luni, 30 septembrie 2019

ELIADOLOGIE



ELIADOLOGIE




George Anca – Florentin Streche – Sfântul Neagoe Basarab – Adrian Păpăruz – Cătălin Sturza – Marilena Apostu – Surender Bhutani – Daniel Vorona – Flori Bălănescu – Gabriela Tănase – Traian Vasilcău – Corina Dașoveanu – Moș Nelutzu G – Silvia Andrucovici – Simona Sigărtău – Adrian Bucurescu – Gabriela Ana Bălan – Gina Zaharia – Dorina Neculce Obedeya – Norica Isac – Meri Merii – Năcrin Amalia – Lazăr Neagu – George Nina Elian – Mihai Traistă – Olga Alexandra Diaconu – Gavril Iosif Sinai – Einfach Mann




George Anca

CENUŞA LUI ELIADE
(Rezumat)

                                                   

 Muzica: jazz, raaga. Titlul: Cenuşa lui Eliade. Început: flutură păsări nasul lui Shakespeare Sulmona solimană. Continuă (teme): Agar fiere, fiu. Tot cu Medeea se vede din Tomis în Bălţi. Se împlinesc 2000 de ani de când Ovidiu ne-a venit în exil. Shakespeare se numi noul Ovid, iar acesta, D.H. Lawrence al antichităţii.Calambur vid m-a vidma.
Radha în Madura aurie. Din cuib în cuib nimic nimic de am îmbătrânit calic.
Sculptate-n Victoires Paris de Emmanuel Fremiet feciorii, arse, Jeanne şi Valery născute la Domremy. Ce n’est pas normal de chanter en public. Autant on emporte le vent gone with the wind  - octosyllabe vieux proverbe francais en Villon. Nu m-aş franţuzi, bătrână zi, eliadi, colibi.
O recunosc pe Maytreyi avatar sacontal.
Şi regele chiriaş tatălui. Sun-o pe Viorica Navamalika.Uzi seceta pe litere Eliade, pe scurt matineu, texte citabile anume, poezia de mâine spre maci.
Bambu iambu muzic din exil blanduzic. Poemul Eliade pe necitite, cenuşă Chicago, ediţii moldovene,alamkarika scăpătat, cititul gangetic, fadoare versus fantasmă,o maşină din altă lume purtându-l mituri. Nimic din zilele, cărţile Eliade, chiar el s-o fi opunând.
Electrocutare Rudolf, Dominic Orăştiei, noi ai lui Zalomit, raaga yaman, raaga pilu, busuioc tulsi, canon hindus, raaga de seară serenitate.Te respiri zei de sunete, întrupările liniştii, norocul epifaniilor. Fiecare cu ale lui şi raaga te împresoară atman, sitar secerătorul macilor traducător de gitanjali. Blânde sunete de prăbuşire în dharma dansantă.Tabla-n tropot pe sitar de întoarcere în valuri, staţi nedestructuraţi trăznet pe raaga Eliade.Argonauţi din raaga întorcându-ne drum cosmică rugă.
Orga mascată în sitar invitaţie avatar , nemaitristeţe amar. Nu mai confunda comunismul cu Eminescu. N-ai plâns de două zile, lumânare aprinsă. Cenuşa lui Eliade ai zis poemului. Mă întreba Mrinal Sen ce face Mircea. Orgie David, rugăciune Kahlil, devi Mircea, cenuşă George. Al câtelea revers, lumină de întors, Kalypso apokalipso, mritior ma amritam gamaya.





CENUŞA  LUI  ELIADE

flutură păsări
nasul lui Shakespeare
Sulmona solimană

cum odinioară
cu terifiere
fredonam la gară
pe Agar fiere

a sfinţit troiţă
într-o grădiniţă
copila-i muri
troiţa sfinţi
vale o lungi

se dinamitează floral catacreza
o reţea preacucernici din insolaţia aceasta
refren hai-ku snobism fenician
alfabet din nord balast în balastieră
ce de neant amar de clar
tot cu Medeea se vede din Tomis în Bălţi
nu ştiu ei să citească din mine copiilor
zid pe nespurcare tristeţe întrebată bariu armată
vid m-a vidma bordelează nedemolabil dacă

 monumentalizacă
traiul vetrei pe vătrai
mie-mi dai cai de mai

îngânând în gând cantarida
derviş orb nisip color
înfloare floarea de cireş
în Marakesh

pe centură scăpărăm scăpăm pădurea
respectul facerii de şcoală rurală
cap ochios capuchehaie ne-am fi înţeles
orice cuvânt o nălucă dinspre Eminescu
spre Blaga ea tânără se simţise până orbise

n-am automobile în literatura mea
n-am nici o amărâtă de Dacie
cu fără casa domnească de grab’
Kalidasa Ovid mutându-l agoniei tomitane
Calatis de câte ori din Tomi vizitat-au


orb iadubluin
Elena Constantin
11 moarte
Stratford Itacarte
marinărie molie
israelie anatolie
cârciumă corabie
mormântului sabie
scato telegraf
Narnia perdaf
cântul de-a doua
înoată roua
toate în una
mării săruna
întunecă-te-ne
pe vapor cânte-ne
caută-ne atol
ocean mototol
Ulisse pe Walsh cu
Ilie Ilaşcu
marea stă insula merge
cum purcese Circe cerge
nat amânat limbi
în cotruţă înnimbi
nici un pensionar fără două maşini
un mercedes şi un volvo beduini
muy bătuţii din pays
salve paradis proscris
la miezul nopţii începu
şi după două ore du

nu e neplată
din Ulisse Bloom
suit pe lopată
albumului scrum

cititul Brâncuşi
literelor daltă
dublinezi aduşi
din Itaca-alaltă

your god nu mnezeu
mă-tii-n examen
Salome mrejeu
tare mare amen

ştii cât câştigă
cerşetor  în New York
la Washington rigă
nu Circe nu porc

mai pe o pagă
rapiţa scuture
iapa şontoroagă
sub fluture

mâna pe ea don’t
worry Helespont

din cald în frig
Homer Joyce ligue

lui Shakespeare
în cimitir

cartea iar furată-n car
îmi cărai pe vătrai

întârziind ţi-e mama
şi mai pe ducă Yama

Savitri duşcă Duică
ia-l lui Yama să fii muică

nici Alcesta nici acesta
plouând până-n Budapesta

ce vorbeaţi fără auz
găgăuzului havuz

un nebun printre nebune
obscenei şi mătrăgune

bine de închini sivini
Ruben pe eminescini

ba un film ca după Joyce
Bloom din Odiseu eroi-s

om citi printre magneziu
Picu Angelu Sileziu

Radu Anghel Gheorghe Anghel
constantinelen arhanghel

why don’t glonţ
out prin bagabonţ

aşa se ajută prieteni
întorcându-ne altminteri

strecuri miercuri
verso herculi

versus Cressus
spartani spartbani

ce-om vorbi de mi te spui
speza Potomacului

zborul podului
nodul glodului

cât asfalt catafalc
în picioare mă calc

har Harrare
Cioran internet
a câta cenzurare
get berechet

păpălugă
saramagă
româneşte
lovidragă

Creuza cui mă pui în cui
dinga-linga spală templu
Radha în Madura aurie
tafta de sânge postverbal

am la mijloc India
vot din Australia
alţii de-o limbă cândva
fără apărări mata

teascuri în dosul secetei încărcaţi
în harabale vasele goale pline
o huire piepturile duhuire şesurile
chiar maică băsma pe scândură

bice apa morţilor mâini pumn
de fulgi ne cernem trestii
ziduri sforăind cutremurăm
suntem studenţii din Balaciu

la timp primăvară toamnă tractorul
în şanţ împachetate petunii
pe lac şi ai nimănui o lebădă
te măritaşi cu oxidatul

din cuib în cuib nimi nimic
de am îmbătrânit calic
cât de urât ţi-am scris
de ispăşesc şi-n vis

folosirea cuvântului regn
te-am ştiut în cămăruţa podurilor
pe foi de ceapă de apă groapă
clatină-mă de-o amintire

stai nu mai trăi numai aci
te-o înşfăca amintirea altcuiva
te poţi întâlni de te ţii
mai şi pleci în America

vezi-te în cotlon depresie
copilărească binefăcătoare
Michelle în poză de nu Morgan
om avea deopotrivă priveghi


ce vezi
priveghezi
ajungi
în dungi
cauţi mouse
în repaus
m-aş apuca
în dodii mda
parcelă
nacelă
claxonaţi
cât mai
sunteţi
în viaţă
în aşteptare
radio oprit
ascultând
lehuzia

renunţă mersul mării închegarea
mirosului din lift în discriminare
măslinul la nevedere
orbul zidului mângâiere

să nu fi fost înşine
mirosul dimpotrivă
dacă nu de vişine
culoare olivă

caşti oligofrenie arvună
de la fereastra cealaltă
ne aşezasem cunună
pe duşmanii din baltă

demonstraţie de salvare
cu ce nu te mai las
n-are mama fată mare
şi poliţia la pas

ciublu cotac parcă vierme
liliac aprins printre terme
îmi mai şi pocneşti ocnă
de-o împletim bocnă

cum nu mi-ar prii
axoni mitocondrii
glorie nenuntite
ariene hitite


sculptate-n Victoires Paris
de Emmanuel Fremiet feciorii
arse Jeanne şi Valery
 născute la Domremy

ajunsă-n exosferă fata bău vin
lavandă după la ballade irlandaise
ce n’est pas normal de chanter en public
Bonnard încă o tuşă tabloului său din muzeu

autant on emporte le vent gone with the wind
octosyllabe vieux proverbe francais en Villon
nu m-aş franţuzi bătrână zi eliadi colibi
o recunosc pe Maytreyi avatar sacontal

şi regele chiriaş tatălui
până mâine până la drum înapoi
sun-o pe Viorica Navamalika
floare de buric impronunţabil

s-ar terfeli părinteasca algă aglutina
uzi seceta pe litere eliade
n-am ajuns sub aripa asfaltului
până nu ne globalizarăm atâtica

incolorei creanţe calc darul
de ritm în viroage
 vidma avidă dravidă
cum se mai îngustează sudul

tu-n Thule eu-n Ushuaya
ne-am ţine de mână de vorbă
ne-am curăţa în fiord
pe ale tăcerii schiuri

am năduşi în ploaie mâine
fără nici o ştire pieţari
anunţul anti Vajpayi
comunişti avem şi noi

de-am plecat brusc
precum şi din Sahytia
de a ne aminti groapa
alergaţi după mine

ce mai piuiam pe cant
Eliade pe scurt matineu
texte citabile anume
poezia de mâine spre maci

să dorm singur tăcut
până la atelierul
specializat din cimitir
ni s-a interpus odalisca

 eram mai indieni
mai o piatră mai un cap
de n-oi citi nescris
soarele stării umbra cătării

nu ne mai închidem în bufniţă
nu mai bufnim liniştea
ce-ţi şi destinasei temple
pe cine oi mai invita

lăsatul la voia nvăzutului
din orbi în mai orbi
împământându-ne somn de veci
şi tu ce atâta bună-voie

către convalescenţa predestinată
de n-ar fi înghesuială aici să
te mai însemn să spun
pe loc plonjon alfabet

nici nu te văd te aud bârfit
în cunoştinţa prieteniei
mnesis pe săturate
întru numele domnului

ne-om evenimentiza în pustiu
uneori mă văd adiind home schooling
mi-am vorbit sufletul devălmaşilor
ecouri inverse de vers debarcat în Anvers

cum ne-am răpune întâlnirile
date peste cap insolaţie
Berenstein pe sexul Hilary
şi ce mai doreşte Băsescu

Torijos Ceauşescu Saddam
ce mai asasinăm globilor
la bal în globalitate
asemuisem neajunsul

calchia-vom tradiţie placentară
înghiţită în ascuns cum
ne-am da de ceasul viitorului
văd şi săptămâna neplatnică

bambu iambu muzic
din exil blanduzic
asta ne costase
carne fără oase

poemul Eliade pe necitite
doctoriţa repetă n-avea ăla bani
cenuşă Chicago ediţii moldovene
australienii te cer din America

alamkarika scăpătat cititul gangetic
mâncare de orez cu ceapă simboluri de rupt dinţii
mâncată ruptoare fadoare versus fantasmă
o maşină din altă lume purtându-l mituri

vorbiţi că nu suntem animale avem nume
nu s-ar demitiza cu niciunul din noi
râdeai cu evreii în parte cât că Saul
a mai răsturnat de un pol sacul budhic

încă vampir Vetala
scriindu-ţi scrisului
visându-te visului
staţia Constantin Brâncoveanu

nimic din zilele
cărţile Eliade
chiar el s-o fi
opunând lasă

ipocrita critică
să sporadizeze
minciuna
recunoaşterii

nu ne-avem nevoie
nici frumuseţe
piesa nici atât
ah prietenii mei

electrocutare Rudolf
Dominic Orăştiei
noi ai lui Zalomit
raga yaman raga pilu

busuioc tulsi
canon hindus
raga de seară
serenitate

persoană continuitate
unul din o mie şi nu eşti
sunetele te caută
în cunoştinţă de păcat

încă în yaman
pe swastika
prosperităţii
fără Hitler

te respiri
zei de sunete
întrupările liniştii
norocul epifaniilor

fiecare cu ale lui şi raga
te împresură atman
sitar secerătorul macilor
traducător de gitanjali

blânde sunete de prăbuşire
în dharma dansantă
mai şi plecaţi la meci
de aplauze Mircea

tabla-n tropot pe sitar
de întoarcere în valuri
staţi nedestructuraţi
trăznet pe raga Eliade

copii pe mai târziu
acestei plaurări
câte respiraţii
prepărinteşti

argonauţi din raga
întorcându-ne drum
cosmică
rugă

părinţii
Gita
Kurukshetra
raag 

în mintea sălciilor
nu-n palme nu acum
răgălie
răcărie

orga mascată în sitar
invitaţie avatar
nemaitristeţe amar
chiar ce facem cu timpul

cum de ţi-ai ars
partiturile sub
de profanare radiaţii
uite sonorizarea mântuirii

mangalam
lume la meci
tu scrum
noi acum

conversatori
eliadini
avatari
în gol

nu mai e o afacere
dacă ar fi s-ar face
Eminescu e cel
mai puţin de jelit

nu mai confunda şi tu
comunismul cu Eminescu
zdiarenţe eliadenţe
toate s-au spus

n-ai plâns de două zile
lumânare aprinsă
poate vine Măridevi
şi nu găseşte drumul

sora broască mierlă nască
Ru devi oul Olt Rouault
el scrie că n-ai voie
ce mai ţii minte

cenuşa lui Eliade
ai zis poemului
mă întreba Mrinal Sen
ce face Mircea

mi-e nor până la hărţi
ar mai fi ori altcineva
n-ar lipsi nimeni
din cenuşa dumneata

orgie David
rugăciune Kahlil
devi Mircea
cenuşă George

al câtelea revers
lumină de întors
Kalipso apokalipso
mritior ma amritam gamaya

Florentin Streche
Mircea Eliade si constiinta istorica
 „Omul se face pe sine însuși și nu reușește să se facă în întregime decât în măsura în care se desacralizează și desacrealizează lumea. Sacrul este obstacolul, prin excelență, în fața libertății sale. Omul nu va deveni el însuși decât în măsura în care se va fi demistificat radical. Nu va fi cu adevărat liber decât în clipă în care-l va fi ucis pe ultimul zeu”.
(Mircea Eliade – Sacrul şi profanul)
Acest articol își propune să comenteze viziunea lui Mircea Eliade despre Sacru și Profan, să explice conținutul ”Mitului eternei reîntoarceri”, punând accentul pe conceptele esențiale care ”populează” universal eliadesc: timp sacru/profan, mit, arhetip, hierofanie. Argumentația lucrării își dorește să stabilească legăturile ideatice și de conținut existente în cele două lucrări cu valoare programatică: Mitul Eternei Reîntoarceri (1949), respectiv Sacru și Profan (1956).
Dacă întoarcem fila timpului cu aproape două milenii, nu va părea lipsit de logică să-l punem pe Eliade alături de elegiacul Ovidiu. Destinul lui Mircea Eliade în cultura romană și universală este cea a exilatului în căutarea patriei, un exilat pontic plecat în căutarea sensului vieții, cu întrebări și răspunsuri ontologice, cu o existență sacră și profană deopotrivă. Si in egala masura, Ovidiu însuși scria că motivul relegarii sale ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. De amintit în acest sens, in ceea ce il priveste pe Eliade, seria de articole publicate în 1991, în revista The New Republic, de Norman Manea care a dezbătut sub titlul „Felix culpa” activitatea editorială şi ataşamentele legionare ale lui lui Eliade din perioada 1937-1939.
Lacrima melancolica a lui Eliade devine un strigăt spre arhaic, spre origine, un semnal de alarmă în ceea ce privește „istoricitatea modernă”, a cărei singură şansă este întoarcerea la miturile fondatoare, la elementele reînnoitoare, ”ab origine”. Fascinanta afirmație poetizată a lui Emil Cioran, în sensul unei evoluții răsturnate (”Când îți începi viața cu sentimentul morții, ajungi să îți pară înaintarea în timp un drum spre naștere, un curs a rebours”), se concretizează la Eliade în opera științifică și romanescă, intre „nocturn” şi „diurn”.
Această misiune de viaţă și profesie (de intelectual) se regăseşte în Mitul Eternei Reîntoarceri (1949) (argumentul existenței timpului și istoriei moderne în culturile arhaice și moderne) și în Sacru și profan (1956) (concepția despre religie). Eliade fundamentează și re-esentializează, ca niște semne de carte, mare parte din temele prezentate în studiile sale din acel moment, aducând îmbunătăţiri din punct de vedere conceptual, sistemic, morfologic și istoric. Mai mult decât atât, Eliade analizează în profunzime conceptele de istorie și timp sacru, cu nuanțele pe care acestea le implică, precum și diferența dintre religiile arhaice și cele moderne.
Raportându-se la viziunea lui Rudolf Otto, care definea sacrul sau numinosul (lat. numen” – zeu) ca „mysterum tremendum” (sentiment al tainei înfricoșătoare) și „ganz andere” (altceva deosebit), Eliade își va propune elaborarea propriei teoriei despre sacru, completând substanțial hermeneutica fenomenologică a sacrului. Pentru Mircea Eliade, sacrul are o valoare universală, fiind o noțiune cu semnificație a priori. Sacrul este mai presus de toate noțiunile pe care le putem formula cu referire la el, are o calitate unică și absolută: aceea de real, fiind echivalent al realităţii.
Stricto sensu, Mircea Eliade și Georges Dumezil au evitat în metoda lor de analiză reducționismul din abordările sociologice, etnologice (Emile Durkheim), fenomenologice (Nathan Sederblom, Rudolf Otto), încercând să explice cum comportamentul, structurile de gândire, simbolismul și sistemul de gândire al omului religios sunt raportate la sacru. Eliade definește conceptul de spațiu sacru prin raportare la cel profan: când  sacrul se manifestă printr-o hierofanie oarecare, nu se produce doar o ruptură în spațiul omogen, ci și revelația unei realități absolute. Cunoașterea sacrului nu se poate realiza decât prin intermediul hierofaniei, afirmă Eliade, care este o formă de manifestare spontană a sacrului în profan. Hierofania poate fi provocată de către omul religios în două  modalități: prin repetarea gesturilor originare de recreare a ”Centrului Lumii”, prin ”imitatio dei”: Muntele Sacru (unde se întâlnesc Cerul și Pământul), Templul (palatul), Casa ; prin citirea miturilor, revenirea la ritualurile de inițiere, cu scopul de a intra în legătură cu sacrul.  Pentru Eliade, orice spațiu sacru implică o hierofanie, o irumpere a sacrului care are drept efect desprinderea unui teritoriu din mediul  cosmic înconjurător, pentru  a-l face să difere calitativ.
Accesul în spaţiul sacru presupune un proces de anamneză, prin rememorarea cunoştinţelor pe care le avea sufletul înaintea existenţei sale materiale, dar pe care le-a uitat. Ideea lui Eliade conform căreia „sacrul şi profanul sunt două modalităţi de a fi în lume, două situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei” este profund umanistă şi posibil salvatoare pentru omul contemporan, o speranţă de a repeta, prin imitare,  acel illo tempore, în care omul nu trăia în limitele istoriei. Fundamentul argumentării lui Eliade în privinţa hermeneuticii sacrului conţine principiul coincidentia oppositorum, sintagmă popularizată de gânditorul renascentist Nicolaus Cusanus. Sensu latu, termenul se referă la armonia lumii rezultată din diferenţe, din existenţa elementelor opozabile şi totuşi în complementaritate: pozitiv/negativ, masculin/feminin, noapte/zi.
De fapt, acest tip de coincidenţă dintre sacru şi profan reprezintă în comunităţile arhaice o ruptură de nivel ontologic. Din acest motiv, sacrul este totdeauna diferit de profan din punct de vedere calitativ. Ideea principiului în discuţie a fost reluată de sociologul francez E. Durkheim în „Formele elementare ale vieţii religioase”: „Toate credinţele religioase cunoscute, fie ele simple sau complexe, prezintă aceeaşi caracteristică: ele presupun o clasificare a lucrurilor, reale sau ideale, pe care şi le reprezintă oamenii, în două clase opuse, denumite în general prin doi termeni distincţi, traducând destul de bine cuvintele profan şi sacru. Împărţirea lumii în două domenii, unul conţinând tot ceea ce este sacru, iar celălalt tot ceea ce este profan, constituie trăsătura distinctivă a gândirii religioase; credinţele, miturile, dogmele, legendele sunt fie reprezentări, fie sisteme de reprezentări exprimând natura lucrurilor sacre, însuşirile şi puterile care le sunt atribuite, evoluţia lor, raporturile dintre ele sau dintre ele şi lucrurile profane” . 
Dialectica sacru-profan implică, deci, opoziţia şi unitatea dintre cele două forme de existenţa în centrul căreia se află homo religiosus. Mircea Eliade este conştient de dificultatea acestui demers, iar opera sa trebuie văzută în lumina încercărilor sale de definire şi redefinire a conceptului în discuţie: „Scopul ultim al istoricului religiilor este să înţeleagă – şi să-i ajute şi pe alţii să înţeleagă – comportamentul omului religios (homo religiosus) şi universul său mental, ceea ce nu este uşor”.
Eliade vorbeşte despre faptul că în orice activitate de consacrare a unui spaţiu sau de construcţie, omul arhaic repetă modelul divin al creării Lumii. Astfel, construcţia unui templu sau construcţia unei case repetă gestul arhetipal. Prin acest gest atât templul, cât şi casa, sunt situate, la rândul lor, în Centrul Lumii. Mai mult, chiar, structura casei sau a templului reflectă structura lumii.
La fel ca Emil Cioran, nihilistul cu gândul permanent la Dumnezeu din ”Lacrimi şi sfinţi” („ochii nu văd nimic”, „ochiul poate mări”; „în inimă totul e mare”), Mircea Eliade are nevoie de confirmarea a ceea ce crede, de analiza propriilor trăiri. Numai aşa poate fi interpretată circularitatea operei sale, repetiţia şi reluarea temelor care îl obsedează. Studiul istoriei religiilor nu este altceva decât cununa întregii sale activităţi ştiinţifice, un studiu asupra complexităţii spirituale a umanităţii prin explicarea în amănunt a miturilor fondatoare, civilizatoare.
Pentru Eliade, mitul desemnează aceea dimensiunea temporală şi spaţială care are alte coordonate decât cele normale. Mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc într-un timp primordial, timp fabulos al începuturilor. Povestirea unui eveniment sacru se identifică cu descifrarea unui mister. „A povesti” un mit înseamnă a spune ce s-a petrecut ab origine, afirma Eliade cu obstinaţie în studiile sale .
Pentru omul societăţilor arhaice, sensul vieţii şi al activităţilor sale era dat de situarea în sacru, în vecinătatea zeilor tutelari. Astfel, omul societăţilor tradiţionale trece mult mai uşor peste istoricitate, el devine anistoric, absorbind istoria cu un sens precis. Prelund idei esenţiale din gândirea jungiană, Eliade vede în creştinism principalul factor destabilizator pentru lumea modernă aflată în criză, de închidere şi ucidere a lui Dumnezeu în concept. Această neputinţă a creştinismului de a reveni la timpul circular, de a refuza istoria, printr-un soi de „desperare” se traduc într-o aşa numită „teroare a istoriei”: „Se poate spune, de altfel, că creştinismul este ”religia” omului modern şi a omului istoric, a celui care a descoperit simultan libertatea personală şi timpul continuu (în locul timpului ciclic). ”În această privinţă, creştinismul se dovedeşte fără îndoială religia ”omului decăzut”: şi aceasta în măsura în care omul modern este iremediabil integrat istoriei şi progresului şi în care istoria şi progresul sunt o cădere împletind deopotrivă abandonul definitiv şi paradisul arhetipurilor şi repetării”
În continuare, Eliade pune accentul pe caracterul antiistoric al societăţilor arhaice şi tradiţionale, care se apără de istorie fie abolind-o printr-o regenerare periodică a lumii, fie prin atribuirea unei semnificaţii metaistorice, în afara istoriei, a  evenimentelor integrate unor sisteme în care atât Cosmosul şi existenţa umană co-existau, comunicau perfect.
Întrebarea esenţială camuflată în operă ştiinţifică a lui Eliade este următoarea: „cum poate suporta omenirea istoria, o istorie văzută ca „suită neîntreruptă de suferinţe la care se reduce toată existenţa umană în ultimă analiză?” În finalul cărţii „Încercarea labirintului” (în original, „L’Epreuve de labyrinthe”), citându-l pe Sf. Augustin, Mircea Eliade dă unul dintre răspunsurile fundamentale ale Fiinţei, ale Omului de reîntoarcere la mit. “Dacă sunt întrebat ce este fiinţa, nu ştiu; şi dacă nu sunt întrebat…. (atunci, ştiu…”, îl completează Claude Henri Roquet).
Poate chiar în această ultimă afirmaţie se află Sacrul despre care Mircea Eliade a scris zeci de mii de pagini, un sacru de regăsit în fiecare dintre noi, vizibil prin tăcere şi printr-un un tip de smerenie unică, de atins prin spiritualitate şi ţinută morală desăvârşite.
Eliade invită la o depășire a durerilor din trecut, deoarece viața nu trebuie limitată strict la această întoarcere. De fapt, mitul propus de Eliade este ”eterna reîntoarcere” ca formă de salvare. Exemplul pe care istoricul religiilor îl dă ne duce în antichitate și mai târziu, în spaţiul mediterano-mesopotamian, unde ideea salvării s-a născut din miturile despre moartea și învierea unui zeu  (Tammuz, în Mesopotamia, Osiris, în Egipt, Dionysos, în Grecia). Enumerarea acestor arhetipuri amintesc „omului că suferinţa nu este niciodată definitivă, că moartea este întotdeauna urmată de o reînviere, că orice înfrângere este anulată şi depăşită prin victoria finală„.
Pentru un cititor atent al operei eliadeşti este evidentă încercarea savantului român şi a generaţiei din care provine (anii 30 – 40) de a răspunde la următoarea întrebare: „este oare cultura română condamnată la „provincialism”, la subzistenţa într-o margine a culturii europene sau are ea acces la universalitate, cu scopul îndeplinirii destinului cultural prin figurile sale care i-au marcat geneza şi evoluţia istorică?”
Modo grosso, Eliade propune, de fapt, o analiză atentă a modelelor la care trebuie să ne raportăm în permanenţă, ca izvoare civilizatoare şi culturale de afirmare a propriei identităţi naţionale. În 1953, Virgil Ierunca a publicat în revista culturală „Caete de dor”, apărută la Paris, un amplu articol-raspuns pe care Mircea Eliade l-a redactat la 24 martie pentru o mai bună înţelegere a legăturii strânse dintre opera ştiinţifică şi literară cu propria biografie. Mai mult chiar decât volumele de exegeză şi citatele din vasta sa opera, lunga şi lucida confesiune de mai jos reprezintă, probabil, sinteza proiectului de care Eliade a fost însufleţit de-a lungul vieţii:
„Destul să amintesc că, prin anul 1936, mi se părea că, foarte curând, naţiunile care au avut un Ev Mediu şi o Renaştere glorioase îşi vor pierde primatul în Europa şi că, dimpotrivă, naţiunile care au avut doar o „preistorie” şi o „protoistorie” bogate în evenimente şi amestecuri rasiale vor fi chemate să creeze valorile culturale de mâine. Nu voi stărui aici asupra acestei probleme, dar mi se pare că dominaţia spirituală a Occidentului se apropie de sfârşit şi că, prin urmare, dialogul cu celelalte culturi extra-europene (şi în primul rând cu Asia) vă trebui reluat pe un alt nivel – de egalitate şi bună înţelegere – de către culturile Europei de Răsărit. Aşa că mi se părea că studiul religiilor orientale şi al tradiţiilor arhaice nu numai că se integrează perfect în orizontul spiritualităţii populare româneşti, ajutându-ne să înţelegem „pe dinăuntru”, iar nu să-i descriem, sociologic, formele şi structurile ; dar mi se părea că asemenea studii răspund şi unui interes al Occidentului, care, într-o bună zi, apropiată, va trebui să comunice cu celelalte culturi, exotice, şi nu va mai şti cum.[…]
 În sfârşit, ceea ce m-a făcut să stărui în asemenea cercetări a fost şi teama de a nu ne lasa antrenaţi într-un provincialism cultural, care, până la urmă, ne-ar fi sterilizat. Mă gândeam în special la provincialismul „marilor culturi”, la provincialismul Parisului, sau al Angliei şi al Germaniei, şi pe care noi îl împrumutasem, socotindu-l universal. O bună parte din „gazetăria culturală” se făcea la noi – ca şi, de altfel, în Portugalia sau în Grecia – comentându-se ultimele cărţi apărute la Paris. Dar am avut norocul să trăiesc, în timpul studenţiei, în Italia şi după aceea în India – şi provincialismul parizian de la noi îmi ajunsese insuportabil. (Parisul era un foarte mare centru de cultură, dar nu trebuie considerat buricul pământului, căci atunci cădem în provincialism. Numai într-un oraş de provincie profesorii de pedagogie de la liceul de băieţi se cred cei mai mari filozofi ai timpului.) Îmi spuneam că o cultură mică, aşa cum este a noastră – mică, dar nu neapărat minoră -, era datoare să se adape de la cât mai multe izvoare. De aceea, nici nu mai urmăream noutăţile librăriei franceze : le aflam de la alţii. Şi una din cele mai amuzante interpretări ale romanelor mele le-am citit în „Istoria literaturii” a lui G. Călinescu : se vorbeşte acolo de „gidismul” meu, deşi l-am descoperit pe Gide de abia pe la 30 de ani, iar atâtea alte „influenţe” literare, care ar putea fi identificate cu oarecare truda, sunt trecute cu vederea. Neaşteptata concluzia aceasta la un critic literar, care, spre deosebire de aproape totalitatea colegilor lui, cunoştea şi alte limbi decât franceza. Dar era, probabil, un obicei ca toţi scriitorii români contemporani să-şi găsească modele franceze.”  (Mircea Eliade – Memorii 1907-1960, pp. 525-526)

 

Viata Sfantului Neagoe Basarab




Sfantul Neagoe Basarab este pomenit pe 26 septembrie. Canonizarea sa a fost hotarata in sedinta de lucru a Sfantului Sfantului Sinod din 8-9 iulie 2008, alaturi de cea a Sfantului Ierarh Iachint de Vicina si a Sfantului Dionisie Exiguul. Proclamarea solemna a canonizarii a avut loc la Bucuresti, de praznicul Sfantului Mucenic Dimitrie Izvoratorul de Mir, pe 26 octombrie.
Fericitul Voievod Neagoe Basarab a fost vlăstar domnesc, născut într-o familie evlavioasă de prinţi creştini. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa, temătoare de Dumnezeu, făcea parte din familia boierilor Craioveşti. Neagoe, darul lui Dumnezeu, a devenit, prin adopţie, unul dintre cei patru copii ai familiei dreptmăritoare creştine, înrâurit de credinţa părinţilor săi, acest minunat copil a deprins din fragedă vârstă învăţăturile mântuitoare şi virtuţile credinţei ortodoxe. Pentru că a cunoscut viaţa îmbunătăţită a părinţilor de la mănăstirea Bistriţa vâlceană, ctitorie a părinţilor săi, tânărul Neagoe s-a străduit să adune ca o albină din nectarul şi dulceaţa Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi care-l vor ajuta mai târziu la alcătuirea scrierilor sale şi la conducerea poporului dreptcredincios spre multe împliniri duhovniceşti şi artistice.
Aşadar, Mănăstirea Bistriţa a devenit şcoală duhovnicească pentru evlaviosul voievod. Providenţa a făcut ca, în acele vremuri, să vină în Ţara Românească marele între patriarhi, Nifon al Constantinopolului, chemat la noi de voievodul Radu cel Mare, pe la anul 1502, pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească. De la Sfântul Ierarh Nifon, mărinimosul şi binecredinciosul Voievod Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia şi trezvia sufletului, învăţătura şi înţelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor sufletesc şi desluşind comorile duhovniceşti, atât de viu prezente în rânduiala fraţilor din Mănăstirea Bistriţa, înzestrat cu daruri intelectuale deosebite, prealuminatul Neagoe şi-a agonisit mult din cultura teologică şi din ştiinţa timpului său. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubitorul de Hristos, Neagoe, în anul 1512, a fost chemat la demnitatea de Voievod al Ţării Româneşti, deşi el a refuzat această cinste cu smerite cuvinte: „Puneţi altul pe carele veţi vrea dimpreună şi cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertaţi, că nu voi fi”. Poporul însă, cunoscând vrednicia lui, l-a rugat să accepte înalta dregătorie în stat şi numai după multe stăruinţe fericitul „Neagoe se plecă glasului năroadelor şi luă coroana şi schiptrul a toată Ţara Românească. Şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni”. Sfântul Voievod s-a arătat chibzuit şi bun organizator al ţării, drept aceea toţi mulţumeau lui Dumnezeu pentru domnia lui, căci s-au învrednicit a vedea şi a avea domn ca acesta.
Astfel, domnia Sfântului a fost un răstimp de linişte şi prosperitate, într-o vreme când greutăţile apăsau asupra ţării, ca şi asupra Bisericii Ortodoxe din Balcani. Pentru ca toate să fie lucrate după voia Domnului, Sfântul Neagoe a iubit pacea, cum spuneau cei din timpul său, „cu toţi vecinii a fost împăcat”.
Sfântul Voievod Neagoe Basarab, în credinţă şi iubire de Dumnezeu, în dreptate şi smerenie, cinstind amintirea învăţătorului său, Sfântul Ierarh Nifon, a adus în Ţara Românească Sfintele sale moaşte de la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, împăcându-l în chip minunat cu prigonitorul său, Radu cel Mare.
Sfântul Neagoe a rămas în memoria poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin opera sa intitulată Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Este prima creaţie de valoare universală a literaturii române, un adevărat testament duhovnicesc, pedagogic, filozofic şi enciclopedic, în acelaşi timp, Învăţăturile sale sunt o adevărată lecţie de pedagogie morală şi spirituală, un adevărat cod de comportament fiinţial şi demnitate umană pentru toate timpurile.
Dar nu numai aceste învăţături ni le-a lăsat moştenire măritul voievod, ci şi multe mănăstiri, biserici şi aşezăminte în ţara peste care a domnit timp de nouă ani şi opt luni, între care cea mai strălucită este Mănăstirea Argeşului, pe care Gavriil, Protul Sfântului Munte din acea vreme, a numit-o pentru măreţia ei Sionul Românesc.
În scurta sa viaţă pământească, Voievodul Neagoe Basarab a fost socotit de toată lumea moştenitorul de drept al tradiţiilor imperiale bizantine, iar în această calitate a ajutat toate popoarele creştine ortodoxe aflate sub stăpânirea Semilunei, plătindu-le datoriile, reparând multe mănăstiri şi biserici şi înzestrându-le cu cele necesare.
În ziua de 15 ale lunii septembrie, anul mântuirii 1521, Sfântul Voievod Neagoe Basarab, la doar 39 de ani, s-a mutat întru veşnicele locaşuri ale lui Dumnezeu, unde a primit cununa cea neveştejită a slavei Sale.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin.




Cum s-a născut Dumnezeu
- Trezeşte-te, Rafael! Încetează cu povestea asta, hai să colindăm plaja....
Adormisem? Cu adevărat? Pentru prima oară după două sute de zile. Visasem ceva despre trecutul meu, ceva fantastic. O amintire neîntâmplată, dar vie.
- Ce poveste, orbule?
- Visul tău, linişteşte-te, sunt doar imagini pe care creierul tău le transmite din viitor printr-un tunel atemporal, îţi oferă posibilitatea de a privi dincolo, în imensitate.
- Orbule,am înnebunit?
- M-ai mai întrebat asta!
- Şi mi-ai răspuns?
- Te gândeşti prea mult la moarte, găseşti în ea vreo soluţie?
- Cândva mi-era teamă de moarte, dar asta înainte de a muri. Nu-mi amintesc cum se întâmplase, amintirile mi s-au amestecat, undeva în memoria pământului, făra putinţă de identificare...Acolo, în miezul lucrurilor, al vieţii, în inefabil, în micronul de spaţiu, rupt de timp, în clipa numărul unu, de după Marea Explozie, s-a întâmplat ceva, altfel decât trebuia să se întâmple, o deviere de energie sau o revărsare de iubire prea mare, o culoare prea puternică, nu ştiu, ceva, o defecţiune minusculă, care nu a împiedicat naşterea Universului, a bărbatului Adam, a femeii Eva, a religiei, a toate câte au fost....Dar această maşinărie, pe care eu nu mi-o pot imagina ca neexistând, fiindcă, brusc mi-aş abroga propria existenţă, a început să scârţie, să cabreze, să ruginească. Efortul ei de a menţine lucrurile aşa cum au fost plănuite de Creator, datorită acelei dereglări, nu mai poate fi susţinut, iar urmările se rup de concepţie.
Poate chiar aşa a fost programată, ca noi, oamenii, să o sezizăm şi să o remediem în timp util, un fel de test suprem. Simţim această dereglare universală de zeci de generaţii, orbule, dar energia noastră spiritulală, se pare că nu este, şi nu va putea fi destul de puternică pentru a putea aduce lucrurile la normal, iar răul s-a extins chiar prin noi, prin lipsa noastră de credinţă şi incapacitatea de a ne purifica. Şi ce mai putem face, noi, orbule, chiar dacă suntem mai lucizi decât ceilalţi, pentru a aduce Omenirea acolo unde ar trebui să fie?
- Să uiţi de acest mecanism, Rafael, să construieşti altul...O altă idee. Căci acolo, în idee trebuie lucrat, să uiţi de secunda unu şi de tot ce a urmat, să numeri un alt fel de început, un altfel de zero, de unu, de doi ,de trei...
- Dar, orbule, asta înseamnă să schimb tot, să învăţ să construiesc o altă lume, să inventez o altă matematică, o altă filozofie, să recreez...Nu sunt Dumnezeu, orbule...
- Dar cine e Dumnezeu, Rafael?
- Secunda zero, secunda minus unu, şi toate celelalte dinainte, ideea, concepţia, explozia, liniştea, viaţa...lumina.
- Dar dacă Dumnezeu a murit, Rafael?
- Atunci suntem pierduţi, orbule!
- Pierduţi, unde?
- În neant, în nimic, în eternitate....
- Renaşte-l pe Dumnezeu...
- Din ce?
- Din nimic, din neant, din eternitate, şi, mai ales, din dragoste! Dar iubirea ţi s-a stins, chipul tău trădează acest lucru....Cunoaşterea te-a înghiţit şi pe tine, Rafael, deşi tu eşti altfel....




Un proiect de lege care prevede legalizarea canabisului în scopuri medicale în România a fost depus în luna iunie în parlament. Iar comisia Europeană și Agenția Europeană a Medicamentului au aprobat primul medicament pe bază de cannabis care va putea fi prescris legal în Europa. Acest gest înseamnă, conform Hotnews, “undă verde pentru legalizarea canabisului medical.”
Să mergem puțin înapoi. Acum cinci ani, Digi24 publica un articol intitulat „Paradis „stupefiant”. România, poarta principală de intrare a drogurilor în Occident”. Articolul arăta că România a devenit poarta principală de intrare a drogurilor în UE, și că cei mai periculoși traficanți și-au mutat afacerile în țara noastră – asta după ce piețele lor tradiționale, Spania, Olanda și Marea Britanie, au ajuns să fie tot mai nesigure în urma intensificării controalelor. Iar acum câteva zile directorul executiv al Centrului Internațional Antidrog (CIADO) ne spunea că la nivel național se observă o tendință de scădere a vârstei tinerilor consumatori de droguri, fiind în tratament copii de 10 ani. Și că există dealeri de droguri cu vârsta de 14 ani. Printre studenți, 21% sunt consumatori ocazionali de droguri – adică unul din cinci studenți.
Să trecem acum la canabis. Citez dintr-un „Îndrumător antidrog pentru diriginți” realizat de CIADO, care a fost distribuit în școlile și liceele din București. Așadar, „canabisul este cel mai frecvent drog ilicit utilizat în lume și determină mai mutle riscuri, mai ales pe termen mediu și lung, decât cred majoritatea utilizatorilor de droguri. Alarmant este faptul că a crescut numărul utilizatorilor și a crescut și vârsta la care se începe consumul.”
Mai departe:
„Canabisul este un halucinogen mediu care are aefecte antidepresive și dezinhibatoare, ca și alcoolul. (...) Efectele includ următoarele simptome: ochi strălucitori și înroșiți, somnolență, uscăciune a gurii și a gâtului, accelerarea ritmului cardiac, scăderea capacității de coordonare și echilibrului, prelungirea timpului de reacție și diminuarea memoriei recente. (...) De aceea este extrem de periculos să se conducă mașina, motocicleta sau bicicleta. «Dozele» mai puternice produc reacții mai intense, alterând puternic percepțiile, provocând simptome de tip paranoid sau halucinații. (...) Drogul se acumulează în țesuturile grase, THC fiind o substanță liposolubilă, și se depozitează în ficat, plămâni, creier, testicule și alte organe.”
Mai departe:
„Consumul de canais scade capacitatea de a învăța, de memorare și de concentrare a atenției. Cercetările demonstrează clar că scade capacitatea creierului de a acumula și memora informații. Un studiu efectuat într-un liceu din America demonstrează că incapacitatea de concentrare și de analiză și sinteză a persistat și la 24 de ore după prima priză. (...) Rezultatele studiului arată că acest tip de drog poate provoca pierderi ireversibile ale capacităților intelectuale. Studii efectuate pe animale au arătat că drogul provoacă modificări ireversibile ale zonelor din creier care sunt responsabile de memorie și capacitatea de învățare.
Mai departe:
„Deși consumul de canabis este riscant la orice vârstă, tinerii sunt mai afectați, căci pentru ei impactul produs asupra învățării este major și pentru că determină disfuncții în relațiile interpersonale vitale și în alegerea unui stil de viață potrivit pentru dezvoltarea lor ca oameni.
Acest drog este considerat, ca și alcoolul, o «poartă de intrare» pentru alte droguri și mai puternice. Studiile arată că în cazul canabisului riscul de a consuma cocaină este de 85 de ori mai mare decât la colegii lor neconsumatori.
Canabisul este riscant pentru tineri nu numai ca poartă de intrare pentru alte droguri, ci și prin înseși efectele sale asupra sănătății fizice și psihice.”
Așadar, îndrumătorul realizat de CIADO ne spune clar că „canabisul este considerat o poartă de intrare pentru alte droguri și mai puternice” și că pentru tinerii care consumă canabisul, riscul de a consuma cocaină este de 85 de ori mai mare decât la colegii lor neconsumatori.
Iar acum vin anumiți deputați (doi de la PSD, unul de la USR) și depun un proiect în Parlamentul României pentru legalizarea canabisului, deocamdată în scopuri medicale. Este adevărat că folosirea canabisului în doze controlate, într-un mediu controlat și în scopuri medicale, nu este același lucru cu folosirea lui ca drog, de căre adolescenți sau tineri. Dar este la fel de adevărat că este tot mai răspândită percepția conform căreia „canabisul nu ar avea efecte negative” – risc asupra căruia atrage atenția și CIADO. Și nu este de dorit ca un adevăr științific să fie folosit propagandistic de către o ideologie irațională. De altfel, nu ar fi prima oară când știința ar fi folosită în scopuri propagandistice sau pentru a promova interese oneroase. Ce ne face așadar să credem că un astfel de proiect de lege nu ar putea să funcționeze, chiar și involuntar, tot ca o poartă de intrare, pentru alte legalizări și extinderi ale „toleranței” față de droguri – într-o țară unde drogurile fac ravagii, fiind pe drept cuvânt considerate una dintre principalele amenințări la adresa siguranței naționale? Și ce ne face să credem că fie și indirect, asemenea semnale nu încurajează piața în plină expansiune a drogurilor și nu-i încurajează pe tinerii consumatori? Cu efecte dezastruoase asupra sănătății lor – și asupra sănătății, păcii și siguranței societății, în general.
P.S.: Cu alte cuvinte, această iniţiativă de legalizare a canabisului medical are loc într-un moment prost şi fără nici un fel de comunicare dedicată – care să evite orice fel de confuzie în rândul opiniei publice. Ca un minim necesar, s-ar impune o comunicare clară, care să arate că nu este vorba despre acel cannabis „de fumat”, ci despre o serie de suplimente care se folosesc strict controlat şi în anumite cazuri foarte specifice; dublată, eventual, de sublinierea riscurilor pe care canabisul folosit ca drog le presupune pentru consumatori. Nu este deloc un fapt neglijabil că acest drog afectează sănătatea fizică şi psihică şi relaţiile interpersonale; şi că riscul de a consuma cocaină este de 85 de ori mai mare la cei care fumează canabis, faţă de cei care nu consumă acest drog.




ÎN ACEASTĂ SEARĂ AM SĂ PLEC IARĂȘI SPRE CERURI
În această seară am să plec iarăşi spre Ceruri, să mă mai plimb, să mă plimb din nou prin Cerul meu. Merg ca de fiecare dată, nu e nevoie să ştiu ce voi găsi. De mult nu caut nimic şi poate de aceea uneori descopăr noi lumi. Am să merg în linişte. N-am să fac gălăgie, n-am să strig, n-am să plâng. Vreau doar să-mi iau gândurile la plimbare peste tot, să le las să se piardă şi apoi să le regăsesc. Undeva, în mijlocul lui aş vrea să mă opresc. Să urc într-un carusel, un carusel de vise.O vreme, o vreme care abia s-a încheiat, aş fi putut să scriu continuu, fără oprire. Însă nu am făcut-o mereu, pentru că am lăsat sufletul meu să mai scrie şi fără cuvinte. L-am lăsat să scrie acolo, adânc pe el, direct pe el, fără intervenţia mea, fără traduceri. Acum când sufletul e prea plin, încerc să scriu. Acum, de fapt strig sau râd, plâng sau iubesc, mă revolt sau mă bucur... în cuvinte, prin cuvinte... Şi de-aceea simt că trebuie iarăşi să scriu. E calea ce mi-e liberă și nimeni, prin lege sau fapte, nu mi-o poate închide... Vocea poate fi sugrumată, faptele pot fi ascunse, libertatea în aceasta lume poate fi restrânsă. Dar, prin cuvintele ce le scriu ştiu că voi vorbi și de va fi să mor, sau să fiu ascunsă de restul lumii…
Îmi voi lăsa gândurile să plece unde vor, cât mai departe, să se scalde în alte ape. Iar eu, acolo, deasupra lumii, eu am să deschid larg braţele şi am să ating infinitul. Acum simt cât de goale îmi sunt palmele, atunci n-or să mai fie... Am să strâng pumnul încet şi să şoptesc. Şi aşa voi face pentru că nu vreau să aud decât îngerii şi sufletul meu. Îl simt cum tresare... se cutremură...
Închid palma şi o aşez pe piept. Sufletul tace...În viaţă şi în iubire ar fi cu adevărat bine de ne-am baza în totalitate pe suflet, pe ceea ce, câteodată, şi nu întâmplător, numim inimă. Ea este cea care recunoaşte orice emoţie, orice culoare, orice trăire, doar ea recunoaşte o altă inimă. Înaintea noastră, inima ia propriile decizii. Noi, simţim propria împotrivire şi atunci ne ascultăm gândurile minţii, rodul raţiunii. Şi facem, mai tot timpul, ce ne spun ele...Cum mai toate în care ne-am împotrivit nouă ajung să nu fie ceea ce ar fi fost altfel bine, ne regăsim întrebările Ce-ar fi de făcut cu mintea, cu raţiunea?
Din trecute timpuri ne-a fost clar că ele sunt pline de minciună dacă sunt de capul lor. Chiar şi raţiunea, învinsă, când reuşeşte să se ruşineze, dă şi răspunsul: trebuie să coboare mai înainte în inimă, în suflet, să se oglindească şi să se limpezească şi apoi... totul va fi mai clar!
Spunem uneori că viaţa e un pod. Un pod pe care îl construim şi îl gândim, clipă de clipă, pentru a trece pe deasupra mării. Viaţa însă nu este podul, este chiar marea! Marea care, asemenea nebuniei, când e furioasă, când e blândă, când e rece, când e caldă, când e năvalnică şi dă cu tine de toate malurile, când te mângâie şi te poartă mereu, mereu către alte şi alte locuri, şi oameni, şi întâmplări, şi mirări!
Credinţa că iubirea există dincolo de tot şi toate şi uneori o găseşti şi o întâlneşti exact când, unde şi la cine te aştepţi cel mai puţin! La urma urmelor chiar şi dragostea, este dragoste doar când se măsoară printr-o iubire..., iar când se duce până la capătul capătului se numeşte... veşnicie... unica dragoste.
...(din jurnalul unei femei triste)




My History
History mirrors the narrative of my past
I realize everything I have witnessed
probably it was all inevitable in life
so nothing should be branded as unexpected
Exigency kept blurring into an adventure
like a damaged individual in a changing phase
I kept on collecting diverse sounds
the way the city kept on unfolding itself
Reverse chronology reveals an agonizing truth
hypnotic freedom took me to different heights
from yearning for sensuality to a mixture of different isms
perhaps I overcooked myself during the journey
It seems there was a crack in everything
that is how the light got in
eager to be initiated into deep secrets
I was capable of deflating my ambitions
Now silence is seductive and mysterious
bliss and temptations have equal opportunities
trapped in a three-dimensional space
I still aspire for you in the remaining life




te-am amânat încă te amân femeie trupul tău miroase a octombrie sunt frânt lasă-mă să
fiu trist
.
---- mușc dintr-un câine de fier beton
mușc dintr-un scaun care nu tremură
și care se numește antim ivireanu ----
.
(când vine toamna ucid trandafirii pe care i-ai ascuns în elefanții din
sufragerie ----- nu e nicio exagerare fiecare moare singur în ultimele
decenii am spus Dumnezeu nu este o definiție lirică
în
care să ne îngropăm când urinăm nu are mai multe
țărmuri nu e jucărie pentru micime ----- cel mai important lucru este
că un pat gol își pierde în fiecare zi din proprietăți și încep să te uit)
.
te-am
amânat încă
te amân femeie trupul tău miroase a octombrie sunt trist lasă-mă să te frâng
*



”Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.
Încă mai cred că acesta este Însuşi preacurat Trupul Tău şi acesta este Însuşi scump Sângele Tău. Deci mă rog Ţie, miluieşte-mă, şi-mi iartă greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă.
Și mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin.
Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda; ci ca tâlharul, mărturisindu-mă, strig Ţie: "pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta".
Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu preacuratele Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului meu. Amin!”

*

:ascultă — toamna mănâncă oamenii de vii nimănui nu îi este frig între două fotografii
.
vând cruce albă la jumătate de preţ urlă femeia cu sutienul confiscat de
gardieni lovind cu nuiaua într-o
bicicletă
jerpelită vai de ea poartă la gât
o sticlă un ceas și o seceră iar în loc de mâini are două copite de capră
.
deschidem brațele — generația noastră a devenit proprietate a cancerului
deschidem brațele — generația noastră a devenit proprietate a cancerului
.
— în timp ce sculptorul ne arăta lumina și ne învăța cum se desenează
o pasăre care se prăbușește
în aer unul dintre noi a furat mireasa de pe scaun și am făcut-o roată —
.
fantome
fantome
fantome
.
sângele
mi se scurge din artere îl adun cu mătura și zidesc o inimă mare — ascultă


Flori Bălănescu
minți corupte
îți spun eu la ce mă gândesc, dragă Zuck
în dimineața asta minunată de duminică
în care clopotele bisericilor din cartier se
îngână cu ciripitul păsărilor și cu orăcăitul
omenirii trepidante, rămasă fără mamă
fără tată făr' de rușine și de Dumnezei
mă gândesc deci cât de mult am obosit
căci nu m-am odihnit în ziua a șaptea
(pentru mine lunea e mereu ziua a opta)
am obosit să mai răspund leneșilor și
hoților atât de avari să-și garnisească CV-
urile, aroganța, lipsa de șiră, imaginea
în numele mamei, al tatălui și al Tatălui
începeți-vă fraților singuri ogorul dacă
îl aveți, dacă nu, lăsați pe cei chemați
să intre în biblioteci, în arhive să dea
umanității sensurile limpezi dintâi nu
le mai împiedicați avântul și calea
(context: asta nu e o poezie pentru urechile inflamate de teorii literare și de angoasa orgoliului, e doar o stare pentru cunoscuții mei reali, adică aceia care mă cunosc, chiar dacă numai din spațiul „virtual”; am scris-o direct aci, să afle Zuck, la cald, care-i starea națiunii)

Gabriela Tanase

Umbrela sfâșiată
Pe terasa cafenelei de cartier
nu e nimeni
câteva frunze avortate
în zgomotul obișnuit al străzii
mă așez
lângă mine
o umbrelă
cam obosită.
Cât de mult seamănă viața
cu o umbrelă
când se închide
puțin zgomot și câțiva stropi...

Psalmul nerăzbunării
Celor ce nu mai pot de grija mea,
Doamne, mă rog ca să le dai de toate!
Și din ce-mi dai dă-le și lor o parte
Și-aceasta fie pururi Voia Ta!
Să-mi lași doar Pîinea sufletului meu
Și Apa Vie-a lacrimilor Tale!---
Pe drumul coborît din deal la vale
Așa rugatu-m-am la Dumnezeu.
Și El m-a ascultat și n-a zis: Nu,
Și m-a chemat și mi-a rostit: Fă Bine
Și dă vrăjmașilor ce meriți tu,
Lăsîndu-ți Lepădarea doar: De Sine!


pe planeta asta
cu întinderi enorme de muzică
în locul oceanelor,
vii tu și îmi spui să dau drumul pianelor
să caute prada,
s-o gonească spre arme,
avem inimi automate în mâini.
practic,
e o vânătoare de minți,
o alergare cu cerul odată,
nepăsător,
ca și cum,
în mișcarea de rotație a intenției
în jurul propriului trup,
e firesc să nu zărim de sus
atracția gravitațională a nesiguranței,
căderea cuvintelor,
cu greutatea lor și a rănilor lor
spre centrul ei teoretic.
mă retrag din păcat,
orbitalii nebuni nu vânează
din plăcerea ucisului,
ei prind, uneori,
lacrimi
când le e foame de sfere.
îmi chem pianele înapoi din păduri,
plec
către simplu
să ascult zei în oceane.
de îndepărtat.




Plouă
Plouă-n cazanul de sub streaşină.
Îl plouă,
să-l plouă-i pus acolo
de când se ştie.
Ies puii de sub cloşti
dând semn că nu va mai ploua.
Plin-ochi cazanul
nu poate sta în calea
şiroaielor ce scapă din strânsoare.
Cu ochii ploii din oglidă,
bunica îmi zâmbeşte
mătasea părului mângîind în soare.
Îmi încreţeşte bunul bucuria
ciobind oglinda cu găleata
ploi aruncând pe brazde.
Cercuri în vălurele
ca anii încercuiesc rotund
nici început şi nici sfârşit
lasă în urmă-i rânduneaua
trecută către cuib
cu-n strop de ploaie-n cioc.
Ascunsă-n greieri luna,
ieşită din cazan
se-acoperă cu toamna
care-a-nceput să cadă.

Streche Nicolae Florentin



Când ? - Shania Twain
1, 2, acum...
"Dacă elefanții ar putea zbura, aș fi puțin mai optimistă,
dar nu văd ca acest lucru să se întâmple prea curând,
nu vreau să par atât de pesimistă,
dar nu cred că vaca a sărit cu adevărat pe Lună !
Când mă voi trezi ?
De ce ne-am despărțit ?
Când ne vom împăca ?
Când banii cresc în copaci,
oamenii trăiesc în pace,
toată lumea-i de acord,
când fericirea-i gratis,
iubirea-i o garanție,
vei reveni la mine,
doar atunci, da...
Mi-ar plăcea să mă trezesc zâmbind,
împlinită de bucuriile primăverii,
și să aud, la CNN, că Elvis trăiește din nou,
și că John s-a împăcat cu Beatles și vor pleca în turneu,
voi fi prima la coadă, la bilete,
trebuie să văd neapărat acel spectacol !
Când mă voi trezi ?
De ce ne-am despărțit ?
Când ne vom împăca ?"




Fuga de om
E în plânsul meu de azi
Dorul tău de pădurile Asiei.
Cocotierii cu umbre lungi
Și căldura aceea bună pentru reptile.
Îți amintești leii keralazi surprinși
În elan amoros?
Și cortina înserării peste noi?
Am decis
Și pe subțirimea aerului am jurat:
Există o peșteră pe lumea asta
Doar a mea,
Îmi pun frica într-un rucsak
Și o lanternă,
Mă desprind de imagini, de umbre,
De corzile mâniei, de funiile dragostei,
Vă spun adio. Plec.
Există o pădure plină cu jivine,
În care voi binecuvânta
Primul tigru flămând
Care se va hrăni din mine!
Căci, m-ai lăsat singură și pradă omului!
Sunt carne pe masa lui de duminică.
Un ascet mănâncă o femeie.
El crede cu tărie
Că dreptatea o slujește!
Mai viețuiesc doar pentru că,
Mă-încred în tigrul frumos și flămând!

Simona Sigartău

 
to
 

 
 

Acesta este primul poem, de aici am început.
Mă rog să nu iau aiurea vreun viraj şi
să murim împreună mai am câțiva kilometri
până în sat
întoarcerea din trei a fost excelentă pe un drum pustiu şi te-ai gândit că afecțiunea de tată trebuie demonstrată printr-un un sărut brusc
e vina mea.
Am 25 de ani şi strălucesc câteodată şi tu vezi doar delăsare în jurul tău şi vrei şi vrei să mai trăieşti.
M-am retras cu un zâmbet indiferent şi am băgat într-a-ntâia. Tremuram de greață şi spaima că nu mai ajung la Matei.
Că nu mai apuc să înrămez fotografii cu uniforme.
Că mă găsesc ai mei pe o masă şi pe fruntea mea o să fie crestat curvo.
Mă rugam să apuc să cobor întreagă şi să intru la ore.
Ruşine. Ruşine până în tălpi.
Zăpada e acum sub picioare.
Mergi lângă mine ca un învingător.
Calculezi deja ora şi locul următor.
Eşti un vânător odihnit, tu alegi doar animalul deja lovit, dar nu te-ai gândit, carnea mea era deja în descompunere când ai muşcat.
Viermii din inima mea urlă şi se zvârcolesc.
Când cade pe tine ultimul pumn de pământ
or să intre in tine viermii tuturor
fiicelor pe care le-ai protejat, ajutat
sărutat.


Adrian Bucurescu
Poetul, precum păstorul






Pe câmpia albă pasc oile negre.
Eu sunt baciul ce le știu orândul.
Oi frumoase, zestre-mpărătească -
rangul meu înalt mereu păstrându-l.

Le-am păscut de când eram copil,
de când zorii se-nălțau din rouă.
Le-am păscut pe zloată și pe Soare
și pe Lună Plină și pe Nouă.

De aceea, când o fi să mor,
să mă-ngroape-n stâna cea de fag,
fluieraș de soc s-aud pe-aproape,
și tălăngi jelindu-mă cu drag.

Turma-n albul câmp nu se va pierde,
iarba sub omăt se va-nnoi,
lapte proaspăt din șiștar, la strungă,
pe setoși mereu i-a ostoi.

Iar pe crucea albă cât imașul
slove - oi vor rândui citirea:
”Baciul nostru-aici are sălașul.
Veșnică să-i fie pomenirea!”
 Adrian Bucurescu


Traian Vasilcău

De prunc eu am crescut fără de tată,
Fără de Tatăl Nostru, mai ales.
Aveam icoană, dar n-aveam Credință,
Chiar și cînd dibuiam întîiul vers.
La doar cinci ani urma să plec din viață
Sau într-un chin năprasnic să rămîn.
Noapte era. Și pînă-n dimineață
"Va fi poet!", a zis al meu Stăpîn.
De-atunci am tot murit în noi păcate
Și rău părîndu-mi de ce s-a-ntîmplat
Cerut-am omului iertări de toate,
Ci numai Tatăl Nostru m-a iertat.
Am fost mereu, la orice prăznuire,
O inutilitate pentru frați,
Dar singur n-am trăit nici o căznire,
Văzînd în fața mea doi ochi mirați.
El mă ruga să mă ridic din lacrimi,
Eu mulțumeam că mă mai ține viu
Și-mi comandam o cruce pentru patimi
Din lemnul pregătit pentru sicriu.
El m-ajuta să pot s-o duc în spate
Cum Simon pe Christos l-a ajutat
Și-atunci cînd mă scuipa iadul din lume
M-a acuprins doar El și m-a iertat!


Gabriela Ana Balan

 

 
to
 

Tibi
Prea trist poemul - îmi spuneai, scrie
ceva mai vesel
dacã la vârsta ta
poezia e despre calul alb care paște
trandafiri de pe morminte
mai târziu vei scrie cu noroi
în loc de cuvinte! - bine tatã, pe o poezie veselã ce-mi dai? rãspundeam timoratã
ce vrei? mã întrebai
o excursie în URSS! ziceam
acum râzi, tatã
de sub copita calului alb din versul meu gri
azi nici uniunea sovieticã nu mai e cum știai
pașaportul meu de trecere poate fi chiar acest bilețel
ultimele cuvinte scrise în viața ta
fãgãduința cã mã trimți în Rusia dacã scriu o poezie veselã despre prima mea zi de școalã
râzi din nou îți amintești din nori
am plecat la ore cu ghiozdanul gol
mama învelise frumos caietele în hârtie albastrã
le-a așezat pe masã
arãtau atât de bine cã noi nu ne-am îndurat sã le punem în geantã
învãțãtoarea a zâmbit, nu-i nimic așa sunt bãrbații
dar ghici de ce m-am întors acasã fericitã!
în recreația mare am fost rãpitã!
Tibi de la D m-a gãsit la careu m-a luat de mânuțã
m-a dus în clasa lui m-a așezat lângã el în bãncuțã
așa cum stãteam noi la grãdinițã
ce poezie poate fi mai veselã de atât!
imagineazã-ți douã învãțãtoare disperate
alergând pe coridoare
una cã are în clasã un copil în plus, alta în minus
și nu mai zâmbi chiar am reușit pentru prima datã în viațã
sã mã încalț cu șosete la fel
acum dupã patru decenii îmi cumpãr numai șosete de aceeași culoare
le pot încurca de câte ori vreau
mã simt pregãtitã sufletește sã ies în recreația mare
sã îl caut pe Tibi la careu
pentru cã știi tatã eu cred cã și el încã mã cautã
și acum are rãbdare sã asculte poezia mea tristã
despre ziua întâi din septembrie
excursia promisã nu mi se mai pare un premiu demn
tatã, nu mai ai timp sã asculți poezia mea veselā
calul alb a terminat demult de pãscut trandafirul
Tibi e chiar acum în direct pe canalul de știri
povestește despre noi pe când eram pionieri
îmi vine sã îmi ung felia de pâine cu unturã
sã îmbrac uniforma, sã plec la școalã cu pantofii rãmași de la sora mai mare
aşa era


Nu...
.
Nu m-ai lăsat să plec niciodată. Nici să rămân,
nici să aștept.
Undeva, o casă de piatră
avea temelie
pe umărul drept.
.
Nu m-ai lăsat să iubesc niciodată.
Nici să te caut
între petale de crini. De la post-restant am aflat
că lumea noastră e-o artă
pentru străini.
.
Nu mi-ai dat voie să râd, nici să plâng
într-o seară,
de un clovn rătăcit în oglindă,
era ca o veveriță
de ceară,
închisă-ntr-o ghindă.
.
Nu m-ai lăsat să-ți scriu. Și nici n-ai șters
cerneala mea de suflet
cu uitare.
Doi oameni de zăpadă dintr-un vers
urcă, spre nicăieri,
poteci de dor
și sare.
Nu obosesc. Doar simt câte-un fior,
când crivățul strănută-n
palma lor.


Poem criptic
stropii din cupa crinului unui arhanghel glăsuiesc despre orașul cu numele de ceară
oamenii alunecă metalic în asfaltul rece de unde răsar multe cuvinte
diminețile respiră
în palma mea unde
s-a strâns lumina cu genele arcuite
deschid ochii doar cât să se facă noapte
mulțimi de constelații mi se încarnează pe obraji
pe bulevardele pustii ecrane uriașe
succed aceleași hipnotice imagini
cu străzile topite
aici vin adesea pelerinii aduc ofrande înalță mâinile spre cer
de ieri s-a deschis
o nouă poartă
orașul înghite nume și
scuipă încă un erou necunoscut apoi
ascunde sabia sub temelia seculară îngerii au aripi dezlipite
din umerii cu cioturi
cresc ierburi și mărăcini
nu mai alunec sub pasul profan
orașul m-a închis într-o biserică
întruchipată-n sfeșnic argintiu


Nuditate
(marii jucători fac cărțile și partidele mari
sub ochii imenși ascunși în spatele evantaiului)
am împrăștiat cărțile în fața ta.
-nu sunt false! mi-ai zis.
le-am adunat într-o singură carte.
ți-am spus: -taie!
n-am câștigat partida
rămăsesem cu o singură carte.
din cărțile tale ai făcut un evantai.
în spatele lui băteau gene lungi
privirea ascunsă a femeii.
am aruncat ultima carte pe masă
m-am răsucit să plec.
mi-ai spus: stai.
am rămas privindu-mă din urmă
fluturând o rochie de culoare de toamnă
nudă.


Mincinoasa
Te-ai întrebat vreodată câtă apă
Stă fără sete în canistre cu carbid,
Câtă dorință, patimă nedestrămată
În ce dorim și nu ne vrem pierduți la zid?
Trăim doar exaltarea că e bine pe faleză
Dar marea vine ucigașă și ne ia
Căci de-ar fi bine, n-ar mai fi imaginația cu freză
Ce taie-n pulpe, râzi de nu-i așa!
Te-ai întrebat vreodată câte prejudicii
Plantezi în flori, în aripi și pe cer
Cum te-ngenunchi la fel ca eunucii
Chiar dacă între coaste sună uneori a ger?!
Te-ai întrebat vreodată de minciuna
Îți calcă gâtu-n amigdale să nu te păzești,
Câți anticorpi dezvolți de vreme ce niciuna
Din dragostele petrecute nu-s împărătești?!
Așa mă-ntreb și eu de-o viață
Acesta fi-va veșnic chinul meu
Căci de-aș avea răspuns aș fi o precupeață
Mi-aș da tot sufletul iubirii, m-aș minți și uite...
N-ai mai fi tu, n-ați mai fi voi
N-am mai fi noi, n-aș mai fi mincinoasă eu!
Năcrin Amalia




să fie lumină !
tu, gutuie plină,
galbenă lumină,
luminează-n noapte
ferestrele toate.
ard în noaptea cea albastră
felinare la fereastră
ca să lumineze-o masă
și un drum uitat spre casă.
luminează, tu, gutuie
cu lumină amăruie,
drumurile noastre, toate
și pe cei plecați spre astre.
tu, gutuie plină,
galbenă lumină,
luminează-n noapte
ferestrele toate.


George Nina ELIAN
ŞI IARĂŞI TOTUL FĂRĂ DE VINĂ ESTE
un felinar uitat aprins
într-o prea lungă dimineață de toamnă
şi iarăşi totul s-a spus şi s-a scris
şi iarăşi totul fără de vină este
ca şi ploaia care se-aude
undeva afară, undeva dincolo de materia
mai mult sau mai puțin evanescentă
a timpului discontinuu aidoma
zvâcnirilor sângelui
şi ce dor îmi este de tine, femeie,
de parcă nu ne-am fi întâlnit niciodată
(tu - personajul,
eu – ficțiunea...)!

Y DE NUEVO TODO ESTÁ LIBRE DE CULPA
un poste de luz olvidado encendido
durante una larguísima mañana de otoño
y de nuevo todo se ha dicho
y de nuevo todo está libre de culpa
igual que la lluvia que se oye caer
en algún lugar allá afuera, en algún lugar más allá de la materia
más o menos evanescente
del tiempo discontinuo parecido
a los espasmos de la sangre
y ¡cuanto te echo de menos, mujer!
como si nunca nos hubiéramos visto
(tú - el personaje,
yo - la ficción...)
E DI NUOVO TUTTO È SENZA SENSO DI COLPA
un lampione dimenticato acceso
durante un lunghissimo mattino d'autunno
e di nuovo tutto è stato detto
e di nuovo tutto è senza senso di colpa
come anche la pioggia che si sente cadere
da qualche parte fuori, da qualche parte al di là della materia
più o meno evanescente
del tempo discontinuo simile
agli spasmi del sangue
e quanto mi manchi, o donna,
come se non ci fossimo conosciuti
(tu - il personaggio,
io - la finzione...)!

Mihai Traista



Elegie pentru Rona de Sus
Rona de Sus, frumoasă și eternă,
durerea mea din nordul transilvan,
tristețea mea, pe linia maternă,
colindul meu de la sfârșit de an.
Rona de Sus, eterna Terra Nova,
o rană ce mă doare sângerând,
Prin tine trece drumul spre Moldova
și Ronișoara curge susurând.
La Rona mă întorc cu bucurie,
o părăsesc tăcut și lăcrimând,
lumea întreagă, vreau ca să o știe,
eu Rona port în suflet și în gând.
În lutul Ronei se odihnesc strămoșii,
din lutul ei sunt zămislit și eu,
aici mai cântă încă-n zori cocoșii
și se îmbracă-n verde Dumnezeu.
Aici prin curți mai latră câte-un câine,
păstorii-și plâng tristețea din caval,
cuptoarele încă mai miros a pâine
și coasa încă șuieră pe deal.




ATÂTEA SENSURI POȚI SĂ DAI
Atâtea sensuri poți să dai
tu unui anotimp, ehei,
lumina când pătrunde-n casă
și tu ești vesel, vrei, nu vrei!
Simt o-nălțare cum pătrunde
în mine, cum mă-nviorează
și-i alta starea mea de spirit -
simt bucuria cum vibrează
Uit de nori negri, uit de ploi
de deznădejde, stări de vid
și iar privesc viața-n ochi
și doar durerea o desfid
Căci noi suntem doar bieți copii
ai anotimpurilor noastre –
ceață și ploi, frig și noroi
și așteptăm nerăbdători
un soare blând în zări albastre.



Gavril Iosif Sinai
touch screen
s-a oprit drumul în pajiștea pestriță
averea s-a adunat pe câmpul
masat cu opinci / din zori / gura timpului
petrecut în foșnetul căderii în brazdă
sărută roua / coasa
prin trupul vegetației mute
cu plânsul uscat într-o căpiță
ieslea ascunde o mântuire
agățată în cui
pentru orice anotimp care vine...


Einfach Mann    
Ce blândă este și profundă
Când valurile o scufundă
Ca marea prinsă în strâmtoare
Când ce e val, ca valul moare,
Sau când e-nchisă în furtună
De sufletul care adună
Ce-i crud în ea când e sfioasă
Și când e blândă sau tăioasă
Precum uimirea ori trăirea
A tot ce-i plin sau pustiirea
Care sub val îneacă valul
Ca dorul de galop în calul
Care te mână spre serai
Ca să răpești ce nu mai ai
Și afli astfel că hangerul
E-al morții, sigur, mesagerul
Cât încă lupta e dorință
Care transformă-n năzuință
Doar calea, drumul care pare
Că i-a adus pe cai să are
Ce n-ai avut, ce-ai vrut, ce-ai rupt
Și tot ce-aveai, puțin sau mult...
Ce bucurie e în valul
A cărui soartă este malul?




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu