ROMÂNIJA

După ploaie la Moinești de Ș. Luchian

Elena Liliana Popescu – Andreea Mocanu – Paul Julien – Surender Bhutani – Șerban Foarță – Mariana Marin – Doina Boriceanu – Moș Nelutzu G – Ioana Calotă – George Liviu Teleoacă – Ovidiu Vasile

ELENA  LILIANA  POPESCU

 PLOUĂ

Lui Miguel Elías

Nori de vată plumburie...
se cufund-aproape-n mare
şi o pânză argintie,
ţes în fire curgătoare...

Cer cu mare-ngemănate,
văl de ploaie se prefiră,
peste valuri zbuciumate,
când Eol cântă din liră...

Peisaj ce te-nfioară,
negrăita-i frumuseţe
Pictorul o desfăşoară
cu eterna lui tandreţe.

Elena Liliana Popescu

***

IT IS RAINING 

To Miguel Elías

Clouds of lead-colored cotton wool
almost immerse themselves into the sea
and a silver sail,
they weave in flowing temper...

Sky with sea twinned,
vale of rain trickles,
over waves weltered,
when Aeolus plays his lyre...

Sight that chills,
its unspoken handsomeness
the Painter displays
with his eternal tenderness.

Translated by Andreea Mocanu

***

IL PLEUT

A Miguel Elías

De couleur plomb, des nuages ouatés
dans la mer plongent presque
et tissent une toile argentée,
en fils qui s’écoulent…

Le ciel et la mer gémellés,
un voile de pluie s’infiltre,
au-delà des flots tourmentés,
quand Éole joue de la lyre…

Paysage qui te fait frissonner,
indicible est la beauté
Le Peintre l’a étalée
avec son éternelle bonté.

Traduit en français par Paul Julien

SURENDER  BHUTANI

My History

History mirrors the narrative of my past
I realize everything I have witnessed
probably it was all inevitable in life...
so nothing should be branded as unexpected

Exigency kept blurring into an adventure
like a damaged individual in a changing phase
I kept on collecting diverse sounds
the way the city kept on unfolding itself

Reverse chronology reveals an agonizing truth
hypnotic freedom took me to different heights
from yearning for sensuality to a mixture of different isms
perhaps I overcooked myself during the journey

It seems there was a crack in everything
that is how the light got in
eager to be initiated into deep secrets
I was capable of deflating my ambitions

Now silence is seductive and mysterious
bliss and temptations have equal opportunities
trapped in a three-dimensional space
I still aspire for you in the remaining life 

ȘERBAN  FOARȚĂ

Două compuneri de sezon

Roşul pe care-l bei acum, la club,
dintr-un pahar cu talie de doamnă,
soarele-l poate ridica la cub...
sau poate să extragă rădăcina
lui cubică,-ntr-o zi ce dă în toamnă,
când sângele se-ngroaşă ca răşina.

Frumoasa cea de care-ascultă leii
le-ar da să bea, pe marginea aleii,
de n-ar fi a lui Dionysos cupa
din care ea bea numai ca paharnic
al zeului beţiei, – altfel, darnic
şi dornic să-i sărute,-n vie, crupa.

MARIANA  MARIN

Poem De Dragoste

,,Ma privesc uneori în oglinda

Pentru ca sa mai fie cineva în aceasta casa

...

ce o urasc de atîta vreme

încît nu mai pot trai fara ea.

Constiinta de sine este în cele din urma

o stare extrem de comfortabila-un somn greu.

Ea nu poate semana decît amintirilor

despre lichidul meu amniotic

pe care le numeam mai demult într-o arta poetica

sau mortii,

ce a spart oglinda 

DOINA  BORICEANU

Copacul

bătrân, cu crengi de vreme împletite,

stătea Copacul chiar pe zare.

-ce vine oare după timp cu nedorite?

gând de seva-i punea o întrebare.

-Împărății de-ngheț și Iarna lungă

când ardem și zăpada să ne facem cald.

iar eu sub vânt troznesc - vorba-mi c-o nălucă,

mă tem, mă tem să în genunchi nu cad.

vezi bine, port haine preoțești de umbră,

cineva m-ar vrea pe buza gropii-i...

oamenii mor și-ngheață însuși ger, sloi lună,

dar eu pornesc printre troiene, ce cale-i?

și-i pornit Copacul pentru departea chemare...

pe patul morții se lăfăia durerea în mătase

Copacul... seara cade pe acoperișuri ninse,

brutal durerea-i stinsă sub o nemișcare...

nopțile au desigur stele... mai lacrimă,

mai străluciri de astru înfipt în bucurie...

dar de unde vine suflarea fiară

ce se pricepe doar să stingă lumânare?!

înțepeniri sub ger... și sub moarte

ele nu pot de fel să povestească

cum biet copac la groapă îngenunche

soare ger topește, Copacul în lacrimile...

-pune-mi, pune-mi primăvara-aproape

toarnă, vieții înțelepciuni smulse din moarte.

cum alege primăvara chipeșe înfloririle?

vreun sfârșit se sfârșește-n adevăr, și moare?

atâtea câte! au plecat pe drum de Cerurile...

atâtea vise s-au plâns de-o jale...jale...

prea înceata neputincioasa omului chemare,

și n-am putut să-i pun la  căpătâi din seve...

în mine tremură din zei lumina sevei

deși cunosc adesea cum din nori

îmi dă ocol cu pașii târșiți gând morții

ce-ar vrea să înfrunzească ea în primăveri...

MOȘ  NELUTZU  G

Linia lui Kant

Ceea ce fac gândul a făcut,
ceea ce trăiesc gândul a trăit,
din ceea ce mi se-ntâmplă nimic...
nu mi s-a mai întâmplat.

Cel împins de propriul gând afară,
sunt apriorica formă onestă,
întocmai, propriul efect docil,
cauză a infinitei existenţe,
infinită cauză a existenţei…

La scris, tocul mi-e străin, punctul
se prelungeşte în cuvinte ştiute.
Calc pe gândul împietrit al pietrei
pe propriu-mi gând, la infinit.

Nu e nevoie să fiu trezit,
linia, punct după punct, gândul
mi-l poartă la infinit,
chiar fără mine, viitorul
îmi ia trecutul pe umeri.

IOANA  CALOTĂ

*Siminică* a plecat acum?...mi -ar fi placut tare mult sa l cunosc...numai citindu i biografia de mai jos, m a impresionat acest Chaplin al nostru,smerit,jertfitor,poate chiar genial,total dedicat profesiei pe care a Iubit o ...
Dumnezeu sa -l odihneasca!
"Siminică (31 octombrie 1936, București) este un artist și acrobat român. Considerat cel mai celebru comic al Circului românesc.

Pe numele său real Simion Avram, „Siminică” s-a născut într-o cușcă a leilor transformată în vagon de circ. Bunicul său era instrumentist în Orchestra Circului „Bercuini”, tatăl său cînta la trombon și realiza pasaje comice iar mama sa era „amazoană” și, în timpul liber, vînzătoare la case de bilete.

Încă de la vîrsta de 5 ani Siminică preia tradiția familiei și începe să se pregătească pentru lumea circului. Doi ani mai tîrziu, pe cînd avea doar 7 ani, își va face debutul în arenă într-un spectacol în care executa atît numere de acrobație, contorsionism și diverse giumbușlucuri. Tot în acea perioadă începe să se antreneze executînd alături de sora sa, Elena, diferite numere de acrobație. Pentru a-și încropi materialele necesare folosea pentru construirea unui dublu-trapez frînghia pentru rufe a mamei și un țăruș de fier găsit. Astfel, în scurt timp, Siminică și sora sa au reușit să execute în arenă, fără lonja de siguranță, cîteva numere de neuitat de dublu trapez, excentric acrobat sau un număr aerian în dantură cu elemente de înaltă clasă și foarte periculoase.

Viața tînărului Siminică era însă foarte grea: trăia pe unde apuca, în diferite case, în barăci demontabile sau în vagoane. Deseori dormea sub podeaua pe care erau fixate scaunele, trezindu-se acoperit de mucuri de țigară și coji de semințe aruncate de spectatori.

Datorită succesului pe care-l aveau cu numerele de acrobație cei doi deveniseră vedete în programul circurilor „Bernea”, „Antonio”, „Palladium”, „Franzini” și „Krateyl”, care și-i disputau aprig.

În 1953 participă împreună cu sora sa Elena la Festivalul Mondial al Tinereții din București executînd numere de acrobație.

După ce Elena se căsătorește cu vestitul acrobat Sandi Bernea, Siminică se retrage lăsîndu-i pe cei doi să execute împreună numerele de acrobație. Viața Elenei se încheie însă în mod tragic, la numai 19 ani, în timpul unui spectacol susținut la Râmnicu Vâlcea. Trapezul la care-și executa numărul se rupe iar Elena, însărcinată în 3 luni, cade de la 15 metri înălțime, în fața a peste 3 000 de spectatori.

După înmormîntare, în același loc maestrul Siminică va prelua numărul de acrobație încîntînd publicul.

În 1954 Siminică devine angajat al Circului de Stat din București.

În 1957 a demisionat din Circul de Stat în urma unor divergențe politice cu conducerea de atunci a Circului și ajunge să descarce vagoane cu scînduri în Gara Obor pentru o sumă de 20 de lei pentru un vagon descărcat.

Reușește într-un final să revină în Circul de Stat fiind angajat însă... recuziter. Cînd ducea materialele în arenă toată lumea începea să rîdă crezînd că-l aplaudă pe Siminică în noul său rol. Pentru acest motiv regizorul tehnic i-a interzis, un timp, accesul în manej, obligîndu-l să stea în forhang și să aranjeze recuzita. În cele din urmă, după ce acrobatul Franți Petrescu se îmbolnăvește, trebuind să fie înlocuit, Siminică revine în arenă cu un succes imens.

Muncind din greu maestrul Siminică a suferit de-a lungul carierei sale nu mai puțin de 8 fracturi de mîini și picioare, unul din cele mai grave accidente producîndu-se în timpul unui spectacol la Turnu Măgurele cînd s-a rupt o frînghie la trapez și a căzut de la 12 metri înălțime.

Siminică a executat mai toate meseriile artei circului: zburător, trapezist, looping în doi, echilibristică la mare înălțime, echilibristică cu bara de bambus în dantură, saltator, echilibrist la sol, excentric acrobat, etc.

Avînd ca model școala rusă de circ în 1956, pe cînd se afla într-un turneu în Bulgaria, devinde comic de circ înlocuind un coleg care se îmbolnăvise. De la bun început a abordat genul comic modern, fără machiaj, doar cu cîteva elemente de costum și recuzită, parodiind diferite numere de circ în timp ce în arenă se montau recuzita și aparatele pentru numărul următor.

În 1987 Siminică se pensionează revenind însă în arena circului un an mai tîrziu și continuînd să lucreze atît în țară cît și în turnee în străinătate pînă în 1995.

Despre momentul retragerii lui Siminică, ziaristul Cornel Nistorescu scria:

„Cu timpul, Siminică a devenit cel mai mare comic al României, un artist adevărat, care nu s-a menajat o clipă, imaginîndu-și mereu figuri imposibile și scene care să zguduie lumea de rîs, visînd să zboare pe deasupra sălii ca să poată face copiilor tot felul de semne. N-a iubit niciodată scamatoria și dresura. N-a intrat în scena cu prea multă recuzită. Doar el și publicul, zguduit de cascade de rîs. Și, dintr-o dată, Dumnezeul circului, cel care a transformat lacrima în zîmbet și

imposibilul în posibil, a făcut o reverență și s-a retras fără să spună că este ultimul său spectacol, ultima sa reprezentație în arenă.”sursa wikipedia. 

GEORGE  LIVIU  TELEOACĂ

Stimate domnule academician Eugen Simion

       Explozia informațională aduce tot mai multe clarificări în toate domeniile, inclusiv în artă, în heraldică, dar și în lingvistică.

       Pentru a încerca să definim astăzi identitatea general europeană, de mare ajutor ne-ar putea fi criteriul lingvistic, numit în cursul lui Ferdinand de Saussure etnitism primitiv (primordial). În fapt el corespunde conceptelor consacrate Ur-volk și Ur-heimat, atât de necesare aflării acelui centru ontologic în respectul căruia să se recunoască și să se consolideze unitatea spirituală a întregului european. Cuvântul devine astfel un foarte eficient și precis instrument de investigare, pentru a cărui valoare de document, vă rog să aveți în vedere și criteriul lui Theodor Mommsen.

       Ca alte motive, care ne cheamă la aflarea centrului ontologic al spiritualității europene, și nu numai, primiți vă rog atenționările ce ne-au fost adresate în timp de Motru-Iorga, apoi de Albert Camus, iar mai recent de Jaques Delors și François Hollande.

       După cum bine se vede, pentru a funcționa și a dăinui cu adevărat, Uniunea Europeană are nevoie de unitate lingvistică, așa cum au cerut de-a lungul secolelor nu numai numeroșii autori ai proiectelor de unitate europeană (Ladislau Gyémánt, Preistoria construcției europene), ci chiar și ziariști de azi din presa SUA. Cum esperanto sau programe ca Interlingua I și Interlingua II n-au putut da rezultate, Umberto Eco, pornit Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană (aici e vorba și de cultură), a înțeles și a susținut necesitatea racordării demersului nostru la origini, acolo unde antinomiile se compatibilizează, convins că potențialitatea limbii rămasă în centrul ontologic al spiritualității europene, cumulează potențialitățile tuturor celorlalte limbi născute din ea, după cum a precizat și Saussure.

      Așadar, pentru a propăși în mod real ne revine datoria de a afla centrul ontologic al spiritualității europene, de unde și nevoia de a direcționa frontul cercetărilor pluridisciplinare în acest sens. Primele sondaje arată că sorți de izbândă există.

             Cu deosebit respect

      Cercetător George Liviu Teleoacă

OVIDIU  VASILE

O altă Românie

Știați că în lume mai există şi o altă Românie?

Deși poate nu ați auzit până acum, în lume, nu departe de România
există o altă Românie, care nu este un stat, ci o regiune montană
întinsă, populată cu români (sau vlahi).

...

După ce călătorul străbate spectaculoasele chei ale râului Mojalka, pe
drumul ce leagă Sarajevo de Belgrad, privirea îi este cucerită de o
zonă cu munţi de înălţime medie – Munţii Românija, care se scrie şi se
pronunţă aproape ca în limba română.

Primul lucru care străpunge peisajul de un verde smarald nemaîntâlnit,
este un han, Rumanski Bar, iar, imediat în apropiere, un panou pe care
scrie în engleză: „Welcome to Romanija”.

Român fiind, nu ai cum să nu te întrebi mirat dacă nu cumva privirea
îți joacă feste sau dacă chiar te afli în a doua Românie de pe glob.

Romanija din Bosnia este cea mai mare regiune din Republica Srpska,
fiind locuită de vlahi, de rumâni sau morloci, ciobani care vorbesc o
limbă română veche, similară potrivit studiilor, celei vorbite în
România prin secolele X-XI, în care predomină „r”-ul.

Din punct de vedere administrativ regiunea Saraievo-Romanija, care
este una dintre cele șapte regiuni ale Republicii Srpska, parte
componentă a Bosniei de azi.

Orașul Vlasenica, unul dintre cele mai mari din regiune, a fost unul
dintre principalele centre ale „Vlasilor”, numele dat de populaţiile
slave românilor.

Nici portul tradiţional nu este departe de cel românesc autentic,
fiind o combinaţie între cel al moţilor şi cel al macedonenilor.

Principalele oraşe cuprinse în regiunea Romanija sunt Pale (capitala
Republicii Srpska), Sokolac şi Han Pijesak.

În Pale există şi un club de fotbal cu numele de FK Romanija.

Veliko Lupoglav este cel mai înalt varf muntos al regiunii, situat la
1600 de metri. Zona este fascinantă, cu sate montane presărate
ici-colo, din care răsar case mari cu până la 2 etaje, unele
pierzându-se pe culmile muntoase ale Dinaricilor.

Potrivit lui Varlam, proprietarul hanului „Rumanski”, până în 1990, în
perioada lui Tito, localnicii nu aveau voie să spună că sunt români.
Li se repeta că Romanija şi România nu au nimic în comun. Cine spunea
altceva era arestat şi putea primi chiar şi 10 ani închisoare.

Acum sunt mândri de faptul că „limba română” s-a născut mai întâi
aici, şi mai târziu în spaţiul carpatic și iubesc România, pe care o
vizitează destul de des.