D. DRAGHICESCO
NOUA CETATE A LUI
DUMNEZEU, Paris,
1929, p. 621-638
Traducere din
limba franceză: George Anca
CONCLUZIE
Disoluția formelor sociale,
morale și ideologice, de care am luat cunoștință pretutindeni, probează că o
nouă lume se află în gestație. Formele sociale, culturale și intelectuale ale
lumii moderne, realizate pe planul Statelor naționale, sunt, ca să spunem așa,
pe cale de a cădea în pulbere.Este un haos penalizat să se reorganizeze pe un
plan nou, în cadrul unui sistem social în care se vor integra toate Statele și
toate popoarele moderne, așa cum s-a făcut în imperiul roman, acum, în curând,
două mii de ani. Constituirea imperiului care integra aproape toate popoarele
cele mai importante ale lumii antice a pus în mișcare o transformare radicală a
tuturor concepțiilor și a tuturor formelor de viață istorico-socială a acelor
timpuri. Lumea abandonă politeismul republican, sceptic și raționalist, pentru
a se converti la misticismul creștin, dogmatic și absolutist. Mișcarea creștină
fu noul suflet al lumii transformate, în jurul căreia se cristaliză activitatea
civilizației antice.
Totul conspiră astăzi, ca la
începutul creștinismului, spre o mare transformare, socială, economică, morală,
intelectuală și religioasă a umanității, a cărei unitate se schițează și se afirmă
în Societatea Națiunilor, echivalent modern al imperiului roman. În timp ce
dogmatismul raționalist al științei și filosofiei se ruinează prin el însuși,
în timp ce relativismul total și universal este recunoscut și predicat peste
tot, setea unei credințe noi agită și torturează un număr de conștiințe mereu
mai mare. În absența unei astfel de credințe religioase, gânditorii liberi, ca
altădată masele populare ale primelor secole ale erei creștine, se abndonară
celor mai rele superstiții spiritiste, teosofice sau altele. Cât despre
sufletele cultivate, cărora le repugnă să se dedea tablelor turnante și
dansante și construcțiilor fumegătoare ale teosofiei, din ce în ce ele înclină
spre misticism.
Dacă ne raportăm la psihologia
misticismului, așa cum deja am rezumat-o după analiza magistrală făcută de
Emile Boutroux, misticismul contemporan va apărea ca manifestarea unei crize
care este esențialmente preludiul unei conversiuni. Lumea modernă este în acest
moment
pe cale să se convertească la o
nouă concepție, poate la o religie nouă pe care o elborează în profunzimea
conștiințelor sale, iar convertirea sa urmează exact etapele parcurse de
conștiințele primului secol al erei noastre. Mecanismul psihologiei mistice, cu
derularea logică a fazelor sale, funcționează în vremea noastră cum a
funcționat acum douăzeci de secole. Astăzi, ca în timpul lui Cezar, August și Virgiliu,
vedem în jurul nostru aspirația către necunoscut, „către un bine necesar
inimii, dar ireprezentabil pentru inteligență”, „stare de dorință vagă,
neliniștită, foarte reală”.
Precum în lumea greco-romană a
sfârșitului de republică, astăzi de asemenea lucrurile apar sub o altă lumină;
„ceea ce ne fermeca înainte se decolorează, ceea ce admirăm se bagatelizează.
Tot ce se vede este ca o imagine vană, ternă și moartă a unui model viu,
perfect, infinit. Se concepe ca un obiect suprem al dorințelor sale infinitul,
eternul, perfectul, Dumnezeu. Această idee inconștientă a unui obiect infinit
este cea care creă indispoziția indefinisabilă în legătură cu posesiunea
tuturor obiectelor finite.” Această psihologie mistică a convertirii care nouă
ni s-a părut a fi formula însăși a conversiunii lumii antice la creștianism se
aplică încă mai exact la starea morală și psihologică a timpului nostru. Epocii
noastre i se aplică vorba celebră a sfântului Rémy
care rezumă psihologia conversiunii: Ea începe să adore ceea ce a ars și să
ardă ceea ce a adorat. - Amintim, în acest sens, întrebarea aceasta care păru
plăcută: dacă trebuie sau nu ars muzeul Louvre și această atitudine a
artiștilor pictori, sculptori și muzicieni pe care i-am menționat și care se
întoarce contra tot ce este farmec și seducție în arte, pentru a se complace în
liniile sparte, fețele unghiulare și formele fruste, austere și discordante,
analoge celor ale artei care precedă Renașterea și în principal arta bizantină.
Nu vedem același lucru în politică? În toate formele și pe toate terenurile de
activitate, se caută o scară nouă de valori. Fanatismul național n-a început să
piardă teren atunci când mulți oameni dintre cei mai cultivați și marea majoritate
a muncitorilor devin indiferenți la patrie și înclină spre internaționalism și
universalism? Și acest entuziasm pentru libertate care animă atâtea generații,
iată cum începe să se răcească, și asta în țara clasică a liberalismului: un
liberal englez a constatat-o. Nu vorbim de cazul a ce se face în Rusia din democrația
liberală și din sufragiul universal.
Considerăm
că antipodul bolșevismului este fascismul. Cine nu cunoaște cuvântul celebru al
lui Mussolini, că oamenii n-au nevoie de libertate, ci de autoritate, sau mai
ales opinia sa despre sufragiul universal? Ce este comnuinismul care ni se
predică, dacă nu reluarea într-un plan infinit mai larg a comunităților
primilor creștini, care evoluară în ordine religioase și în mănăstiri ale
evului mediu? Amintim și înverșunarea unor geometri și matematicieni împotriva
spațiului în trei dimensiuni pe care ei îl consideră perimat și cultul lor
pentru spațiul în patru dimensiuni. Ce sens trebuie atribuit pragmatismului și intuiționismului
lui Bergson, dacă nu cel al unei profunde repulsii contra raționalismului
discursiv, clar și precis? Perimat este catolicismul în ochii lui Loisy, ca
societatea capitalistă în ochii partizanilor lui Marx. Acesta ne anunță
catastrofa politico-socială care s-a produs deja în Rusia, în același timp când
Schopenhauer ne predica fericirea în neant. Suveranitatea Statului, a legii, a
contractului, și sfințenia proprietății individuale, ieri încă, dogmele vieții
juridice, noi le vedem decăzute și declarate perimate, și ele, de juriștii din
școala lui Duguit și a lui Le Roy. - Vorbind de Hoffding, finul analist care fu
Georg Simmel, și el a arătat și explicat inchietudinea religioasă și, în
general, neliniștea proprie epocii noastre, prin faptul că noi nu mai putem să
ne mulțumim cu formele vechi ale civilizației și că n-am știut încă să ne dăm
pe cele noi (p 1/46). „Cadrele vechi nu mai pot satisface spiritele.” „El a
arătat de-o manieră foarte interesantă cum s-au prăbușit formele pe care viața
le crease până acum și cum viața, nerăbdătoare pentru că, neavând forme noi la
dispoziția sa, se umple de ostilitate pentru orice formă.” (Conception de la
Vie, p.68.) - Dar pentru că noi contemporanii am cunoscut deja forme noi,
cele ale unui drept nou, a unei politici noi, a unei arte reînnoite, a unui
stat universal, a unei noi vieți economice, a unei științe mai largi, care nu
se mai mulțumește cu formele actuale, realizate, finite, ale lumii morale,
sociale, politice și ideologice. Lumea modernă se află în zilele noastre în
acest moment precis, în chiar această fază, când trebuie să facă efortul
transformării inerente în sensul formelor întrevăzute și concepute clar.
Acest efort
este tocmai ce indicase Boutroux: o luptă între ce a fost și ce se vrea să
devină, o luptă pentru a renunța la toate aceste lucruri, pe care încă le
ținem, deși ele și-au pierdut tot farmecul în ochii noștri, o luptă între o
idee care nu este încă decât o abstracție și sentimente care n-au pierdut nimic
din forța și din realitatea lor. Ne gândim la pacifiști și la adversarii lor,
la partizanii Societății Națiunilor și a contrazicătorilor ei. Această luptă va
dura până când schimbarea se va opera interior prin triumful noii concepții
care se traduce printr-o nouă orientare dată judecății și conduitei. De acum
înainte, schimbarea împlinită în interiorul sufletului se exteriorizează și
provoacă schimbarea de acțiune și de conduită, care vor crea formele exterioare
ale vieții noi. (1)
(1) Iată un pasaj dintr-o carte recentă a lui Ferdinand Lot,
despre care e dificil de spus dacă nu se aplică mai bine la epoca noastră decât
la cea din primele secole creștine la care el se referă: „În istoria umanității
există perioade în care omul nu-și mai înțelege străbunii, tatăl, pe el însuși.
Pare a fi ca o ruptură a continuității psihologice.” - „Omul s-a deturnat cu indiferență
sau dezgust de la obiectele pe care le păstrau cei mai apropiați strămoși ai
săi; el nu mai înțelege scrierile antice pentru că nu le mai plac; însăși forma
pe care i-o transmit, limba, îi scapă; arta încântătoare a plasticii a încetat
să-i mai farmece vederea. Zeii sunt morți, uciși de Dumnezeul unic ale cărui
porunci impun o regulă de viață atât de nouă încât de acum înainte lumea de
aici de jos va trece pe planul al doilea; înțeleptul îmbibat de 'noua
filosofie' va fixa obiectul dorinței sale în domeniul de acolo de sus. Între
omul timpurilor noi și omul timpurilor antice nu va mai exista o gândire
comună.” Ferdinand Lot, la Fin du Monde Antique et le Début du Moyen Age, pp.2-3)
O asemenea schimbare se afirmă deja în sufletul intelectualilor
timpului nostru, ca o veritabilă conversiune.
Nimic
mai simptomatic la acest subiect decât o carte recentă de Julien Benda, care
este un apel plin de reproșuri adresate celor pe care el îi numește clerici.
Ceea ce Benda reproșează amar intelectualilor timpului nostru este de a fi
trădat universalismul și umanismul propriu evului mediu și creștinismul în
general, și de a fi adoptat, cultivat și exagerat egoismul național sau de
clasă, precum și materialismul politic și practic al vieții. În ochii săi,
„clericii trebuie, prin natura vocației lor, să se întoarcă de la interesele
concrete și temporale și să spună cu Iisus: 'Regatul meu nu este al acestei
lumi', căci destinația lor este să cultive adevărul dreptății. Pentru clericii
veritabili, „mișcarea naționalităților ar fi trebuit să fie un rest de păgânism
și să predice cu sfântul Augustin 'topirea tuturor patriotismelor în îmbrățișarea
cetății permanente '. Ceea ce îl revoltă pe Benda este că clericii „a căror
misiune este să dizolve orgoliul uman, pledează aceleași mișcări ale sufletului
ca șefii de armată”. Clericii trebuie să dea laicilor „spectacolul unei rase de
oameni pentru care valoarea vieții stă în dezinteresarea lor și înfrânarea,
sau, cel puțin, rușinea pentru pasiunile lor politice”, în timp ce el constată că,
pentru ei, dimpotrivă, „inteligența care se dezinteresează de scopurile sale
este o activitate de disprețuit”. Pentru el, „exercițiul vieții spiritului pare
a conduce necesearmente la universalism, în sensul eternului, cu puțină vigoare
în credința ficțiunilor terestre”. Și de aceea, pentru Benda, este scandalos ca
clericii Bisericii să fi aderat la sentimentul național și să fi încetat să dea
spectacolul inimilor preocupate numai de Dumnezeu (1). Este, egal, un scandal
că Statul, Patria, clasa să fie astăzi sincer Dumnezeu și, mai mult, singurul
Dumnezeu (2). Nu vorbește Maurras, întocmai ca Victor Hugo, despre zeița France?.
În
rezumat, trădarea clericilor consistă în cultivarea pasiunii de clasă și a
pasiunii naționale în loc de a se opune acestui realism al maselor. „A fost
confuz, spune el, a-i vedea ignorând că moralistul este un utopist prin esență
și că propriu acțiunii morale este cu precizie a crea obiectul său și a-l
afirma (3).” Benda gândesște că această trădare se remontează în trecutul
destul de îndepărtat al secolului al treisprezecelea, când a început să apară
realismul național pe care clericii acelor timpuri l-au combătut,
„străduindu-se să fondeze, la întâlnirea națiunilor, un mare imperiu universal
și de principiu spiritual”. Dar, cu timpul, realismul spiritual a prevalat și a
fost impus clericilor, care își trădară din ce în ce mai mult veritabila lor
vocație. În aceasta, viziunea lui Benda este justă. Ea a fost confirmată de tot
ce am expus în această carte, pe subiectul disoluției religioase a epocii
noastre (4)
La Trahison des Clercs, p.67.
P. 52.
P.150.
Referindu-se la Societatea Națiunilor, acest gânditor observă just
că „dacă ea nu este impusă națiunilor decât din interes și din teama de război
și daunele sale, fondarea ei nu e deloc sigură, căci ea lasă intact spiritul de
război și nimic nu dovedește că un popor care nu respectă un contract decât din
rațiuni practice nu-l va viola în ziua când va găsi violarea mai profitabilă.”
El are dreptate să spună că această instituție trebuie fondată pe o schimbare a
moralității publice. „Pacea, dacă vreodată ea există, nu se va sprijini pe
teama de război ci pe iubirea de pace; ea nu va fi absența unui act, ea va fi
apariția unei stări de suflet... pacea nu e posibilă decât dacă omul încetează
de a-și pune fericirea în posesiunea bunurilor care nu se partajează... ea nu poate
fi obținută decât printr-o ameliorare a moralității sale.”
Ceea ce
predică Benda este așadar o conversiune. Ca atare, această carte și discuția pe
care a provocat-o capătă o importanță extraordinară. Cu această carte, începe o
mișcare de reacție contra naționalismului și interesului de clasă. Este primul
gest energic care schițează întoarcerea către universalism, este primul pas
făcut pe calea unei noi ideologii universaliste. Este, în ochii noștri, un act
de conversiune publică, izolat fără îndoială, care cade într-o atmosferă ostilă
și care descoperă foarte bine ipocrizia, fariseismul intelectualilor,
contemporanii săi. Singura greșeală a autorului este de a fi adresat acest reproș
clericilor francezi, care o merită, în general, cel mai puțin.Intelectualii
francezi fanatici ai patriotismului sunt atât de puțini numeroși că se pot
număra. În Anglia, dar mai ales în Germania,
fariseismul este mult mai răspândit. Nimic nu este mai aproape de ceea ce fu
naționalismul îngust al farisienilor evrei decât acest naționalism literar și
filosofic atât de exagerat de unii scriitori și savanți germani, care, mai ales
înainte de război se complăceau în perfecțiunea a tot ce este național și sacrifica
totul legii naționale ca o culme a perfecțunii. Gestul lui Benda amintește deci
de cel al primilor apostoli creștini, pentru care nu exista nici evreu, nici
grec sau scit, nici sirian, el ne oferă, și el, ceva ce este echivalent cu
imperiul cerurilor, cu Cetatea lui Dumnezeu (1)
(1) În locul acestui „realism integral profesat de umanitatea
actuală”, care duce la „inter-uciderea organizată a națiunilor și a claselor”
se poate, scrie Benda, concepe concilierea lor, bunul de a fi posedat devenind
pământul însuși, de care ele în sfârșit ar înțelege că o bună exploatare nu
este posibilă decât prin unirea lor, în timp ce voința de a se pune ca
distinctă ar fi transferată de la națiune la spațiu, orgolios îndreptat contra tot
ce nu este ea. Și, de fapt, o astfel de mișcare există; există pe deasupra
claselor și națiunilor.Adăugăm că acest imperialism al spațiului est chiar
fondul a ceea ce predică marii rectori ai conștiinței moderne. Omul, nu
națiunea sau clasa, este cel pe care Nietzsche, Sorel și Bergson îl exaltă în geniul său de a
se face stăpân al pământului. Umanitatea și nu o astfel de fracțiune din ea
este cea pe care Auguste Comte invită să se afunde în conștiința de sine și să
se ia în fine drept obiect al religiei sale. Se poate gândi că aceasta este
calea pe care se vor opri războaiele inter-umane; se va ajunge astfel la o
fraternitate universală. Prin aceasta însăși „umanitatea va ajunge la mari
lucruri, vreau să spun, la o înșfăcare grandioasă a materiei, cu adevărat
bucuroasă de puterea și grandiarea sa”.
Universalismul
care înlocuiește, pentru credincioșii gen Benda, divinitatea antropomorfică se
apropie mult de asemenea de Dumnezeul pe care-l concepe Wells și la care
contemporanii noștri, după părerea sa, sunt pe cale să se convertească. Iată în
ce consistă obișnuit această conversiune, după ilustrul scriitor englez: „Ea
este o stare prealabilă în care se suferă de inanitatea și cruzimile vieții,
și, în particular, de futilitatea vieții individuale, o stare de iremediabil
dezgust de sine însuși, de incapacitatea de a se trasa un plan de viață
satisfăcător. Aici este preludiul obișnuit, cunoscut multor genuri de creștini
sub numele de 'sentiment al păcatului'; aceasta este, în toate cazurile,
conștiința intimă a unei învălmășeli fără ieșire. Atunci, nu se știe prea bine
cum, gândirea lui Dumnezeu se prezintă sufletului în deznădejde; în prima fază,
nu e nicio idee care să implice vreun element pozitiv, vreo credință... Pentru
toți adepții credinței noi, căreia îi cunoasc intim experiența personală, ideea
de Dumnezeu râmâne un timp latentă și plutitoare în spiritul nesatisfăcut. Nu
se crede în Dumnezeu, dar se ține seama ca dacă ar exista un suflet asemănător,
acesta ar furniza consolarea și direcția de care e nevoie, fermul său desen ar
concentra efortul dispersat al vieții, imortalitatea sa ar înlătura îndemnul
morții (1). ”
(1) Dumnezeu,
Invizibilul rege, p. 150.
Se
trece de la o concepere a lumii la alta, cum se trece de la scepticismul
raționalist la credința în Dumnezeu: în fondul său, actul convertirii rămâne
același și convertirea propriu religioasă rămâne tipul de convertire la o nouă
concepție a lumii și a vieții. Mecanismul psihologic intim al acestei convertiri
este insesizabil, fiind subconștient, sediul său fiind chiar profunzimile a
ceea ce se numește eul subliminal. Chiar când cineva are un sentiment puternic
al mecanismului său, nu poate să-l exprime și să-l explice cu toată precizia și
claritatea dorite. Cum se face că filosofi sceptici, raționaliști și cultivați
până la rafinament s-au putut converti peste noapte la creștinism. Câți din
Părinții Bisericii care se culcaseră atei, seara, s-au trezit creștini a doua
zi! Ce se petrecuse în eul lor subliminal? Niciun eveniment exterior nu părea
să fi intervenit. Ce a putut fi așadar determina în conștiința lor o schimbare
atât de radicală încât aceleași rațiuni, care-i făceau mai înainte atei, să-i
facă de acum încolo creștini?
Se
petrece probabil în astfel de convertiri subite un lucru analog cu ce se
întâmplă într-o simplă experiență a vieții curente, pe care toată lumea o poate
face. Când vă aflați într-un tren staționând într-o gară și un alt tren se
oprește în fața dumneavoastră, mascându-vă gara și tot orizontul, dacă trenul din
față se urnește, timp de câteva momente, dumneavoastră sunteți convinși că al
dumneavoastră este cel care a pornit, pe urmă vă îndoiți și trec câteva momente
de perplexitate penibilă până când puteți să decideți între cele două trenuri.
Ați avut o foarte puternică impresie și absoluta convingere că este trenul
dumneavoastră cel care pleca, și cu cât erați pregătit pentru iluzia
bine-cunoscută a călătorului unui tren în mers care vede fugind peisajul de-o
parte și de alta. Și de data asta, un sentiment obscur vă contrazice impresia.
La un moment dat, convingerea dumneavoastră se schimbă în sens contrar; vă dați
seama că trenul celălalt este cel ce a plecat, nu al dumneavoastră. Nu s-a
schimbat nimic în acest interval. La baza acestor două convingeri se află
aeleași percepții și aceeași rațiune. Ce vă determină să treceți de la o
credință la alta? De obicei, nu se poate realiza noul dat care a produs acest
sort de convertire. Dar analizând situația, se observă că, pentru a se regăsi
în confuzia acestei mișcări relative, a trebuit să fie văzut un punct imobil,
un colț de acoperiș al gării, sau orice alt lucru fix. Cât timp trenul din față
vă maschează întregul orizont și cât vederea dumneavoastră se fixează numai
asupra lui, este absolut imposibil a distinge care din cele două trenuri s-a
pus în mișcare. Singurul mijloc, în acest caz, pentru a ieși din îndoială, când
îndoiala a început, este întoarcerea ochilor de la celălalt tren și fixarea
privirii în partea opusă: instantaneu, iluzia încetează, la vederea orizontului
imobil, și convertirea dumneavoastră la noua credință e făcută.
Nu este
ceva amalog ceea ce se petrece în convertirea raționalistului ateu? Atâta timp
cât el fixează exclusiv ochii pe lucrurile acestei lumi, această realitate
concretă și prezentă îi marchează orizontul și-i face de neconceput pe aceea a
lui Dumnezeu și a eternității viitoare. Dar dacă el privește în partea cealaltă,
dacă scapă, fie și un singur moment (cu condiția să fie de fason complet),
acestei obsesii a lumii imediate, spiritul său se trezește și, dincolo de
realitatea concretă și prezentă, el vede deodată eterna realitate a lui
Dumnezeu acolo sus.
Astfel pare
a fi experiența pe care o face și trebuie s-o facă generațiile noastre și
generațiile următoare. Așa este, în orice caz, experiența pe care a făcut-o
autorul acestor rânduri. Eu cred în realitatea lui Dumnezeu acum, pentru
aceleași rațiuni pentru care, înainte, nu credeam în el. Și de aceea niciodată rațiunile
singure nu vor converti pe nimeni. Odată convertit, toate rațiunile care negau
pe Dumnezeu se întorc spontan de partea sa pentru a-l afirma. Înainte, rațiunea
era negația lui Dumnezeu. De acum înainte, ea este organul însuși al lui
Dumnezeu în noi.
Creștinismul,
cu universalismul său esențial, ar putea oferi obiectul de cult noilor
convertiți. O întoarcere la creștinism ar apărea deci a fi în ordinea logică și
naturală a lucrurilor. Dar nu e mai puțin logic și natural a gândi un
creștinism renovat, pentru a se acorda cu nevoile conștiinței și spiritului
moderne. Fără îndoială, dogmatismul raționalist al științei nu mai este aici
pentru a-l paraliza; dar raționalismul științific rămâne destul de puternic
pentru a-l modifica. Poate că va fi suficient să-l facă să avanseze cu un pas,
și atunci acest pas ar fi la fel de important cum fu monoteismul evreiesc în
ambianța elenismului devenind creștinism. Creștinismul se fa raporta la știință
ca scopul la mijloace; el va indica scopurile și destinația umanității în lume,
și știința cu tehnica îi vor furniza mijloacele de realizare. Nicio opoziție nu
va subzista între cele două mari aspecte ale spiritului uman conciliat în
sfârșit cu el însuși într-o încredere egală dogmelor esențiale ale credinței și
progreselor infinite ale științei. Din contră, cu cât sunt mai mari progrsele
științei, cu atât mai mult ele fac plauzibile promisiunile creștinismului. Cu
cât mai fermă va fi credința în aceste promisiuni, oricât de grele sau absurde
ar fi, cu atât credința ar putea intensifica eforturile științifice, care, se
va sfârși prin a fi observate, sunt destinate realizării integrale a acestor
progrese.
Ce va
trebui luat și lăsat din creștinism?
Se răspunde
ușor că se va păstra ceea ce este esențial în el. Dar, astăzi, cine va decide
asupra ce este esențial și ce nu este? Singure, exigențele cele mai imperioase
ale conștiinței moderne vor putea face alegerea. Se va lua ceea ce va răspunde
cel mai bine nevoilor morale a căror satisfacere este pentru popoarele moderne
o condiție de viață și de moarte.
Cum rezultă
din generalizările și considerațiile formulate în capitolele acestei cărți,
ideea de Dumnezeu remunerator într-o viață ce va să vină, sau ceva echivalent,
sau mai degrabă idei echivalente și apropiate, vor fi esențiale
Neo-Creștinismului.
Dumnezeul
care încarnează în el concepția juridică a istoriei moderne va prezida judecata
finală unde vor fi pronunțate sentințele transcendente pentru crime sau pentru
merite, într-o cetate a lui Dumnezeu reînnoită după spiritul vremurilor
moderne. Acolo este singurul remediu care poate evita sinuciderea umanității
care o așteaptă sub trei forme: războiul între națiuni, războiul între clase,
și epuizarea rasei prin dezmățurile de sensualism neînfrânat. Nu există,
într-adevăr, decât credința în sancțiunile transcendente – procurând dreptatea
pedepsirii crimelor nepedepsite și compensarea meritelor și a sacrificiilor consimțite
dar ignorate și disprețuite în această viață – care să poată disciplina și
îmblânzi toate egoismele pe care universalismul social le exală fără măsură.
Aceste sentințe
vor fi fără îndoială reluate, scrutate, examinate, aprofundate de conștiințe,
îndată ce obsesiile și sfâșierile luptelor politice, sociale și naționale vor
fi încetat să acapareze și să tortureze spiritele. Timpul necesar și pacea
sufletului, indispensabile acestor preocupări, vor fi în fine obținute.
Conștiința umană, liberată de atâtea poveri și obsesii meschine, se va putea
lansa într-o ascensiune vertiginoasă spre cele mai înalte creste ale vieții
morale și religioase. Scăpată de grija politicii, conștiința se va atașa mai
ales marilor probleme ale destinului său.
Dar, pentru
a începe, va trebui inițiatorilor și agenților credinței reînnoite curajul de a
predica un Dumnezeu remunerator în viitoarea Cetate, pentru a împlini astfel
destinele lumii potrivit dreptului. Ce trebuie să fie aceste destine? În ce
sens se pot, de-acum și deja, concepe aceste adevăruri religioase pentru ca ele
să poată în sfârșit să se impună conștiințelor moderne cele mai sincere și cele
mai scrupuloase? Vom încerca să le arătăm într-un studiu viitor, și putem
anunța, de pe acum, că dogmatismul științei, astăzi căzut în praf, a pierdut
forța ei incoercibilă de negație. Se poate atribui, de acum înainte, realității
lui Dumnezeu atâta credință câtă le acordă știința atomilor și electronilor și,
imoralității și resurecției oamenilor în Regatul lui Dumnezeu, cel puțin atâta
validitate cât știința modernă recunoaște ipotrzelor cosmogonice ale formării
sistemului nostru planetar și teoriile care schițează evoluția sa viitoare. Așa
cum mecanismele, aplicate materiei, ajută să se construiască teorii ale
mecanicii celeste și a evoluției sale, tot astfel principiile mecanicii și ale
justiției sociale ne vor permite să demonstrăm rațional pentru conștiințele
cele mai scrupulos științifice și raționaliste, veritatea lui Dumnezeu și a
vieții viitoare ca sancțiune supremă a legilor morale de justiție și iubire.
Credința
în Dumnezeu monoteist, în care se alegea ideologia religioasă a cetății
universale, analogă celei a cosmopolisului roman și credința în sancțiunile
transcendente, în viața de dincolo, în Cetatea lui Dumnezeu, iată dogmele esențiale
ale religiei viitorului.
(Se va
petrece cu credința lui Dumnezeu precum cu pictura lui Picasso. De secole, se
anunță că s-a sfârșit cu Dumnezeu, că nu mai există Dumnezeu. Noi vom încerca,
în studiul nostru următor, să arătăm că, parafrazând cuvântul lui Picasso, dacă
nu mai există Dumnezeu, există încă, totdeauna, dar că nu mai este Dumnezeu, fiind
în același timp același.)
Pentru cel
ce există pace și justiție reale în lume, trebuie ca justiția empirică să fie
finisată, redresată, completată de justiția sancțiunilor transcendentale, și
aceasta este de neconceput fără Dumnezeu, care-i este organ și garanție.
Dumnezeu și justiția sa sunt contrapartea, pandantul obligatoriu al Instituției
de la Geneva cum fură cândva contra-partea Imperiului roman.
*
* *
Cu credința
reînnoită în Dumnezeu și în justiția sa, lumea, existența umanității și istoria
vor recăpăta semnificația pe care o pierduseră. Concepția mecanistă a
universului și a vieții le-a eliminat. Efectiv, de când credința în Dumnezeu
s-a eclipsat, viața omului și cea a întregii umanități nu mai avea niciun sens:
totul venea din neant, prin voia hazardului, pentru a se întoarce în neant.
Viața nu era decât, după Tarde, „urmărirea imposibilului prin inutil”. Această
perspectivă îngrozea sufletele reflexive și chestiunea sensului vieții și a
existenței lumii devenea cu fiecare zi mai angoasantă. Or, noi vom vedea că noua
credință va procura omului posibilitatea unei vieți superioare și senine și
prin adăugarea noilor rațiuni de a trăi precum și sensul vieții și al
existenței pe care-l pierduse. Omul va găsi în Dumnezeu însuși sensul vieții
umanității și al existenței lumii, pentru că el nu-l pierduse decât de când își
pierduse credința în Dumnezeu și în viața de dincolo.
Precum
secolele iluminate ale antichității, lumea modernă a gândit frumos că
timpul credinței este depășit și definitiv trecut, pentru că rațiunea critică a
luat locul religiei revelate. Or, tot ce am spus și amintit anterior arată că
raționalismul nostru sceptic și pesimist alunecă vertiginos și el către o
religie nouă, fructul unui raționalism lărgit, mai suplu și mai substanțial,
așa cum raționalismul lui Democrit și al platonicienilor, relaxat de stoici,
epicureeni și neo-platonicieni, a rezultat în creștinismul lui Ireneu, Origen, și
sfântul Augustin.
Este mai
degrabă raționalismul sceptic și ateu cel care este o fază tranzitorie a
gândirii. El este produsul unei credințe perimate sau caduce și chiar prin
aceasta simptomul unei credințe noi. Spiritul ateilor este convertit în profunzimile
sale la o religie nouă și superioară care-l face să nege și să urască vechea
credință. Nimic nu pregătește mai bine drumul noii credințe decât cu precizie
ateismul și scepticismul rațiunii critice. Ei au făcut mai mult și mai bine
decât a-i fi pregătit calea; ei dau prin anticipare rațiunile în chiar
rațiunile pe care le opun credinței perimate. Ateii sunt veritabilii
precursori, veritabilii Ioan-Botezătorul ai lui Iisus care va veni, și ei
botează cu apa îndoielii și a criticii.
În rest,
în toate domeniile gândirii și ale vieții, traversăm o epocă critică și, ca să
zicem așa, inorganică, fiindcă totul este și a fost pus la îndoială, criticat,
negat. Instituții, constituții, doctrine juridice și politice, concepție de
artă, de filosofie și de metafizică, chiar cele mai fundamentale adevăruri științifice,
totul se clatină și se prăbușește. Am arătat pe larg și am explicat de ce.
Spiritele
cele mai reflexive ale vremurilor moderne, începând cu Kant, Saint-Simon, A.
Comte mai ales, ultimamente Renouvier, foarte recent încă Durkheim și Leon
Brunschwieg au observat și s-au alarmat. Ei au vrut să acționeze și să
furnizeze gândirii și vieții o concepție organică. Fiecare în maniera sa a
oferit o religie sau unele lucruri apropiate. Problema n-a fost încă rezolvată,
dar trebuie să fie fără întârziere și va fi. Viața istoriei este o mișcare
ritmică trecând de la o epocă organică și stabilă, la o epocă critică și
revoluționară tranzitorie, instabilă, cât că cei ce-o trăiesc gândesc că ea
este stabilă și definitivă. Or, îndoiala, metoda critică presupun și conțin
deja noua credință, noua religie, căci ea conține criteriul rațiunii care se
îndoiește și critică, etalonul în raport cu care se apreciază realitatea actuală.
Nu te îndoiești de un adevăr decât atunci când presează și se concepe un lucru
mai adevărat și nu se critică o religie pozitivă decât atunci când este deja pe
drum o credință mai bună. Îndoiala, scepticismul și critica ce caracterizează
timpul nostru sunt deci cele mai bune și mai sigure garanții ale noii credințe
care ne va converti, pentru că ele sunt cele ce creează și pregătesc accesul în
spirite. Ca întotdeauna, îndoiala și scepticismul se distrug ele-însele,
plătesc în afirmația cea mai dogmatică și se fac urmate de epocă organică și
stabilă care trebuie să închidă epoca inorganică și tranzitorie.
Va fi
deci un nou adevăr, și, ca urmare, o nouă credință în Dumnezeu. Acest adevăr se
proiectează în fața ochilor celui care-l caută anxios pe toate bulevardele din
istorie. Filosofia istoriei este calea largă, calea regală, care-i conduc.
Evoluția recentă a tuturor ideologiilor este ca o busolă care ne orienteză către
noul adevăr. Toate noutățile artistice, literare, filosofice, științifice,
juridice, politice și economice sunt orientate în direcția adevărului nou; ele
sunt ca niște poteci care se deschid în aceeași cale și ca săgeți dirijate
toate de manieră a ne conduce infailibil către ele.
SFÂRȘITUL PRIMULUI VOLUM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu