George Anca
 |
| Rugăciune - Constantin Brâncuși |
X
FURNICI ALBE
9
- M-aş ruga şi n-am astâmpăr numai pentru un
cuvânt, pentru un gând, e o femeie-n urmă, mă tot dau la o parte să facă un pas
mic şi să se roage-n locul meu, nu nimeresc, nu nimereşte, că mă rog pentru ea
s-o laşi să se roage pentru mine, că eu am nevoie să fiu iertat, eu o iubesc şi
neiertat, dar ea tot vrea să se roage, îmi închipui, mie nu-mi vine, nu
nimeresc, o şi aştept demult, am uitat orice-aş putea spune şi cui, am probleme
la târâre, numai înainte, câte-un milimetru, ca tulpinile munţilor de ne scurg
prin ei, nu mă pot întoarce o idee în juru-mi, cum m-aş da la oparte s-o las să
mă mântuie, nu îndrăznesc să mă consider ea, o iubesc ca un bărbat, tocmai, o
bestie, când această fericire îmi mai era permisă şi tocmai în braţele ei,
gata, însă, de ruga de-acum, asta mi-o fi greşeala, dar asta mi-era viaţa,
maică, ea mă mai culegea de sub târne, îmi tăia capul, de milă, vreau să spun,
că nu voia să mergem la film niciodată şi-ncă s-ar fi pus pe treabă poate într-acolo,
credeam eu, mai vedea, să m-aprindă, lumânare, da, da, m-oi topi în fine şi-i
voi face astfel loc să ţi se roage cum că asta a fost, a trecut, îi pare rău,
spune-i la fel, că asta e, asta va fi, să nu se roage degeaba, m-aş ruga eu şi
degeba, de mi-ar mai fi în fire, de mi-ar fi fost să-mi fie, cu târâtul mi se
topeşte întâi aeru-n gât, aş zâzâi, m-aş face praf, nu mi-aş recunoaşte râul şi
aş râde ori aş plânge ori te-aş ruga să-mi spui ce m-a apucat şi-ai tăcea, asta
ar face şi ea şi-ar tăcea o rugă fie decentă, fie considerabilă, şi-ar rămâne
s-o judeci până-ai judeca-o, de m-aş fi întrutotul ars, şi-o parte a ei, sati,
mi s-ar fi căţărat în zvntarea fiinţei, iartă-mi bombasticismul, e numai în
gând, n-am cuvinte, n-am rugă, n-o am nici pe ea, mă sug să explodeze din
neunde, cum îţi anunţam, tot sperând că ea ţi se va înfăţişa judecăţii mele,
adică tu mă judeci şi eu nu sunt în stare, nu-mi sunt, să mă rog de orice, am
un gând, ceva, o mai sper, mi-e nici ruşine, că tot ar mai fi un semn din ce
ştiu încotro îndreptare, ceva o fi c-o ador de parcă o târăsc din ce în ce mai
peste mine, de nu te-ar izbi din inerţie, din gelozie, confundându-mi moartea
cu vreo rivală, ce de preţ mă cred şi nici rivala, nici moartea, nici femeia
aia de numai pe ea încă o iubesc nu mă abordează, te abordez eu şi nu ştiu cum,
n-am maniere, cum bine bagi de seamă, gândul era tot o confuzie, până vine să
se roage de tine pentru mine, nu că te rog eu pentru ea, ea mi-e tot icoană, nu
că te pun pe tine să te rogi pentru mine, ţie, în locul ei, pentru mine, tot
ţie, doar îţi suntem sub ochi de la început, sunt singur, mi-am uitat gândul,
mi s-a-ntâmplat în ultimul timp tot aşa, cu nemiluita, n-am nimic de rugat,
probabil i-aş face scandal şi ei dacă s-ar ruga savitreşte, ca să zic aşa, ori
tu eşti tot femeie, o maică specială, care tot ierţi şi pe cine nu se roagă,
din cauze certe, cum ar fi viaţa, era să zic viaţa trecută, nu pot zice,
adevărat, viitoare, bine nu mă rog, dar cum rămân?
George Anca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu