George Anca: DIMITRIE GRAMA LA COLOCVIILE DE MARȚI

George Anca

Dimitrie Grama

Pictorul Livia Ante

George Anca

DIMITRIE GRAMA LA COLOCVIILE DE MARȚI

George Anca

Cărțile lui Dimitrie Grama (Gibraltar) Ilidia, povestiri, Conta, 1912, și Singuri împreună, poezii, TipoMoldova, 2013, au fost lansate pe 19 noiembrie 1913 la Colocviile de Marți, găzduite de Centrul socio-cultural Jean Louis Calderon din București. Autorul și-a salutat prietenii, în puține cuvinte, neplăcându-i, a spus, ridicarea în slăvi, cât să-i fie frică să se mai uite în jos. Adrian Alui Gheorghe, antologatorul și postfațatorul lui Grama, l-a contextualizat cu Roland Gaspar , Baudelaire, Pessoa, Ante, neuitând de Eminescu, iar Corneliu Zeană i-a dedicat un Palimpsest pentru suflet perpretrând ecouri din Spiru Fuchi şi Konstantinos Kavafis. Profesorul chirurg Florian Purghel, coleg de școală și de atletism de performanță, a pus pe masă cartea chirurgiei oncologice cu aura lui Grama.

Ce actori vor recita poemele, quasizen expresionist, ale lui Dimitrie, fie și la teatrul de poezie al Colocviilor, vor opta pentru unele ca acestea, din Singuri împreună:

„Uite, mi-am tras / un glonte-n cap / și încă unul / și încă multe / alte gloanțe / până când am început / să înțeleg de ce / Bacovia iubea / atât de mult / plumbul.” (p.52)

„Nebăgat în seamă / cu picioarele schilodite / artrotice / s-a prăpădit / cel care / o viață întreagă / nu a sculptat / altceva, decât / răstignirea lui Cristos. La înmormântare / nu a venit nimeni / Numai Dumnezeu”. (p.58)

„M-am dus la proces cu mari speranțe / judecătorii îmi fuseseră / frați de arme. / Ne-am salvat reciproc viața, / sau mai bine zis: / eu le-am salvat de multe ori viața / fiind cel mai bun ostaș. Și de câte ori nu mi-au / mulțumit atunci în noroi, / în tranșe! / Acum, după aproape două ore / în care se pare că nici nu m-au recunoscut, / Frații mei de arme / m-au pus în lanțuri. / Temporar, doar temporar... / Mâine dimineață voi fi executat” (p.96)

„Când se reîntorc armatele / o parte din soldați / vorbesc o altă limbă, / o limbă străină. / Se pare că / doar copiii îi mai înțeleg / privindu-i respectuos / și ascultându-i cu gura căscată”. (p.116)

„DINCOLO / Iubita mea nu are / părul de aur, gura de foc / ochii de migdale // Și nici nu mă ademenește / din necunoscut cu glas de sirenă // Nu, iubita m-așteaptă / în fire de iarbă / în stropi mici de ploaie / în umbra din drum... / Când ne-ntâlnim, / Știu că-i poteca de lumină / de aici / din nimicul acesta / dincolo...”(p. 233)

„PRIN VECHI CATEDRALE CATHARE / Mă întreb dacă ați știut / că în catedrale vechi cathare / sfinții tulburați de pași străini, / de mirosul greu de om, / se sinucid? / Doar într-un singur loc mai sunt supraviețuitori. // De aceea nu e de mirare / că la pagina patru zeci și șapte / și numai acolo / dintr-o ruină se aude un cântec / de durere, dar și de iertare. / Aceasta este pagina la care / noi ar fi trebuit / să fim arși pe rug” (p.365).

„CEREBELĂRI / Dacă toate stelele ar fi de lemn, / câtă pădure ar fi trebuit să fie? / Și dacă toți oamenii ar fi marinari – câte tricouri vărgate? / Dar pasărea cu patru picioare? / Dar pisica cu ochi de pianist / Și câți fulgi în rochia asta de mireasă? / Comoții cerebrale, infecții urinare / Și doctori de pânză albă! / Și săracii pensionari, la 80 de ani / câtă apă beau? / Și tu te miri că nu dorm la patru dimineața? / Că-mi fac sandwich după sandwich / și beau bere după bere? / Nu mă mir că niciodată nu / mi-au plăcut francezii!” (434)

„VÂNĂTORII DE PĂPĂDIE / Erai acoperit cu / Solzi de păpdie crudă, / Picioare reci de lut aveai / Și degete de ceară. / Un ochi închis / În ziua plină, / Iar celălalt deschis / În noapte îl aveai. // O sută de care cu boi, / O sută de corăbii, / Un fluture și / cântec mut prins / în culoarea zborului // Atât ai apucat să vezi! // Apoi venit-au vânătorii de păpădie. ”

Alegerile a(u)ctorial-vânătorești s-ar cathariza cu skalzi din edde, extrapol spre Ilidia, de copil antipărinți de-a comunismul (altfel, iliada-idilia, „acel spațiu jumătate realitate, jumătate basm, pe care îl numim copilărie”): „Până la urmă mi s-a spus că n-am originea sănătoasă și că de-aia eu nu sunt pionier. Știam că sunt neam de grecotei, dar asta de cu sute de ani în urmă și eu mă consideram acum român, nimic altceva. /.../ Sunt foarte mândru că sunt pionier și-mi spăl singur de mână cravata mea roșie și mi-o calc cu piglaisul în fiecare zi. (p. 123) /.../ Sunt tot mai mânios și mai agresiv atunci când încerc să le explic ce-au spus Marx, Engels, Lenin și Stalin și mă întreb: Cum e cu putință ca părinții mei să fie atât de limitați și să nu vadă clar, așa cum văd eu, binefacerile și avantajele noii societăți comuniste? Cum pot să fie așa de orbi? Parcă nici nu m-aș trage din ei! (p.124)/.../ Aștept să treacă timpul și cocoțat acolo în vârful pomului, mă întreb: Cum se face că omul ăsta destul de bătrân, și nici pe departe bogat, nu a intrat deja de bună voie în colectivă? De ce oare n-a văzut avantajele colectivizării? Și dacă nu le-a văzut, sau nu le-a înțeles, ce (p.130) nevoie a fost să-l bată în halul ăla? Chiaburii își băteau slugile, nu comuniștii (p. 131) ”.

Ce imaginând Dimitrie, și la plural, întru Africa ori Albion, intersectează, în Liverpool, vocea lui Lennon, Edda, aromânii, ca într-o demonstrație incantatorie a dezbrăcării de cuvinte și măști denudând sufletul la marginea reîntruparii:

Dimitrie Grama: „... în Norvegia de Nord, unde noaptea polară pare eternă, am avut timp destul să admir întunericul, care aici este alb și rece, galben-violet și roșu, câteodată, rareori, verde. În una din plimbările mele de după-amiază, când cerul tocmai se descărca în Marea Nordului sub formă de perdele și evantaie imense verzi-aurii și când umbra corpului meu era când inexistentă, când vie și multiplă, o amintire din trecut, m-a forțat, fără milă, înapoi în acel spațiu jumătate realitate, jumătate basm, pe care îl numim copilărie”.

John Lennon, Imaginați : „Imaginați că nu-i Rai / Ușor e a-ncerca / Nu iad sub noi numai / cerul deasupra / Imaginați toți oamenii / Trăind pentru azi a... // Imaginați că nu-s țări / Nu-i greu de spus / A nu ucide, nu muri / Și nici religii nu-s / Imaginați toți oamenii / Trăind în pace... // Puteți spune că-s un visător / Dar nu sunt eu numa' / Sper într-o zi veți fi cu noi / Și lumea va trăi ca una //Imaginați nu posesii / Mă-ntreb dacă puteți /Nu foame lăcomie / A omului frăție / Imaginați toți oamenii / Lumea împărtășind...// Puteți zice că-s visător / Dar nu sunt eu numa' / Sper într-o zi veți fi cu noi / În lumea trăind una”.

Corneliu Zeana, Palimpsest pentru suflet: „Cuvinte, cuvinte, cuvinte, / Alese cu grijă, legate, 'nşirate, / Rostite puternic, şoptite, / Măiestre-mpletiri care joacă / Precum o draperie sau un voal / Ce lasă ochiului să-ntrezărească-n unduiri chiar chipul, / De fapt o mască, / Şi ea schimbată rând pe rând / O dată râzând, / O dată plângând,/Rareori rece şi-mpietrită, / Iar îndărătul măştii, ţesute-s iar cuvinte, Şi fraze nerostite / De teamă, din prudenţă, din iubire / Şi ele, desigur, o mască / Ce nu-i decât alt strat, / O altă mască / Ultimă mască, dincolo de care, / Fără nici un cuvânt, stă adevărul, / O-nvolburare, freamăt, sau tăcere, / Iar mai apoi, / Lipsit de sunet sau mişcare, / Doar sufletul.”

Georg Trakl: O stolze Trauer! Ihr ehernen Altäre / Die heiße Flamme Des Geistes nährt heute ein gewaltiger Schmerz, / Die ungebornen Enkel.

George Anca