Transcendenței și a Imanenței creștine după R.
Eucken. - De la apariția
sa, „creștinismul a fost curând smuls din leagănul său evreiesc și
transplantat, ca trunchi principal, pe solul grec, apoi pe solul roman; astfel
el a luat devreme trăsăturile naturii semitice și ale naturii indo-germanice,
trăsături care reprezintă direcțiile capitale ale vieții și ale efortului
umane. Ceea ce aparține la propriu naturii semitice este concentrarea pe o
tendință principală; în cursul dezvoltării sale, mai ales sarcina morală a fost
cea care, delimitată de religie, a tranșat asupra tuturor celorlalte sarcini,
până la a le relega în indiferență. Din partea indo-germanică, pe care grecii,
mai întâi, au reprezentat-o și mai ales în fața creștinismului, domină un panșant
mult mai puternic de a lărgi viața în toate sensurile” (25). „Semiții concep
divinul principalmente în antiteză cu lumea, ca sublim, inaccesibil, venerabil;
la ei lipsește orice proximitate familiară, chiar numele divin vrea să fie
tratat cu o extremă circumspecție. Nimic nu era mai departe de gândirea lor
decât un contact omediat între divin și uman... Din contră, popoarele
indo-germanice pun divinul în raportul cel mai strâns cu lumea, ei îl consideră
ca făcând parte din lume și ca fiind inseparabil; este o singură lume care
îmbrățișează divinul și non-divinul, Religia poate atunci să ia drept sarcină
de a uni e fasonul cel mai intim divinul și umanul... Astfel înclinația
dominantă a religiei este aici în imanență. Creștinismul a adoptat cele două tendințe,
cea a transcendenței și cea a imanenței: pe de-o parte, el a elevat divinul sus
bine deasupra lumii și a rezistat vitejește la orice confuzie naturalistă a
divinului și a umanului ca o degradare a celui dintâi, și aceasta ne-o arată
clar luptele din primele secole; pe de altă parte, acest divin supramondial, el
l-a făcut să penetreze în lume cu plenitudinea esenței sale și l-a făcut, prin
iubire și prin grație, propria esență a omului” (26).
(25) EUCKEN, Les Problèmes capitaux, pp. 129-130.
(26) „Ceea ce a moștenit creștinismul de la evrei sunt atributele
practico-religioase, conținute în ideea de Dumnezeu: sfințenie, dreptate (justiție
misericordie), indulgența infinită. De la greci, Creștinismul a moștenit
partea speculativă și metafizică: infinitul, înțelepciunea, omnisciența,
atotputernicia.” PAULSEN, op.cit., p. 408.
Dumnezeu, eul Umanității. - În sânul imperiului roman, centralizat
de mâna de fier a Cezarilor, toate religiile, toate sectele tuturor popoarelor
ale antichității au fost concentrate la Roma. O bogăție, o varietate și o
complexitate a vieții necunoscute înainte au fost condensate energic,
concentrate și centralizate în capitala lumii. Rezultatul a fost apariția unei
conștiinței individuale, intensă și consistentă în măsura acestei concentrări
și acestei centralizări și, ca un corolar al acesteia, o noțiune a lui Dumnezeu
înaltă, pură și consistentă, personificând conștiința colectivă a umanității.
Eul colectiv al umanității în fine unificat s-a realizat astfel în ideea Dumnezeului
suprem, în aelași timp când în indivizi se aprindea o conștiință forte, și fără
încetare în trezie. De altfel Dumnezeu, eul colectiv al umanității, nu era
decât hypostasa indefinit idealizată și amplificată de eul individual (27).
Guyau a putut spune că Dumnezeu tinde să devină conștiința însăși a omului,
elevată la infinit, adecvată universului (27 bis). Procesul prin care eul
individual se degajă de bogăția variată a
(27) Goethe face pe Faust să spună: „Vreau să cunosc toate bucuriile și
toate durerile omenești, și să-mi lărgesc eul până va egala eul omenirii”...
„Am îndrăznit a spera să trăiesc viața Dumnezeilor, să le uzurp forța
creatoare”; „puterea mea fără limite penetra în sânul naturii”. (FAUST, partea
I)
(27 bis) L'Irreligion de l'Avenir.
conținutului conștiinței este rezumat de Simmel în acești termeni: „Cu cât
am trăit mai multe fapte, cu atât mai mult eul se accentuează în unitatea și în
continuitatea sa prin toate oscilațiile sorții și imaginile lumii, și aceasta
nu doar în sens psihologic, după care conștiința acestuia persistă în
invariabilitatea sa, printr-un mare număr de fenomene diferite, crește în
proporție cu acest număr; dar de asemenea în sensul obiectiv, căci eul se
concentrează atunci mai exclusiv în el însuși; el se degajă mai facil de ceea
ce este fugitiv și accidental în conținuturile trăite și se dezvoltă cu o
certitudine și o independență crescândă...; este adevărat că la trecerea
anilor, el aprofundează mai mult și se detașează mai mult de orice
multiplicitate a conținuturilor care curg în mari valuri.” „Aici, adaugă
Simmel, intervine gândul imortalității” (28).
(28) Este evident că această conștiință, constantă ca o realitate
independentă și care durează prin ea însăși, această conștiință care concepe
infinitul și eternitatea, nu putea suporta experiența sfârșitului total și
definitiv, ideea de inexistență, de neant, la care voiau să se oprească
gânditorii superficiali ai timpului. De aici au pornit aceste religii de
mistere, credința în eternitatea spiritului, ideea resurecției corpurilor
dincolo care va fi centrul atenției universale al doctrinei creștine.
Într-un cuvânt, cu cât mai multe evenimente trăite de conștiință sunt
multiple, cu atât mai bine aceasta se degajă, se fortifică și devine ca o
realitate independentă, forte, consistentă. Or, niciodată, înainte sau după
imperiul roman, conștiința umană n-a avut o experiență mai bogată, mai intensă,
mai variată, decât în epoca noastră.
Prin procesul analog al psihologiei colective, Dumnezeul creștin, eul
propriu-zis al umanității romane, s-a degajat de aceeași manieră din evenimente
foarte numeroase și complexe ale istoriei greco-romane. O analiză a acestei
istorii ne-a făcut facilmente să vedem că Dumnezeu se raportează față de
istoria umanității exact ca eul individului față de biografia sa, rezumând
evenimentele care-i umplu viața.
Istoria, biografie a lui Dumnezeu. - În Dumnezeu, se
concentrează ceea ce poate degaja cuprins, definitiv, constant, istorie; el
constituie unitatea istoriei, legăturacomună care reunește fazele sale
tranzitorii. Și cu cât istoria este mai vastă, bogată, variată, cu atât mai
mult și realitatea lui Dumnezeu – eul umanității istorice – se aprofundează și
se detașează de orice multiplicitate și se concentrează în ea însăși. Dumnezeul
creștin a fost deci spiritul sau eul umanității greco-romane, sinteză a
trăsăturilor etice sublimate în trăsăturile dumnezeilor politeiști ai cetăților
și ai popoarelor antice cucerite de Roma. În Dumnezeu Tatăl se asamblează și se
condensează peripețiile istoriei antice și conținutul conștiințelor
numeroaselor popoare ale imperiului, așa cum eul nostru este este legătura de
conținut a conștiinței noastre. Astfel încât toată istoria umanității poate fi
considerată ca funcție și operă a lui Dumnezeu, de același fason cum toate
stările psihice care fac conținutul conștiinței noastre sunt funcție și operă a
eului nostru. Acestea constituie și definesc eul nostru, personalitatea
noastră, așa cum evenimentele istoriei constituie și definesc realitatea lui
Dumnezeu, eul umanității (25 bis).
(25 bis). M. B. Croce a arătat bine ceea ce apropie istoria de religie:
„istorismul și libertatea sunt ultima religie care rămâne oamenilor...
Cei care ignoră și dezavuează istoria sunt în luma modernă adevărații atei,
impiii, și ireligiozitatea și ateismul lor ofensează ofensează cel mai mult
prin cuvintele antiistoriciștilor. Cel ce-și deschide inima la
sentimentul istoriei nu se mai simte singur, ci asociat vieții universului, ca
frate, fiu și colaborator al spiritelor care au izvodit pe această terra și
trăiesc în operele lor”. Antistorismo (Communication au Congrès
International de Philosophie à Oxford, 1930).
La fel cum eul nostru slăbit și diminuat în timpul momentelor de activitate
redusă, de stagnație și relaș, realitatea lui Dumnezeu slăbește și se diminuază
în timpul epocilor istorice de dispersiune. Ceea ce trebuie subliniat cu totul
particular aici este că, în general, unitatea, stabilitatea eului nu se obține
și nu se degajă decât prin intervenția unei puteri politice, care concentrează,
condensează și, în oarecare sort, comprimă viața indivizilor și a claselor
sociale centralizând-o și organizând-o într-un tot coerent. Coeziunea eului
este făcută de coeziunea socială căruia el îi este ecou. La fel, pentru că
Dumnezeul creștin să își ia toată strălucirea ca eu al umanității, a trebuit a
trebuit să intervină opera durabilă a centralizării Cezarilor. Să fi fost așa
pentru a avea un vag sentiment al acestei verități că oamenii l-au divinizat pe
Alexandru și că Cezarii au fost deificați?
Individualismul, produs al Universalismului istoric. - Rezultatul
acestei opere de concentrare și de centralizare politică a fost în conștiințe
un avânt considerabil mai întâi la stoici și apoi la creștini.
Aceasta este, în fond, ceea ce explică paralelismul constant între
dezvoltarea eului individual și cea a eului colectiv al umanității care este
Dumnezeu. Eul individual este ca racursiul eului colectiv al umanității, căruia
Dumnezeu îi este expresia religioasă, și Dumnezeu Tatăl nu este decât eul
individual, amplificat, mărit după proporțiile însele ale imperiului roman.
„Noi tindem spre Dumnezeu ca spre propriul nostru eu” (29), spunea A. Spir.
(29) A. SPIR, Fondement de la Religion, Revue de Métaphysique, 1897,
p.53.
Recapitulare și concluzie. - Să spunem, pentru a conclude, că fazele
istoriei nu vor fi fpcut decât să determine, marcându-le, foarte net, fazele
prin care Dumnezeu se degajă și trece de la putere la act – istoria oferind
condițiile necesare înfloririi germenului divin al umanității asupra globului
terestru.
Ideea că omul se face din divinitate variază cu extensiunea sociabilității
– cooperarea omului cu mai multă sau mai puțină umanitate – și prin urmare cu
creșterea puterii sale asupra universului fizic. Puterea sa, ca și cunoașterea
sa asupra universului au fost atât de restrânse, atunci când el aparținea unui
trib sau chiar când tribul se fixa într-o regiune mai mult sau mai puțin
întinsă, într-o Cetate mai mult sau mai puțin închisă. Puterea sa asupra universului
fizic, ca și cunoașterea lumii și ideea sa de Dumnezeu se lărgiră fosrte
sensibil cu federațiile mai mult sau mai puțin forțate care constituiră
regatele și imperiile. Când toată umanitatea antică se constitui într-un
organism social unic – cel al imperiului roman -, puterea sa s-a lărgit ca și
cunoașterea sa asupra universului, și ideea pe care ea și-a făcut-o atunci
despre Dumnezeu a fost absolută.
Cetate, regat, imperiu universal marchează
etapele ascendentului omului asupra universului și, în același timp, evoluția
ideii de Dumnezeu.
Mai întâi, Cetatea a făcut, dintr-un teritoriu oarecare, destul de
restrâns, precum corpul amplificat de membrele sale. Prin puterea Cetății, care
a crescut puterea sa individuală, omul poate controla și remodela ca pe
propriul său corp o parte din lumea exterioară. Pe măsură ce socialitatea sa
s-a augmentat, controlul și puterea sa asupra universului s-au augmentat.
Națiunea sau patria, de exemplu, oferă omului o mai vastă regiune a terrei, pe
care el o poate controla sau modifica într-o măsură mai mult sau mai puțin
largă, după poziția pe care o ocupă în patria sa. Când națiunea este un vast
imperiu, ca Rusia sau ca Marea Britanie sau ca Franța, omul care îi este membru
vede, în principiu cel puțin, puterea sa asupra lumii exterioare crescută în
limitele chiar ale imperiului. Englezul, de exemplu, după situația sa socială
și politică, controlează o parte din globul terestru, ca și cum ea n-ar fi
decât o simplă prelungire a corpului său. Și de aceea omul cetății se
identifică cu cetatea ca și cum teritoriul său l-ar prelungi augmentându-l
realmente; cetățeanul unei națiuni se identifică cu națiunea, al cărui
teritoriu îl prelungește și îl augmentează considerabil, și cetățeanul
imperiului terestru va fi mărit indefinit și toată terra va fi ca o simplă
prelungire a corpului său.
O cooperare din ce în ce mai largă se realizează astfel pentru cunoașterea
și utilizarea resurselor unei regiuni mereu mai vastă a planetei, ceea ce
crește în aceeași măsură puterea și știința omului. Atunci când toată
umanitatea va fi reunită într-un singur organism social, planeta va fi patria
omului și grație cooperării tuturor oamenilor, resursele și forțele întregii
terra îi va augmenta puterea. El le va putea utiliza atunci după voia sa pentru
a guverna lumea, ca o veritabilă providență. (30). Terra întreagă se va supune
voinței omului, așa cum astăzi corpul său se supune eului său. Voința omului,
conștiința omului vor fi sufletul care va conduce și va anima terra, echivalentul
lui Dumnezeu, sufletul lumii. (31).
(30) BERGSON spune că terra, inorganicul trebuie să devină ca un apendice
al umanității. „De asemenea toate forțele elementare ale inteligenței tind să
transforme materia în instrument de acțiune, adică, într-un sens etimologic al
cuvântului, în organ. Viața, nemulțumită de a produce organisme, ar vrea
să le dea ca apendice materia inorganică însăși, convertită într-un imens
organ de industria ființei vivante” (Ev. cr.,p.175) (adică, după noi, de
către om), În altă parte, M. BERDSON scrie aceasta: „Dacă trupul nostru este
materie în care conștiința noastră se aplică, el este coextensiv conștiinței
noastre, el înțelege tot ce percepem, el merge până la stele” (Les deux
sources... p.277).
(31) „Imposibil în fapt de a distinge absolut corpul nostru de natura în
care el se pierde printr-o multiplicitate imensă de relații. Dacă ea este un
sistem, obiectul total este într-adevăr corpul meu. Pe el în întrgul său, fie
lumea completă cu uimitoarea-i complexitate a părților sale, eu îl pierd confuz
în ansamblul senzațiilor mele: cenesthesia îi este porțiunea cea mai obscură și
vederea sau auzul, porțiunea cea mai distinctă, Totuși, prin abstracție, eu pot
numi corpul meu această regiune mai bine organizată și mai docilă
prin care acționez asupra lumii. Idealul meu, cum l-a văzut Renouvier, este de
a-l întinde până când se face coextensiv. (LE SENNE, Introduction à la
Philosophie, pp. 127-128).”
Iubirea de cetate, patriotismul cetății, ca iubirea de patrie sau
sentmentul național, ca și iubirea de umanitate, sunt ceva esențial,
fundamental, religios. În fond, aceasta se reduce la iubirea de sine-însuși,
dar de un sine-însuși lărgit indefinit, pentru a se identifica cu cetatea, cu
națiunea, cu umanitatea și în acest ultim caz chiar cu o aproximare a lui
Dumnezeu. Cetate, națiune, umanitate sunt deci etapele progresive ale
dezvoltării lui Dumnezeu în om, efectuată prin creșterea progresivă până la
infinit a cooperării a cooperării umane și a cunoașterii universului condiții
esențiale și suficiente ale puterii omului asupra universului.
Sentimentul pe care îl au oamenii, al ajutorului și asistenței unui
Dumnezeu atotputernic pentru reușita antreprizelor lor, este asistența reală pe
care le-o împrumută ansamblul social. Ceea ce realmente multiplică forțele
umane, ceea ce îi poate eleva potențialul la infinit este grupul social în
chiar limitele extensiei și profunzimii sale, adică chiar în limitele
cooperării tuturor cu fiecare . Omul, de când a avut un vag sentiment al
acestui efect al vieții sociale, grație funcției fabulatorii, l-a conceput de o
manieră mai precisă și l-a proiectat în Dumnezeu. Dumnezeu nu este o poveste de
doică, o creație himerică așa cum M. Bergson pare să încline a o crede; el
reprezintă o forță reală, și el a devoalat oamenilor în ce consistă realitatea
divină: iubirea semenului, iubirea tuturor pentru toți, într-ajutorarea,
cooperarea generalizată, cooperarea fiecărui om, din toată forța sa, din toate
mijloacele sale, cu ceilalți.
Prin societatea universală, prin cooperarea totală, consecință practică a
iubirii tuturor pentru toți, putința și savoir-ul omului pot augmenta la
infinit și, cu putință și savoir, bunătatea și justiția omului pot apropia
perfecțiunea divină.
Pe măsură ce curentul vieții istorice și sociale depășește etapa națiunilor
și se îndreaptă spre universalism – ca S. D., proba, prin simplul fapt al
apariției sale – religia Patriei începe să se eclipseze pentru a lăsa locul
liber unei noi religii univarsaliste, cea a umanității în întregul ei. Tocmai
aceasta explică renovarea catolică a ultimelor timpuri, ca și fondul eticii
internaționale a socialiștilor. Și de aceea și epoca noastră este coaptă pentru
o nouă religie, pentru cultul unui nou Dumnezeu universalist, în armonie cu
spiritul vremurilor noi. Misiunea antichității clasice a fost procurată de
concepția limită a divinității, concepută ca un Dumnezeu absolut, unic, chiar
dacă triplu, sau ea și-a atins în fine summum-ul său, absolutul său:
civilizația antică a lăsat civilizației moderne această achiziție în moștenire,
cristalizată și organizată material în Biserica catolică și pe care ea trebuie
s-o realizeze efectiv.
Traducere de
George Anca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu