D. Draghicesco
NOUA
CETATE A LUI DUMNEZEU
I
CALEA
SAU
CUM JUSTIFICĂ FILOSOFIA
ISTORIEI
SOCIETATEA NAŢIUNILOR
ŞI IDEOLOGIA SA: NEO-CREŞTINISMUL
Prefaţă de Albert
THOMS
Directorul Biroului Internaţional al Muncii
Traducere din limba franceză de George ANCA
CUVÂNT ÎNAINTE
Vom expune în această carte şi în
alte două care îi vor urma fructul studiilor şi meditaţiilor de mai mult de
douăzeci şi cinci de ani asupra problemelor sociale şi morale ale timpului
nostru, aşa cum se pun în filosofia istoriei, în sociologie şi în filosofia
politică şi religioasă.
Din 1904, noi am avut sentimentul
că dezvoltarea popoarelor civilizate a realizat, prin mijloace mai mult sau mai
puţin pacifice, o mişcare de sinteză, de unificare politică analogă celei ce
s-a realizat în antichitate, prin legiunile romane care au unificat oraşele
antice prin forţă brutală şi cucerire: teză pe care evenimentele contemporane
au confirmat-o din plin. În ajunul războiului, noi am publicat Idealul
creator, unde am insistat îndelung pentru a arăta că umanitatea civilizată
merge către unitate, că ea tinde să constituie un organism social universal,
deja schiţat juridic; Societatea Naţiunilor l-a luat implicit în considerare,
ca termen al evoluţiei istorico-sociale a lumii moderne, chiar în timpul
imperiului roman. Noi am indicat, în acelaşi timp, că această evoluţie politică
va declanşa o mişcare religioasă, un sort de neo-creştinism (1). Zgomotul
infernal al războiului a sufocat bâlbâielile acestei
____
- L'ideal Créateur, ch. II (3e partie), p. 317
cărţi şi a îngropat-o în uitare.
La prima vedere, concluziile noastre optimiste au fost dezminţite cu
strălucire: rămânea Societăţii Naţiunilor să le confirme şi să realizeze,
într-un corp precis, ideea unităţii pe care noi am întrevăzut-o. Războiul a
fost precum o lovitură de trăznet prin care civilizaţia risca să dispară în
întregime, dar al cărei fulger imens devoala, în obscuritate şi doliu, liniile
construcţiilor viitoare; ceea ce am văzut verifica anticipările pe care noi le
emiteam încă din 1904 (1).
____
- Du Rôle de l'Individu, ALCAN, Paris. - La aceeaşi idee, ilustrul istoric şi sociolog italian Ferrero nu va ajunge decât destul de târziu în volumul său: L'Unité du Monde (1935). Alţi gânditori şi scriitori au întâlnit şi semnalat acest mare fapt, dar fără a-i atribui toată importanţa pe care o merita şi fără a trage consecinţele pe care le comportă.
Puţin câte puţin, concluziile
parţiale şi succesive se aranjeau într-un ansamblu a cărei coeziune logică se
elabora lent, dificil şi nu izbutea încă a se constitui într-o unitate vie.
Încă lipsea, în particular, titlul – cuvântul sau imaginea al cărui singur
enunţ să fi sintetizat cercetările noastre şi să le fi rezumat spiritul. Chiar
în acest moment de veritabilă criză am făcut cunoştinţă cu opera sfântului
Augustin, Cetatea lui Dumnezeu. Am abordat-o prin rezumatul atât de
lucid şi atât de simpatic pe care i-l dă Gaston Boissier. Puţin după aceea, un
fericit hazard ne-a pus în mâini însăşi capodopera puternică.
De la primele capitole, mai
bine-zis de la primele pagini, am găsit titlul lucrării noastre în timp ce
unitatea armonioasă şi vie pe care o căutam se elabora atunci în inconştientul
nostru. La sfârşitul acestei lecturi, căreia nu-i spunem aici savuroasele
bucurări intelectuale, planul definitiv al operei noastre s-a schiţat şi
elaborarea lui conştientă a devenit o muncă nu numai uşoară şi am scris-o cu
uşurinţă. Logica inerentă ideilor se dezvăluia de la sine spiritului nostru. Ne
era suficient a o lăsa să ne ghideze, şi s-o urmăm, uneori împotriva
preferinţelor noastre instinctive. Căci o parte din concluziile acestui studiu
sunt în contradicţie cu manierele noastre obişnuite de a vedea, şi nici n-am
renunţat la ele fără o anume rezistenţă a vechilor noastre convingeri; dar cele
noi aduceau cu ele raţiuni mai bune. Aşa sunt, pentru a da un exemplu,
obiectivele noastre contra democraţiei, unde am fost conduşi spre regretul
nostru. La Nouvelle Cité de Dieu era aşadar titlul predestinat, la
îndemâna noastră, de dat celei ce avea să fie opera unei vieţi de studii şi
reflecţiuni.
Există analogii frapante care
justifică şi impun acest titlu. Punctul de plecare al Cetăţii lui Dumnezeu fu
un fapt formidabil prin semnificaţia şi consecinţele sale: invazia barbarilor,
culminând în faptul pe care-l rezum: luarea şi zdrobirea Romei de către Goţii
lui Alaric sub ochii contemporanilor sfântului Augustin. Acest fapt a devenit
ca un simbol al prăbuşirii imperiului care va urma ineluctabil. Spiritele au
resimţit un şoc atât de profund încât interpretările cele mai opuse se
multiplicară fără a mai sfârşi; cele mai multe dintre ele făceau creştinismul
responsabil de căderea Romei. Aşa e evenimentul care pune pana în mâinile
sfântului Augustin şi el începu Cetatea lui Dumnezeu printr-o lungă
critică a păgânismului și o ferventă pledoarie în favoarea doctrinei creștine.
El vedea în această luare a Romei, ca în toate nenorocirile pe care Roma le-a
încercat de la fondarea sa, vedea faptul unei „Providențe care se servește de
flagelul războiului pentru a corija, pentru a sfărâma corupția umană”.
Analogiile dintre evenimentele
contemporane și cele din timpul sfântului Augustin sunt destul de frapante.
Războiul mondial ne-a apărut, nouă ca și altora,mulți, ca un colaps al unei
lumi întregi, marcând prăbușirea unei mari epoci a umanității și începutul
alteia. Ea marchează, în opinia noastră, sfârșitul cetăților naționale și al
solidarității umane redusă la planul națiunii, și ea deschide era unei solidarități
mult mai vaste, pe planul umanității în sfârșit unificată, într-un sort de
super-Stat, căruia Societatea Națiunilor nu-i este decât o schiță încă timidă
și vagă; dar ea este un început. Este adevărat că războiul mondial este totodată
colapsul unei lumi în disoluție morală și că el este produsul egoismelor și
ambițiilor exagerate care se ciocnesc. Papa Benoit XV îl va interpreta aproape
în aceiași termeni de care s-a servit sfântul Augustin pentru luarea Romei de
către Alaric. Cetatea națională este așadar cetatea trecutului. Cetatea viitorului
va fi cetatea integrală a umanității, până aici îmbucătățită, care va reuși –
grație oroilor ce se întrevăd pentru viitor prin cele ale ultimului război – să
se constituie într-un organism universal. Acesta va fi, invers formei națioale
a prezentului și a trecutului, ceea ce este, pentru sfântul Augustin, Cetatea
lui Dumnezeu, în raport cu cetatea terestră care fu în ochii săi imperiul
roman. Noua cetate a lui Dumnezeu, așa cum o vedem noi, va fi cetatea păcii prin
justiție între indivizi, clase și națiuni; iubirea de Dumnezeu, adică interesul
general al umanității dominând iubirea de sine în forma sa triplă: individuală,
de clasă și de națiune.
Păstrând toate proporțiile, nouă
ne pare că trebuie să riscăm o intreprindere comparabilă celei a ilustrei
cărți. Sfântul Augustin își propunea să facă a fi văzut cum “glorioasa Cetate a
lui Dumnezeu și-a urmat pelerinajul de-a lungul timpului și l-a impietat,
trăind aici credința” și “așteaptă cu răbdare stabilitatea șederii eterne unde
justiția sa și sanctitatea sa în posesiunea victoriei de pe urmă și a păcii
inalterabile”. - “Această cetate, mai spune el, eu intreprind de a o apăra
contra oamenilor...” - “Legea cetății lui Dumnezeu care, după sfântul Augustin,
regele, fondatorul său, Dumnezeu, a revelat poporului, acest articol al legislației
supreme” este: “Dumnezeu rezistă superbilor și dă grația sa umililor”. El își
amintește îndată că aceasta fu și deviza imperiului roman și adaugă:„Acest atribut
suveran, sufletul umflat de orgoliu prezumțios se apropriază și se complace în
acest elogiu: Iartă pe cei înviși și îmbânzește pe cei superbi,” Prin
această simplă reconciliere, sfântul Augustin ne revelează acest adevăr
orbitor: regele ceresc, Dumnezeu, eate transpoziția, hypostasa imperiului
roman, după cum a sa Cetate a lui Dumnezeu nu va fi decât reconstruirea în
ideal a cetății empirice care fu imperiul Romei.
Studiul noatru, pe care-l dăm sub
vocabula pe care o utiliza sfântul Augustin, și sub invocarea sa, va fi ca o
transpunere modernă a Cetății lui Dumnezeu, în ansamblul ei, acesta va fi
același paralelism între cetatea empirică, terestră, și idealul său, conceput
în cetatea lui Dumnezeu schițată la Geneva și după care realitatea trebuie să
se modeleze. A rezista superbilor și a da grație umililor nu este de
asemenea, teoretic, scopul Instituției de la Geneva, unde votul unei țări mici
contează tot atât cât al imperiului britanic? Din nenorocire, se face încă
distincție între națiunile cu interese limitate și cele patru sau cinci națiuni
cu interese nelimitate: vestigii brutale ale cetății terestre care fac erupție în
această nouă cetate a justiției, a egalității și a păcii. Cetatea lui Dumnezeu
care este, acum, pentru noi, Societatea Națiunilor, își va continua, precum cealaltă,
pelerinajul său de-a lungul timpului și impietatea scepticilor, care se pretind
realiști, și aceasta va fi prin trăirea, și a ei, aici, a credinței.
*
* *
S-a stabilit că prezentul este
rezultatul dezvoltării istorice trecute și că la rândul lor prezentul și
trecutul conțin în germen viitorul. Întrucât Societatea Națiunilor permite
imense speranțe, ea este un obiect de credință, și realitatea sa aparține
viitorului. Dar întrucât este o realitate prezentă, ea aparține istoriei
trecutului de a o justifica. De asemenea, obiectul acestei cărți este, cum am
indicat în sub-titlu, de a arăta că filosofia istoriei și sociologia justifică
efectiv Societatea Națiunilor. Ele arată că această instituție este rezultanta totodată
logică și reală a evoluției popoarelor așa cum ne este dată prin experiența
istoriei universale. Se va vedea că în același timp cu schițarea pe terenul
realităților politice și practice a Societății Națiunilor, pe terenul
ideologiilor se schițează o evoluție etico-religioasă care trebuie să ajungă la
un sort de Neo-Creștinism. Nimic mai logic: Filosofia Istoriei, care începu cu
profeții lui Israel,
trebuia să ducă la justificarea Neo-Creștinismului, ultimul ecou al profețiilor
lor.
Filosofia istoriei pe care noi o
schițăm în această carte se prezintă așadar a fi CALEA, introducerea la studiul
a două mari adevăruri esențiale: Societatea Națiunilor și Ideea de Dumnezeu.
Aceste două noțiuni sunt corelative: căci este legea esențială a acestei
Societăți care, hypostasiată în absolut, revelă un Dumnezeu al păcii și al
justiției, obiect de cult al unui creștinism renovat.
În studiul următor, în raport cu
care acesta este o introducere, - CALEA, - noi vom încerca să dăm formula cea
mai exactă posibil, pentru timpul nostru, a credinței în Dumnezeu, concomitent
sau complementar totodată în Societatea Națiunilor. Noi vom preciza, pe cât
posibil, care poate fi atitudinea unui om cultivat, a unui raționalist al
timpului nostru, față de Dumnezeu și dogmele esențiale ale Bisericii, sau chiar
care poate fi, în acest moment, în ochii săi, adevărul lui Dumnezeu și al
dogmelor sale. De aceea acest studiu va purta ca sub-titlu: ADEVĂRUL.
Cum se va vedea, noi gândim că
Dumnezeu și dogmele esențiale ale Bisericii trebuie să fie conservate ca tot ce
este mai prețios printre adevărurile strânse de-a lungul experiențelor istoriei
universale. Numai că, păstrându-le intacte, cât despre literă, ele trebuie
concepute altfel și de astfel de sort încât rațiunea cea mai scrupuloasă să
poată adera la ele. Dumnezeu, ca expresie realizată de o concepție juridică a
destinului lumii, și ceea ce-i urmează, anume ideea de revelație, de judecată
finală, și cele de sancțiuni transcendente în împărăția lui Dumnezeu - care va
fi mai degrabă o Republică socială a lui Dumnezeu - noi avem sentimentul
profund că toate aceste idei sunt expresia cea mai perfectă a adevărului,
conceput într-un sens nou, va fi cu atât mai rațional și inteligibil după cum
mai inteligent și mai rezonabil va fi omul care va lua cunoștință de el.
Și pentru că viitorul este
conținut în germene în prezent, așa cum el însuși rezultă din trecut, noi voma
avea de arătat, într-un al treilea studiu, cum se pot întrevedea, de astăzi,
cum se pot prevedea, prin anticipare, liniile esențiale ale dezvoltării
umanității în viitorul în care ea are în față perspectiva infinită. Despre baza
principiilor istoriei universale, așa cum o degajă experiența, și dogmele
esențiale ale doctrinei creștine, astfel cum logica invită a le modifica sau a
le completa, noi vom încerca să dăm unele observații mai precise asupra sensului
dezvoltării pe care îl va lua viața umană în vastul cadru al timpului viitor.
Din aceste observații, noi vom deduce anumite reguli practice de viață care ni
se pare a se impune generațiilor viitoare, pentru mai marele lor bine, la fel
cum regulile creștine au fost împlinite, într-o anumită măsură, de către
generațiile trecute. Nu va fi de mirare dacă aceste reguli de viață – al căror
scop este de a face deplin reală Societatea Națiunilor și viața practică a
popoarelor și indivizilor – amintesc prescripțiile creștine și unele idei
socialiste. Privind caracterul de aplicație practică la viață pe care acest al treilea
studiu trebuie să-l aibă, el va avea ca sub-titlu: VIAȚA.
Vom avea astfel sub un titlu
general: NOUA CETATE A LUI DUMNEZEU, tri volume: CALEA, ADEVARUL și VIAȚA.
Și, într-adevăr, trecutul oferă
numai calea de acces la Adevăr; și viața umanității viitoare – în ceea ce noi
putem numi cetatea păcii prin justiție, cetatea ideală, adică Cetatea lui
Dumnezeu – trebuie să se deruleze după liniile pe care numai studiul trecutului
și al prezentului ni le poate dezvălui, mai mult sau mai puțin, încă de astăzi.
*
* *
Va trebui să apărăm Societatea
Națiunilor așa cum sfântul Augustin a apărat Cetatea lui Dumnezeu. Trebuie să o
apărăm contra celor care o critică negându-i oportunitatea, de asemenea și
contra partizanilor care, dirijând-o fără echitate, o compromit și mai mult
decât cei ce o critică.
Sfântul Augustin, după cum
mărturisește, și-a propus, în primele cinci cărți, să „respingă pe cei care, atașând
prosperitățile temporale cultului tuturor acestor zei pe care păgânii îi adoră,
atribuie proscripției acestui cult, după ele necesară, catastrofele imperiului.
Cele cinci cărți următoare se ridică împotriva celor care sunt de acord, e
adevărat, că aceste nenorociri nu au fost niciodată și nu vor fi cruțate
muritorilor; că , mai mult sau mai puțin teribile, ele se vor produce în
diversitatea timpurilor, locurilor și oamenilor(1)” - „Primele zece cărți sunt
respingerea acestor două erori, dușmanii religiei
___
- Retractări, cartea a doua.
Creștine.” În alte numeroase
scrieri, sfântul Augustin va apăra doctrina creștină contra celor dintre
partizanii săi care s-au rătăcit în erezie.
În acest studiu, noi am
intreprins așadar ceva analog obiectului celor prime zece cărți ale Cetății
lui Dumnezeu. Se va găsi în el prin urmare o respingere mai mult sau mai
puțin indirectă a celor care, idolatrizând egoismul național, acuză pacifiștii
de a fi veritabila cauză a dezlănțuirii războiului mondial. Pentru a fi
predicat pacea, spun acești realiști, a fost slăbit organul de apărare și de
atac al națiunii care se înarmase intens și se pregătise pentru război. Pentru
aceștia, Societatea Națiunilor este nefastă, căci ea adoarme optimiștii,
popoarele naive și idealiste și îi face pradă ușoară pentru națiunile de jaf și
măcel. Deci, în ochii lor, salvgardarea nu poate fi obținută decât prin cultul
egoismului național, al ambiției și al orgoliului, fundament spiritual al unei
mari puteri armate. Aceste teorii sunt ușor de respins. Se va arăta cum
războiul s-a dezlănțuit totdeauna exact prin conflictul latent aflat la fondul egoismelor
individuale, de clasă și naționale și al înarmării exagerate a națiunilor,
ambițiilor și egoismelor care sunt, la rândul lor, fructul unui scepticism
excesiv, materialist și hedonist. Astăzi, idolatria naționalistă este contra
Societății Națiunilor, așa cum cultul zeilor păgâni, odinioară, fu dușmanul ireductibil
al credinței creștine. Or, nimic nu declanșează mai sigur războiul decât cultul
exagerat al naționalismului.
Eroarea celor care gândesc că
războiul este o condiție esențială a vieții popoarelor, această eroare este la fel
de facil de respins. Pentru că, precis, realiștii pesimiști din această
categorie, tot așa precum cei care practică cultul egoismului național, vor fi
dezmințiți de tot ceea ce învățătura experimentală a istoriei universale a
degajat cel mai sigur. Există în istoria universală epoci războinice și epoci pacifice.
Cele trei secole de pace romană ruinează pretinsul realism al beliciștilor
obstinați. Ei dovedesc că pacea este posibilă în lume: este vorba doar de a
cunoaște condițiile și a le observa; este suficient a vrea realmente pacea. În
această carte noi dăm, în limitele forțelor noastre, toate rațiunile pentru
care pacea prin drept, în sensul unei Societăți a Națiunilor, nu este numai dezirabilă
dar posibilă; am fi chiar dispuși să spunem fatală, dacă n-am avea conștiința
că orice fatalitate presupune un efort de voință cu atât mai mare cu cât
fatalitatea pare mai inevitabilă.
Dar, tot atât cât contra
adversarilor săi, Societatea Națiunilor are nevie să fie apărată contra acelor dintre
partizanii săi, care, în numele său, se lasă ghidați de considerații străine
echității: sugestii interesate ale țărilor lor, ambiții nedeclarate, într-un
cuvânt, toate formele de egoism, fie el personal sau național. Apărare care nu
va fi posibilă decât la un om care va studia, cu un punct de vedere critic,
activitatea Societății Națiunilor, aplicându-i cele mai nobile criterii de
suflet și de spirit omenesc. Aceasta nu este sarcina noastră. Va fi sarcina
tribunalului istoriei când va judeca judecățile pe care popoarele le-au
instituit la Geneva;
și datoria sa va fi să fie pentru aceștia infinit mai sever decât contemporanii
lor.
*
* *
Chiar trebuie să mărturisim că
cele ce le vom expune în aceste cărți vor fi o anticipare, ca un sort de
profeție.
Dar, din toate timpurile, a
cunoaște înseamnă a prevedea și, dacă științele morale și sociale nu ne pun în starea
de a prevedea, ele sunt nule și neavenite. Astronomia prevede mișcările
corpurilor cerești; științele fizico-chimice mișcările corpurilor și ale
moleculelor lor; biologia dezvoltarea formelor vitale. Științele morale și
sociale trebuie să ne facă posibilă, în anumite limite, previziunea fazelor
viitoare ale vieții umane. Valoarea și seriozitatea acestor științe se măsoară
prin această posibilitate; chiar existența lor este cu acest preț.
Este adevărat că meseria de profet
este periculoasă până la ridicol; ridicolul a ucis profetismul. Rămâne ca ceea
ce e interzis și inutil, pe punctul de a deveni comic, în timpuri normale, să
poată deveni serios, util și rezonabil în timpuri excepționale. Există în
istoria universală epoci în care profeția este posibilă și indispensabilă. Sunt
epoci de tranziție, astfel, cel de-al cincisprezecelea secol sau evul mediu feudal
fu lichidat în profitul lumii națiunilor moderne; sau încă aceste prime secole
ale erei noastre când lumea cetăților păgâne dispăru în fața imperiului
universal care va deveni creștin; sau, în fine, acest al cincilea secol, când
imperiul roman, la rândul lui, fu ruinat de barbaria popoarelor nomade, a căror
stabilizare va da, pentru câteva secole, regimul feudal. Că epoca noastră ar fi
deschisă profeților și profețiilor, noi am afirmat-o deja în 1906 (1) când nu
cunoșteam opera lui Wells iar cele ale
____
- Le Problème de la Conscience. Paris, Alcan, 1907.
lui Spengler și a lui Keyserling
nu existau. O afirmăm acum fortiori și credem că trebuie propovăduit, de
exemplu (1).
____
- Trebuie oare împinsă inmodestia până la a menționa aici câteva previziuni pe care noi le-am făcut și predicat și pe care evenimentele le-au confirmat realizându-le? În timpul studiilor noastre la Paris, am prevăzut și am anunțat printre studenții Europei Centrale, aflați la Paris, prăbușirea Austriei și a Turciei și am predicat solidaritatea națiunilor lor în lupta contra acestor două imperii anacronice. Aeastă previziune s-a realizat și acesta fu războiul balcanic din 1912-1913. - În 1914, veni rândul Austro-Ungariei. Indecizia operațiunilor militare, care s-au prelungit până în 1917, apăsa greu în echilibrul destinelor imperiului Habsburgilor, în favoarea sa, și soarta națiunilor oprimate oscila și se întuneca. Ideea solidarității românilor, sârbilor, cehilor și polonezilor ni se impunea și un fericit hazard m-a făcut s-o comunic unor oameni ca MM Benes și Roman Donowski, care, acceptând-o, mi-au mărturisit că au avut aceeași idee și în același timp cu mine. Astfel, în timp ce spiritele realiste din Franța și Anglia ezitau încă în fața dislocării Austro-Ungariei, nevăzând prin ce să înlocuiască solidul și stabilul, noi oferirăm realitatea deja schițată a Micii Antante. La congresul națiunilor oprimate de la Roma (aprilie 1918), noi afirmarăm și pecetluirăm o Mică Antantă avant la lettre, și soarta monarhiei habsburgice fu definitiv tranșată de către Aliați cu această ocazie.
Doi
oameni politici francezi, MM Francklin-Bouillon și Albert Thomas ne oferiră
prețiosul lor concurs pentru a face
acceptată în înaltele sfere ale Aliaților ideea că Europa centrală nu va fi
balcanizată, cum exista temerea, imperiul Vienei fiind înlocuit printr-o
uniune de națiuni care compun astăzi Mica Antantă. Se cunosc rolul și importanța
actuale ale acesteia. Meritul revine în mare parte lui M. Benes care poate
confirma și a menționat deja în cartea sa recentă ceea ce am avansat noi aici.
Profeții primului secol al erei
noastre îi cunoaștem: ei se numesc Iisus, Paul, Virgiliu, Matei, Marcu, Luca și
Ioan etc., continuatori ai lui Osea, Isaia, Ezechiel și ai lui Daniel, Socrate
și Platon. Numai viitorul va putea fixa numele veritabililor profeți ai
timpului nostru. Căci se cuvine a adăuga că secolele profeților au fost totdeauna
de asemenea acelea ale falșilor profeți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu