George Anca: august 2014

POLITICĂ MORALĂ ȘI RELIGIE

Statul legislator. - Care este sursa directă a dreptului, sau mai exact organul care formulează regulile de drept? A răspunde la această chestiune înseamnă a stabili raportul politicii cu dreptul. Am văzut că instituțiile sunt fapte normative. Ele sunt prin urmare sursa normelor juridice, organul care formulează regulile pozitive ale dreptului. Printre aceste instituții, cel mai important este Statul. Mult timp, Statul suveran a fost singurul organ care a legiferat și a instituit legile pozitive. Biserica este o altă instituție, care poate formula și decreta în legi cadrul organizării sale. De la Proudhon, există o întreagă școală juridică, care, cu MM. Duguit și Maxime Leroy preconizează, alături și în afara Statului și a Bisericii, un al treilea ordin juridic, devenit acum o realitate, cu organizația internațională a muncii: sindicalismul și corporatismul. Acest ordin juridic muncește în același plan ca Statul, și nu ca Biserica, care acționează pe un plan diferit. Mai precis, el muncește în planul economic, unde încearcă să se substituie Statului. „Statul, spune M. Le Fur, ar înceta atunci să exerseze, chiar în ordine temporală, o competență universală; el a pierdut deja pe anumite puncte în profitul comunității internaționale; ar pierde pe altele încă în profitul noului organism, devenit autonom pentru chestiuni economice și în special pentru ceea ce s-a convenit a se numi chestiuni economice sau încă chestiunea uvrieră. Diviziunea veche a oricărui drept în drept public și privat, care în fond stătea unicamente pe voința Statului, fusese deja debordată de apariția dreptului economic, apoi prin cea a dreptului internațional; ea ar fi astfel încă o dată.” (63).

Adăugăm totuși că ceea ce Statul pare să piardă de această parte, el câștigă prin intervenția sa din ce în ce mai decisivă în contracte, care reglează raporturile inter-individuale, și diminuează sensibil libertatea contractului și valoarea sa obligatorie. Fără îndoială, intervenția Statului este presupusă a se exersa în favoarea părților mai slabe și a justiției, pentru a restabili echilibrul rupt prin forță și bogăție; și prin urmare, dacă Statul pare să restrângă libertatea convențiilor, este, în alți termeni, pentru a moraliza dreptul, căci politica și Statul trebuie să vizeze la moralitatea dreptului. Pe de altă parte, apropo de raporturile între morală și politică, se pune aceeași problemă între morală, drept și viață economică. Există aici încă două maniere de a concepe aceste raporturi: sau foarte bine se consideră că politica n-are nimic în comun cu morala și o interzice, sub pedeapsa de a eșua, de a se ambarasa de scrupule morale, sau foarte bine, se anvizajează politica lipsită de orice considerație morală ca disprețuibilă și criminală, și se concepe din contră ca un mijloc de a realiza morala, de a contribui la perfecționarea Statelor și a indivizilor.

Din ce în ce, aceste vremuri din urmă, mai ales, înclină în favoarea acestui ultim fason de a vedea. Instituția de la Geneva nu este, însumând tot, decât semnul triumfului orientării morale în politica Statelor.

Politica realistă a lui Machiavelli. - Și totuși, nu se încetează de a se aminti că politica nu este morală, că există două politici și chiar două morale. „Realiștii” neagă morala, dar, negând-o, ei îi arestează realitatea. Ei o neagă pentru că ea îi ambarasează; ei neagă pentru că ar vrea ca ea să nu fie, cum criminalul ar vrea foarte bine să scape legilor și închisorii. Dar cel mai adesea absența moralei în politică provoacă decepție. Dacă nu există morală în politic și în economic, aceasta nu ca urmare a unei incompatibilități. Ci a unei neputințe.

Nimeni, mai bine decât Machiavelli, n-a analizat și definit mijloacele și metodele politicii debarasată de orice considerație morală. Politica trebuie să fie eficace și, pentru a reuși, ea nu trebuie să ia în considerare decât starea de fapte, actualitatea efectivă, ceea ce este; în timp ce morala comandă sau prescrie ceea ce ar trebui să fie, ceea ce ar fi dezirabil. Prin raport cu politica, care este realistă, morala este utopică. Nimic nu dăunează politicii cât considerațiile de moralitate, a ceea ce ar trebui să fie; nimic nu se opune mai mult binele decât mai binele. Politica caută să realizeze binele posibil, compatibil cu situația dată; ea se ține de fapte; morala vrea mai binele și ea anvizajează ceea ce binele ar trebui să fie pentru a deveni mai binele. Amoralismul lui Machiavelli are semnificația că mai binele este inoperant prin el însuși și poate chiar deveni un obstacol la realizarea binelui.

Statul lui Machiavelli este o realitate naturală; politica sa vizează la eficacitate, la reușită, la menținerea Statului și a prințului. Dacă arta politică a lui Machiavelli este eficace, este pentru că el nu vizează decât la conservarea a ceea ce este și că el nu vizează deloc ceea ce ar trebui să fie. El a intreprins problema prin latura sa cea mai facilă care este chiar prin aceasta cea mai eficace. Progresul moral al Statului și al politicii nu era deloc afacerea sa. Din punct de vedere static, Statul și politica sunt sunt străine sau indiferente la morală, ca în general natura, în timp ce natura este indiferentă la orice idee morală. Numai că, Statul și politica sunt realități naturale în mers, în evoluție, către o formă superioară care ar fi conformă cu morala. Machiavelli o recunoștea, el nu elimina punctul de vedere al moralei; el găsește chiar că moralitatea politică ar fi preferabilă amoralității. Dar realitatea naturală a Statului nu i se pretează facil. Statul și politica cer virtu: forța, nu virtutea. Dar deja există în virtu un început de realizare a virtuții. Noțiunea de virtu, așa cum oamenii Renașterii o înțelegeau, exprimă exact forma tranzitorie în care se găsește politica, la jumătatea drumului între natura amorală și morală. Virtu nu diferă radical de virtute, dar nici nu se confundă cu ea. Virtu conține cu toate acestea un minimum de etică, în măsura în care politica eficace este compatibilă cu moralitatea. Pentru Machiavelli, virtu implică sacrificii și eroism, prin urmare o doză apreciabilă de virtuți morale; de asemenea el opunea virtu cu vilta. Virtu devine virtute când eficacitatea sa favorizează binele comun, comunitatea, nu interesul și binele individului. Acest aspect al chestiunii a fost bine degajat și pus în lumină de compatriotul meu, M. C. Antoniade, într-un foarte interesant studiu asupra lui Machiavelli.

Politică morală. - Dar dacă Machiavelli n-a trecut sub tăcere latura morală a politicii, el a apăsat prea mult asupra laturii realiste a artei politice și aceasta i-a adus blamul pe care-l suscită încă numele lui. La drept vorbind, Machiavelli nu va fi făcut decât să codifice metodele de care au uzat un Louis XI, Cezar Borgia, și de care vor uza mai târziu un Richelieu în Franța, Frederic II și Bismark în Germania. Este evident că atât de mult timp de când societățile umane se găsesc aproape de starea de natură, atât de mult timp de când oamenii și Statele sunt guvernate de apetituri fără frână și de când ei luptă între ei prin mijloace, inventate doar în vederea succesului cu orice preț., politica nu se poate ambarasa de considerații morale; ea trebuie să fie realistă și singurul său criteriu trebuie să fie eficacitatea, succesul. Aceasta a fost arta politică a lui Machiavelli. Virtutea trebuia să înceapă prin a fi virtu.

Totuși, mijloacele de abilitate, preconizate atât de net în regulile sale, Machiavelli le-a prezentat ca definitive și de asemenea imuabile ca teoremele lui Euclid. Ca atare, ele sunt negația moralei politice și forma lor de sugestie este atât de mare încât poate sufoca în consecințe orice veleitate de morală politică, prin amenințarea cu toate insuccesele. Arta politică a lui Machiavelli, prin perfecțiunea formală, constituie un veritabil obstacol la evoluția politică, la moralizarea sa; el oprește net această evoluție, reduce ceea ce trebuie să fie la ceea ce este, imobilizează ceea ce este, paralizează și ucide progresul moral în raporturile dintre State.

Aici este, poate, rațiunea de a fi a ororii instinctive pe care el totdeauna a inspirat-o tuturor moraliștilor.

Când ferocitatea oamenilor și apetiturile lor dezlănțuite se vor anula în luptele neîncetate, cât vor fi triumfat unii asupra altora, atât de mult timp pentru a ajunge să triumfe asupra lor înșile, atunci doar oamenii vor fi ajuns să se domesticească unii pe alții, va începe să mijească aurora unei politici morale reale. Arta politică a lui Machiavelli dă numai regulile și mijloacele care fac a triumfa în această luptă. Această artă nu era deloc dificilă; se găsea toată trasată în practică, cea a lui Louis XI, ca și în cea a lui Cezar Borgia. Dificil era de inventat regulile și metodele morale ale artei politice și a devoala oamenilor mijloacele de a face să avanseze perfecțiunea morală a Statelor și a oamenilor în general. Dar, aici, inventatorii sunt extrem de rari: mistici în genul profeților lui Israel și al lui Iisus Hristos și discipolii săi.

Politica nu poate fi deci morală și moralizată decât într-o anumită măsură și în anumite condiții de fapt care evoluează. E adevărat că politica poate influența foarte sensibil aceste condiții, cărora ea le este în același timp produsul și agentul determiant. Morala politică depinde, fără îndoială, de condițiile de fapt ale stării economice, istorice și sociale, adică a fazei atinse de evoluția economică și istorico-socială; de aceea se spune foarte adesea:economicul mai întâi, la care alții replică: politică mai întâi.

Este clar că politica este punctul cel mai sensibil și problema centrală care domină celelalte chestiuni, levierul de comandă și, în același timp, produsul evoluției economice și istorico-sociale. Politica poate, urmând sugestiile eticii, să modifice de fapt starea de fapt economică și socială, dar într-o anume măsură, între anumite limite. Numai că, aceste limite nu sunt rigide, ci elastice. La fel de bine, politica este laboratorul în care morala acționează pentru a transforma realitatea socială: formele juridice, economice și istorice. Fiind mai ales acțiune, politica este în același timp determinată și determinantă, agent activ și pasiv în același timp. Ea este cea care apreciază condițiile de fapt pentru a decide în ce măsură utilul și dreptul pot realiza eticul, și în ce măsută, prin urmare, ea însăși poate deveni o politică morală și se poate transforma moralizându-se. Cum Machiavelli n-a considerat decât situația de fapt a politicii, el nu putea spune nimic asupra rolului său moral. Aici, cuvântul de ordine, veritatea, nu poate veni decât de la reformatori morali ai umanității, și acest cuvânt de ordine este dat în Palestina, acum două mii de ani: iubiți-vă unii pe alții. Aceasta este formula mistică a ceea ce noi am numit determinism social, care consistă în unirea și unificarea comunităților umane, în extensiunea lor progresivă până la a îngloba toată umanitatea – extensiunea și aprofundarea solitarității și a cooperării umane ajungând la forma lor extremă care este caritatea. Tocmai aici este procesul a cărui efecruare determină progresiv limitele în care utilul, dreptul și politicul pot realiza etica.

Religie și Politică. - Pentru ca morala să poată triumfa în politică, trebuie ca ea să fie sprijinită de o religie vie și puternică, atotputernică asupra spiritelor; trebuie ca morala să devină o religie. Dacă politica trebuie să evalueze către morală și într-adevăr trebuie, morala o atrage irezistibil către religie și o subordonează religiei. Aceasta explică, poate, de ce prima formă a politicii, punctul său de plecare, a fost teocrația, și de ce toate sistemele abstracte ale politicii ajung la limită totdeauna sau aproape la teocrație. În aceasta, Auguste Comte și Platon, cu diferențe de nuanțe aproape, au fost de acord, căci filosofii lor, asigurând guvernarea Statului prin forța puterii lor spirituale, sunt veritabili preoți. La Auguste Comte, marele șef spiritual era chiar apelat Marele Preot.

Lupta milenară care a opus, pentru preponderență, imperiul și papa, temporalul și spiritualul, luptă ce și-a prelungit ecourile până în zilele noastre, are rădăcini profunde și rațiuni legitime care fac ca ele să nu înceteze niciodată. Neutralitatea obținută prin separarea între Stat și Biserică nu este decât un echilibru instabil, dificil atins și conservat. Pendula va putea glisa din nou. Un nou combat va începe. care va sfârși poate prin preponderența spiritualului asupra temporalului. Statul însuși va tinde din ce în ce să devină Biserică, devenind moralitate și spiritualitate. Căci pentru a nu mai fi conflict între Stat și Biserică, va trebui ca Biserica să devină Stat sau ca Statul să devină Biserică,

Dacă concepțiile cele mai avansate ale Dreptului triumfă complet, care cer ca Statul să impună şi să asigure caracterul moral al legilor și al contractelor, politica va fi efectiv subordonată moralei, și Statul prin aceasta chiar, va impieta asupra terenului Bisericii care și-a atribuit totdeauna rolul de a face să fie acceptate, aplicate și realizate regulile moralei.

Or, Statul manifestă din ce mai mult natura sa morală cerând ca morala să penetreze viața politică și prin ea viața juridică. Deci statul este cel care furnizează forța eficace evoluției dreptului. El este și devine prin urmare, în ultimă analiză, factorul efectiv al evoluției morale a omului și a societăților. Din acest punct de vedere și în această funcțiune, cu această condiție adică, Statul a putut fi divinizat de Hegel. În măsura în care Statul se amploaiază să facă să penetreze morala în viața oamenilor și a societăților. Statul, în același mod ca și Biserica, face operă divină.

Politica deci, întocmai ca esteticul, dreptul și economicul, considerate sub aspectul lor evolutiv, conduce, în ultimă analiză la religie și aici își găsesc forța de evoluție și reușita lor.

Ierarhie și evoluție a științelor sociale. - În rezumat, raporturile dintre diferitele discipline ale realității în devenire, oameni și societăți, sunt următoarele:

Noi avem la bază istoria și a sociologia, așa cum se concep obişnuit, care fac trăsătura de unire între științele naturale a ceea ce este, și științele a ceea ce trebuie să fie și va fi. Istoria constată ceea ce este și sociologia este concepută în general pe modelul științelor naturale; ea nu se ocupă decât de fapte pe care i le procură istoria și încearcă să sistematizeze și să descopere secvențe regulate, legi invariabile, uniformități, dacă le are și în măsura în care le are. Acestea sunt deci științele realiste ale observației și ale verificării.

Sociologia și istoria se divid în trei compartimente sau ambrașamente:economie politică, politică și grept. Aceste trei discipline sunt totodată în istorie și deasupra ei; obiectul lor nu mai sunt faptele pure și simple, ci mai degrabă tendința fapelor așa cum sunt de a deveni altfel decât ce sunt. Există între istorie și faptul sociologic pe de-o parte și viața juridică, politică și tehno-economică, pe de alta, aceeași diferență ca între considerațiile zise de fapt și cele, zise de drept, sau într un bun furnizat de natură și un bun furnizat de industria omului. Or nu se poate confunda faptul cu dreptul; un fapt poate exista, dar el poate fi ilegitim și injust. Aceste discipline sunt deci științe a ceeace are tendința să devină ceea ce trebuie să fie. Ele apasă de o parte pe ceea ce este și pe de alta ele spun mai degrabă ce trebuie să fie. Sunt științe ale observației, experimentării și verificării, mai mult sau mai puțin imediate. În parte realiste și spațiale, ele sunt de asemenea în parte ideale și virtuale, că, adică, obiectul lor se realizează cu timpul, se schimbă cu timpul, și prin urmare este totdeauna provizoriu. La fel de bine ele scapă cauzalității mecanice, substanța lor fiind făcută din volițiuni umane. Durata lor este făcută de schimbare, în opoziție cu științele naturale, a căror durată este făcută de permanență.

Dreptul, politica și viața economică sunt deci, pe de o parte, științe a ceea ce este, și pe de altă parte, științe a ceea ce trebuie să fie și va fi. Și într-adevăr, dacă politica este previziune, prin aceasta ea nu este știință a ceea ce este ci a ceea ce va fi. Dacă viața economică este știința producției și se ocupă cu mijloacele tehnice, ea nu mai este o știință naturală a ceea ce este – căci bunurile sunt în general nu obiecte pe care le furnizează natura, ci așa cum le transformă industria. Ceea ce furnizează natura de la ea însăși chiar, apa, aerul, lumina soarelui nu sunt bunuri comerciale. În ce privește dreptul, aceasta este de la sine mai evident încă.

Dar deasupra istoriei și a sociologiei, deasupra dreptului, a politicii și a economicului, noi am văzut, este juridicția eticului. Estetica la rândul său comandă, și ea, viața istorică, socială și individuală în timp ce literatura o reconstruiește în imagine și-i creează versiuni fictive. Dar mai ales asupra tehnicii își exersează ea jurisdicția. Dacă tehnica transformă obiectele naturale în ceea ce trebuie să fie pentru a corespunde dorințelor omului, estetica prescrie ceea ce trebuie să fie produsele tehnicii, pentru a corespunde idealului de frumusețe la care aspiră sufletul uman. De aceea tehnica are raporturi cu morala, ca fiind fapt economic, și cu estetica, de asemenea, ca obiecte, produse ale tehnicii, aspirând la frumusețe, la artă. Formele artelor plastice sunt idealurile obiectelor materiale fabricate, cum industria și meseriile aspiră să devină artă.

Dreptul, Statul și Tehnica industrială sunt deci instrumente care, sub incitarea și după criteriul esteticii și al eticii, modifică realitatea, o recreează dându-i forme mai mult sau mai puțin definitive pentru ca ele să răspundă exigențelor armoniei sau foarte bine aspirațiilor și nevoilor sufletului omenesc.

Dacă bovarismul este, cum noi am văzut deja, puterea omului se a se concepe altul decât este, etica și estetica sunt manifestări directe și complexe ale acestei puteri de a se concepe altul decât este el însuși și de a concepe universul altul decât este. Mai explicit, morala este puterea omului și a popoarelor de a se concepe alții adică mai buni decât sunt și estetica puterea de a concepe lucrurile naturii altele adică mai frumoase decât sunt (64).

(64) Oare această putere este ea reală sau iluzorie? „Formula se concepe altul decât este presupune, în persoana care ia schimbarea asupra ei înseşi, o personalitate reală, veritabilă, şi o personalitate fictivă, iluzorie, cu un ecart mai mult sau mai puţin mare între aceste două personalităţi. Există o linie de demarcaţie netă între personalitatea reală şi personalitatea bovarică? Evident nu. Personalitatea bovarică nu este decât prelungirea personalităţii reale sau pretinsă astfel; ea nu face decât să exprime anumite virtualităţi şi anumite tendinţe refulate de circumstanţe. Să luăm cazul tipic al lui Tartarin. Non-adevărul pe care el îl etalează atât de complezent în faţa noastră şi pe care el sfârşeşte adesea prin a-l crede el însuşi nu este în întregime fals. Departe de asta, orice veritate a lui Tartarin rezidă în tartarinade. Căci ele ne decelează pe adevăratul Tartarin aşa cum ar fi trebuit să fie dacă s-ar fi pretat circumstanţele” (G. PALANTE, La Philosophie du Bovarysme, p. 42.

„M. J. DE GAULTIER presupune ingenios acţiunea din Bourgeois gentilhomme prelungindu-se dincolo de rampă şi M. JOURDAIN sfârşind prin a deveni gentilom destul de prezentabil. Aceasta vrea să spună că stările bovarice aparţin personalităţii tot aşa ca şi stările non-bovarice; ele se înscriu pe aceeaşi linie; bovarismul este mai puţin o deviaţie decât o anticipare a personalităţii.”

„Fiinţa, individul, poporul sau rasa care acţionează sub fascinaţie bovarică trebuie să creadă în realitate, în sinele modelului asupra căruia se hipnotizează. Dacă nu, sugestia ratează şi jocul vieţii este oprit. Din fericire, nu se întâmplă aşa. Înzestrată cu plina sa putere de iluzie, Ficţiunea bovarică acţionează în educaţie, în imitaţie, în toată seria acţiunilor şi reacţiunilor sociale. Ea se adevereşte în Forţa vitală prin excelenţă, ideea creatoare a realităţii, ideea-Forţă”. (Op. cit., p. 45-47).

M. PALANTE conchide: „bovarismul este un mijloc de producţie şi de evoluţie a realului.” M. J. DE GAULTIER identifică evoluţia cu principiul bovaric formulat în termenii săi cei mai abstracţi: „Fiinţa universală se concepe necesarmente alta care nu este”.

Estetica, direct sau prin intermediarul industriei artistice, etica, prin mijlocirea dreptului și al politicii, modifică realul obiectiv și subiectiv și îl transformă din ce este în ce trebuie să fie și ar trebui să fie. Când produsele naturii au fost modificate prin tehnică și făcute astfel cum nevoile oamenilor le cer s-ar spune că ele aspiră încă să devină operă de artă. Arta reia munca tehnicii pentru a o desăvârși. Ea reia de asemenea viața individuală și socială, o modifică pentru a-i da o formă mai expresivă, o reprezintă așa cum ea ar fi fost dorită și foarte des anticipează formele pe care ea le va lua într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Morala, la rândul său, reia activitatea economică și raporturile dintre oameni și le transformă fără încetare din ce sunt în ce trebuie să fie, în ce vor fi, mai devreme sau mai târziu. Dreptul și politica evoluând fără încetare, în sensul aspirațiilor morale ale oamenilor, sunt organele efective ale evoluției omului și a societății.

Etica și estetica sunt deci, cu toată evidența, științe, nu empirice, existențiale, care nu ar face decât ceea ce este, dar științe ideale și în oarecare sort active, care prevăd ce va fi, predică ce trebuie să fie și, în același timp, sunt forțe care împing la realizarea a ceea ce ele prevăd. Ele materializează ca arta, sau formulează ca literatura modelul a ceea ce trebuie să fie, sau prescriu ca etica, prin mijlocul dreptului, formele de activitate ale omului și ale societăților viitoare.. Acestea sunt deci științe ale timpului viitor, adică ale formelor pe care le va lua evoluția umană și socială.

Dar în fața esteticii și a eticii, deasupra lor, noi am văzut că se înalță religia. Sau mai degrabă, noi am văzut că etica și estetica ajung la religie, în care ele se întâlnesc ca în centrul lor logic și natural. Trebuie văzut, de mai aproape încă, dacă religia nu se raportează la estetică și la etică, așa cum acestea se raportează la drept, la politică și la economie. Ni se pare că religia merge pe deasupra eticii și esteticii, pentru că ea prescrie sau indică ceea ce vor trebui să fie, sau, foarte bine, ceea ce ar deveni, la limită prin mijlocul artei și al moralei, omul și societatea și de asemenea materia ea însăși.

Industria tehnică, arta și morala sunt deci aplicații ale puterii bovarice pe care o are omul de a se concepe altul care nu este astfel ca lumea. „Există un bovarism de a se crede mai virtuos, mai moral, mai puternic și mai eroic decât este”. A se crede mai virtuos și mai moral decât este, acesta este fundamentul moralei. A concepe obiectele naturii mai bune și mai frumoase decât sunt, aceasta conduce la industrie și la artă. A se concepe mai puternic, mai eroic decât este, acesta este fundamentul imperialismului persoanei, așa cum îl înțelege și l-a desris M. Ernest Seillère. Când se atribuie aceste calități împinse până la absolut, se ajunge la noțiunea de divinitate, ale cărei frumusețe, putere și bunătate sunt infinite.

Etica ține principiile sale cele mai elevate ale religiei și dacă fundamentul ei ultim este în Dumnezeu, noi am văzut de asemenea că arta este produs și instrument al religiei.

Dar dacă estetica și etica sunt științe ale viitorului, religia, cu condiția că Dumnezeu este fundamentul eticii, este știința viitorului cel mai îndepărtat. Ea descoperă și descrie etapa terminală a evoluției, desenează formele ultime la care trebuie să ajungă omul și societatea. Prin etică și estetică, religia se conectează la prezent și la trecut. Arta și morala sunt eșaloanele în timp pe calea evoluției, între momentul actual și momentul terminal al acestei evoluții. Dacă religia ne poate devoala rezultatul sau formele finale ale evoluției subiective, arta și morala creează și devoalează formele intermediare ale evoluției, forme care ne separă, chiar apropiindu-ne, de formele finale.

Astfel, din datul real, pe care îl furnizează istoria și în care viața economică este categoria principală, se elevează, prin intermediarul tehnicii, dreptul și politica, până la formele morale și estetice, și prin acestea până la creațiile religioase.

Ne este posibil acum de a preciza raporturile reale care leagă direct economia, dreptul și politica de morală și indirect de religie. Aceste raporturi reflectă fidel pe acele care există între realitățile care le sunt materie. Într-adevăr, dacă Dumnezeu este modelul virtuților morale, normele eticii sunt sugerate prin ideea de Dumnezeu și pot fi deduse din el. Rezultă că morala nu este decât un mijloc de a realiza divinul în uman.

Religia se prezintă și acționează, în fapt, ca un ferment care trebuie să facă să se ridice aluatul uman. Agenții săi reactivi sunt normele morale și celeste, prin itermediarul politicii și al dreptului, acționând direct asupra faptelor economice și împungându-le să evolueze și asupra raporturilor între clase și între popoare, la evoluția cărora ele contribuie prin sugestia și presiunea pe care ele o exercită asupra spiritelor. Influența pe care morala o poate exercita, prin intermediarul politicii și al dreptului, asupra evoluției reale a vieții economice și istorice, este limitată de condițiile de fapt; dar aceste condiții de fapt depind de măsura în care determinismul social s-a realizat, în măsura în care extensiunea și aprofundarea sa au determinat creșterea cooperării și a solidarității umane, mergând până la a se confunda cu caritatea, adică comandamentului suprem al lui Dumnezeu.

Astfel sunt raporturile între aceste diferite științe sociale și morale și între realitățile care le sunt materia: sunt raporturi de reciprocitate. Dumnezeu este produsul condițiilor și al determinărilor cărora el le este egalmente sursă și punct de plecare: el este reușita determinismului social și el predă și comandă oamenilor caritatea, formă finală a acestui determinism. El muncește în oarecare sort la propria sa realizare prin două căi convergente: interior și direct prin infinitul aspirațiilor sufletului uman, și exterior și indirect prin intermediarul moralei, care, la rândul său, acționează prin intermediul politicii și al dreptului, asupra situației de fapt istorico-socială și economică. Astfel religia și morala sunt plămada care provoacă fermentația și evoluția societăților umane și levierul de comandă care o dirijează; acțiunea lor depinde de cantitatea de plămadă umană și de condițiile ambianței, ale „climatului” istorico-social. Asupra căruia de altfel morala și religia pot totuși acționa și reacționa prin intermediul politicii și al dreptului.

Scară de valori. -În ceea ce tocmai am avansat, se pot degaja treptele a ceea ce se numește în general o scară de valori. Ierarhia valorilor acestei scări începe, la bază, cu valorile economice, produse de munca umană și de tehnică, care sunt aportul istoriei. Istoria livrează cercetărilor noastre această materie a științelor sociale și morale, așa cum natura livrează fenomenele sale științelor pozitive pentru a le servi de materie de observație și de investigație. Imediat deasupra valorilor economice se găsesc valorile juridice și politice care le domină, confundându-se parțial cu ele, dar din care își trag de asemenea rațiunea de a fi. Deasupra valorilor economice, juridice și politice, noi am găsit valorile estetice și etice care, din puncte de vedere diferite, domină și dirijează valorile inferioare. În fine, în vârful scării, noi găsim valorile religioase.

O scară de valori analogă a fost edificată de Scheler. Ea pornește de la ceea ce Scheler numește ordinea valorilor agreabilului și ale dezagreabilului, eșalonul următor fiind cel pe care el îl numește valorile vitale. Deasupra acestuia el așază valorile spirituale, printre care distinge valorile estetice, juridice, valorile zise ale cunoașterii, ale adevărului, într-un cuvânt, ceea ce se cheamă în general valorile culturale. În fine, în vârful scării, se găsesc valorile religioase, divinul, sacrul. Acestea fondează în general pe toate celelalte. „Toate valorile posibile, declară filosoful nostru, sund fondate pe valoarea unui spirit infinit și personal, și pe o lume a valorilor care se prezintă la el. Actele care cuprind valori absolute sunt sunt posibile cu condiția ca ele să se împlinească în contact cu Divinul, pentru a zice așa „în Dumnezeu”, și valorile sunt valori absolute doar cu condiția ca ele să aparțină lumii valorilor care se oferă lui Dumnezeu” (65). „Astfel, adaugă M. Gurvitch,

(65) Tendances actuelles de la Philosophie allemande, pp. 95-96.

descrierea de ordin calitativ și pur material a valorilor conduce , după Scheler, direct la Dumnezeu și la religie.”

Noi am putea face critica scării stabilite de acest filosof, și această critică este deja implicată în rațiunile care fondează ierarhia pe care noi am stabilit-o. Astfel, noi considerăm că cele două prime ranguri ale scării filosofului german nu fac decât una singură, căci valorile vitale și valorile agreabilului și dezagreabilului constituie împreună ceea ce noi am numit valori economice. Rangul valorilor spirituale conține prea mult sau prea puțin. Prea mult, pentru că aici plasează știința și cunoașterea, care nu pot fi puse fără arbitrar. Prea puțin, pentru că aici nu se găsesc valorile etice. Există aici confuzia și arbitrarul, prin aceea că se pun împreună valorile juridice, politice, cu valorile estetice, cu care ele nu au nimic de a face.

Scheler presupune existența unui ordin monist al valorilor, aranjate, în tabla de valori pe care el a stabilit-o, după un principiu unic care este cel al valorilor religioase. M. Gurvitch gândește că, în aceasta, filosoful german neagă din greșeală „autonomia diverselor regiuni ale valorilor, premiză a efortului de secularizare, care s-a produs de la Renaștere și de toată cultura laică modernă”. „Scheler, întorcându-se la monismul medieval care nu admite decât un ordin unic al valorilor, nu sprijină deloc concepția sa pe o analiză fenomenologică câtuși de puțin suficientă”. Cu atât mai mult, spune el, că „al său pluralism al căilor ascendente, departe de a suprima locul între om și Dumnezeu... adaugă unele noi, trasând alături de religie alte rute către Absolut” (66). Noi găsim că

(66) Op. cit., p. 96.

obiecțiile sale sunt contradictorii și se anulează reciproc. Dacă absolutul lui Dumnezeu domină toate regiunile valorilor, pentru că toate aceste magistrale ajung la el, autonomia este inexistentă. Și fiindcă există o ierarhie de concepte, de ce n-ar fi și o ierarhie de valori? Dumnezeu fiind vârful tuturor valorilor și al tuturor ideilor, aparține naturii sale moniste de a acapara totul, de a centraliza totul: deci naturii lui Dumnezeu, nu lui Scheler trebuie să se adreseze critica lui M. Gurvitch. Dumnezeu este de luat sau de lăsat. Dacă îl luați, trebuie să îl luați așa cum este, și orice obiecție la monismul filosofic care este inerent ideii de Dumnezeu nu mai este valabilă.

Ierarhia valorilor pe care noi am schițat-o aici revelă ordinul sau mai degrabă sensul evoluției istorico-sociale a umanității, mecanismul, pentru a spune așa, al acestei evoluții, raporturile de de cauzalitate și de finalitate care se leagă. Astfel, valorile economice se găsesc fără contest la baza ierarhiei. Ele împing către înalt prin forța lor determinantă care este reală. În acest determinism, opera este cauzalitatea propriu-zisă. Într-adevăr, valorile economice determină direct valorle juridice și politice. În vârful ierarhiei, valorile religioase și Dumnezeu, încarnarea lor, exercită o aragere către înalt. Astfel, valorile religioase comandă și atrag valorile etice și estetice cum, la rândul lor, acestea comandă și atrag spre înalt valorile politice, juridice și tehnice. Dar această atragere este o forță determinată finalist, această determinare relevă finalitatea. Cauzalitatea, pe măsură ce urcă, se transformă în finalitate care, din vârful ierarhiei, atrage în sus formele intermediare. Acestea: arta, politica, dreptul sunt manifestări în om ale acestei voințe de putere și de creație care derivă din inspirațiile sale infinite, cu condiția ca aceste aspirații să manifeste în el pe Dumnezeu în putere în natura umană. Și aici este rațiunea monismului scării valorilor.

(Din VÉRITÉ ET RÉVÉLATION par D.RAGHICESCO, Paris, 1934, p. 413-430. Tr: George Anca)

George Anca

vineri, 29 august 2014

SUB TALPA(NA) ARHANGHELULUI PUȘI

joi, 21 august 2014

Colocviile de Marți, 26 august 2014, 5 pm, Calderon 39

sâmbătă, 9 august 2014

D. Draghicesco: POLITICĂ MORALĂ ȘI RELIGIE

Arhivă blog