vineri, 20 septembrie 2019

ETERNUL PUȘI



ETERNUL  PUȘI



Puși Dinulescu – George Anca – Liliana Popa – Mihai Șora – Nicolae Dabija – Horea Porumb – Gheorghe Neagu – Arthur Rimbaud – Adrian Bucurescu – Daniel Vorona – Nicolae Labiș -Gabriela Tănase – Mihaela Borzea -Raluca Faraon




24 septembrie 2019, 5 pm
Anul XI nr. 7 (113)

  Tema:          COLOCVIU ETERN

Bicentenar Nicolae Filimon, Centenar Ovidiu Drâmba
In memoriam Puși Dinulescu și Sorin Stratilat


Recital Viorica Vatamanu


Intervenții:
George Anca: 11 ani de Colocvii cu Puși Dinulescu
Andreea Fanea:  Sorin Stratilat la ARA
Corneliu Zeana: Inima scriitorilor 
Vasile Menzel:  Frații mei și Puși
Mircea Coloșenco:  Școala de Literatură cu Nicolae Labiș 
Florentin Streche: Eliade și sacrificiul
Anca Fanea: Boieri – diacronic și sincronic
Viorel Speteanu: Pasiunea lui Puși pentru Istorie 

Teatru de poezie: Ioana Calotă, Lucia Negoiță, Sorana Georgescu-Gorjan,  Maria Timuc, Liliana Popa, Gabriela Tănase,  Adelina Fleva, Bianca Michi Nema, Corina Doșoveanu - Elena Armenescu, Doina Boriceanu, Silvia Andrucovici, Lora Levițchi, Doina  Ghițescu, Magda Botez, Evelyne Croitoru, Milena Munteanau, Vasile Menzel, Daniel Vorona, Octavian Soviany, Cristian Moțiu, George Roca,  Traian Vasilcău, Vișan Dragoș, Ștefan Dimitriu, Adrian Bucurescu, Corneliu Zeana, Viniciu Moroianu, Cristi Neacșu,Vladimir Udrescu, Gheorghe Dănilă, Ștefan Opreanu, Florentin Streche, Dorin Radu

Lansare de carte
George Anca: Avatar 12, Semne, 2019
Coca Popescu:  O noapte și câțiva pași, Detectiv literar, 2018

Coordonator: Dr. George Anca

Puși Dinulescu

Final definitiv


   GEORGETA:
        
Nu se poate! Şi să fie ea, acolo, cu Sandu!?

                  MATEI:

Uite toporul! (Îl ia și fuge cu el)

                                              
                                               GEORGETA
                                                    (urlă):

                        Matei! (Se aud lovituri de topor în ușa apartamentuluiu de lângă). Sandu! (Vrea să iasă din casă)

                                                                       VIORICA
                                                                    (tăindu-i calea):

                        Nu ti dușe!

                                                                       GEORGETA:

                        Mă duc!

                                                                       VIORICA:

                        Nu!

                        (Se aud bătăi. Urlete. Urlă Matei, urlă Emilia, urlă Sandu. Apoi, liniște. Matei se-ntoarce răvășit, cu toporul plin de sânge. Îl aruncă pe podea)

                                                                       GEORGETA
                                                                      (se repede la el):

                       Amândoi?

                                                                       MATEI:

                        Gata!

                                                                       GEORGETA:

                        Boule!

                                                                       MATEI:

                        Întoarce-te la mine!

                                                                       GEORGETA:

                        Nici moartă! (Urlă): Sanduleeee!(Iese în fugă din casă)
                                                                      
                                                                       MATEI:



 
 
                        Iartă-mă!

                                                                       VIORICA
                                                                          (uluită):

                        Io? (Deodată, foarte practică, dar și mămoasă): Auzi, bre, du-ti ș-aruncî, Doamni iartî-mî, toporu` ista! Întăi trebie sî-l ascunzi, mî, bouli! Mî-nțălegi?
                   Ascunde-l! 

                                                                       MATEI:

                        Unde? Da-l duc la gunoi!

                                                                       VIORICA:

                        La gunoi? Da` fuji, Doamni iartî-mî, du-ti departi! Șî-l arzi! Șî-l arunși cât mai diparti! Cumperi șî niște benzinî șî-i dai foc, undiva, diparti, sî-i ardî coada macar! Șî-l îngropi!

                                                                       MATEI
                                                                      (plângând):

                        Unde?

                                                                      

                                                                       VIORICA:

                        La dracu! Unde? Fugi!

                                                                       MATEI
                          (scoate din sân o sacoșă de plastic plină cu bani și- o răstoarnă pe jos):

                        Bani? Hă-hă! Uite banii! I-am furat de la fondul de rulment! Hă-hă! Vroiam să fug cu Georgeta! Hă-hă!

                                                                       VIORICA:

                        Șel mai bini o ramas tușâca, c-o ramas cu banii!

                                                                       MATEI
                                                    (urlă și dansează pe banii de pe jos):

                        Fi-r-ar  ai dacului de bani! Numai banii! Atât! Banii! Unde-s banii? La cine-s banii? De ce-s la ei? Ce? Eu n-am inimă? N-am suflet? N-am burtă? N-am cap? De ce să n-am și eu bani? De ce? Că am tot, numai bani n-am! Ba am! Uite banii!
                                                                      
                                                                       VIORICA:

                        Lasî banii! Fugi!

                                                                       MATEI
                                                      (din ce în ce mai dezumflat):

                        Dacă n-ai bani, n-ai nimic! Nici suflet, nici inimă, nici burtă, nici nimic...Nimic...Un` să fug?(Crescendo): Unde? Unde? Unde?(Urlând):
                   U-u-nde-e-e-e? (Se prăbușește plângând,în timp ce Viorica începe să adune gospodărește banii risipiți și să-i îndese în sacoșă. În timpul acesta începe să îngâne un bocet de la ea de-acasă. Matei se lasă în genunchi și o ajută să strângă banii .Îi ia. Se ridică amândoi. Viorica se proptește cu sânii în el și-l sărută. El lasă să-i cadă banii din mână)

                                                                      


                                                                       VIORICA
                                                                       (îi ridică):

                        Las` c-acu` tot nu-ți mai trebie! Și sî fași cu ei la pușcărie!? Dă-ni-i mie cî n-am cu șè m-întoarșe-acasî! Îți urez multî sanatati, cî-i mai bunî di cât toati! (Îl îmbrățișează scurt și se îndepărtează rapid, intrând în camera ei. Matei se duce și el spre ieșire, foarte încet, gârbovit, îmbătrânit parcă dintr-o dată. Viorica iese grăbită din camera ei,cu geamantanul cu care a venit, îi face, veselă, un semn prietenesc, cu mâna și iese.Cu un gest obosit, el îi răspunde la salut, deși ea nu mai e acolo. Se întoarce, culege toporul de pe jos și iese cu el)


George Anca

SUB TALPA ARHANGHELULUI PUŞI

         “Manolescu poate fi gelos că nu a avut un Kadare român, ca să-şi consolideze 'teoria': îi faci temenele Tiranului, dar rezişti eroic prin literatură. Nu a fost de mirare că Niki a avut un 'mare prieten' ca Ivasiuc, un mare 'maestru' ca Ivaşcu, iar în ultimul deceniu de dictatură a căutat ocrotire la... Gogu Rădulescu!, sfătuit de Zigu Ornea, cel care îl introdusese, la sfârşitul lunii iunie1990, după Marea Mineriadă, la Iliescu, cel cu sânge pe mâini, altfel 'Om cu o mare” (Paul Goma, Jurnal, 27 aprilie 2009). Un Kadare, dar un Dinulescu!?
         În aparenţă, Puşi face, ca totdeauna, comedie, tot cu ţoape, tot în salonul refuzaţilor, sporind însă cu o carte bibliografia despre N.M. - Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu, Minerva, 2009 (ultimă opţiune după variante de titluri de pe parcursul caravanei polemice: “Manolescu şi ai săi” - cf. “Oaie şi ai săi” de Eugen Barbu -, “Manolescu sub aripa diavolului”,”Demascarea lui Manolescu”). Ceva diferit de   Criticul literar Nicolae Manolescu de Laszlo Alexandru, Dacia 2003 (cf. Polemici pro şi contra Paul Goma) sau Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele de Mircea Mihăieş, Curtea Veche, 2003 (cf. două cărţi cu şi despre Vladimir Tismăneanu sau una despre Leonard Cohen). De fapt, subiectul, declanşarea lui ar fi “Istoria” din care prozatorul, dramaturgul, poetul, teleastul Puşi lipseşte mişeleşte, împreună “cu ai lui”, nedemascaţi, ne sub aripă, îngeri prin el binevestitori, extraşi de sub talpa arhanghelului- cum este reprezentat pe uşa altarului un om-vierme pe post de satană. Şi lui NM, crede, s-ar cuveni să-i placă fiind “înjurat”, în fine, cu talent.
         Dar cititorilor să-le placă (e scandal, regie, burlă).
         ”Stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om, ca şi N. M., şi am şi eu răutăţile mele, dar deosebirea este că unul ca mine n-a făcut niciodată caz de imparţialitatea, seriozitatea şi alte-alea, în care m-aş bălăci şi eu” (p.24). “Pentru că pe Manolescu nu-l interesează operele, nu-l interesează textele, nu-l interesează decât amicii şi interesele mai mult sau mai puţin vizibile pentru toată lumea, achitarea unor poliţe” (p.30). “pe domnul N.M. nu prea-l interesează textele, important e cine le semnează” (32). “Dacă nu ai religia textului, n-ai niciun Dumnezeu, domnule Manolescu” (33). “Şi cum îţi permiţi tu, Manolescule, să-i pui la index pe Bassarabescu, pe Brătescu-Voineşti, pe Nichifor Crainic şi Radu Gyr, pe Magda Isanos, pe Panait Istrati şi pe Ion Druţă?” (33). “Să trecem însă la lucruri mai vesele.!” (39). “De altfel, Mazilu nu prinde şi el din istoria lui N.M. decât o pagină şi în aceea, de la început, este pus sub observaţie cu severitate, fiind taxat ca un călător prins în tramvai fără bilet.” (40). “Documentându-se despre Ion Ghica, Dana îl descoperă în trecere pe C.A. Rosetti şi-i închină o monografie mai scurtă, în 1984: Introducere în opera lui C. A. Rosetti, care, considerat mai mult un textier de Şerban Cioculescu, dar şi de mine, remarc eu cu obrăznicie, atrage şi atenţia încruntată a lui Manolescu, probabil din solidaritate cu fosta iubită, ridicându-l pe politician până la înălţimea de 6 pagini literare, adică mai mult decât Octavian Goga şi cât Nicolae Bălcescu, mai tare decât Hogaş (2 pagini), Tudor Vianu (3 pagini), Ion Agârbiceanu (2 pagini) sau Şt. O. Iosif sau Gala Galaction sau Fănuş Neagu, la acelaşi nivel cu Mihail Sebastian şi Nichita Stănescu, peste V. Voiculescu, Teodor Mazilu, George Topârceanu, Constantin Stere şi Zaharia Stancu sau Nicolae Labiş.” (52). “Nicolae Breban e tratat foarte bine, are 12 pagini, mai mult decât Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Gib I. Mihăescu şi Cezar Petrescu la un loc. Eugen Simion, cu care în tinereţe nu se avea bine deloc, acum are aici 7 pagini, cât Noica şi Negoiţescu la un loc, mai mult decât Ibrăileanu. Nici Buzura nu stă prea slab, cu tot atâta spaţiu ca Ion Marin Sadoveanu, George Topârceanu şi Eugen Jebeleanu la un loc. D.R. Popescu are 6 pagini, cât Mihai Sebastian sau cât Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu şi Nicolae Labiş la un loc. Numai Fănuş Neagu, rămas cam de căruţă, nu a primit decât 3 pagini, dar trebuie să fie fericit, că a scăpat doar cu atât, a trecut totuşi clasa, chiar dacă prietenii lui Nicolae Velea, Ion Băieşu sau Mircea Micu n-au primit nimic.”(59). “Ce vede Manolescu în Papu? Deşi îi recunoaşte marile merite, cu care de obicei Manolescu este foarte parcimonios, numindu-l aici “comparatist excepţional”, îl ceartă totuşi părinteşte pentru lansarea nefericitei idei protocroniste” (p.61). “Dar îndrăznelile poţi să le ai numai dumneata, domnule N.M., proliferându-ţi la nivelul de sentinţe demiurgice nişte partipriuri de domniţă râzgâiată, mizând pe o gravitate care nu-i decât grosolănie şi, chiar eu, care sunt atât de pudic, am să-mi permit totuşi şi un termen mai tare: nesimţire. / Aşa că v-aţi speriat? Credeaţi c-o să fiu mai dur? Vedeţi ce blând sunt?” (64). “Dracul se pare că nu are moarte, dracul e întotdeauna viu, e o permanenţă şi mai ales se pare că înaintează în grad la soroc şi iese la pensie, ca toţi oamenii, dar vin după el alţii şi alţii din aceeaşi tagmă. / Dar nu ne întoarcem noi la Manolescu? Ba cum să nu! Cu mare plăcere.” (71). “Şi mă gândesc neapărat cine, ce şi cum a făcut din dumneata o zdreanţă de critic, după ce te-am cunoscut când erai tânăr şi cu pieptul în bătaia vântului ca un alergător, venit de la Marathon la Atena pentru a anunţa victoria Binelui asupra Răului.” (74). “Paul Goma e opoziţia reală, nu o trupă fără arme participantă la un joc de război. De aceea Paul Goma nu are ce căuta în Istoria  lui Manolescu” (72). “Şi pentru că mi-e frică de prea multă seriozitate şi mi-e frică şi de răutatea mea, care cine ştie în momentul ăsta ce mai poate scoate din ea, să stăm puţin şi să citim sau să cităm un pic de poezie, de poezie adevărată” (76). “Te manifeşti, sărmane profesor, prin acte de voinţă sau caritate, nu prin gust pentru dreptate sau pentru metafizică, mai ştii”” (194). “ Mihail Sebastian, care nu probabil, ci sigur ocupă un solid loc doi, după I.L. Caragiale” (205). “Mă opresc deodată din teatru, unde voi reveni, pentru că acolo e întradevăr casa mea” (214). “Eu tot aduc în discuţie câte pagini are unul sau altul şi poate că treaba asta nu ţine decât de ludicul din mine, care mă duce spre miştouri ieftine.”(220). “În cartea cea groasă din 2001, Marian Popa îi aplică lui Manolescu o corecţie de o severitate şi o precizie care trezeşte invidia oricărui alt autor care se ocupă de personajul N.M.” (229). “Cei care citesc această carte sunt oricum tipi selecţi şi cu simţul umorului” (238). “Marius Robescu, un alt exemplu de uitare nejustificată, Ion Iuga sau Gheorghe Anca, un talent polimorf, un cultural globe-trotter, cu o poezie întotdeauna surprinzătoare, nouă şi vie.”(239). “Sigur, poate par eu prea generos şi găsesc aşa de mulţi scriitori de valoare, dar, înţelegeţi-mă, dar priviţi-mă în ochi, domnilor, vedeţi ce vreau să spun. Adică vreau să spun, ca să fiu clar, că în locul celor aleşi de domnul Manolescu, pentru a-i băga în criptele alea de istorie, ar putea intra alţii şi mult mai justificat.” (239-240). “Iertaţi-mă, dragi cititori, că m-am oprit aici, pe lespezile unei vechi iubiri, deşi n-au vreo legătură cu prostia despre care scriu.” (244). “Dar esenţialul (mereu folosesc cuvântul esenţial, dar, înţelegeţi-mă, sunt însetat de esenţe!) nu-i actualitatea într-o piesă de teatru, să zicem, că mai actual decât un Telejurnal ce-i? Păi, mai bine ia-ţi Telejurnalul şi rămâi acasă cu el! Ce cauţi la teatru?” (268). “Nici Ion Vinea nu figurează-n cartea ta, domule Manolescu” (309). “Dar ce? L-am ascultat eu pe Nichita? Aş! Mi-am văzut de-ale mele, mi-am trăit viaţa ca pe cartea asta, sărind de la una la alta, când înjurând, când emoţionat, distrus, căzut pe gânduri sau iubind, iubind mereu şi pe cine merita şi pe cine nu merita.” (316). “Noi, scriitorii mici: Velea, eu, Brătescu-Voineşti, Iulian Neacşu, Postolache, Tudor Vasiliu, Pituţ trebuie să fim solidari şi să ne facem şi noi un Salon al refuzaţilor.” (337).
         Cartea pretextată de Istoria critică a literaturii române pune în scenă, poate psihanalitic, un flux al reactivităţii regizat nu de Şerban, nici de Tocilescu, parcă de un Hamlet burlesc-elegiac spre a-şi dovedi unchiul fratricid, ba chiar de Puşi, dacă nu de unul din copiii ucişi ai Medeeai, care nu apare (cei doi fraţi sunt executaţi în culise, spre respectarea canonului tragic-scenic din vremea lui Euripide – un Dinulescu al Eladei?) Am citat fără oprire ca să vadă şi alţii, neajunşi la cartea cu o copertă “hidoasă”, potrivit unui psiholog, speriat ori de diavol, ori de critic, prescurtat şi cric. Şi Eliade s-a pronunţat că dacă ar fi avut bani ar fi cumpărat cât mai multe exemplare din toate cărţile lui Paul Goma pentru a le dărui prietenilor şi cunoscuţilor (românilor). L-am înţeles şi citind cartea lui Puşi, invidiind, prima oară, personajul, care are un motiv epatant pentru a scoate a doua ediţie în care să treacă la “dicţionar” (la “antologie”, în ediţia a treia, impulsionată de volumul al doilea al acestui scriitor împotriva antiscriitorului, antihristului etc.) numele Euripide Dinulescu (numele poetului este Cezar Ivănescu, iar crima, premeditată).
         Premiera de la librăria Sadoveanu, cu Doru Braia anti Ruy Blas, Ion Coja în step-preşedinţie, el şi Gelu Voican Voiculescu încadrându-l pe lansat (diferit de Gigi), a şi fost tradusă în “Cotidianul”, ne omonim, a se spera, tot cu “gaşcă” (redacţional, Pafka, aţi schimbat aripa diavolului pe dânsa, gaşca?) Ce face domnul Puşi mereu, acum era chiar momentul, nu scandal – nici cartea nu e – hai, show boem, de trezire la text, că nu viaţa lui, ci, foarte probabil, drama, trasă ca din repertoriul dell arte al clovnului shakespearian sau al vidushaka lui Kalidasa. Că tot e ticul lui Puşi “să ne întoarcem” în pădurea lui de etichete-pamflet, simetrice pădurii de simboluri, incendiată pe un rug-istorie.
         Virgiliu i-ar fi Mazilu, ori Sebastian, în destule tablouri. Corul nu se mai sfârşeşte, vaiete, chiote, leşinuri la atâtea sacrificări de pugatoriu, să zicem (nu e infernul atât de la îndemână şi însuşi diavolul – aici autorul ne-o fi trişând din bonomie – nu-şi declină identitatea, dându-ne de bănuit, făcându-ne să ne bănuim înşine.).
         Puşi s-a vrut - de student-regizor - cabotin, ca pentru fi jucat de Sir Lawrence Olivier. Pe când autorul, John Osborn, tânărul părinte al Furioşilor (beatnics, Puşi, ori cum ne intima Vera Călin?), la bătrâneţe s-a întors împotriva acelora, poate ca foiletonistul-canonard-istoric în cauză (cum te-ar fi desfuriat pe tine dacă şi pe maestrul său, Ivaşcu, l-a eludat ca pe o meandră?) Vai Puşi, n-ai îmbătrânit, cât te-ai lăuda în carte că ai avut ocazia să-ţi pierzi un picior, ori te cam întrebi ce se alege de viaţa ta după cartea asta, cum o să ajungi cerşetor. Nu te-ai întristat decât ca să dai drumul pe alte tonuri râsetelor înţelepte, erotice, paramonahale. Frate eşti lui Manolescu şi nouă, refuzaţilor. Ne-ai pomenit, ne-ai luat sufletul tu, că el nu ni-l şmecherise-degustase. Ca să nu spun ce retroclaustrat eşti în boema ta bucureşteană, îngroşată şi cu figuranţi holişti, între busturile lui Eminescu şi Ovid (Densusianu).
         Vorba ta, să ne întoarcem, brother (big-ul e nick-name-ul N.M.), la “paznicul de cărţi”, istoria ca ogradă personală, o mână de cenuşă, un fel de gunoi, cocoţat într-o rubrică, uitat de libertate, sadism de sine; îl face harcea-parcea pe bietul şi bunul Nicolae Filimon; stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om; cu deosebită nesimţire; calamitatea Vişniec; Boule; Sebastian s-a inspirat din Luceafărul; marele profesor Tudor Vianu; l-o fi iniţiat Ivasiuc în ceva foarte concret? Cine ştie; cine era în spatele lui trebuie; Masa Remarcaţilor; dracu n-are moarte; dar cu Nae Ionescu ce-ai avut; dar cu Nicihifor Crainic; Eminescu defăimat; lupta între modernişti şi protocronişti; toată şmecheria e gaşca, omul fără gaşcă e ca melcul fără cochilie; între protocronişti şi manolescoizi; Zaharia Antinescu (prototipul lui Caragiale pentru Trahanache – sic); Patapievici Snobăsescu; ageamiu în materie de teatru; detractorul lui Camil Petrescu; maestru trăgători de sfori; voinţa discreţionară a decimatorului; un tip purtat sub aripă de Cel cu coadă; focul e karma ce arde pentru a ne desăvârşi; dezgustul pentru snobi; toate curvele cred în farfurii zburătoare; eu, care sunt tot un polemist; acest neguţător de suflete moarte, care se numeşte Nicolae Manolescu; Manolescu e rece ca o moluscă; are şi ceva de fantomă etc.
         Temele se înlănţuie vodevil autosacramental pierotesc nemanolesc. Trist o fi inaccesul la diavol, maimuţărirea lui criticoidă, cu parodie din zona tabu, reconstituită crailâc matein boemian la sentiment, i-auzi p-asta. Rău făcea N.M. să-l fi băgat pe Puşi în Istorie, nu mai aveam stabor hamletian întru arătarea fantomei.Chiar lui Puşi îi convine din ce în ce, deposedat de ură, chiar epuizând măcar şi reproşul, iubindu-şi nebăgătorul. Că nu se lasă, că nu-i ajunge nici atâtica muzica din La piaţă, purtându-se, ca Iosif Sava, pe lângă Mazilu la operă? Da' Puşi declamă anima. Trăieşte roluri de-o mai mult decât literatura şi numai literatura, textul, logosul alfabetizat (cred că Goma zice alfabatizat). Nu că nu i-o fi păsând de Mircea Eliade şi Ioan Alexandru, de Ionesco-Unesco. Se sfârtecă, în replică interdicţiei paranoide, extinse de la nepieritoarea Secţie cătărnită, pentru mântuirea prin implanturi de creaţie empatică, beţivănită, la o adică, până a nu se comanda plutonului rima uciderii intelectuale, fizice, ancestrale.Ce operă bufă ar fi de compus ca eternă. Din nou – ciupiţi-l – cu Eminescu (-Sebastian), Mioriţa (-Alexandri), protocroniştii edgarieni şi nu numai,  întâlniri de râs-plâns cu Alexandru Piru, Teodor Mazilu, Ştefan  Stoian, Marin Preda, Ion Coja, Horia Lovinescu, George Calboreanu, Nicolae Manolescu. Sinecdoca oratoriului-carte pare a fi testamentul lui Ştefan /Apus de soare, cu toate numele cadenţate-ducere-eroism, în contrapartidă cu  fresca dedublată a scriitorilor băgaţi (ca într-o beznă) şi nebăgaţi ( de dezăgăzuit înmlăştinarea ignorării, că doar s-a dus vreamea când un titan, eventual Călinescu, se mai înhăma, de unul singur, la iadul-raiul literaturii române, cu origini şi prezent. În chinuri reabilitante recitative din Octavian Goga, Radu Gyr, Nichita, leaduri şi prozeme pe prietenie din Mihai Elin, Iulian Neacşu, Iolanda Malamen, Alexandru Grigore, Teodor Pâcă, Mircea Micu, Adrian Dohotaru, Tudor Vasiliu, Paul Vinicius, Marius Ianuş, Adi Cusin, George Anca, Ruxandra Cesereanu, Gheorghe Pituţ, Ion Drăgănoiu, Sandu Stelian, Ion Iuga, Ion Larian Postolache, Pan Izverna, Vintilă Ivănceanu.
         Istorie (Puşi versus Niki), memorialistică (şi cu Niki), polemică (tot la Niki). Incomparabilă. Autopremiu. Autodafe. I-ai făcut un mare serviciu criticului nebăgător, să audă numai corul întemniţaţilor din Fidelio – tu cânţi Spiess. Deconstruirea inchizitorului se diluează – ţi-o mai fi trecut – făcând loc operei paraistorice, pe terenul tău dramaturgic, culisat memorial-elogiastic, contra-polemos, unde chemi suflet după suflet – spune drept de câte ori ai plâns trepădând tastatura în onoarea lui Manolescu? Şi ce băiat frumos erai şi să ajungă în final Cicikov – Gogol a fost român (a citit undeva Cimpoi, cu bunic dac şi poet) iar sufletele alea moarte din Tighina, ca o altă istorie, necritică, a lui Niki-Puşi.
         Dacă trăia, aşa scria şi Vasile Văduva; chiar prin '73, cu leucemie, tot a publicat un articol din rubrica lui contra plaivasului preşedintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor, Virgil Teodorescu, pentru că beştelise nişte tineri (cum şi al nostru de acum ne lasă fără clasici, fără sânge, fără Pământuri, din Preda, că le scrie pământuri). Doamne, îl aud intonând pe Vasile (voce ca a ta, mai bas din ce bariton vei fi fiind matale), luaţi plaivasul dumneavoastră de preşedinte..., mi se făcea şi frică, şi a şi fost ca o anchetă prin preajma rezervei din pavilionul soljeniţânian. Ai scris tu şi pentru el şi pentru noi. Cu Fane Stoian am fost la înmormântarea lui Vasile, cu tine la a lui Fane, tu te-ai nimerit şi la infarctul lui Alexandru Grigore (Paul Dobrescu scrie că s-a prăbuşit chiar peste celălalt mort, din sicriu) – măcar moartea find a ne fi literatură neindexabilă, spre o recunoaştere eliberată din decapitare şi aruncare de cap în fântână, cam cum debitezi tu puccinian, dar şi humosrescă după humorescă de să şi îndrăznima a râde că a plânge. Că auzindu-l dr. Neagu pe Vasile că-l doare piciorul, i-a zis, păi ţi-l taie, şi uite că doctorul fu asasinat în Găeşti, Paşte 2009 (îl şi sunase pe Pan Izverna, că unde-l poate întâlni pe N.M., ermetic, între patru ochi, de ce, să-i dau două palme; tot pe chestia istoriei – Dumnezeule, câţi rămăserăm încă neasasinaţi decât simbolic).
         La Puşi, compasiunea pentru Dana este şi pentru N.M. “Pârţurile” preferaţilor lui N.M., în top cu Mircea Cărtărescu, se orchestrează în grotesc răcoritor, topless. “În lături”, trâmbiţează, cu Maiorescu, nu la adresa lui Andrei Mureşanu, ci a lui N.M. Şi ce să fi scris N.M. despre umorismul sau bucureştenismul impenitent ale lui Puşi (care a dat-o în bară la Ploieşti, iar la prima lor întâlnire, de seminar, când asistentul N.M. a invitat studenţii să se împărtăşească împreună din opera lui Geo Bogza, Puşi s-a scuzat că a mâncat de dimineaţă şi nu se poate împărtăşi, iar acum ar vrea să fie împărtăşit cu grijania istoriei). Poză retuşată, stilistică bulevardieră, umor liric până la “poezii bestiale”? Evaporare romanescă în televiziune şi piesă jucată la Craiova?
         De-aia e pur Puşi – şi ca dânsul suntem atâţia şi încă pe atâţia – că n-a scris N.M. despre el, nu l-a băgat în gaşca-harem, l-a lăsat de cartier, la Mogoşoaia, la ceai, la o bere, în cârje. Măcar să fi montat A Game at Chess de Thomas Middleton, cu albele englezii (regină Dana, rege “bulgarul”) cu negrele spaniolii (nebuni Puşi cu ai lui pioni, cât că personajul-diavol e calul/the Knight, ambasadorul filipic, de unde şi inconştientul folcloric “dar cu Crainic ce-ai avut”?).
         Şi ce-a căutat la Paris, la Aurora Cornu, la Paul Goma? Face pe curajosul întru distracţia refuzaţilor în distribuirea lui stradală-catedrală. Unde-o fi mai de fală – în Niki sau în Puşi? În istorie sau în praştie? Tunul canonului lui N.M. ignoră bandul lui Puşi, nu chiar şi invers. Şi ce (nu) mai face? Pe câţi enervează, începând cu N.M., magnifiindu-l de-al pamfletului.
         Om fi murind, ucişi sau nu, pe acelaşi drum? Asasinarea prin ignorare tăticul Belindei o recompensează cu sărăţele, cu amintiri mişto-şmechere şi estetică între Mazilu şi Musil. Pe filiera Costin – Eminescu – Goga, dar mai ales Caragiale – Sebastian – Mazilu. Mai rar ca Puşi. Ca Zoe, coane Fane. Ce lecţii şi cui le-o fi dând plaivasul nemescnik, dar şi ce praftoriţă, cu cârja, primeşte de la un scriitor pentru scriitori rămaşi în viaţă, cât de câţi, în carnavalul refuzaţilor. Ce invidioşi. Nemuritoare, mezafizică bufă, de Puşi nu-i zice Niki, ca Monica şi, după ea, Goma. Să-i iubim pe amândoi, Arhanghele.
         “De fapt, sigur, e o istorie de gaşcă şi se iau şi scriitori din trecut, numai de dragul de a părea totul şi serios şi autorul a se putea compara, măiculiţă Doamne, cu George Călinescu! Pentru că se pare că numai el a scris o istorie a literaturii până-n zilele lui şi ilustrată cu poze de mare calitate. Dar valoarea lui Călinescu nu stă în cantitate şi poate nu întotdeauna în judecăţi, ci în stil, în stilul formidabil. / Dar stilul dumitale, domnule Manolescu, e încâlcit, mohorât, lipsit de aer şi apă.” (p.87)
         “Parcă din cele scrise de Marian Popa rezultă un personaj de roman britanic şi mă face să mă gândesc la figura aceea a lui Soames Forsyte, pendulând între abjecţie, uscăciune şi dor de o femeie pierdută pentru totdeauna. Şi mă gândesc că poate cândva şi Manolescu a iubit literatura, deşi a tot violat-o, o iubeşte însă prea pragmatic, aşa cum iubeşte arabul cămila, uneori şi calul, ca în neuitata poezie a lui George Coşbuc.” (231)
         “Cam asta-ţi lipseşte dumitale, domnule Manolescu, focul, îţi lipseşte dragostea, dragostea pentru literatura română, pentru cuvântul românesc, pentru cei care vorbesc şi scriu în limba română, eşti ceva în genul acelui Mann ohne Eigenschaften (Omul fără însuşiri) al lui Robert Musil, dar care, precum la Mazilu, după cum ai observat şi dumneata, se caracterizează cel mai bine prin impostură acest personaj.” (279-280)
                   “Ca un adevărat Cicikov, N. Manolescu, vânător de suflete moarte, străbate paginile literaturii române cu trăsura lui diavolească, împins pe undeva, protejat pe undeva, da' de cine şi de când şi până când?” (340).             


Liliana Popa

Interviu 

Liliana Popa: Vă rog răspundeți și completați legat de profesorii, colegii avuți, de momentele importante din carierea dvs

George Anca: Numesc pios profesorii George Călinescu – cursul Eminescu și respectiv Creangă; George Ivașcu, conducerea licenței - ”Zalmoxis în poezia lui Mihai Eminescu și Lucian Blaga”; Zoe Dumitrescu-Bușulenga, conducătoarea de doctorat „Baudelaire și poeții români”; Adrian Maniu – Poetică; Dumitru Stăniloae – Teologie, Constantin Noica - Filosofie; Mircea Eliade – Religiologie, Satyavrat Shastri – Sanskrită. Etc.

Liliana Popa -  Domnule George Anca o pasiune nu foarte des întîlnită, cea pentru indianstică, ce v-a fermecat  și ați ajuns mai apoi  traducător și eseist privind literatura sanscrită   ?


George Anca- Eram în așteptare să fiu trimis la Torino, când am fost selectat ca lector de română la Universitatea din Delhi, între 1977-1984, 2002-2003. Fiica noastră, sosită la 4 ani, s-a întors la 11: ea a făcut pasiunea, studiind în devanagari. Indianizarea ne-a exacerbat românitatea, inclusiv sutele de studenți și colegii fiicei.
Courses taught: Romanian language and literature (elementary, intermediate, advanced); French; Italian; Latin; Comparative Literature and Theatre; Comparative Poetics; Cultural Anthropology; Conflict and Peace Education; Literary Journalism; Interpersonal Communication.
„Limba română în India” (după 25 de ani) a devenit proiectul cultural-managerial-didactic de afirmare, predarea limbii materne ca limbă străină a putut fi îmbogăţită cu o cercetare longitudinală asupra apelului limbii române.
Prestigiul profesional. 3 contribuţii relevante pentru domeniul „litere”/”filologie”:
         - ApoKalipsa indiană (9 volume, 1998 - 2004) –  Maica Medeea la Paris, Frica de Orient, Budha şi colonelul, Furnici albe, Sanskritikon, La Gioia, Dodii, În recunoaştere, Măslinii din Uffizi. Alternare intertextualistă de eseu, ficţiune, traduceri, e.g. Sanskritikon (vol.V): Atharva, Upanişade, Gitagovinda, Meghaduta, Cântece din piesele lui Shakespeare, Tulsidas, Tagore, Milarepa, Eminescu, Gandhi etc.
         - Ibsenienii (7 volume, 2005 – 2006, română, engleză): Henrik, Diplomă de sinucidere, Tu, Digital Kali, Finish Romania, Zăpezi hawaiiene, Rechinariu. Pornind de la centenarul morţii lui Ibsen – lansat de noi împreună cu ambasadorul Norvegiei, Sorana Coroamă Stanca, Ovidiu Drimba, Irina Petrescu, Sanda Tomescu – în simetrie cu participarea lui Liviu Rebreanu la centenarul naşterii, 1928, Oslo.
         - Publicarea în sanscrită şi alte limbi indiene a scriitorilor români – Romanian Classics in Sanskrit, Dyvyagrha/Luceafărul de Mihai Eminescu, First Epistle by Mihai Eminescu, (în hindi:)MemnaMioriţa, Meşterul Manole, Antologie de poezie română contemporană
Publicaţii editate: The Milky Way, Delhi, 1978-79; Latinitas, Delhi, 1981-84; Liber, din 25 decembrie 1989; Trivium, din 2003; Ziare-şcoală cu studenţi în jurnalism, Bucureşti, Târgovişte, Delhi.
Da, în 2015 am prezentat o comunicare la de Indologie sub egida președintelui Indiei, Prabhu Muchargy. Mai apoi am fost nominalizat pentru titlul de distinguised indologist.


Liliana Popa -  Ați fost fascinat și de alte domenii, 
de  literatura antropologică , aveți volume privind scriitorii români interesați de literatura orientală.  Ați participat la Congresul Mondial de Antropologie și Etnologie din India iar recent, la Conferința Mondială de Indologie,New Delhi, 21-23 noiembrie 2015.


George Anca- Da, în 2015 am prezentat o comunicare la Conferința de Indologie sub egida președintelui Indiei, Prabhu Mucharjee. Mai apoi am fost nominalizat pentru titlul de distinguished indologist.

Litere
ca scriitor profesionist: opţiuni tematice realiste şi livreşti, mai de grabă ermetice (dodii etc.), cu o contrapondere în texte şi comunicări orale aproape de oratoric, dacă nu pentru a seduce, mai ales pentru a convinge receptorii de gravitatea celor comunicate, dincolo de filosofia fiecăruia; diversitatea de genuri s-a simplificat într-o exprimare liberă compatibilă poate cu libertatea expresiei; de multe ori este vorba de literatura literaturii, o bună plecare spre cunoaşterea temeiurilor-litere;
didactica românească a literaturii, invadată de postmodernism, se poate reforma interior, armonios, în funcţie şi de orizontul studenţilor; există, din fericire, o diferenţă, de la universitate la universitate, între opţiunile şi sensibilităţile acestora, orice ierarhie putând fi schimbată prin performanţe-surpriză; conştientizarea studenţilor în ceea ce Franco Lombardi numeşte „poziţia omului în univers” poate fi o contribuţie ştiinţifică
Educaţie:
- Articles on Education, Consiliul Europei (relatarea jurnalistică a evenimentelor din reforma învăţământului românesc de după 1989, primii cinci ani, până când revista de specialitate a CE a fost desfiinţată din cauza neînţelegerilor personale ale unor manageri ai organizaţiei);
     management al educaţiei bibliotecilor de învăţământ, inclusiv ca membru al Consiliului Bibliotecilor din învăţământ; organizator şi participant la sesiuni ştiinţifice
Antropologie literară:
Indoeminescologie, 1994; din 1977, eminescologia şi româno-indologia au fost cultivate împreună în rândul studenţilor şi profesorilor indieni interesaţi, rezultatul fiind un capitol nou, intens,”acknowledgeable” al relaţiilor româno-indiene, dar şi  scăderea dozei de fabulos care le înconjoară; dacă indienii aceştia au părut a se căuta pe sine în cultura română (indo-europeană), semenii lor din România par a prefera încă antichitatea mitologică evoluţiilor sincrone;
prezentarea la congrese şi intercongrese internaţionale de antropologie, începând din 1978, Delhi, a unor comunicări şi precizarea, împreună cu Romulus Vulcănescu, a unor puncte de vedere din interior faţă de  încercări de contrafacere a spiritualităţii şi perenităţii româneşti

George Anca- Da, în 2015 am prezentat o comunicare la Conferința de Indologie sub egida președintelui Indiei, Prabhu Mucharjee. Mai apoi am fost nominalizat pentru titlul de distinguished indologist.



Liliana Popa - Care a fost 

influența lui Mircea Eliade și Constantin Noica asupra stilului dvs și cînd s-a produs ?


George Anca – I-am scris lui Mircea Eliade, după licență, dacă vede potrivită o piesă despre Zalmoxe, el replicând că depinde de mine. Până la sfârșitul vieții sale, am primit scrisori tutoriene, răspuns câte una la câte  vreo 10 ale mele, de unde nu m-am mai dezrădicinat. La București, la Roma, la Delhi. Am predat eliadologie-religiologie. La București, la Roma, la Delhi. Nu l-am întâlnit nici când m-a invitat la Paris.
Singura scrisoare de la Constantin Noica mi-a trimis-o la Roma, fără să ajungă la mine, fiind greva poștașilor. În schimb, de la prima vedere, ne-am întâlnit câțiva ani de două-trei ori pe lună, în fapt o nouă facultate. Când m-am întors din India, el era la Păltiniș.


Mihai ȘORA



Bună dimineața, copii!
Trafic de influență? Deturnare de fonduri? Tăinuirea bunurilor? Luare de mită? Fals și uz de fals? Foloase necuvenite? Pensii speciale?
Există atâtea forme ale necinstei, atâtea variațiuni ale corupției în exercitarea funcției publice, încât ele par să-i fie constitutive, ca și când ar face parte din chiar fișa postului. Nimic mai descurajant decât o lume în care strâmbătatea devine normă, în care pandemia hoției dizolvă orice tentativă de îndreptare.
Câtă vreme a fost președinte, Generalul de Gaulle a ținut să-și plătească toate facturile personale de electricitate și telefon, în micul apartament de serviciu din incinta palatului Élysée, unde locuia. Cei care erau invitați să-l viziteze în spațiul privat – rude sau prieteni – nu erau niciodată serviți cu bucate, vinuri ori alte delicatese din cămara și cramele Instituției Prezidențiale. Doamna Yvonne de Gaulle refuza, de altfel, să folosească vesela Instituției, pe care o considera… legală doar pentru întâlnirile din agenda publică. În vacanțe sau la sfârșitul săptămânii, când se retrăgea în casa lui de la Colombey-les-deux-Églises, Generalul de Gaulle își plătea întotdeauna benzina, socotind că este o călătorie privată. Intervențiile Generalului pentru ca nepoții să NU beneficieze cumva de vreun statut special în școlile pe care le urmau, să NU fie scutiți de serviciul militar ori ținuți pe vreun post căldicel, în cazul în care unii funcționari ar fi avut asemenea idei, deveniseră celebre. Pe propriul fiu, Philippe de Gaulle, comandant în regimentul de blindate al pușcașilor marini și erou al Eliberării în cel de-al doilea război mondial, Generalul a refuzat să-l decoreze tocmai pentru că era fiul său. El însuși a rămas toată viața general de brigadă, declinând cu încăpățânare orice propunere care l-ar fi condus spre titlul de mareșal.
Sunt români care visează la un Vlad Țepeș.
În ce mă privește, mă gândesc adesea la Charles de Gaulle, omul acesta care – în 1940 – a fost condamnat la moarte de către marionetele unui guvern laș, incompetent și criminal.
Mihai Șora
12 septembrie 2019
P.S. Președinți au tot fost și vor mai fi, în Franța sau la noi, din cinci în cinci ani. Niciunuia nu i se poate cere să fie Charles de Gaulle: un om ca Charles de Gaulle se naște o dată într-un secol. Dar tuturor aspiranților sau celor aflați deja în funcție li se cere să fie cinstiți. Un bun început ar fi să-și plătească facturile private la electricitate și la telefon.


A fost odată un tînăr cu ochii mari, care te mîngîia cu privirea, cu ideile sale și care ne aducea la teatru, oriunde ar fi fost el. Un tînăr care vorbea cu Shakespeare, cu Cehov, cu Bertolt Brecht, cu Marin Sorescu iar seara asculta valurile și căuta pescărușul. Tînărul acela, regizorul, îi îimpăca pe francezi cu englezii, pe austrieci cu germani, pe cei buni cu cei răi, a schimbat tipologii, a făcut revoluții (1789)......iAșa am intrat în ”Visul unei nopţi de vară”, am învățat să facem ”Mult zgomot pentru nimic”, am găsit-o pe Perdita abandonată pe o stăncă în ”Poveste de iarnă”, am purtat coroana de paie a ”Regelui Lear”, am asistat la trădarea lui ”Iulius Caesar”și ne-am întîlnit cu ”Macbeth” în pădurea Birnam.
.Alexandru Darie a fost un regizor premiat în ţară, invitat să monteze pe cele mai mari scene de teatru ale lumii, din Italia, Belgia, Marea Britanie, până în Japonia, prieten al marelui Georgio Strehler, profesor pentru generaţii de tineri regizori, mare iubitor de Shakespeare (unele dintre cele mai spectaculoase producţii ale sale sunt la "Bulandra") şi-a dedicat viaţa teatrului.
Alexandru Darie, născut la 15 iunie 1959, într-o familie de artişti: Iurie Darie şi Consuela Roşu. A absolvit Academia de Teatru şi Film - Facultatea de Regie de Teatru, Film şi Televiziune, în 1983. Din 2006 şi până în prezent este director al Teatrului Bulandra din Bucureşti. Între 2006 şi 2011 a fost preşedinte al Uniunii Teatrelor din Europa, potrivit ww.bulandra.ro.
În 1984 a debutat ca asistent de regie la Teatrul de Stat din Oradea.
Între 1987 şi 1990 a fost asistent regizor artistic la Teatrul de Comedie din Bucureşti, iar din 1990 până în 1992 - regizor artistic la acelaşi teatru. Din 1992 până în 2002 a fost regizor artistic la Teatrul Bulandra din Bucureşti.
Montarea spectacolului „Visul unei nopţi de vară“ (1991), considerat de ziarul „The Guardian“ cea mai bună montare după montare semnată de Peter Brook, l-a propulsat în galeria marilor regizori de teatru internaţionali. Spectacolul a fost recompensat cu premiile pentru “cel mai bun regizor” şi “cele mai bune costume” la prima ediţie a Festivalului Naţional de Teatru „I.L. Caragiale“.
În 1992, a fost invitat de Oxford Stage Company să regizeze „Mult zgomot pentru nimic“, de William Shakespeare, BBC apreciind montarea drept un „eveniment al stagiunii’“. A mai regizat în Statele Unite, la Performing Arts Centre, New-York „Mizantropul“, de Moliere şi „Cabala bigoţilor“, de Mihail Bulgakov.
Şi-a petrecut viaţa în teatru de la vârsta de 3 ani. De la 14 ani şi-a dorit să fie regizor. A fost asistentul lui Dinu Cernescu şi a învăţat meserie de la David Esrig, Gheorghe Harag şi Lucian Giurchescu.
"Am avut extraordinarul prilej de a cunoaşte oameni de teatru minunaţi din lumea asta", spunea Alexandru Darie la “Întâlnirile Yorick” din 2016. “Cea mai mare mulţumire pe care am primit-o a fost la Piccolo Teatro. Am fost acolo, la teatrul lui Giorgio Strehler, căruia am avut bucuria să-i fiu chiar prieten, să jucăm un spectacol”.
Dornic să-I înveţe pe cei tineri arta spectacolului, Ducu Darie declara într-un interviu: "Când predai, trebuie să transmiţi generaţiei următoare ceva nou. Nu sunt pentru spectacolele de consum. Poate că sunt de modă veche”.
''Poveste de iarnă'', de William Shakespeare, montat la Teatrul Bulandra în 1994 a fost nominalizat de cinci ori la Gala UNITER 1995 la categoriile “cea mai bună regie”, “cel mai bun spectacol”, “cel mai bun actor”, “cea mai bună actriţă” şi “cea mai bună scenografie”. A fost de asemenea distins de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru cu premiile pentru “cel mai bun spectacol al anului” şi “cel mai bun actor în rol principal”.
''Trei surori'', de Anton Cehov, producţie 1995 a Teatrului Bulandra, a fost recompensat cu premiul pentru “cel mai bun regizor” al anului la Gala UNITER 1996, precum şi cu premiul pentru “cea mai bună regie”, acordat de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru.
Într-un interviu pentru Cotidianul, spunea că visează să fie în stare, cum spunea Shakespeare, ”să-i ţin lumii oglinda în faţă”.
Între spectacolele montate în străinătate, Alexandru Darie a lucrat: ''Şarpele',' de Horia Gârbea (1990, Royal Court Theatre, Londra), ''Mizantropul'', de Moliere (1991, Performing Arts Centre, New York, SUA), ''Mult zgomot pentru nimic'', de William Shakespeare (1992, Oxford Stage Company, Marea Britanie), ''Equus'', de Peter Shäffer (1993, Kammerspiele Im E-Werk, Freiburg im Breisgau, Germania; nominalizat de către Stuttgarter Zeitung la Premiul pentru cel mai bun spectacol alternativ), ''Marat-Sade'', de Peter Weiss (1994, Kammerspiele Im E-Werk, Freiburg im Breisgau, Germania), ''Regele Lear'', de William Shakespeare (1995, Mechels Miniatuur Teater, Mechelen, Belgia), ''Omul bun din Szechuan'', de Bertolt Brecht (1996, Ginza Saison Theatre, Tokyo, Japonia), ''Macbeth'', de William Shakespeare (1997, Teatrul Kinokunya, Tokyo, Japonia).
Alexandru Darie a regizat şi show-uri de modă - live şi la televiziune: Janine - “Jazz” (1998), “Eclipsa” (1999), şi “Brâncuşi” (2000). “Eclipsa” a fost prezentat la Fashion TV, Euronews şi CNN. Dar şi evenimentul stradal “Anul 2000 Millenium Angel” care a avut peste 200.000 de spectatori în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti, fiind transmis în direct de Millenium Television. A semnat regia pentru concerte rock şi spectacole stradale: „Diva inamorata”, şi „Agurida”.
Printre spectacolele de teatru şi operă realizate de Alexandru Darie se numără: “The Bach Files”, producţie 2015 “Bulandra per musica”, pe muzică de Adrian Enescu, pe teme de J.S. Bach, la Teatrul Bulandra. În 2014, a montat “Conversaţie după înmormântare”, de Yasmina Reza, la Teatrul Bulandra, iar în 2013 - “D’ale Carnavalului”, de I.L. Caragiale, în cadrul Cvartetului regizoral Caragiale, realizat de Radio România Cultural, alături de Alexa Visarion, Dragoş Galgoţiu, Alexandru Dabija. „Însemnările unui necunoscut”, după F.M. Dostoievski, a fost montat în 2011, la Teatrul Bulandra.
Anul trecut, Alexandru Darie a realizat „Coriolanus“, de William Shakespeare, cu o distribuţie de 70 de actori. Spectacolul a avut premiera oficială în Festivalul Naţional de Teatru, la Sala „Toma Caragiu“ a Teatrului Bulandra. Pentru acest spectacol, Ducu Darie a fost nominalizat la Gala Premiilor UNITER 2019 la categoria “cea mai bună regie”.
Un mare iubitor al dramaturgului britanic, printre piesele shakespeariene montate de Darie se numără: în 1990 - ”Visul unei nopţi de vară”, la Teatrul de Comedie; în 1992 - ”Mult zgomot pentru nimic”, la Oxford Stage Company; în 1994 - ”Poveste de iarnă”, la Teatrul Bulandra; în 1995 - ”Regele Lear”, în Belgia şi ”Iulius Caesar”, la Teatrul Bulandra; în 1997 - ”Macbeth”, la Tokyo.
A fost recompensat pentru merite artistice deosebite Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, distincţie acordată de Ministerul Culturii şi Comunicării din Franţa, Ordinul Steaua Solidarităţii Italiene în grad de Cavaler şi Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Ofiţer.
A studiat regia de teatru la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, pe care a absolvit-o în 1983.
În studenție a regizat spectacolul Paracliserul, de Marin Sorescu, pentru care i s-a acordat Marele Premiu pentru cea mai bună producție la Festivalul International al școlilor de Teatru Jacques Lecoq, Riccione, Italia, 1981.
După terminarea facultății a lucrat la Teatrul de Stat din Oradea. Printre producțiile realizate în această perioadă se numără: Săptămâna luminată, de Mihail Săulescu, 1984; Jolly-Joker, de Tudor Popescu, 1985 (spectacolul a fost interzis un an mai târziu, iar numele său nu a mai apărut în presă timp de un an); Amadeus, de Peter Shaffer, 1986, nominalizat pentru cea mai bună producție a anului 1986, premiat de ATM; Zece hohote de râs, de Tudor Popescu, 1987, spectacol cenzurat de patru ori.
A continuat să colaboreze și cu alte teatre. În 1985 a regizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț R.U.R., de Karel Capek - premiile pentru cea mai buna producție și cel mai bun regizor la Festivalul Tineretului de la Piatra Neamț, 1985.
În 1988 a fost invitat la Teatrul Mic din București unde a regizat Cameristele, de Jean Genet.
Din 1989 a lucrat ca regizor angajat la Teatrul de Comedie din București. Aici a regizat în 1990 Visul unei nopți de vară, de William Shakespeare (cu Florentina Mocanu în rolul Hermia), spectacol distins cu premiile pentru cel mai bun regizor și cele mai bune costume la prima ediție a Festivalului Național de Teatru „I.L. Caragiale".
Cu spectacolul Visul unei nopți de vară, Alexandru Darie a fost invitat în 1991 de London International Festival of Theatre (LIFT), a susținut un turneu în Marea Britanie, iar „The Guardian" a apreciat: „este cea mai bună producție prezentată în Marea Britanie după Visul unei nopți de vară regizat de Peter Brook".
Spectacolul a fost nominalizat printre primele 20 de producții cu Visul unei nopți de vară din lume. În 1992 regizorul a fost invitat de Oxford Stage Company să regizeze Mult zgomot pentru nimic, de William Shakespeare, BBC apreciind montarea drept un eveniment al stagiunii".
Alexandru Darie a regizat în SUA la Performing Arts Centre, New-York Mizantropul, de Moliere și Cabala bigoților, de Mihail Bulgakov. În 1992 s-a angajat regizor artistic la Teatrul Bulandra. În 1994 a continuat seria spectacolelor Shakespeare cu Poveste de iarnă, care a avut un mare succes la Globe Theatre Tokio și la Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa (Milano), spectacol distins cu premiul Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru - secția română.
În ianuarie 1995 a regizat Trei surori, de Anton Cehov, la Teatrul Bulandraspectacolului acordându-i-se Premiul Asociației Criticilor de Teatru - secția română pentru cel mai bun spectacol și Premiul UNITER pentru cel mai bun regizor. De asemenea, a reprezentat Teatrul Bulandra la cea de-a cincea ediție a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa - Cracovia1996.
Alexandru Darie a montat în Japonia Omul cel bun din Seciuan, de Bertolt Brecht, la Ghinza Season Theatre din Tokio (1996) și Macbeth, de William Shakespeare. În 1999 a regizat la Teatrul de Comedie Iluzia comică, după Pierre Corneille[3], traducere în versuri de Horia Gârbea, un spectacol care a obținut numeroase premii, printre care și premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol al stagiunii. Înainte, în 1998, a montat la Teatrul Nottara, o temerară punere în scenă a piesei Viforul, o piesă istorică (considerată de mulți depășită) scrisă de Delavrancea. Însă viziunea lui regizorală a convins, ca și interpretarea de înaltă ținută a protagonistului Stelian Nistor.
În 2002, Alexandru Darie a devenit directorul prestigiosului Teatru Bulandra din București, iar în Liliana Popadecembrie 2006 a fost ales președinte al Uniunii Teatrelor din Europa cu sediul la Paris.

Nicolae Dabija

Îmblânzitorul de cuvinte
Loredana Levițchi scrie o poezie modernă. Ea lasă impresia – prin sintagme de respirație largă ca desprinse din poemele lui T.S. Eliot sau Sylvia Plath că scrie englezește cu fraze alcătuite în limba română.
Metafora ludică face corp comun cu lirica cotidianului, anodinului. E o încercare a autoarei de a se apropia de poezie – ca de o mină pe un câmp minat – cu mâinile goale.
Iată-l, carul cu poezie venindu-ne în întâmpinare, asemeni preriilor nesfârșite cu fire de iarbă ale lui Wilt Witman:

Dârr... Dârr... trec pe drum
carele Lorei, încărcate cu grâne și fum...
Care încărcate cu calm și tumult
Au în ele de toate: și dragoste și jale,
Și balade, și cântece de sărbătoare,
Nestemate de grâne din poeme sângilate
Cu roșie ceară
Adună molozul din lume ce se vrea curățit
Cu aripi, tămâie, anaforă de vers sfințit,
Hârr... Hârrr... Dârr... Boii din jug la deal se îmburdă,
Să care „semințele” ce aduc reînnoirea
Recolta din suflet pentru Dumnezeu.
Deopotrivă pentru „Sfânt” și „Ateu”.
Curg carele grele ca vorbele pe cursul celor mai mărețe ape....

E carul literaturii universale doldora de valori:

Carele cu slove de aur spun unii,
Ce-aduc a Eminescu și a Creangă,
a Blaga, Arghezi, Topârceanu, Voiculescu,
a Cioran și Eliade
Câteodată poartă pecetea
de Shakespeare ori de W.Blake....

Versurile descătușate, armoniile necanonice amintesc de ritmurile de jazz new-yorkeze.
Volumul Jazz de New York e unul alegoric. Poeta încearcă să reinterpreteze, din perspectiva poeziei, unele noțiuni fundamentale, ca timpul, dragostea, veșnicia, spațiul, cuvântul, profesia, arta, natura, credința, dorul, universul, viața, omul.
„Frumusețea unui om este oglindită din interior spre exterior”, afirmă Loredana Levițchi.
Existențial, îmblânzitorul de cuvinte se cunoaște prin poezie pe sine, dar – și pe semenii săi, el poate ajuta la împlinirea Frumuseții, la regăsirea lui Dumnezeu și a patriei pierdute.
Cuvântul e chemat să vindece omul de propria lui înstrăinare.
În poemul „Sephiroth” autoarea devine personaj al propriei cărți, ea se compară cu un stejar dezrădăcinat și transplantat în sol străin:

Eu sunt ce tu în viața asta nu vei fi,
Sunt un stejar ce-a ars până în temelii,
Și-a fost desțelenit și smuls
cu tot cu rădăcini,
Doar o mlădiță din el a mai rămas
și-a răsărit printre străini.

Poemul e ca o nuntă biblică, la care e așteptat, oaspe de seamă, însuși Mântuitorul, care să aplice evenimentului „sigiliul îndumnezeirii”.
Asistăm la purificarea prin cuvânt, când „inexplicabilul explicat” și „inexprimabilul exprimat” devin posibile prin dragoste:

Inima mea ce-i sfărâmată în
mii de cioburi,
găst-a leagăn în inima ta,
și acolo, toată, eu m-am cuibărit.

Versurile Loredanei Levițchi sunt caracterizate de o simplitate expresivă a expunerilor. Tonul e firesc. Viziunea e limpede. Discursul nu e forțat.
E o calitate a scrisului ei. Or, credem că nimic nu poate fi rostit în poezie, dacă nu posezi acea taină a cuvântului care să-l facă rostibil.
Lora Levițchi o posedă.
Ea scrie, ca și cum ar participa la o conjurație magică: aripile arhanghelului Raphael „alungă colbul din cartea lui Tobit”, floarea de lotus se deschide dacă știi să o privești, iar drumul se lasă parcurs, când „o faci în doi”.
Sunt poezii deschise către reflecție, autoarea încercând prin ele să-și impună propriul sistem filosofic.
Existența e opera mișcării, care asigură legătura cauzală a lucrurilor:

Pornit-am în corabia cu pânze
într-o călătorie inițiatică, de viață.

Ea creează o cosmogonie proprie, în care elementele fundamentale – aer, foc, apă, pământ – sunt înlocuite cu relațiile afective dintre ființe și legăturile tainice dintre fenomene.

Ce este amorul dintre vânt și apă,
dintre soare și Aureola Boreală,
dintre câmp și iarbă, dintre ultimul pleșuv
și înălțime?

Întrebarea lui „A fi ori a nu fi?” la Loredanei Levițchi devine „A iubi ori a nu iubi?”

Aceasta e întrebarea
Ce capăt caut ca să-i dau,
Eu am decis...

Cetatea e cu punțile ridicate. Ea e inexpugnabilă. Nu oricărui trecător i se pot dărui cheile. Autoarea pledează pentru spiritualizarea dragostei. La fel cum sentimentalizează idei, ea crede că trăirile, emoțiile, pasiunile sunt cele care pot corecta sistemele filosofice ale lumii.

Nunti-vom în altă viață,
când Dumnezeu
a rupt zăgazuri în inima-mi prăduitoare.
Loredana Levițchi scrie o poezie a semnificațiilor, plină de gravitate și ironie, cu un cult pentru cuvânt și metaforă, cu o intuiție filosofică și o lucidă conștiință poetică.
Lectura lucrărilor ei, atât în proză cât și în poezie, impune o lectură neconvențională și reconfortantă.

Horea Porumb
 Opinie de la un cetatean:
Am înțeles ce-a vrut să spună J.F. Kennedy: „ Nu te întreba ce poate face țara pentru tine, ci ce trebuie tu să faci pentru țara ta.”
Ce-ai făcut tu, române? Îți spun eu: ți-ai furat căciula singur!
Nu te-ai limitat la căciulă, ai furat o bucată de traversă să o vinzi la fier vechi și acum te plângi că faci cu trenul 10 ore în loc de 3.
Ai furat componente din sistemul de irigații si apoi te-ai plâns că îți omoară seceta culturile.
Ţi-ai tăiat bucata de pădure și apoi ai țipat, ca din gură de șarpe, când casa ți-a luat-o la vale.
Ți-ai păcălit la cântar clientul intrat la tine în magazin și, apoi, ai dat din colț în colț că nu mai ai vânzare.
Ţi-ai vândut pământul ca să-ți cumperi BMW și apoi ai jelit că n-ai ce mânca.
Ţi-ai aruncat gunoaiele în râuri, lacuri, pe stradă, în parc, și apoi ai fost indignat că este mizerie.
Ți-ai deschis firma și ți-ai bătut joc de angajați, apoi te-ai văitat că ai dat faliment.
Ţi-ai învățat și copilul că necinstea și lipsa de respect te fac „șmecher” și plin de bani.
Despre corupție! Pe câți ai corupt tu când n-aveai răbdare să stai la coadă, la un ghișeu, când vroiai niște facilități care nu ți se cuveneau, când nu doreai să mai plătești taxe ca să te dai mare cu excursii pe la dracul în praznic?
Vrei educație? Ai uitat când reclamai profesorul că ți-a tras de urechi odrasla pentru că era obraznică? Când l-ai mutat la o alta școală, vezi doamne ca aceea e mai “cu mot”? Când ai mulțumit ultima data unui profesor care, poate cu trudă și in condiții precare, ți-a făcut copilul “om”? Te-ai întrebat cât ai contribuit tu la educația copilului tău? Te-ai întrebat dacă tu, in locul acelor profesori, ai fi fost mai bun?
Când ai luat atitudine că cineva ascultă tare muzică, în autobuz, sau că cineva face scandal într-un loc public?
Ce-ai făcut tu, ca cetățean de rând, române ? Nimic! Ai contribuit cu vârf și îndesat ori prin tăcere ori prin participare. N-ai vrut să știi de solidaritate, n-ai vrut să auzi de cinste, ai vrut doar vila și mașina bengoasă, chiar dacă rahatul de la vila ta polua lacul din vecinătate și pentru pământul pe care ți-ai construit-o ai dat șpagă la primar, să-l treacă în intravilan.
Datorită celor ca tine au avut de suferit cei onești, cei cu bunul simț la purtător, cei care au știut că bunăstarea nu este o consecință a șmecheriei, mitocăniei, arivismului și lipsei de scrupule. Din cauza ta au ajuns ceilalți pribegi, mulțumindu-se cu resturile de la masa altora, pentru că tu nu te-ai implicat, pentru că ție nu ți-a păsat, pentru tu ai aplaudat nedreptățile de care te foloseai să-ți fie bine.
Nu mai arăta cu degetul spre alții! Arată spre tine!
De-aia n-ai o țară ca afară! Pentru că te doare în bască de lege, de țara (pe care o înjuri pe unde te
duci), pentru că te doare în flecul de la pantof de toți și toate.
Ai cerut, dar n-ai dat nimic în schimb! Nici măcar un „bună ziua” îngrijitoarei care spăla scara blocului.

to
 

 

 
Gheorghe Neagu  

Lămâiul lui Alexe.
Soarele se iţi de după dealuri incendiind orizontul, care se topea într-o linie de aur. Pământul părea să plângă. Când privirea aluneca mai aproape , puteai zări coroanele copacilor scoţând aburi de parcă atunci ar fi scos capul de sub pătura nopţii. Aveau frunzele ca pleoapele grele de somn. Grăbit, timpul schimba rapid decorul. În căldura tot mai cuprinzătoare, ultimele boabe de rouă îşi dădeau duhul evaporându-se, lăsând frunza mai uşoară în bătaia vântului. Nici vânt nu era. Doar o uşoară mişcare de aer ce părea că ţese lumina printre ramuri. Pe pământ, în burta furnicilor intrau primele frânturi minuscule de hrană.
Alexe stătea întins pe pat, între somn și trezire, de parcă aștepta să fie cuprins de lumina unui nou început.
Sprijinit cu capul de-o pernă moale din puf de gâscă, Alexe deschise ochii, minunându-se ca prostul, cu privirile în tavan, de razele soarelui ce pătrundeau prin spărturile de la streaşină. Mormăia din când în când, fraze numai de sine înţelese. Plictisit , privi apoi lămâiul ce străjuia intrarea de pe veranda din pragul casei. „Ce-ar fi dacă o muscă s-ar aşeza pe o frunză ca să-şi depună ouăle”? gândi el. „M-aş convinge că lămâiul nu este chiar aşa de refractar la viaţa animalelor. Că doar musca este şi ea un animal”, îşi zise , plescăind din buze. Ieri fusese martorul unor isprăvi ale unor surate de-ale lor, ce-şi cuibăriseră ouăle în rănile unui cal bătrân, bătut sălbatic de proprietar. Îl văzuse plin de viermişori şi roind de-a lungul greabănului de parcă s-ar fi grăbit la rândul lor să moară.
. Apoi Alexe se întoarse pe o parte. Aşa nu mai putea să-şi vadă lămâiului. Strângea din ochi sperând să-i mai vină somnul. În zadar! Lămâiul i se întipărise în memorie. Mai mult, se făcea tot mai mare, de parcă ar fi vrut să treacă prin streaşina casei numai aşa, „de-al dracului” cât să-i facă în ciudă că încă nu-l scosese în curte. Ca să aibă şi el loc să devină falnic, ca în Grecia. Alexe se întoarse iar. Deschise ochii. Lămâiul era la locul lui şi nu crescuse până la streaşină. Creștea el, dar nu așa repede. Toamna tîrziu, când îl ducea în casă la căldură, trebuia să-i taie mult din vârfuri, atât cît era înălțimea încăperii. Atunci îi părea rău de el, mai ales că era falnic, ocupând jumătate din spațiul camerei. Dar n-avea ce face. O viespe dădea târcoale fructului gălbui-verzui, mare cât să-l cuprinzi în podul palmei, de la mijlocul trunchiului.
Când lămâiul făcuse prima dată flori , Alexe a stat multă vreme la pândă. Vroia să se lămurească cum se face ca florile să fie polenizate de vânt sau de vreo insectă dedulcită la nectar. Mai ales că înflorise iarna, în casă. N-a văzut nimic. Era al nu ştiu câtelea an când florile de lămâi păreau să rămână virgine şi se scuturau neprihănite din ghiveciul mare şi cărămiziu. După care începeau să se arate nişte bobiţe care se măreau de la o perioadă la alta de parcă floarea ar fi rămasă „grea” din senin. Lămâiul nu se comporta ca pomii ceilalți din grădină. Avea lămâi coapte, când, deodată înflorea. Când din flori creșteau lămâi cât nucile verzi, înforea iar. Lămâile coapte se îndura greu să le culeagă. Se făceau mari, cu coaja groasă, nu cum văzuse el prin magazine, în orașe mari. Pe cele mai mici și verzi, le rărea, când dădea din nou florile. Se temea să nu-i fie prea greu să le țină pe toate. Alexe se întreba în fiecare an cum de se întâmpla aşa o „minune”. Acum se uita la viespea ce se pregătea să-şi înfigă acul în fructul ce stătea să dea în pârg: „oare tot tu ai fost şi pe vremea când era în floare să-i scuturi polenul pe pistil?”. Nu se aştepta la vreun răspuns.
Era fericit când se întreba pe sine. Câteodată se oprea pe verandă şi-şi umfla pieptul inspirând aer cu asupră de măsură, din mândrie. Nu mai avea nimeni un asemenea lămâi. E drept că îl și îngrijea. Nu-l uda decât cu apă de ploaie sau adusă de la gârlă. Îi punea gunoi de pasăre, mult diluat cu apă și acesta doar puțin, pe marginea pământului din vasul mare, pe care cu greu, ajutat de vecini, îl muta din casă afară și înapoi Din când în când dăruia vecinilor câte un fruct bine copt. Altfel nu se găseau. Uneori, se lăsa pe sine fără fruct ca să le dea altora. Despre lămâiul lui Alexe au început să se intereseze şi unii tovarăşi de la judeţ. Mai ales de când primarul îi dăruise o lămâie frumoasei secretare de la Judeţeana de partid, despre care se spunea că se îndrăgostise şeful cel mare, ademenit de mirosul puternic de lămâie ce se răspândea puternic. Puteai s-o pui în cel mai adânc sertar că tot mirosea.
Din nefericire lămâiul nu făcea fructe pe măsura cererilor. Iar atunci când Alexe vroia să oprească pentru sine câteva lămâi, se ivea din senin o nouă cerere pe care n-o putea refuza. Era vizitat de atâtea somităţi, de au început să se întrebe toţi vecinii dacă nu cumva îşi crease relaţii înalte. Lumea începuse a-l privi cu mai mult respect. Când intra în Alimentară, se trezea servit peste rând chiar împotriva voinţei sale.
De fapt, nici nu-şi mai punea problema să aibă vreun fel de dorinţă, pentru că lumea îl făcuse să creadă că anumite favoruri, i se cuveneau. De aceea, nu mai surprinse pe nimeni când îşi propuse să candideze la primărie. De la judeţ nu au putut să-l refuze. Se înfruptaseră cu toţii din lămâiul omului. În predicile sale, preotul se declara deschis de partea lui Alexe. Vechiul primar, aproape că se retrăsese din viaţa comunităţii. Iar când Alexe a fost declarat învingător, nu le-a rămas altceva decât să se bucure.
Din biroul său, Alexe se ridica din când în când în picioare, bucurându-se „hai, domnule să fim serioşi. Adică, dacă nu aveam pârdalnicul de lămâi, n-aş mai fi ieşit primar?”. Cum nu-şi găsea răspuns de îndată găsi că-i mai înţelept să purceadă la alegerea altor ţinte, ce trebuiau rezolvate. Apoi când ajungea acasă, se oprea iar în faţa lămâiului, numărându-i fructele. Numai că acum lămâiul nu mai stârnea curiozităţile de odinioară. „Parcă are florile mai firave”, îi venea să spună uneori când se afla în preajma lui. Nici fructele nu mai păreau să fie atât de sănătoase la coajă şi la dimensiuni de când nu le mai rărea ca înainte, din cauza cererii tot mai mari de fructe. Până şi autorităţile judeţului şi-au dat seama că se întâmpla ceva ciudat cu lămâiul. Părintele i-a sugerat o slujbă. Încărcat de odăjdii cu fir aurit, prelatul pătrunse în ograda primarului Alexe ca şi cum i s-ar fi cuvenit o lămâie. Numai că, pe prispa casei, Alexe uitase că era primar.
- Ai venit boaită, să te chiverniseşti cu vreo lămâie?
Preotul rămase surprins de limbajul primarului. De aceea i se adresă ca unui om de rând:
- Să-ţi fie ruşine Alexe. Ani de zile te-am rugat să-mi dai o lămâie, pe care de multe ori trebuia s-o duc superiorilor mei. Mi-ai dat când ai vrut şi când ai putut. Şi m-am bucurat. Şi atunci când nu-mi dădeai, gândindu-mă că un cuvânt bun îţi va ajuta lămâiul să rodească!
- Şi acum de ce ai venit împopoţonat ca o sorcovă? N-am. Nu mai am. Mi s-a uscat lămâiul, zise Alexe cu amărăciune.
- De aia am venit cu veştmânt preoţesc. Poate că Dumnezeu o să scoată uscăciunea din el.
- Ce mă tot f… la cap. Nu vezi că razele de soare au pârjolit totul în jur? Asta nu înseamnă că ochiul lui Dumnezeu, cum îi ziceţi voi soarelui, a văzut ce-am făcut eu cu roadele pomului şi m-a pedepsit?
Prelatului nu-i plăcură spusele primarului. Se întoarse cu icoana în mână .
- Atunci rămâi cu bine şi nu mai fă păcate, hulindu-l pe Dumnezeu.
Întristat, Alexe îşi aşeză fruntea în palmă crezând că o să-i vină vreo idee. Brusc s-a ridicat şi s-a dus în tinda unde-şi ţinea majoritatea sculelor. A luat barda, a scuipat în palme şi s-a apropiat ameninţător de lămâiul ce stătea impasibil pe cerdac. A ridicat securea şi a lovit cu sete. De sub tăişul ei, a ţâşnit ceva ce semăna cu coaja lămâiului umezită de seva ce mai urca prin trunchiul gros al copacului ucis. Alexe mai izbi odată cu tăişul bardei sale crezând că este singura soluţie pentru a nu mai fi căutat. Mai izbi odată. Barda ricoşă în genunchiul său. De durere, scoase un strigăt prelung. Leşină. Sângele şiroia de-a lungul gambei în ţărâna din faţa casei. Văzu cu ochii minţii cum din pământ se ridicau sfere roşii ce se ridicau către cer. Odată ajunse în tăria celestă se spărgeau şi cădeau înnourând pământul. I se părea că se scurge, că este supt de pufoşenia ţărânei până când trecea dincolo. Aici din ceaţa purpurie se închegau iarăşi picătură cu picătură formele originale până când ajungea să se întremeze cu totul într-un trup de bărbat gol şi fără sex. „Atunci de unde şi până unde bărbat”, se întrebă el pe bună dreptate. Şi cum nu-i răspunse nimeni, se pipăi, de parcă ar fi vrut să se convingă că-i aievea. Văzu cu stupoare că nu mai avea nici anus. „Atunci este posibil să nu-mi mai fie foame vreodată”, îşi spuse el urcându-se cu toată nuditatea lui pe o bicicletă ce stătea rezemată de gard. Se trezi pedalând cu disperare spre o lumină ce se zărea la capătul unui tunel.
- Hai că-şi revine!
- Cheamă domnule salvarea!
- Lămâiul, lămâiul, bolborosi Alexe, în timp ce era pansat şi urcat în salvare.
Brancardierul îl zgudui prea tare şi văzu cum îi sare placa din gură. I-o puse în palmă pacientului în văzul tuturor.
- Aţi văzut că i-am dat-o, zise şoferul care era şi brancardier.
- Şi aşa nu era a lui, se amuză un localnic poznaş.
- Lasă băi Alexe că-ţi aducem un alt lămâi, ţinu să-i aline suferinţa un alt consătean.
În realitate, la judeţ se luase hotărârea să se înfiinţeze o plantaţie de lămâi. Mai trebuia să existe cineva care să-i îngrijească. Maşina demară în trombă.
- Păi, avem un primar priceput în ale lămâiului, îşi aminti un activist.
- Lasă-l mă, tu nu şti ce javră e acesta! I-a luat placa din gură lui taică-său când l-a înmormântat! Noroc că i s-a potrivit, că și lui i-au căzut dinții. De la diabet i se trage. De aia îi plăcea lămâiul, că-i mai tăia din dulceața sângelui. Dar s-a lăcomit cam tare. Nici nu a văzut dobitocul că placa lui taică-său avea lipsă un canin. A fost nevoit să umble o vreme ştirb, în văzul lumii,
- Păi ce placa lui nu mai era bună?
- Nu mai era, o ţinea de formă ca să nu-i arate gura ca un c..!
- Şi atunci ce facem? Luăm banii şi punem viţă de vie, că doar nu o veni ăia de la Bruxelles să ne controleze. Sunt o grămadă de bani, că pentru livada de lămâi trebuia seră, consum pentru încălzire și câte altele…
Decizia fiind luată și programul de lucru terminat,”organele” plecară mulțumite la casele lor.
Seara începu să se furişeze prin sat. Orizontul înceţoşat dispărea puţin câte puţin. Fumul din coșurile caselor se risipea în întunericul ce apăsa tot mai tare pe acoperişuri. Larma vieţuitoarelor din grajdurile oamenilor se stingea odată cu lumina. Curând, întunericul avea să fie sfâşiat de becurile palide de pe stâlpii ce stăteau dovadă că satul era electrificat.

Arthur Rimbaud
Ma boheme
                (Fantaisie)

Je m'en allais, les poings dans mes poches crevees
Mon paletot aussi devenait ideal;
J'allais sous le ciel. Muse! et j'etais ton feal
Oh! la la! que d'amours splendides j'ai revees!

Mon unique culotte avait un large trou.
- Petit-Poucet reveur, j'egrainais dans ma course
Des rimes. Mon auberge etait a la Grande-Ourse.
- Mes etoiles au ciel avaient un doux frou-frou.

Et je les ecoutais, assis au bord des routes,
Ces bonss soirs de septembre ou je sentais des gouttes
Des rosee a mon front, comme un vin de vigueur;

Ou, rimant au milieu des ombres fantastiques,
Comme des lyres, je tirais les elastiques
De mes souliers blesses, un pied pres de mon coeur!


          Boema mea
                  (Fantezie)

Cu pumnii-n buzunare sparte hoinăream;
Paltonul meu, și el devenea ideal;
Sub cer mergeam eu, Muză! ți-eram vasal leal
Ehei! și ce superbe iubiri închipuiam!

Vai, și ce rupți erau singurii mei nădragi!
Puști visător pe drumuri la rime înșiram.
Spre hanul Ursa-Mare agale mă-ndreptam
Simțind dulcele foșnet al stelelor prea dragi.

În seara de Septembre un clinchet sideral
Eu ascultam. Pe frunte-mi luceau ca un cristal
Broboanele de rouă, ca vinul întremând;

Din umbre rimele țâșneau în jeturi.
Pantofii, ca la lire, de șireturi
Îi tot trăgeam, piciorul spre inimă ținând.


  Traducere din limba franceză: Adrian Bucurescu
 


 

Oraşul meu
Visez mereu un oraş fantomă
Cu case înalte şi străzi înguste
Cu porţile ferecate zi şi noapte....
Atît de înguste,
Încît e de ajuns să deschizi o fereastră
Şi să-i oferi o cafea vecinului
Peste lumi.
Păpuşi de porţelan dansează
Pe străzile înguste,
Se aşează în vitrinele deschise
Şi citesc Boccaccio.
Paiaţe rîd pe străzi,
În clădiri aulice
Şi ajung în turnul celor uitaţi.
M-am îndrăgostit de treptele săpate în stîncă
De pietrele din caldarîm.
Le-am străbătut pînă au devenit transparente
Ziua caut grădinile secrete,
Seara plutesc în gîndul meu
Spre alt oraş din alt vis,
Cu amfiteatru şi porticuli,
Cu pieţe publice şi statui.
Ca seara să adorm pe treptele de marmură
Ale aceleiaşi catedrale.
 




s-ar putea
ca timiditatea crudă a falangelor mele
să nu-ți înțeleagă
povestea inelarelor din cuvinte,
sunt proaspăt născută
dintr-o moarte.
ai ore puternice
care-mi desfac neatenția
din alcatrazuri de nu.
vezi? nu am sânge virtual pe pereți,
iar je m'en fiche-ul meu dificil
se obrăznicește să nu intre
într-un stick de memorie
pe unde don quijoți râncezi se tem
de eoliene.
habar nu am când am devenit
ruda neagră
a viziunii despre liniște,
dar chibritul unui eu-nosferatu
amenință piroman
celule adiacente
ale sunetului.
ce se întâmplă acum
în procentele noastre enorme
de parcare suprapusă a secundelor,
este o foame a undelor theta,
pentru că
de undeva
de aproape
miroase a inimă.
așa că...
dezsălbăticește-mi rochiile,
astfel poate voi învăța să port
cumințenie cu guler alb
ca posibilă tu.


Daniel Vorona
Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu, Cînd mi-am plîns iubirea destrămată-n toamnă,
Dans (Nicolae Labiș)
-------
.
Toamna îmi îneacă sufletul în fum... Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum, Tragică beţie, moale legănare...
.
Sîngeră vioara neagră-ntre oglinzi. Gîndurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi Braţele de aer ale clipei duse.
.
Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri. Cită deznădejde paşii noştri mînă!
Ca un vînt ce smulge frunza din păduri, Ca un vînt ce-nvîrte uşa din ţîţînă...
.
Mîine dimineaţă o să fim străini, Vei privi tăcută mîine dimineaţă
Cum
prin descărnate tufe, în grădini, Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

Şi-ai să-asculţi cum cornul vîntului mereu Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.
.
Pe cînd eu voi trece sub castani roşcaţi, Cu-mpietrite buze, palid, pe
cărare, Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi în nisip, scrîşnită, laşă remuşcare

Gabriela Tănase

Lumi paralele
Stau între două oglinzi
Foarte cuminte îmi studiez corpul
Cum se răsucește
O parte își amintește, cealaltă visează
Că sunt și nu sunt
O conexiune cu o imagine
O memorie cu înveliș cinetic
Supusă legilor pământene
Sufocată de sugestii și autosugestii
Mă întâlnesc cu mine foarte rar
În realitatea vizibilă
Sunt un om trist
Pierdut într-o junglă de beton cu inimă de hârtie.




DRAGA MEA ANUŢĂ, DRAGĂ
Pune humă din grădină,
Smulge flori din rădăcină,
Fură trilul ciocârliei
Şi fă-i haină, veşniciei...
Taie mărul pe din două,
Stoarce bobi de lună nouă,
Lasă-ţi lacrima să cadă
Şi din toate, fă-mi plămadă...
Lasă-ţi plânsul să dospească,
Pâine-n inimă să crească,
Ochii, lasă-i să-mi atingă
Fruntea ce-a-nceput să-mi ningă...
Du-mi colindele departe,
In alt veac, în altă carte,
Ia-i Înaltului din stele
Şi Pământului din rele...
De sub tălpi, adună-mi cerul,
Domoleşte-n mine gerul
Şi întinde palma dreaptă,
S-o sărut, că mă așteaptă.
Prinde-n bradul altor ere,
Orologii efemere
Şi prin cetină, pierdute,
Lasă-mi doruri nedurute...
Iar pe tine, pescăruşii
Să te-aducă-n pragul uşii,
Să-mi tai clipa ce mă leagă,
Draga mea Anuţă, dragă!




poveste de negăsit lung
lucrurile din care e alcătuită
o joi
nu stau întotdeauna la locul lor.
pentru că o joi
ce este altceva
decât o superbă încurcătură
de amănunte cu secunde de negăsit fizic printre care te răspândești
ca un glas bărbătesc
până îi găsești auzul acela
intim.
și o iubești atunci
de ți se oprește inima pe scări,
îi prinzi din aer un abur albastru
pe care-l cântă puțin aiurit
printre etaje
sau printre jumătățile acelea de lumini
cărora tu le spui buze.
îl ții strâns în pumn,
te uiți
din când în când să vezi dacă doarme,
pentru că lucrurile din care e alcătuită
o joi
atunci când visează
te pot învisa pe tine tot.
prin toată dezordinea asta,
pune privirea ta frumoasă
între cămașa mea de dragoste
și piele,
vezi
că pe acolo se ascund clipe de azi
neiubite.
încă.
buzele tale,
într-o uitare de tine,
îmi arată apoi pe harta amănuntelor mele
care e țara
în care ai vrea să rămâi...
fă-mă o joi
de găsit,
de strâns
și adoarme-mă
pentru tine.
fă-mă să abur.





mon amour
duminica asta neagră
ne psalmodiază despărțirea -
clopot ruginit izbind apusul de răsărit
până secundele fericirii
ni se scurg între pleoape
mon amour
aș fi vrut să fiu mica ta japoneză
să merg tăcut în urma ta
ținându-ți trena tristeții
dar am picioarele prea mari
nu încap în condurii inocenței
și ritualurile sunt acum desuete
mon amour
ai vrut să fiu o ploaie tăcută
care te curăță de moarte
epidermă translucidă
peste spaimele tale
dar nu știu să fiu decât furtună
și te-am îmbrăcat mereu
doar cu o rană vie
mon amour
toamna ne geme în vene
septembrie începe și se termină
cu țipătul unui cuvânt
înjunghiat în spate
am fi putut fi o sonată a lunii
a unui pian plutind în mare
mon amour
am fi putut...
dacă noaptea nu s-ar fi prăbușit
brusc
peste clape

Moara Plângerii


Adrian Bucurescu

 Moara plângerii

 
Sunt prea multe geamuri închise
Cad prea multe ploi peste vise
Podul din față a tot putrezit
și iazul demult nu s-a fost limpezit.

De-un timp deseori tresar eu când
năvalnic îmi bate în tâmple un gând
de o moară anume cu tâlc auster
ce macină noapte și zi un mister.

La hanul de-alături cu nume de pește
lumea cântă și chefuiește
doar din când în când oaspeții pălesc
când din iaz se aude un plâns nefiresc.

De aceea iubito uneori mă înspăimânt
apoi uit cu tine și râd și cânt
cu toate că primenirea noastră
lasă rece marea cupolă albastră.




   Dragoste - pacoste

Cuțu-cuțu, na, Grivei,
Mămăligă dacă vrei,
Dacă nu, o pun în coș
Și-o dau mâine la cocoș.
Dar cocoșu-i mofturos
Și pe față și pe dos:
Vrea mămăliga cu unt
Și tocată mai mărunt,
Ca s-o dea unei găini
Pripășită din vecini,
Care nu-i face ochi dulci
Și mi-l scoate din papuci;
Papucii-s de catifea,
Dar găina tot nu-l vrea,
Cică prea se dă cocoș
Și-i frumos ca un galoș.
Ca atare, într-o joi,
L-a-nșelat cu un rățoi.
Și-au bătut-o rațele,
Ciugulindu-i lațele,
De i-au zburat moațele.
Uite, dom'le, țațele!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu