Reforming the D.N.A.

Reforming the D.N.A.

Kiki Skagen Munshi – Ion Coja – Constantin Dulcan – Cristian Petru Bălan

Dr. Kiki Skagen Munshi, S.U.A.

Duminică, 02 Septembrie 2018 08:41

Acesta nu este genul de justiție pe care România ar trebui să o sprijine  „Vă scriu în sprijinul poziției domnului Louis Freeh și domnului Rudy Giuliani în ceea ce privește Direcția Națională Anticorupție (D.N.A.). Am examinat activitatea sa de mai mulți ani și sunt de acord cu ei că structura instituției a condus la abuzuri. Șeful D.N.A.-ului, actualmente, raportează Președintelui României, care este un funcționar ales cu - în mod firesc - un interes pentru a-și păstra poziția și a fi reales. Un procent ridicat de persoane din România au fost implicate în corupție de un fel sau altul. În mod obişnuit este aproape imposibil - după cum știți -, ca într-o societate să nu fie şi un mic procent al corupţilor, dar realitatea a demonstrat că cca. 70-80% dintre politicienii și birocrații de nivel înalt au „practici corupte", așa cum sunt definite în prezent, în funcție de pozițiile lor în trecut. Având în vedere acest fapt, nu se pune întrebarea dacă funcționarii corupți sunt urmăriți penal, ci care sunt aleși pentru a fi urmăriți penal pentru corupție. De la președinția lui Traian Băsescu răspunsul este în mod ciudat, foarte clar: dușmanii politici și cei care ar putea reprezenta o amenințare politică sau economică pentru Președinte și la partidul său. Adică D.N.A.-ul în sine a devenit un motor al corupției și de aceea este importantă o mișcare de plasare a acestuia într-o poziție ceva mai protejată. Dați-mi voie să merg mai departe! În ultimii ani, D.N.A.-ul nu a fost folosit doar pentru a susține puterea politică a actualului președinte al României, ci a funcționat în afara normelor procedurilor judiciare. Cu un an și câteva luni în urmă am intervievat atât avocații, cât și oficiali judecătorești despre procesele a trei persoane pe care le cunosc, aflate în închisoare pentru „corupție" și mi s-a spus că în toate cele trei cazuri „procesele" erau ele însele corupte și că acest fapt ar putea fi dovedit numai într-o instanță judecătorească neutră. După ce am studiat mai bine de un an, știam deja multe din ceea ce mi-au spus avocații: că inculpaților nu li s-a permis să vorbească în apărarea lor, să aducă martori sau să prezinte dovezi în favoarea lor. Toți trei se află în prezent în închisori sau au executat sentințe pentru „infracțiuni", care, în Occident, nu ar fi ajuns într-o sală de judecată, cu atât mai puțin ar fi fost condamnate. Acesta nu este genul de justiție pe care România ar trebui să o sprijine. Este adevărat că, pe hârtie, România face toate lucrurile potrivite pentru a pune capăt corupției, dar, după cum știm cu toții, corupția nu a fost eradicată. Ceea ce s-a întâmplat a fost că D.N.A.-ul s-a transformat într-o putere din umbră, fiind capabilă să inducă frica chiar și în rândul cetățenilor care respectă legea, pentru că, odată ce un caz este deschis, nu este deloc sigur că se va face dreptate. Reformarea D.N.A.-ului ar trebui să reprezinte o prioritate pentru guvernul dvs., dacă este vorba despre lupta împotriva corupției. Mutarea D.N.A.-ului dintr-o arenă pur politică într-una în care ar exista cel puțin o șansă rezonabilă de supraveghere imparțială ar trebui să fie primul pas în acest efort. Sper ca administrația dvs. ar putea susține acest fapt. Există organizații și persoane care vă pot ajuta în acest effort şi voi fi bucuroasă să vă pun la curent cu unele dintre acestea. Aș dori să precizez că nu sunt legată de ele și că nu aș beneficia de niciun avantaj personal. Deci, de ce mă deranjez? Pentru că, în anii 1980 am cunoscut România bine, fiind Director al Bibliotecii Americane și am fost foarte interesată de bunul mers al ţării dumneavoastră. De asemenea, îmi pasă de Justiție, o respect și doresc să o văd pusă în drepturi. Sper să o faceți și dvs. Cu sinceritate, Kiki Skagen Mushi". Notă: Kiki Skagen Munshi face parte din a patra generație de californieni fiind crescută atât în Statele Unite, cât și la Tokyo, Japonia. A urmat Swarthmore College in Pennsylvania unde a absolvit „magna cum laudae" obţinând licența în Științe Politice, Istorie și Economie. După un an în care a fost bursier Fullbright în India, a urmat University of California, Berkeley, finalizându-și studiile cu un Doctorat în Istorie chiar la Universitatea din București în 2006. Kiki Skagen Munshi a intrat în 1980 în U.S. Foreign Service. Angajată în Serviciul de Informații al Statelor Unite și în Departamentul de Stat de la Washington, a lucrat la ambasadele americane din Nigeria, România, Grecia, Sierra Leone, Tanzania și India. A condus Biblioteca Americană din 1983 până în 1987 și a fost Consul cu Afaceri Publice al Statelor Unite ale Americii la București între anii 2000-2002, când s-a retras din Serviciul Extern al S.U.A. S-a reîntors în 2006 pentru a face parte din Echipa de Reconstrucție a Iraqului. Locuiește acum în San Diego, vizitează deseori România și India și este autoare a mai multor cărți între care una are ca fundal anii comunismului sub Nicolae Ceaușescu. Versiunea originală în limba engleză This is not the Kind of « Justice » that Romania should support „I am writing in support of the position taken by Mr. Louis Freeh and Mr. Rudy Giuliani as concerns the Direcţia Naţională Anticorupţie (D.N.A.). I have been examining its work for several years and agree with them that the structure of the institution has led to abuses. The head of the DNA, in the present arrangement, reports to the President of Romania, who is an elected official with - quite naturally - an interest in retaining his/her position and being re-elected. A high percentage of persons in Romania have been involved in corruption of one kind or another. For ordinary people it is still almost impossible, as you know, to live without petty corruption; probably 70-80% of high level politicians and bureaucrats have "corrupt practices" as currently defined related to their positions in their background. Given this, the question becomes not whether corrupt officials are prosecuted but who is chosen to be prosecuted for corruption. Since the Presidency of Traian Basescu the answer is distressingly clear: Political enemies and those who might pose a political or economic threat of some sort to the President and his Party. That is, the D.N.A. itself has become an engine of corruption and this is why a move to place it in a somewhat more protected position is important. Let me go further. The D.N.A. has not only been used to bolster the political power of the incumbent Romanian President in recent years, it operates outside the norms of judicial procedures. A year and some months ago I interviewed both lawyers and judicial officials about the trials of three persons I know who were in prison for 'corruption' and was told in all three cases that the « trials » were themselves corrupt and that this could be proven in a neutral court of law. Having followed the trials over a course of some years I already knew much of what the attorneys told me: That defendants were not allowed to speak in their defence, bring witnesses or present evidence in their favor. All three are either currently serving sentences in prison or have served sentences for « crimes » that would not, in the West, have even made it to a courtroom, let alone resulted in a conviction. This is not the kind of « justice » that Romania should support. It is true that, on paper, Romania is doing all the "right things" to end corruption but, as we all know, corruption has not been erased. What has happened is that the DNA has moved into a position of shadowy power from which it is able to strike fear into the hearts of even law abiding citizens because once a case is opened, it is by no means certain that justice will be done. Reforming the D.N.A. should be a high priority for your government if it is serious about fighting corruption. Moving the D.N.A. out of a purely political arena to one in which there would be at least a reasonable chance of unbiased oversight should be the first step in this effort. I would hope that the your office could support this. There are organizations and individuals who could assist you in this effort; I would be glad to put you in touch with one of them if you wished. I would like to add that I am not connected with them and would receive no personal benefit from this. So why do I bother? Because I have known Romania well since I was Director of the American Library in the 1980s and care about your country. I also care about justice and wish to see it done. I hope you do as well. Sincerely, Kiki Skagen Munshi".

ION COJA

Anti-românism și anti-semitism

De curând, Parlamentul României a legiferat împotriva antisemitismului din România, care, după autorul proiectului de lege, s-ar manifesta nestingherit de legislația existentă în materie de combatere a acestui flagel rușinos pentru orice stat democrat, civilizat. Noua lege își afirmă intenția de a fi mai eficientă, mai aspră cu cei care ar mai îndrăzni să-și manifeste „ura” față de evrei. În definiția pe care legea o dă antisemitismului, conceptul de ură este esențial și definitoriu: antisemitul este o persoană care nutrește un sentiment de ură față de tot ce este evreiesc.

Legea în sine, cât și motivarea cu care s-a înfățișat dinaintea plenului de parlamentari, dar și a publicului românesc, au stârnit acordul deplin al parlamentarilor, unanim, dar și proteste numeroase, aproape unanime și ele, din partea publicului internaut. Mass media clasică, adică presa și radio-televiziunea, au escamotat subiectul, nu au suflat o vorbă despre aceste proteste, dovadă că interesele evreiești sunt apărate în presă printr-un control riguros din partea cercurilor evreiești, așa cum susțin mulți dintre „anti-semiții” vizați de legea respectivă. Numai că ideea respectivă este susținută nu numai de ieri-de-azi, și nu numai de voci din România, ci din lumea întreagă. Cine nu cunoaște că există acest control, acest veritabil monopol pe care instanțele evreiești internaționale l-au instituit asupra mass media din majoritatea țărilor „democratice și civilizate”. Monopol care, ca orice lucru omenesc, nu funcționează perfect, mereu se produc breșe în acest monopol. Exemplul cel mai bun este internetul de pretutindeni.

Ce a stârnit supărarea publicului internaut din România? Mai înainte de orice calitatea submediocră a textului legii: o înseilare agramată, lipsită de rigoarea stilului juridic. Mai apoi, obiectul legii, obiect inexistent, obiect inventat de autorul proiectului de lege: antisemitismul din România. Zilele trecute un amic din Israel îmi povestea că agențiile de turism din Israel care trimit vizitatori în România nu ezită să-și facă reclamă cu destinația propusă afirmând că România este țara europeană cea mai sigură pentru turiștii israelieni, țara în care pe nimeni nu deranjează grupurile de evrei hălăduind zgomotoși pe străzile de interes turistic. Pe cine apără această lege?! La ce necesitate răspunde trecerea acestei legi în regim de urgență prin vămile Parlamentului?!...

Nu m-aș mira să fie vorba de o diversiune, clocită de câțiva evrei zănateci și descurcăreți. Oricum, Aurel Vainer, ca mentor al deputatului Vexler, autorul inițiativei legislative, nu poate fi imaginat în afara acestei aiureli. Își are locul într-un asemenea grup infracțional și Alexandru Florian , care a șicanat, a exasperat chiar opinia publică românească prin intervențiile sale povocatoare, obraznice și nerușinate, a căror orientare anti-românească este mai mult decât evidentă. Indivizi care generează, unii chiar și prin însuși fizicul lor porniri anti-semite, aversiune și saturație. Desigur, la persoane mai puțin raționale, mai spontane, mai instinctive. Mai fruste în reacții!

Ce au urmărit inițiatorii din umbră ai acestei provocări? E greu de intrat în logica unor asemenea indivizi. Și nici nu ne ostenim s-o facem, știm cu cine avem de-a face. Indivizi care nu cunosc limitele și măsura, bunul simț. Nu ne mirăm nici că dintre evrei, dintre evreii normali și cuviincioși, nici unul nu îndrăznește să se dezică public de aberațiile cu care ies în lume așa zișii lor lideri și reprezentanți. Evident, în interiorul strict al comunității evreiești o reacție critică se va fi produs. Cineva s-o fi găsit să le bată obrazul și să-i oblige la un gest de reparație! Atât pe strategii evrei de la conducerea comunității, cât și pe strategii din Parlamentul României atât de atenți la mofturile evreiești! Cineva le-o fi atras atenția asupra reacțiilor de pe internet, semnate îndeosebi de protestatari tineri, al căror potențial de respingere a abuzurilor nu mai poate fi ignorat. Cineva i-o fi convins pe alde Vainer și gașca sa să nu se joace prea mult cu focul!

Așa se face că după ce ni s-a vârît pe gât această lege rușinoasă și nerușinată de așa zisă combatere a antisemitismului, ne pomenim cu o nouă propunere legislativă, o lege de combatere a anti-românismului. Elaborată în mare pripă, pentru a calma spiritele, o lege mai prostească decât prima, cu care face pereche. Este în mod evident gândită și redactată de aceleași minți școlite pe dai boje! E trist să constați că nici măcar staful tehnic al Parlamentului nu se ridică deasupra titularilor din sălile de ședință. Toți o apă și-un pământ ca incompetență și impostură crasă!

Textul de prezentare a legii pentru combaterea anti-românismului îi dă de gol pe autori că sunt aceiași care au pritocit și legea cu antisemitismul. Însăși expunerea de motive pune alături cele două legi, ca și când antisemitismul și anti-românismul sunt două fenomene comparabile, expresii asemănătoare ale unor atitudini de aceeași speță. Confuzie mai mare nici că ne putem imagina!...

Ne punem deci întrebarea cât de corectă este apropierea dintre anti-semitism și anti-românism, pe care ne-o propune legiuitorul de la București. Răspunsul nu poate fi decât unul: sunt fenomene complet diferite, născute din cauze diferite!

Anti-semitismul este străvechi, din antichitate consemnat, în mare măsură stârnit de practicile evreiești inerente condiției de popor nomad. Practici de cele mai multe ori dezonorante, în absolut vorbind. Țiganii și evreii, principalele popoare nomade cunoscute în istorie, au intrat în contradicție și, deseori, în conflict cu popoarele gazdă, popoare exponente ale mentalității generate de statornicia pe un teritoriu identificat ca vatră strămoșească, ca patrie. Vorbim însă numai de antisemitism, ca fenomen de amploare, în măsura în care evreii, spre deosebire de țigani, au ajuns să stârnească resentimente mult mai puternice la „ceilalți” prin preceptele lor religioase, prin liderii lor religioși sau politici, ale căror numeroase declarații de un rasism exclusivist sunt fără pereche de provocatoare, de exagerate, pline de ură și desconsiderare față de celelalte popoare și rase. Iar pretenția evreilor că Dumnezeu i-ar fi ales ca să fie neamul care va stăpâni planeta și va face din celelalte seminții slugi și servi ascultători nu poate stârni sentimente de recunoștință și prietenie, de fraternitate la celelalte neamuri.

Clamată de revoluția franceză, mult râvnita fraternitate planetară este respinsă de Talmudul iudaic, de mentalitatea multor evrei care pretind a fi lideri reprezentativi pentru iudaism.

Firește, la nevoie, se poate demonstra că e vorba de declarații ale unor exaltați, dar nu se poate contesta faptul că în interiorul comunității evreiești asemenea exaltați sunt tolerați cu multă înțelegere, că nimeni nu se dezice de ei.

În fapt, e bine știut că fiecare evreu duce o viață dublă: una publică, la vedere, ca supus al autorității publice din statul al cărui cetățean este, și altă existență ca supus al Cahalului, al comunității evreiești, organizată după legi și reguli necunoscute celorlalți, ne-evreilor, Goimilor. În mod semnificativ pentru exclusivismul rasial practicat de evrei, în limbajul evreilor este foarte frecvent cuvîntul GOI(M), pentru a-i denumi pe „cei care nu sunt evrei”. Nicio limbă eropeană nu are echivalent pentru acest cuvînt, nu are un cuvînt care să însemne „nefrancez”, „negerman”, „nerus” și așa mai departe. Vorbitorii acestor limbi „normale” nu au simțit nevoia să distingă la tot pasul între „ai săi” și restul omenirii. În schimb, țiganii au și ei un cuvînt asemănător ca structură semantică, cuvîntul GAGIU, cu sensul „persoană care nu aparține etniei țigănești”.

Asemănările dintre mentalitatea evreiască și cea țigănească sunt mai multe, rezultând din modul nomad de viață. (Vezi inventarul făcut de evreul Yurii Slezkin, în cartea sa Le siecle juif.) Dar deosebirile sunt esențiale: spre deosebire de țigani, dar și de celelalte popoare, evreii și-au fixat o țintă pe care o urmăresc cu o tenacitate și o credință greu de înțeles: acapararea de bogății, acapararea de puterea care însoțește deținerea puterii financiare. Pe banii marilor bancheri evrei s-au produs în lume mari revoluții și războaie, încheiate cu milioane, cu zeci de milioane de victime dintre goimi. Sunt vinovați pentru asta și evreii de rând, adică toți evreii?...

Indiferent ce răspuns vom da la această întrebare, trebuie să acceptăm că în aceste condiții apariția sentimentului antisemit este explicabilă, ca reacție firească de apărare a goimilor, care se simt vizați de aceste veritabile agresiuni ale lumii iudaice. Formele acestei agresiuni sunt mai multe, unele sunt deosebit de subtile, insesizabile de omul de rînd. Unele, nu puține, nu corespund realității, au fost scornite din „elan antisemit”! Căci reacția antisemită nu putea să nu dea naștere la exagerări, la represalii și replici disproporționate. Nimic mai greu decât să te descurci în acest hățiș de evenimente și să stabilești cu exactitate cine este de vină!

Ne oprim aici cu inventarierea păcatelor care se pun pe seama evreilor din România. Trebuie să menționăm însă și concluzia autorului citat mai sus: evreii sunt pe cale să-și însușească valorile care au dat noblețe popoarelor statornice în vatra lor, tot mai mulți evrei se leapădă de obsesia banului, a bogăției de dragul lui „a avea” și părăsesc ghetto-ul, ascultarea oarbă față de rigorile Cahalului. Intră azi în rândurile lumii cu care s-au simțit antagonici încă din antichitate.

În concluzie, antisemitismul nu are nimic cu „ura” viscerală față de evrei, ci are explicațiile, ba chiar justificările sale, recunoscute de cei care au studiat acest fenomen. Inclusiv mari evrei, mari autori.

Revenind la spațiul românesc, putem vorbi de o atitudine critică față de entități și persoane sau personalități evreiești, atitudine pe care o au nu puțini români, care nu trec cu vederea păcatele și greșelile puse pe seama evreilor. În fruntea acestor români care au comentat critic isprăvile evreilor din România trebuie precizat că s-au aflat români dintre cei mai reprezentativi.

Iată ce le reproșăm noi, românii, compatrioților noștri evrei:

- implicarea decisivă a evreilor în structurile criminale ale statului comunist bolșevic, imediat după 23 august 1944, până pe la mijlocul anilor 1960;

- implicarea decisivă a evreilor în deturnarea evenimentelor din decembrie 1989;

- implicarea evreilor în jaful post-decembrist;

- minciuna lansată și susținută de evrei cu privire la „Holocaustul din Transnistria” și alte represalii anti-evreiești inventate, neadevărate: Abatorul, rebeliunea legionară, pogromul de la Iași;

- activitatea provocatoare, anti-românească a lui Alexandru Florian, acceptată tacit de ceilalți evrei;

- folosirea nejustificată a acuzației de antisemitism referitoare la evenimente și persoane față de care publicul românesc nutrește sentimente de respect și prețuire;

- cenzura instituită în România cu privire la faptele reprobabile ale unor evrei. Deși sunt mulți evrei al căror rol pozitiv în viața românească nu-l neagă nimeni, acesta nu poate fi un motiv pentru a escamota partea nefastă, negativă a prestației altor evrei, nu puțini.

- gestul cel mai anti-românesc care se pune pe seama unor lideri evrei este proiectul nesăbuit de a instaura Israelul pe pământ românesc, proiect care a vizat porțiuni întinse din teritoriul național românesc. Ultima încercare s-a petrecut în vara anului 1940 când s-a intenționat declararea Basarabiei ca republică socialistă sovietică evreiască... De altfel, comportarea evreilor din Basarabia față de românii autohtoni ajunși la cheremul bolșevicilor după iunie 1940 este un capitol dintre cele mai jenante din istoria noastră comună.

Toate subiectele de mai sus sunt mai degrabă ocolite sau ascunse de comentatorii din presa și din istoriografia românească. A aborda aceste subiecte stârnește imediat acuzațiile stereotipe de antisemitism. Asemenea acuzații sunt inacceptabile însă, oricâte legi de combatere a antisemitismului se vor mai scoate.

*

Despre antisemitism s-au scris mii de pagini, ne oprim aici. Este un fenomen complex, care nu poate fi stăpânit printr-un text de lege sau mai multe, indiferent de calitatea acestor texte. Iar atunci când aceste texte mai sunt și penibile, jalnice, deopotrivă nerușinate și rușinoase, nu ai în fapt ce comenta!

Cu anti-românismul care este situația?

Pe la mijlocul anilor 1980, când am dat un text spre publicare la „România literară”, Gabriel Dimisianu mi l-a respins printre altele și pentru că foloseam în text cuvîntul anti-românism, cuvînt inexistent în limba română. Și m-a trimis la DEX-ul din acea vreme. Lipsea! Se pare că nici ediția ultimă a DEX-ului nu înregistrează acest cuvînt. L-am căutat chiar azi și nu m-am priceput să-l găsesc. Ne aflăm, se pare, în situația hilară de a ni se propune o lege în al cărei titlu apare un cuvînt inexistent în limba română, neîntregistrat în dicționarele limbii române!... Situație care ar putea fi interpretată ca o dovadă că faptele care pot fi adunate sub denumirea de antiromânism nu au o vechime prea mare, se petrec numai în ultima vreme! Conștiința publică nu a înregistrat suficient de multe cazuri de anti-românism pentru a pune în circulație o denumire a acestui fenomen, a acestei realități.

Oare aceasta să fie situația?

Expunerea de motive care însoțește textul de lege propus debutează cu următoarele afirmații, pe care nu le putem trece cu vederea:

„De curând, Parlamentul României a adoptat o Lege privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului.
Prevederile acestei legi sunt cât se poate de valabile și identic aplicabile pentru prevenirea și combaterea antiromânismului, un curent susținut care se manifestă și proliferează tot mai agresiv.
Antiromânismul este o formă de luptă împotriva tuturor expresiilor de afirmare a identității românești, de contestare a suveranității naționale legitime a națiunii române, cât și de exprimare a unor idei, concepte, doctrine ori politici publice care vizează xenofobia în raport cu poporul român ori discriminarea negativă a acestuia.”

Nu pot accepta afirmația inițiatorilor legii cum că a combate antiromânismul „este cât se poate de valabil și identic” cu combaterea anti-semitismului. Cu alte cuvinte, resping ideea că cele două atitudini și fenomene sunt „identic” de greșite, de aberante, de nocive, de străine de legile normalității și ale cuviinței. Acuzația de antisemitism adusă unor români deseori a avut în vedere reacția de legitimă apărare a acelor români față de acțiuni sau activități cu caracter vădit anti-românesc ale unor evrei, nu puțini la număr, care sistematic s-au dedat la acte pline de dispreț și de nepăsare față de românii aflați pe post de victime ale unor fărădelegi cinice, inumane, comise de unii evrei. Vezi cazul arendașilor evrei de la 1907, al torționarilor evrei din anii de glorie ai lui Nicolski & comp.

O mai spunem o dată: nu negăm nicio clipă aportul evreilor, al unor evrei din România la cultura și civilizația românească, le arătăm toată cinstea și recunoștința noastră. Dar nu putem trece sub tăcere reversul trist al medaliei: activitatea altor evrei, lipsiți de scrupule, care nu au arătat nicio simpatie sau recunoștință față de gazdele lor atât de primitoare atunci când românii s-au aflat la greu, sub ocupație străină. Nu poate exista text de lege care să ne împiedice să spunem adevărul despre crimele săvârșite împotriva poporului român! Indiferent care ar fi autorii acelor crime! Iar legea recentă de combatere și prevenire a antisemitismului acest scop servește: să împiedice aflarea adevărului despre crimele și răutățile săvârșite împotriva românilor de către unii evrei!

Autorii proiectului de lege au considerat, pe bună dreptate, că se cuvine să dea exemple de acțiuni și atitudine anti-românești! Au prezentat câteva cazuri care îi incriminează pe maghiari, pe sași, pe ruși. Cazuri mai mult sau mai puțin corect prezentate. Lipsesc din acest trist pomelnic manifestările de antiromânism ale unor evrei, ale unor instituții evreiești, cum ar fi Federația Comunităților Evreiești din România, principala vinovată pentru acțiunea anti-românească cea mai gravă comisă după 1990: minciuna cu holocaustul petrecut în România, neadevărurile intens mediatizate despre situația evreilor din România în anii guvernării lui Ion Antonescu. Este o crimă de neiertat să acuzi de o crimă înfiorătoare oameni nevinovați, să-i acuzi pe români de genocid antisemit, în loc de a spune adevărul, anume că românii i-au salvat de genocid pe evrei, iar evreii au datorii de recunoștință față de români neonorate nici până azi.

Mulți evrei, dintre cei mai importanți evrei, la vremea respectivă și mai apoi, chiar și în zilele noastre, au recunoscut meritul unic, singular în Europa, al comportamentului românilor față de evrei! Chiar și azi, înalte oficialități israelite se pronunță în termeni asemănători la adresa României, a românilor!

Cu excepția evreilor din conducerea comunității evreilor din România care se situează pe altă poziție. Aceștia, după 1990, la inițiativa rabinului de tristă amintire Mozes Rosen au formulat acuzația de holocaust, de genocid, la pachet cu pretenții exagerate de despăgubiri. S-au strâns în jurul „rabinului roșu” o gașcă de escroci care trăiesc în huzur de pe urma evreilor „uciși” de români în acei ani! A le demonstra acestor infami cât sunt de nocivi pentru evrei în primul rând înseamnă a combate un complot anti-românesc nedemn de secolul în care trăim! În niciun caz nu se poate vorbi de antisemitism în cazul respingerii și repudierii unor indivizi de teapa lui Alexandru Florian sau Aurel Vainer, indivizi care intră la orice oră sub incidența legii de combatere a anti-românismului.

Adevărul nu poate fi nici anti-semit, nici anti-românesc! Acest principiu lipsește din textul celor două legi. De legea de combatere a antisemitismului nu aveam nicio nevoie, domeniul este suficient de bine acoperit de alte acte normative. Și ce este prea mult strică.

De o lege pentru identificarea și combaterea actelor de antiromânism aveam însă nevoie, chiar și în forma penibilă prezentată. Dar mai este timp să fie adusă la o fomă decentă. Nimeni nu se va grăbi s-o adopte cu rapiditatea cu care a fost adoptată inutila lege de combatere a antisemitismului...

Ion Coja

17.07.2018

 Dr. Constantin Dulcan: Avem nevoie de bucurie ca de pâinea cea zilnică

"Gândul, cea mai puternică forţă din univers"
- În "Inteligenţa materiei", prima dvs. carte, aţi demonstrat cu argumente ştiinţifice că, dincolo de toate lucrurile vizibile, concrete, există un câmp de energie şi lumină, coordonat de o minte inteligentă. Cu alte cuvinte, că nu suntem singuri în univers, că Dumnezeu chiar există. V-a afectat certitudinea aceasta modul în care vă trăiţi viaţa de zi cu zi?
- Odată ce am înţeles că, de fapt, noi ne creăm pro­pria reali­tate, felul în care pri­veam lumea s-a schimbat. Descope­ririle fizi­cii cuantice au arătat că mintea noastră e cea care face să colap­seze undele de energie şi le trans­formă în parti­cule, adică în materie. A gândi înseamnă a transforma nevăzu­tul în văzut. Gândul e creator, e cea mai pu­ter­nică forţă din uni­vers. Iar Dumnezeu ne-a dat pu­terea ca, din milioanele de reali­tăţi posi­bile, care există în stare latentă, să aducem pe pământ, cu gân­durile noastre, doar una. Pe cea care seamănă cel mai mult cu gândurile noastre.

- Vreţi să spuneţi că ceea ce ni se întâmplă e oglinda a ceea ce gândim şi simţim?
- Exact. Când făceam cerce­tări pentru prima mea carte, am ajuns la concluzia că celulele au inteligenţa lor. Şi m-am speriat. Celulele reacţionau la gândurile şi sentimentele celui în cauză. S-a făcut şi un experi­ment în Occident, cu un eşantion de ADN, recoltat de la un individ şi dus la 1000 de km distanţă, într-un laborator. Persoana în cauză a fost pusă să privească un film frumos, cu ima­gini minunate, care stârneau bucurie. În acelaşi timp, la 1000 de km distanţă, mă­surătorile arătau cum spi­ra­la de ADN se relaxează. Când imaginile au fost schim­bate cu un film de groa­ză, ADN-ul a început, brusc, să se restrângă, contrac­tân­du-se. Aflând asta, m-a chinuit o întrebare: cum ştie corpul nostru ce e rău şi ce e bine? Dacă organis­mul nostru reacţionează pozitiv la bine şi negativ la rău, nu există decât o singură mare concluzie.

Legea binelui
- Care e aceea?
- Înseamnă că universul întreg are ca fundament o lege morală, legea binelui. Abia acum vă pot răs­pun­de la prima întrebare. Da, ca să fim fericiţi şi să­nătoşi, nu e nevoie decât să ne construim viaţa după legea aceasta.

- Cu alte cuvinte, un stil de viaţă sănătos începe de la a gândi şi a făptui binele?
- Când comit un act contrar acestei legi, îmi creez singur mecanismele biochimice care duc la boală. Cinci minute de mânie sau suferinţă imobilizează pen­tru 5, 6 ore celulele gardian ale sistemului imuni­tar. Timp de 5-6 ore, organismul nostru e lipsit de apă­rare, iar milioanele de celule moarte, viruşi şi bac­terii circulă libere prin organism, se pot localiza un­deva şi declanşa boala.

- Se şi spune în popor că "a murit de inimă rea". La asta se referă oare?
- Stresul, care azi a luat proporţii gigantice, ura, mânia, îndoiala, neîncrederea în ceilalţi, invidia, gelozia provoacă în corp un pH acid, favorabil bolii. Depresia are şi ea un efect nociv asupra organis­mu­lui, nu doar că împiedică vindecarea, dar poate favo­riza debutul altor boli. Dar ştiaţi că şi frica ne face rău? Este bine cunoscut experimentul lui Avicenna. Într-o cuşcă s-a pus un miel şi într-o cuşcă alăturată s-a pus un lup. Mielul a murit în scurt timp de stresul provocat de frică. Orice dezechilibru emoţional adu­ce, mai devreme sau mai târziu, boala.

- Cu emoţiile nu-i de glumit. Cum ne putem pro­teja?
- Eu am învăţat să le stăpânesc. Încerc să nu mă implic afectiv intens, să nu mă enervez. Dacă cineva îmi greşeşte, fac un efort să-l iert, gândindu-mă că poate într-o zi va înţelege şi el ceea ce înţe­leg eu acum. Să iertăm, fiindcă iertarea face ca pH-ul corpului să vireze spre unul alcalin, favo­rabil sănă­tăţii. Sigur că sunt şi suferinţe care nu pot fi evitate. Dar e im­portant să rămânem con­ştienţi că fiecare minut de suferinţă sau stres ia din viaţa ce­lulei noastre.

Relaxare şi respiraţie

"Tratamente" cu flori
- Statisticile arată că stresul profesional e azi una din marile surse de boală. Munca în exces ameninţă să ne omoare lent.
- Dacă nu ne putem lua mici vacanţe, regulat, să ne luăm mă­car pauze de zece minute, la fiecare oră, în care să ne golim mintea şi să respirăm adânc. Putem să ne ridicăm de la birou şi să privim ceva frumos pe fe­reas­tră. Sau, în loc să bem trei cafele cu ochii în computer, să bem un ceai fără să ne gândim la nimic altceva. Să ne bucurăm de gustul şi aroma lui. Cu timpul, înveţi să te relaxezi în orice condiţii. Beduinii, de pildă, se odih­neau mergând pe cămile. Şi eu scriu şi citesc de dimineaţa până seara. Dar când simt că începe să se aşeze oboseala pe mintea mea, mă opresc şi aplic câte­va tehnici de relaxare.

- Ne puteţi da şi nouă un exemplu?
- Toate tehnicile de relaxare se bazează pe respi­raţie. Oboseala vine şi dintr-o lipsă de oxigenare a creierului. Stau câteva minute cu ochii închişi, încerc să îmi reprezint oboseala ca senzaţie la nivelul creie­ru­lui şi apoi, cu fiecare expiraţie profundă, îmi imagi­nez că o elimin. Fiecare îşi poate crea propria lui tehnică. Eu nici pentru durerile de cap nu iau pastile. Mă relaxez, mă concentrez pe starea de bine şi cald, o trec prin inimă şi apoi o trimit acolo unde mă doare. Fac asta de câteva ori şi durerea dispare.

- Să-ţi vizualizezi boala pare o condiţie foarte importantă pentru vindecare.
- Bernie Siegel, reputat oncolog din SUA, a luat mai mulţi bolnavi de cancer în ultima fază şi i-a învăţat tehnica imageriei: de mai multe ori pe zi, trebuia să-şi ima­gineze că distrug cance­rul din corp cu un foc, cu un animal care-l mă­nâncă, fiecare după cum dorea. După şase luni de zile, 40% din ei s-au vindecat. La testele psi­hologice, s-a dovedit că cei care s-au vin­decat erau cei optimişti, cei care credeau în Dumne­zeu şi cei care erau calmi. Îndoiala este un ob­stacol în calea oricărui succes şi mai ales a vindecării.

"Rugăciunea - o realitate fizică"
- Aţi amintit de Dumnezeu. Credinţa e şi ea parte din ecuaţia stării de bine?
- Rugăciunea e o realitate fizică, e un fel anume de a vorbi cu universul. Am testat eu însumi asta, de ne­nu­mărate ori, şi am rămas înfiorat văzând că poţi obţine un răspuns. Prin rugăciune, realitatea din jur se transfigurează, aducem la noi lumina din univers. Există cazul celebru al neurochirurgului american Eben Alexander, care, la 54 de ani, a făcut o meningo­en­cefalită bacteriană gravă. A stat o săptămână în comă, timp în care foarte multe persoane s-au rugat pentru el. După ce şi-a revenit, a spus că în tot timpul cât era în comă a văzut în jurul lui siluete umane care păreau să stea în genunchi şi de la care veneau spre el valuri de energie. Rugăciunile altora l-au vindecat. Dar şi propriile noastre rugăciuni ne ajută. Credinţa mobilizează, în mod cert, întreg sistemul imunitar. Nu spunea Iisus "credinţa ta te-a vindecat" ?

- Nutriţioniştii pun şi ei pe listă o condiţie a să­nă­tăţii: ce, cum şi cât mâncăm. Ţineţi cont de ea?
- Eu respect o regulă care se ştie încă de la Hipo­crat: să mănânci fără să satisfaci complet senzaţia de foame! Adipocitele aşteaptă semnalul că te-ai săturat ca să-şi extragă din alimente grăsimea. Dacă nu te sa­turi, nu te îngraşi. Studii de ultimă oră arată că lungi­mea telomerilor de la extremităţile cromozomilor, de care depinde durata vieţii, e influenţată favorabil de alimentaţia cu puţine calorii. Mănânc legume, icre de peşte, iaurt, lapte de soia, pe care îl beau dimineaţa, cu cereale integrale, mazăre, linte. Mănânc foarte rar carne. Nu beau, nu fumez, nu consum zahăr. Şi am grijă să ţin, din când în când, câte o zi de post, în care beau doar ceaiuri şi las organismul să se refacă. Dar, înainte de orice, am grijă să nu mă aşez niciodată la masă supărat. Masa ar trebui să fie o sărbătoare, să fie prilej de bucurie alături de ceilalţi. Sigur că azi nu ne mai potrivim toţi la masă, dar atunci când pre­pa­răm ceva de mâncare, s-o facem cu drag. Gândurile gospodinei trec şi-n bucatele pe care le găteşte.

- Din tot ce aţi spus, trag o concluzie: cele mai bune medicamente ne sunt, de fapt, la îndemână.
- Aşa e. Dumnezeu ne-a dat deja totul. Dacă vrem să rămânem sănătoşi şi fericiţi, e suficient să păstrăm în minte câteva lucruri: să mâncăm sănătos, fără să ne îmbuibăm, să facem mişcare, să ne odihnim corect, să fim optimişti şi plini de speranţă. Să fim perseve­renţi cu pasiunile noastre, să ne antrenăm intelectual şi să ne ferim de rutină. Să facem constant schimbări în viaţa noastră. Şi să nu uităm că trebuie să păstrăm în permanenţă un echilibru între energia consumată prin efort şi energia obţinută prin odihnă şi activităţi care ne fortifică. Gândurile rele ne iau din viaţă, bucu­riile ne dau viaţă. Să căutăm bucuria, avem ne­voie de ea ca de pâinea noastră zilnică. Chiar dacă, uneori, n-o putem avea decât în imaginaţie.

Cristian Petru BĂLAN

DESCRIERI COMPARATIVE DESPRE LIMBA ENGLEZA ȘI LIMBA ROMÂNĂ

Întâi despre engleză:

Desigur, Shakespeare a jucat un rol covârşitor în dezvoltarea limbii engleze, dar pe timpul lui se ştie că engleza nu era o limbă internaţională. în Europa acest rol ÎI juca, la acea vreme, limba latină, iar, din sec. al XIX-lea,până după cel de-al doilea război mondial, franceza devenise deja limba numărul unu pe Terra. Aproape brusc, odată cu Înfiinţarea ONU-lui în anul 1945 şi cu stabilirea sediului acestuia la New York, franceza şi-a pierdut prioritatea şi limba engleză a început să se impună din ce în ce mai puternic şi mai rapid. Dar şi alţi factori au contribuit considerabil la răspândirea ei. Este suficient să amintim numărul mare al populaţiei din fostele colonii britanice, faptul că Anglia devenise regina mărilor şi a oceanelor, iar ulterior factorul decisiv a fost lansarea dolarului ca moneda cea mai importantă a omenirii (o consecinţă a faptului că, devenind puterea industrială cea mai mare din lume, USA şi-a dezvoltat şi cele mai mari, mai puternice şi mai numeroase bănci, de toate tipurile). Miile de filme americane şi engleze, răspândite pe tot globul, muzica uşoară din aceste ţări, au contribuit de asemenea la răspândirea limbii engleze. Desigur, nu spun aici ceva absolut nou, deoarece aceste cauze sunt deja cunoscute şi au mai fost explicate detaliat şi de alţii înainte.

S-a vorbit însă mai puţin despre felul cum particularităţile lingvistice ale aceştei limbi germanice din grupul vestic au jucat, la rândul lor, un rol esenţial. Dacă am considera engleza după caracteristicile ei fonetice, ortografice şi lexicale, ea ar fi departe de a îndeplini rolul unei limbi ideale, cu atât mai puţin rolul de limbă internaţională de prim rang, mai ales dacă ţinem seama că engleza nu are reguli exacte de pronunţie, precum franceza, spaniola ori germana (practic, ea nu are reguli ferme de pronunţie, fiecare cuvânt trebuie învăţat separat cum se scrie şi cum se citeşte, iar substantivele proprii, numele de persoane, denumirile geografice etc., vor trebui în mod obligatoriu spell-uite, adică dictate literă cu literă). însăşi topica frazei este rigidă, căci nu prea ne permite să schimbăm, după bunul nostru plac, locul părţilor de vorbire în propoziţii şi fraze ca în alte limbi, iar dacă ne referim la fonetică, engleza rămâne una dintre cele mai dificile de pronunţat, având 9-11 vocale, numeroşi diftongi şi 22-26 consoane (opinii lingvistice diferite), 2 semiconsoane (singura, împreună cu islandeza, din grupul germanic, care a păstrat spirantele dentale surdă şi sonoră; aspiraţia care însoţeşte realizarea fonetică a oclusivelor nu are nici ea rol distinctiv); accent fonologie dificil, cu pauze şi intonaţii distinctive, o limbă foarte idiomatică, cu multe polisemantisme care, de obicei, dau mare bătaie de cap traducătorilor ce pot încurca lesne polisemiile; un idiom cu extrem de numeroase idiolecte, cu numeroase cuvinte omofone şi omonime, cu numeroşi „false friends” foarte derutanţi, ce pot produce uşor confuzii vorbitorilor români etc., etc. în plus, numeroşi lingvişti - într-un fel exagerat sau nu - au considerat franceza, italiana şi spaniola mai muzicale şi mai uşor de pronunţat decât engleza şi, de aceea, cu mult mai îndreptăţite de a fi, oricare din ele, numărul unu pe glob. Am auzit chiar şi afirmaţia - perfect plauzibilă - că, în cazul în care Germania hitleristă ar fi câştigat ultimul război mondial, atunci în mod categoric germana ar fi fost astăzi limba internaţională care ar fi ocupat primul loc. Realitatea este că nu s-a întâmplat aşa şi că, în pofida dorinţei anglofobilor, cu toate neajunsurile ei, de „limbă destrăbălată”, cum i-au zis unii, engleza s-a impus cu fermitate drept limba mondială a secolului al XX-lea, vorbită ca idiom matern de peste 700 de milioane de oameni, devenind preferata limbă oficială şi de lucru a Adunării Generale a ONU, cu şanse mari de a-şi menţine prioritatea şi în secolul/secolele următor/ următoare (nu este obligatoriu ca o limbă să domine toate secolele).

Dar cred că, folosind din nou termeni ştiinţifici şi trecând peste defectele ei, una din marile cauze pentru care limba din arhipelagul britanic s-a impus cu atâta forţă este acea calitate extraordinară a englezei - şi anume caracterul ei de limbă analitică, după unele păreri, ori de limbă aglutinantă foarte economică şi simplă, după alte păreri, tinzând spre tipul izolant (rol foarte important al auxiliarelor şi al tuturor tipurilor de modificatori). Ştiţi ce înseamnă aceasta? înseamnă că engleza este foarte economică la vorbit şi foarte simplă, situându-se, din punct de vedere tipologic, între caracteristicile mongolei şi ale chinezei şi având tendinţa ştergerii graniţelor între părţile de vorbire (unele cuvinte pot trece simplu de la o parte de vorbire la alta, precum în chineza modernă). Mai înseamnă că, în cuvinte scurte şi în fraze incredibil de con-centrate, putem spune multe şi putem vorbi mai rapid şi mai legat decât în alte limbi.

Comparaţi, de pildă, un text de aproximativ cinci cuvinte englezeşti, cu traducerea lui în română sau franceză... Traducând cele cinci cuvinte în aceste două limbi, constatăm că textul apare în general cu mult mai lung, necesitând zece sau douăsprezece cuvinte pentru a acoperi exact înţelesul formulat în engleză. Aşa se explică de ce anglofonii vorbesc destul de rapid şi degajat, fără multe câcâieli, majoritatea vorbitorilor (mai ales dacă sunt culţi) imprimându-i limbii lui Shakespeare o impresionantă muzicalitate, un ton ferm şi bărbătesc în timpul conversaţiilor. în plus, engleza dispune de un lexic foarte bogat - cca 250.000 de cuvinte simple ce pot servi ca bază pentru o pluritudine de derivate şi de juxtapuneri, la rândul lor productive, admiţând creaţii noi prin combinaţii foarte maleabile.

De asemenea, gramatica este ceva mai simplă decât în alte limbi. Nu putem trece cu vederea că engleza este totodată şi o limbă mixtă, având cca. jumătate de vocabular de origine romanică, puternic influenţată de franceză, deşi vocabularul esenţial este germanic, permiţând în continuare împrumuturi din limbi clasice (latina, greaca) ori din multe limbi moderne: franceza, italiana, spaniola, portugheza, olandeza, iar în America din limbile amerindienilor - ş.a. Influenţa franceză asupra englezei a fost foarte mare, îndeosebi la curte, în administraţie, în învăţământ, în biserică şi literatură (să nu uităm că din 1066, timp de două secole, franceza a fost limba oficială a Angliei şi nicidecum engleza!).

Din cauza împrumuturilor multiple, engleza americană a devenit chiar şi mai bogată decât cea britanică (The King's English), dezvoltând în paralel un slang încărcat, însoţit de interesante argouri, ca să nu mai vorbim de importantele variante ale unui complex limbaj tehnic, printre care limbajul computerelor, limbaj în continuă îmbogăţire şi evoluţie, ce se foloseşte exclusiv în engleză. Computer language a fost standardizat în orice ţară a lumii numai în engleză, fără a mai fi tradus. Cert mai este că, în ciuda tuturor dificultăţilor, toţi copiii emigranţilor veniţi în America deprind limba oficială extrem de repede, ajungând până într-acolo să-şi uite limba părinţilor. Cu alte cuvinte, engleza atrage într-un fel misterios pe toată lumea, aproape fiecare pământean dorind să o ştie cât de cât. în acest sens, s-a vorbit despre vraja hipnotică a limbii engleze, hotărâtă de Dumnezeu ca limbă planetară.

Şi totuşi, la orizont, apare un mare „inamic”, puternic şi serios, al englezei, care, după unii specialişti, ar putea-o detrona într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Este vorba de limba spaniolă care se răspândeşte cu o viteză incredibilă chiar în interiorul Statelor Unite. Dacă nimeni nu va putea opri asaltul spontan al spaniolei, care se dă cu putere de la sud la nord, atunci la sfârşitul secolului următor sau chiar mai curând, numai 40-45% din americani vor mai vorbi englezeşte. în acest caz, întreaga lume modernă s-ar putea vedea silită să-şi aleagă o nouă „Miss Univers” între limbi, cea nouă detronând-o pe cea veche. Există şi legi lingvistice ciudate pe care, după cum se vede, oamenii le cunosc încă prea puţin.

Despre limba română:

Limba română este cel mai mândru şi mai frumos monument pe care latinitatea l-a ridicat în estul Europei. Armonia ei aminteşte de dulceaţa severă a limbii strămoşilor noştri latini, veniţi prin aceste locuri din Roma, acum două mii de ani. Cursivitatea şi bogăţia ei nu sunt cu nimic mai prejos de cea a limbii franceze, din care fluviul lingvistic românesc s-a alimentat selectiv până la refuz.

Uşoara ei asprime, aproape lusitană, păstrează ceva din patina idiomului geto-dac, iar sporovăiala specific românească, plină de înţelepciune şi de veselă spontaneitate, o face egală în sonorităţi cu incantaţiile melodice ale italianei şi spaniolei. Afinitatea ei firească faţă de nou şi repeziciunea cu care adoptă toate neologismele de ultimă oră o fac tot atât de modernă, tot atât de bogată în termeni internaţionali pe cât este engleza, limba cea mai vorbită pe glob în zilele noastre.

Dar, mai presus de toate acestea, lipsită aproape complet de barierele dialectale ale surorilor ei neolatine şi chiar ale englezei, limba română păstrează de veacuri o unitate şi exactitate lexicală uluitoare, cimentată de vicisitudinile istoriei, însuşire cu care nici o altă limbă nu se poate mândri întotdeauna.

--------------------------------

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn, Illinois, SUA

31August 2018

Ziua Limbii Române