George Anca
PIESENȚE POEZISE
Haecceitate, ens inquantum ens.
Lampedusa nu are suficiente sicrie. Cei din părinți divorțați nu râd de Mișu.
Estoril. Mo.
No, divorțată la 40 de ani, abstinentă până la 80. N-o interesează viețile
altora. Argile gazeifere, Deus Sive Natura, comuniști, cocoane lisboete. A doua
Ană, după cea de la botez. Becul explodează până la Târgoviște. Reutilisation.
Atman toamna. Sorokin îl pune alături de Durkheim.
În alb, de la radio, ca Jinlong
în cais cu două, audiții, înregistrări, iar prin studiouri pustii, lipire cu
înfigere discretă, și mai la strâmt, intră Angi, nu eu, nu e, tace sumbră, eu
din sorg, parcă înțelege, dar ăsta din academie suna să debiteze inepții, să-l
înregistrez, s-ar fi prins, i-auzi porcul, a divorțat Moianu.
*
Stând în gară, a apărut o. Lui
Ham i-a apărut ta-su. I-a zis lui Fau, bă nenică, nu vrei să întinerești, îmi
dai sufletul, dă-l în p. mea de suflet. Mama, fata, șamanul. Dionis, Maria,
Ruben. Ți se potrivește ceva. Ai prins personajul, ai piesa în buzunar.
Fiecăruia îi faci povestea. A trecut din ideal în ideal, din curvă în curvă, nu
s-a însurat. La divorț, citește Helvetius, ba Rousseau. Cine e personajul
principal? O zi. Nu e roman. 4 acte, câte 12 scene, caroiere, ce se întâmplă în
fiecare, nu în dialoguri deocamdată, alea vin de la sine.
O piesă înseamnă două fraze, nu
basm de Petre Ispirescu. A fost odată un om care căuta o stea și-i căuta un
nume. Într-o seară coboară din tren chiar steaua, pe care o f..., dar îl
părăsește, pentru că stelele nu se opresc niciodată din drumul lor.
A fost odată un prinț care nu se
împăca cu moartea tatălui, fostul rege. Și într-o noapte, pe terasa castelului
îi întâlnește fantoma, de la care află secretul morții lui și jură să îl
răzbune. Dar în demersul lui, în mod stupid și neintenționat, ucide în locul
vinovatului tocmai pe tatăl iubitei sale.
Un tânăr politician își caută cu
disperare afirmarea. Când, într-o seară, sub un felinar, vede pe un dobitoc
citind tocmai scrisoarea care poate face să-și atingă scopul. Interceptează
scrisoarea, șantajează cu ea și cade la pace cu adversarul. În mod stupid și
întâmplător, cineva de acolo departe, din capitală, folosind același mijloc, îi
taie greața (ce frumoasă expresie românească).
Cunoscându-i pe toți veniții, și
pictorul, și doctorița, și americanul (ce caută), aromânul, brâncușa, acada,
dum-dum, nepotul, dia, lupa, pena, roina, ulia, lia, eria, asha, mai numărând
câți nesosiți data viitoare, Claudia remaniindu-ne depresia, fata primise și salvarea,
vizitase și doctorul, că să ia pe viață, înțeleseși, contra tensiunii, nu cred.
Istoricul plecase, dacă nu făcuse și scandal, cu Ismay, Russians out, Americans
in, Germans down. Rogozea, actualități în epilepsie. (2013)
*
Suită pe coline limpezi, te bocește zidul din
var. Să mori stam să mă nasc în așteptare, mi-e viața sora morții tale. În vis
îmi curge sângele ca în trup. Marea avea-o-vei, Prutului, Prahovei.
Leise. Soc, mac. Lilieci, corbi,
șobolani, sturz. .Amurg, clopote, descompunere de cristal.
Preludiul mării, ambarcații. Teii
înfloresc, valurile le risipesc mireasma. Muzica lacului caută strada mozartă.
Semiinel. Ramele se opresc în
brădiș. Cu coasa, de ochii sportivilor. Sălbtăticia secretă se preface în
umbră. Umbra lui Azrael (Trakl)
Alunecă bobul de sudoare în dosul
urechii cu pocnetul coacăzei ce crește.
Pustietățile de trestii
încărunțesc.
Infnitatea vizibilă a vieții.
Bem apele albe ale lacului... Zei
blânzi, și voi îndoliați... Păsări albe își iau zborul la marginea nopții...
(Georg Trakl)
Apele inelului. Nordul. Lacuri
asanate, pereate – traversări, plimbări în genere – Băneasa, Herăstrău,
Floreasca, Tei. Sezon 1965 – iunie defavorabil, iulie promițător, august
defavorabil. Snagov, apă de izvor, limpiditate aproape de a mării.
Rame pline de brădiș. Reclamații.
Furcile băieților în bleu. Rățărie – palat – ocol – filmări – stăvilar – stuf.
Malul Roșu, Balta Neagră, Valea Pasărea-Șindrilița.(1965)
*
Fibrilitate atrială. Luna So Wol,
Mo Yan șolohovist, Druță sadovenist. Egerton R. Young, My Dogs in the
Northland, (1902) vs. Jack London, The Call for the Wild (1903). Hay
Festival Cartagena
(Llosa-Herta), LITRA (Literature and Trauma), Negociating Aesthetic
Hierarchies, Numeracy, Domestic Imaginaries.
N-a fost legionar, a fost
comunist. Era cu evreii și i-a zis careva să se ascundă, că va fi omorât.
Jenica le cosea costume pentru piese și și juca. Poezisele, clasic în dialect.
În viața de zi cu zi, vreau să apropii lumea, domnule. Sunt foarte apolitic.
Sprinter. Mulți români și-au păstrat decența și în România.
Spire ne respire. Același laleliu
masonizat. Am scos ceasul din priză. Se apropie 5. De la Carrefour, unde mă
dusese, am luat tv-81, dânsul și-a luat șosete de alergat. Namo Amitabha.
Sprintaseși în rămășița pranei verbale materne. La nouvelle cite du Dieu. The
being the limit of whose development is divinity.Omul lui D. Draghicesco.
Poezii după catalog, excepție la operă. Poezie intuitivă de cotidian mistic din
plictis chirurgical. Nu e depresiv, râde mult – poate, subconștient, lumi de
tristețe.
Cum m-ar omorâ ăia-ăștia pentru
dodii-sistem-anti-nominus, cel mai antirealist. Începusem lecția în românește,
tonal sanscrit. O siluetă. Am întrerupt. Ați întrerupt lecția. N-aveam
studenți. Aveați. Zid înalt placat cu table negre scrise de mine cu cretă. Ar
fi trebuit probabil să-le corectez. Zeci de dosare la ministerul finanțelor cu plata
lecțiilor, ce de valoare tablele cărților mele, retabelizate, veniseră și la
Găești de la ministerul indian.
Citise Transilvania în loc de
Transnistria și așa ajunsese Gh. Alexianu guvernator al Transilvaniei. Cu o
seară înainte, premiera Sanvici cu infinit de Puși Dinulescu, la I.C.R.
La subiectul Antonescu, neidentificatul îl făcuse trădător pe Mihai, o dată, a
doua oară, da tu cine ești, mă, ești securist, se vede după cum vorbești. Puși
l-a apărat pe rege, cerând scuze, a plecat, mai bine.
Dânsa dansa fraților, Carpaților,
Hegel tradus cu dodii. Pe ușa altuia, raven. Ziua națională îmi fu ștergerea
mea-holocaust de pe wikipedia, by Stroe Sanda. Sovrom-Chevron. Suflu în piept.
Art. 13. Studenții lăsau loc trupelor. Conchistadorul Val. Acasă la Bulbul
vărsaserăți apă să mergeți cu barca. Secret Santa. Dura mater craniana. Copii polonezi
refugiați în Jamnagar,
ca-n Râmnic. The sons grew up to be fighters.
Jogging, nu sprint. Ți-ai găsit
foaia matricolă de la Shiv-Niketan. Poet mare, nu-l cunoașteți. În costume
negre, pe întuneric. Noi, legionarii. Romb mafiot. Trăiești pe altă lume,
zdreanță. Bustul mamei Maria Tănase. Nu Titania. Warfarină. Apărați-vă
suflarea. 36 situații dramatice. Ion, fost cântăreț de strană, în divorț;
Elisaveta, soția lui Ion, în divorț; Emil, băiatul lui Ion, student la politehnică;
Emilia, amanta lui Ion, divorțată; Angelica, fata Emiliei, studentă la
biologie. Gherghina, mama lui Ion, martoră la divorț.
Declarativi neduși la balamuc,
nesinuciși. Cine să vadă nescrisului corlan.Tot ce-ți vine-n minte, fabulație,
iei din ele pe urmă sujet, în ordine, le amesteci. Nicolae Piți din Lăpușu
Românesc l-a învățat pe Leșe să cânte cu noduri. Poate fi numai titlul Divorțul
Șamanului, fără să apară în text, ca Orfeu undeva. Pe vaporul de gheață paznicul
muribund veghează pe a șamanului în divorț, vor-divor, vorț-divorț, outdoor, da
sau nu, alternativă șamanică/anestezică.
În presă, ca la Pașcani. Trecem.
Brâncoveanu – Cantemir – Magheru – Victoriei. Scăpăm de an. Heteroagresivitate,
pe ucis nevasta. Tot mai resemnat, s-a redus la călugărie. Prima din 12 perechi
de panotfi turcești își fărâmă tocurile de cauciuc împrăștiind bucăți negre pe
drum. Artaxerxe de Leonardo da Vinci. Justiția militară: regele
Josef al României. Pețirea prințesei Cantemir în: Testamentul lui Petru cel
Mare (Look tv). Vandame joacă președintele Moldovi în Garda de corp.
*
În Ferihaz te fulguie a treia zi
a babelor, muiere. Încetez să fiu fiară. Devin cumsecade și speriat. Urc într-o
cursă de Căpățâneni. Trebuia să cobor. O opri mai încolo, pe-aproape. Mă văd
răpit. Cobor într-un câmp de nămol. Mă simt domn în vestă. Mă așteaptă studenții
mei, atâta lume. Ce vor zice?
Primesc însărcinarea să transmit
un mesaj într-un topos ce mă depărtează de adevărata mea destinație. V-am spus
că sunt așteptat. Dar, bine... Ce să fac? O să merg cu biletul, Bine, bine.
Adresa... Mă las iar condus de un individ îndatoritor.
De unde m-ar necăji accesele? Că
plec din Sighișoara poimâine? Răceala vânzătoarei de porțelanuri? Zâmbetul
tutungiului? Mirosul gazului metan lunea? Sărutările de orice mâini? Vine
primăvara? Poliglotismul? Viața scurtă? Aluziile la Maria Tereza? Micul
fanatism? Noroiul și praful? Efortul infinității? Dorința de orgă? Mărfare cu
vagoane goale? Bolile și elevii? Șnapanismul sau civilizația? Totul în cerc? Ore inegale? Larghețea
fonetică? Strictul tragic? Magia pe frig? Absolutul la tot pasul? Dacă sunt
bolnav? Bibelouri până la cer?
Calculul dintr-un stal de cinema
cum că românii, pe căi nerăzboinice, din munții lor, ar fi bine să aibă acces
unanim și la mări și oceane, pe schimb cu alții de pe acolo, și-n fond să nu
fie decât ceva cerut românilor de mine, să mă trimită sau să mă păstreze ca și
trimis, să creadă sau să se bucure de ce nu pot exprima, fie că aș muri pentru
ei, chiar dacă gestul nu se mai cere, nu se mai gustă, renegarea a ceea ce nu
mi-a fost gând, doar împrumut egoist al senzațiilor obiective datorate
tehnicilor artei pentru mase?
Că n-o să-mi mai dau seama de
netemeinicia a ceea ce îmi voi fi impus spontan și voi simți mulțumire din
nemulțumiri, calm din omorârea nervilor, dragoste din întâlnirea pentru masă?
Că nefinalizând și neavând ce finaliza voi atribui o finalitate naturală
oricărei persoane și aparențe? Că voiajez prin confuzii mai mari decât
iluzoriile fantoșe în care prefac om de om pregătit să-i dau întâietate oricând
nu mi-o cere, să mă umilesc în fața lui, să-i fac mii de complimente, așa
multinațional, multiprof și avuți cum se arată?
Ce multă vreme îmi va lua reforma
pe care am s-o formulez, ori, neformulată, voi impune-o totuși. Chiar mi se
pare, nesperat de obicei, că îmi va fi mai ușor s-o impun decât s-o
desăvârșesc. Am de mărturisit, deocamdată, că, netrăind o formă anume de
unitate spirituală, omul de acum, obligat de nu va ști ce, o să se creadă
salvat și se va uni în sine într-o nouă religie (folosesc termenul pentru a-mi
explica analogic intențiile, dar punctul lor de plecare este, accentuez, tocmai
golul spiritual religios prezent, neșansa oricărei religii în înțelesul
vechilor dogme și reformări de a mai fi în viață).
Nu exclud suferința. O păstrez
doar în maifestările inexistente, ca principii în învățăturile trecute.
Autoconsacrarea virtuților
fiecărui suflet luat în parte, practicată ca exercițiu de bunăvoință față de
această cerșire a buneiprimiri, îmi va fi de mare ajutor, iar de nu se va face
simțită nu mă va dezarma. Voi încerca, hiperbolic, să atrag alți indivizi la
îmbrățișarea actelor spirituale prin excelarea eventuală a mea în multiplele paragrafe
– dacă vă imaginați scrisă și publicitară opera noului bine -, ale reformei.
Mai bine să ascund încă puterea
ori, mai exact, semnele puterii din ceea ce voi dovedi, semne existente, de
altfel, în cei mai mulți oameni, dacă nu în toți. Cine și-a recunoscut geniu în
accepția propriei interiorizări sau succes, asigur, nu va fi nici cuvios, nici nerăbdător
să ia seama la adevăruri mai potolite, valabile și pentru mine și pentru el,
cât, mai ales, pentru cei ce nu și le pun, nu și le mărturisesc.
Voi începe, îmi pare, chiar prin
căutarea cursei extreme în artificializarea fericirii lumești și crearea ei
spiritual desăvârșită. Și dacă am zis că nu-și mărturisesc, cei mai mulți, fie
din neputință, dezinteres, mizerie, fie din înțelegeri prea sceptice ori prea optimiste
ale bucuriilor și necazurilor lor de succes, aproape nimic nu-și mărturisesc
loruși, până la urmă nimic, socotind moartea una cu sfârșitul, atunci hai să mă
atrag singur în cursa prereformei mele și să spun:
Reforma va exista, fie și-n
tristețea nereușitei, a sărăciei și sărăciei timpurilor (o distrugere a unui
bin câștigat după alt bun câștigat ar echivla și cu distrugerea oamenilor care
chiar dacă nu creează pentru sine creează pentru a nu fi distrus dinadins, așa
că, după cum se vede, nu dezvălui încă nimic, nici nu anunț măcar, așa cum
trebuie, cuprinsul tezelor ce vor veni - „teze”, mizerabil, da, încă n-am
început ceea ce intenționez).
Deocamdată, înainte de mai puțin,
mult mai puțin de-o zi să mai treacă și să-mi schimb poziția treisteții de a
mai fi despărțit un timp de R., să mă grăbesc la memoriul de lucru, ciudat, cu
omisiuni obligatorii. N-o să mă apuc precum ieri să-mi las gândurile să se
răzbune pe ele însele pentru că există și să le ocolesc, dezordonate, prin
cuvinte monotone de dureri improvizate după ce au terecut, revenite minor a
doua oară.
M-am apucat să scriu aici, azi –
i-am și spus soției, pentru a nota: 1) că în două săptămâni, în satul
ardelenesc de aici am ascultat, în limba română, doar postiuri străine, fiindcă
pe celelalte nu le prinde Grand Prix-ul nostru, chiar de ea-l cumpărase pentru
... a mă asculta pe mine. N-aș comenta, aș zice doar că i-am prins pe toți și
că m-am săturat de toți; 2) că, la o oră după ce am terminat de citit Orlando
al fericitei Virginia Woolf, simt dorința să memorez impresia.Acum mă văd
abandonând.
Am discutat despre carte. O fi o
mare ori micuță capodoperă, bine că am terminat-o, că-mi regretam poemul, ba
m-am plâns și gazdei, că romanul meu (Capul călare) îmi plăcuse, dar
citind alte cărți, încep să mă îndoiesc, stau noaptea și mă îndoiesc rău de
tot. Gazda a găsit soluția: nu mai citi. După cum ieri, răspuns la cuvinte de-ale
mele comentase: orice om are un simț al lui în el. Îi mărturisisem că și eu
cred la fel, dar merg mai departe și socotesc a exista și un simț al tuturor în
același timp, simț ce trebuie precizat spre binele fiecăruia, dar că toate
astea se știu de când lumea și că înseamnă că degeaba mai gândesc.
N-aș mai memora despre Orlando nimic.
La urma urmei, se discută acolo tot ce s-ar cuveni să-ți spui tu, cititnd.
Rareori mai mult, rareori mai puțin. Poate voi regreta că m-am lăsat
impresionat, dar cine știe dacă eu am fost acolo?
Hai, fără să schimb vorba, chiar
să mă lamentez că n-am mai scris versuri ieri, azi (sentiment necunoscut
personajului englez, care scrie, la intervale, parcă fără să-și pună problema
că n-a mai scris, ci că n-o să mai scrie).
Și de ce n-am mai scris? De ce să
mă fi împiedicat sinceritatea că s-ar putea să nu meargă? Adevărul e că
problema asta nu mi-o pun eu și – ce bine îmi pare în astfel de situații – nu
putrezesc de cultură și nici de nimic.
Nu ascund că, acu-acu, mă voi
resemna în scriere versificată, mereu instinctivă, în credulitatea mea,
dictaformă în idee și în aparență, bine simțită în ritm. Mai ales muzicalul m-a
părăsit, nescriind, după cum, scriind, l-am, îl și îl voi părăsi și eu.
Iată. Ce iată?
Mamă și tată,
Trageți de găleată
Să golim fântâna
toată.
Binișor, vinișor
nu se-acrește sub
ogor,
în nisip izvorâtor,
lăsăm apa, bem
urcior.
După o întrerupere – joc de
cărți, invitație la aniversare, refuz, iar invitație, n-avem încotro, un fel de
durere de stomac, ascultare de tocmai de unde până unde Koln, vorbire groaznică
în cea mai mare șoaptă de s-a scandalizat nevasta ceea ce a dus la reflecția
tristă despre rezistența femeii la încercări raționale, durere de inimă și în partea
simetrică a feței pieptului, frig și răceală, observații, aparat foto stricat,
nebun, minciunile obiectelor și de-aia neluate în seamă, stare generală
înfundată, metrologie necunoacută – dorire-aș să mai scriu, scriu ici și
versuri.
În Albești mă doare-n
piept
Tot în piept în
Ferihaz
La o noapte mai am drept
Și tot drept mi-a fost
și azi (1969)
George Anca
