Arta îmbogățește și relevă realitatea. - Care
este, în fine, în ultimă analiză, raportul artei cu realul? Oare arta este a
realului sau a iluzoriului? Aceasta depinde de diferite forme de artă. Fără
nicio îndoială, artele plastice, de exemplu, îmbogățesc realitatea.
Catedralele, statuile și picturile nu numai că sunt ale realului, dar ale
realului la cel mai înalt punct, ale realului etern. Muzica de asemenea. Pentru
literatură, discuția este posibilă. Aici, există iluzie, dar iluzia este
conștientă. Aici, esența însăși a sentimentului estetic ar fi „o oscilație
între iluzoriu și real”. Este vorba de realitatea subiectivă care este istoria.
Literatura nu face decât să elaboreze datele pe care i le furnizează cronica.
Aceasta explică oscilarea între real și iluzoriu. Arta este pentru moment
iluzoriul, dar cum realitatea subiectivă a istoriei este continuu viață și
creație, este foarte posibil ca arta iluzorie să încline către real și să se
fixeze în el la sfârșit devenind real. Între literatură și utopie nu există
aproape nicio diferență. Literatura, romanul mai ales, este adesea o
prefigurare a istoriei ce vine. Realizarea tipurilor create de Stendhal sau
Balzac este proba. Rolul literaturii ruse în transformarea societăților și
politicilor Rusiei; rolul ideologiei franceze a secolului al XVIII-lea în marea
revoluție; rolul literaturii socialiste a lui Cabet, Fourrier, Leroux etc. în
transformările sociale în curs sunt bine cunoscute. „Arta fabrică un sort de
natură; o lume care are aspectul realității și care este totuși la ordinele
spiritului... Ne înclină deci la apropierea naturii de artă”. Nimic mai
natural, de altfel, dacă opera de artă este expresia armonioasă a dorințelor, a
aspirațiilor și a speranțelor sufletului uman. Cum activitatea practică are
aceleași mobiluri ca și activitatea artistică, nimic mai necesar și logic decât
întâlnirea lor în realul de mâine (28). Dacă istoria și progresul social sunt o
(23) „Miturile
n-au nicio veritate logică sau istorică dar, pe de altă parte, este imposibil
a le critica, fiindcă nu sunt nici erori, ci o proiecție fantastică a stării
sufletești a indivizilor și grupurilor de indivizi acționând, și ele atestă
existența dorințelor forate aproape de a se transforma în voință și în acțiune.
Utopiile sunt poezii, și nu numai acte practice; dar, sub aceste poezii, se
găsește totdeauna realitatea unei dorințe, care este un factor al istoriei
viitoare. De aceea și poeții sunt asesea considerați clarvăzători,
utopia de azi devenind realitatea de mâine. Utopicul și semi-poeticul Adresse
des patriotes italiens către Directorat, din 18 iunie 1799, nu mai puțin
utopica proclamație de la Rimini în 1875 și cântecul lui Manzoni, în care
răsuna acest vers fatidic „Noi nu vom fi liberi dacă nu vom fi uniți”, deveniră
pentru italienii de la 1860 acțiune efectiv istorică”. (B. CROCE, Philosophie
de la Pratique).
mișcare de eliberare a umanității, arta muncește pentru
ele.
Funcția veritabilă a artei este deci că ea transformă
continuu realul, îl îmbogățește și, la limită, pare a tinde să se substituie
realului dat, înlocuind obiectele acestui real prin obiectele artei. Tendința
artei este deci de a se substitui progresiv realului. Este, spune M. Delacroiz,
o nouă treaptă a existenței.
Exită, în natură, frumos care nu este opera artistului,
pentru că natura pare a a avea momente de producție artistică. „Geniul imens al
naturii... urmărește existența și deloc frumusețea; dar este inevitabil ca în
această urmărire neobosită și această neîncetată creație de forme, în devenirea
ansamblurilor pe care ea le malaxează etern, să se întâlnească modurile
existenței pe care omul le-a adăugat naturii și să facă frumusețea și uneori
chiar modelul frumuseții”.
„Arta ne dă așadar inevitabil impresia că natura este un
geniu imens, cu creații multiforme, o genialitate care se cheltuiește etern în
creații mereu diverse și totdeauna reînnoite. Se înțelege că idealismul
post-kantian a fost tentat să observe activitatea creatoare a spiritului în
natură însăși? Sentimentul creației, al divinității, pe care artistul îl
încearcă în momentul concepției estetice, înainte de a fi simțit rezistența
materiei, precum și sentimentul luptei contra materiei și al triumfului
fidelității față de ideea, filosoful proiectului, hypostasiile din această
natură imensă pe care o animă ca pe o operă de artă. Arta ne poartă deci
invincibil a crede în natura artistă. Ei îi pare că nu face decât să
desăvârșească natura, s-o pună în plină posesie de sine” (24).
(24) DELACROIX, op. cit., p. 459-460.
Diferit de activitatea practică, în
aceea că face abstracție de utilitate și de știință, în ceea ce ea este
expresia concretă și armonioasă a lucrurilor cărora noțiunile științifice nu le
dau decât semnul abstract și cantitativ, arta este, ca și tehnica și prin
urmare ca și știința, un instrument de transformare a realității obiective și
subiective a lumii. Întru cât arta substituie operele sale realității date, ea
efectuează în mare măsură evoluția realului; ea devine unul din elementele cele
mai eficace ale evoluției naturii, a omului și a societății. Arta-joc este deci
un veritabil pre-exercițiu, prin care umanitatea învață ceea ce trebuie să
devină; și arta-reverie este latura mentală a procesului constructiv al
idealului, care execută arta-joc, pus în acțiune pentru a recrea realul.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
