Adina Dumitrescu
Bumerangul gândurilor – despre Provensale
Mi-am permis acum aproape trei
ani, după îndelungă citire, să cataloghez poezia lui George Anca drept poezie
academică, termenul fiind nefolosit în încadrarea literară. Mă tot îndoiam de
formularea mea, îmi tot spuneam că unde e poezie nu e academie, că au cuvintele
înţelesuri aproape incompatibile. Partea zburătorului din mine se ferea de limite
stricte, partea cititorului realist de poezie, căci există şi un astfel de
cititor, nu voia să scurteze sau să decoloreze din aripi, să creeze nişe prin
care să se piardă esenţe, miresme sau gânduri fantomă de zâne bune sau rele. Şi
din real mi-am fabricat un bumerang, dar interiorul acestuia era plin de vise.
Mi-am spus: dacă-l arunc, acesta nu poate decât în cel mai rău caz să facă
drumul înapoi înspre mine, dar visul şi gândul rămân întregi. Îmi reconsider
mai ferm termenul de poezie academică, citind Provensale. M-am aşteptat să vină
spre mine aroma bucatelor provensale, ierburile acelea ce umplu locul şi
farfuria călătorului, să vină unda de lavandă şi violete şi maci înfloriţi
lângă piperul ierbii crude, să vină un vânticel rece dinspre Alpi şi un foşnet
de mare. M-am aşteptat la cascada râsului meridional, fără grija zilei de
mâine, la o placă de surf, sau la o bătălie roşind ţinutul şi schimbând de
secole învingătorii. M-am gândit-aşteptat la celţi detronaţi, la romanii cu
armura gladiatorului învingând teutonii, la sarazini în distrugere, la francezi
şi la limbi-voci reunite spre odihnă sau contemplaţie. De undeva ar fi răzbătut
aromă de peşte sărat şi de fructe de mare, dar şi foşnet de carte într-un muzeu
fără alt titlu decât stăpânul foşnetului, adică Cité du Livre, pânze de
Cezanne, pagini de Zola peste suspine-n batiste parfumate, domnişoare cu
umbreluţe de soare plimbându-se-n Avignon.
Şi nu m-am aşteptat degeaba! Numai că şi aici, ca şi-n traiectoria
bumerangului, întoarcerea acestuia se face-n coconul de baştină „gârlă
deturnată târlă colocată alternanţă beată/ respingerea de tot ce pe româneşte
ne-o fi fost viaţă/ care stai în calea mării neîntrebare…./ ( coupo santo
)… Din ţinutul sud-estic al Provensului autorul sare cu tine de-o aripă
în meridionalii carpatici, cimitir albit de decembrie, „mă adunai clasic pe
după oi ca lup sub luna răguşită….” , „…şi ţiganilor sacii bucureşteni/ distrug
ce-au ridicat pătrat în romb alchimişti aburiţi de schimbare/ plătitori de
aruncători de zar…/” ( sud midi ). Deziluzia privind
degringolada, apoi toboganul alunecării neamului şi individului superinstruit,
deznădejdea din sufletele hrănite-n iluzii, „dropia” făurită-n aromă de
trandafir „ rosa răsură Ronsard”, măcieşul, devine suflet ars „ce-am nins ars
pars de ieri dar de azi capete netăiate/ cu unghia mestecenilor sanscriţi pe
tuşul cărţii de vizită/ ( mi s-a promis că voi fi statuie ).
Ceea ce pentru
alţii poate să pară la prima vedere un simplu joc de cuvinte, este de fapt o
trimitere –spre-, o asociere în urma unui salt. Nimic nu e ce pare a fi, nimic
nu este scris la întâmplare. Un loc, un nume, un timp undeva devine un
simţământ, o iluzie sau o deziluzie în altă parte, ca intr-un joc cu piesele
bine conturate, care-şi urmează mersul. Un fir devine urzeală, o părere devine
nu un compendiu, ci un tratat. O simplă stare devine întâi predispoziţie, apoi
naturalul poetului simţitor, de elită şi mare cognoscibilitate. Dintr-un picur
se naşte-un ocean. Un Dietrich Manel duce prin Laba trista Dacia
la o ţară „nebizonată”, neînsemnată, neluată
în seamă de alţii. Suferinţa ţării e şi suferinţa poetului, deziluzia devine a
ambilor, cununa de laur a învingătorului „laur aurelian” devine spinul
învinsului în stare de a se ascunde, a părăsi scrisul şi înălţarea, dezvăluirea,
supunându-se „Aix ţine-mă ex să mă potolesc târgoviştesc a mormânt basarabesc/
transă pe dicţie Dunăre supunere cheaguri praguri raag asparag/” (laur
aurelian). Accentele devin tragice în „Troia troiţei” ,
„pe podul dracului am un picior rupt stai cu pumnul în stomacul meu”.
Şi revii, precum bumerangul
ajuns, nu neajuns la ţintă, spunându-ţi că da, există o poezie academică,
George Anca scrie de mult o asemenea poezie, numai recunoaşterea să existe din
partea cititorilor mai noi sau mai vechi, ca şi dintr-a celor de-o mamă cu el,
ziditorii de litere. Trebuie să admitem că azi prea puţini pun preţ pe
expertizarea altora, limitându-se să-şi fie doar propriul expert, supraviserul,
dabsterul lui.
Adina Dumitrescu
13 nov. 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu