joi, 17 mai 2018

TEATRU ÎN DODII - II. FENOMEN

George  Anca
II.  FENOMEN 
ÎN   DODII



FENOMEN

TEATRUL FENOMEN


Să vedem cum s-a construit însuşi FENOMEN-ul.

Pe uşa vagonului e prins un bilet, “lumina”. Copiii fac mâncare din nisip. Paznicul îl salută

 pe Iliuţă. Pândind tramvaiul cu ochii închişi, o fată surdă  îşi întinde timpanul pielii spre

 picurii confuzi ai ploii să bată darabana. Ultima casă nedemolată adăposteşte sculele. Iliuţă

se aruncă pe scările vagonului. Trenul plecase. Sare în tramvai, coboară, fumează printre

nuci zdreliţi şi macarale îngropate în ziduri neterminate. Plouă. Muţii au rămas la adăpost.


CONSTRUCTOR 1
Ce e dragostea?

CONSTRUCTOR 2
Lumină.

CONSTRUCTOR 1
Şi căsătoria?

CONSTRUCTOR 2
Plata luminii

ILIE

Tu eşti, mă, taică?
ILIUŢĂ
 Da' cine credeai?
ILIE
Păi veni factorul şi zise că nu eşti tu, când îl întrebai eu dacă te-a văzut el, că-mi zisese vecinul că vorbi cu tine.
ILIUŢĂ
După vecin te iei mneata? 
ILIE
Auc!  Atunci nu eşti tu .
ILIUŢĂ
Ce ştie vecinul cine sunt eu?
ILIE
Feciorul meu nu ştie nimic. Mă-ta e la biserică, mă duceam şi eu. Mai stai?
ILIUŢĂ
Cum să nu?
ILIE
Dacă venişi tu, asta e baza.
ILIUŢĂ
Sunt în trecere, v-am adus cafea şi banane şi plec.
ILIE
 Ce să facem noi cu helea, ai nişte tutun?
ILIUŢĂ
Să-ţi nenoroceşti sănătatea? Am adus.
ILIE
Ia să le văd. Minunate se mai prezintă. Ai ajutat ţara?
ILIUŢĂ
Ajutat.

ILIE
Grele ţigări, şi au gust de varză, nu mai ai? împărţim şi la pomană, pun ţiganii mâna pe ele, sunt primite şi la ei. Nu ti teamă, cine are mai multe gâşte pe aici, nu prea au ce paşte, le-au tăiat toţi pentru hram.
ILIUŢĂ
 Nu-mi spune mie că m-aduseră pân' acasă, poate mirosul din ciorbă de varză, din ţigările astea. Eu tot nu fumez. Cui i-ai scris naftalina?
ILIE
 Ce naftalină?
ILIUŢĂ
Naftalina lu Naftalină ăla al lui...
ILIE
 Lasă, cam câte gâşte număraşi?
ILIUŢĂ
Un nor.
ILIE
Vezi? nu erau de pe la noi.
ILIUŢĂ
 S-or fi ţinut după mine de la Capitoliu.  
                                                                        ILIE
De unde oi fi venind, că am primit o scrisoare şi mi-a adus factoru' şi un şervet cu chipul tău pe el. N-am putut să citesc, erau alte litere, dar tu erai. Mai aveai niţel păr.
ILIUŢĂ
Ce-ai cu părul meu?
ILIE
Pe ştergar, zic. Nu l-am arătat la toată lumea. Tu eşti. Vrei să te crezi, adică.
ILIUŢĂ
Pozele de la cămin nu-ţi mai plac?
ILIE
Ba da, mă băiatule, alea-mi plac.
ILIUŢĂ
Şi restu'?
ILIE
Şi restu'.
ILIUŢĂ
Hai atunci la hram, să vezi că nu e nicio gâscă tăiată.
ILIE
Atunci nu merg. Trăiesc şi ăia ca noi?
ILIUŢĂ
 Altfel.
ILIE
Am auzit eu. Factorul ştie mai bine.
ILIUŢĂ
De unde?
ILIE
De la tine, poate de la tine. Venişi singur cu chinezi, popi români, miniştri şi o franţuzoaică.
ILIUŢĂ
Franţuzoaica da, era bătrână ca 'mneata.
ILIE
Şi bătrână. Oricum, zici că mergi să-mi mănânci pomana, gâştele-alea.
ILIUŢĂ
Vorbeşti şi 'mneata.
ILIE
Nu vorbesc, nu ţi-a spus factoru'?
ILIUŢĂ
 Uite ce, termină cu prostiile. Primeşte-mă ca pe vremea când aveam păr frumos. Hai în casă, bem până ne ameţim.
ILIE
Să ne ameţim. Nu te-am văzut de ani de zile, mă temeam să nu mori.
ILIUŢĂ
De ce să mor? În loc să mă aştepţi ca lumea, să-ţi spun cine a mai murit, ori, mai bine, cine mai trăieşte.
ILIE
Să trăiască, eu nu m-am chinuit mult atunci.
ILIUŢĂ
Asta e viaţa.
ILIE
Te-a mai supărat stomacul?
ILIUŢĂ
Ce-am eu cu el?
ILIE
Copiii nu veniră şi ei.
ILIUŢĂ
Le duc eu coliva. Dacă nu mă lasă ţaţa Floarea în pace, le-aş duce şi câinele vecinului, c-a rămas singur de tot. Ce să mai urdineze ca proştii în fiecare dimineaţă, până la mormânt?
ILIE
Să te vezi şi cu factorul.

ILIUŢĂ
Măi, dar n-avea unde să dispară aşa repede.

CONSTRUCTOR 1
L-au dus şi pe ăsta

 ILIUŢĂ
Restul vagoanelor de locuit se înşiră în linie cu bisericuţa.

CONSTRUCTOR
Şi cu Mioara?

ILIUŢĂ
Două prăzi îndrăgostite sub ochiul vânătorului. Cum să-ţi faci  începutul  în oraş, tu,constructor de schele mici, la case şi mai mici,  cum să-ţi faci  începutul  cu fântâni de piatră?

ILIUŢĂ (continuare)
Cu el s-a întâmplat cum zisei, cu gâştele de-atunci. Stai la gard.
ILIE
Mă uit când vii. Nu-ţi sunt tată.
ILIUŢĂ
 Îmi eşti.
ILIE
Nu trăieşte pe aici.
ILIUŢĂ
 N-a murit.
ILIE
Cine conducea avionul?
ILIUŢĂ
Un comandant şi un echipaj.
ILIE
 El putea fi chiar comandantul.
ILIUŢĂ
Au trecut mulţi ani.
ILIE
14
ILIUŢĂ
Am stat eu la orfelinat.
ILIE
Nu tu, fiul lui.
ILIUŢĂ
Ce-am cu beţivii din porturi care se dau aviatori, cu ţiganii?
ILIE
 Ce mă întrebi pe mine? Du-te la mamă-ta, la împărţeală.
ILIUŢĂ
 Auzeam că s-a surpat malul cu toţi ai noştri.
ILIE
O găseşti tu, eşti umblat.
ILIUŢĂ
Da, şi o găsesc... Mă găseşte ea, trece pe lângă mine, parcă nu mă cunoaşte, se uită după 'mneata.
ILIE
 Nu mă interesează. Sunteţi mari demult. Treaba voastră, vă aveţi bine, nu vă aveţi. Eu n-avusei noroc. Putea fi şi mai rău. Viaţa e scumpă.
ILIUŢĂ
Eu te-am căutat. Am încercat să-i dau de urmă şi aviatorului.
ILIE
Ce-ai vrea să fac? Ţigările tale, ia şi tu de fumează.
ILIUŢĂ
Nu obişnuiesc.
ILIE
Dar eu îţi dau voie.
ILIUŢĂ
 E târziu.
ILIE
 Fumează, fumează cu mine, altceva să nu faci.
ILIUŢĂ
Fumează al cântăreţei şi pentru mine.
ILIE
Da' tac-so nu-l lăsa.
ILIUŢĂ
Auzi om, tată.
ILIE
Nici el nu e tatăl băiatului.
ILIUŢĂ
Cum s-au născut copii fără taţi în satul ăsta?
ILIE
 Au fost morţi de la început. Ce credeai când spuneam crezul?
ILIUŢĂ
Ai dreptate, auzeam numai fericirea femeilor.
ILIE
Tatăl dumitale...Al cui mai e...Întrebă-l pe el, pe sub mal.
ILIUŢĂ
A omorât-o pe mama, domnule.
ILIE
Poveşti, mai mult morţi bune, de-aia vin şi eu să te văd din când în când.
ILIUŢĂ
Nu-mi aduc şi fiul, dacă l-aş aduce, n-ar fi al tău.
ILIE
Ţine-o aşa, şcoala merge.
ILIUŢĂ
Ce-ai cu şcoala?
ILIE
Parcă te lepezi de toate.
ILIUŢĂ
 Am trecut prin multe şcoli.
ILIE
Toţi te slăvesc.
ILIUŢĂ
Ce să facă?  Asta e. 
ILIE
Tu te-ai aşezat în alte părţi, cum e timpul?
ILIUŢĂ
M-am certat cu toate oraşele, iar aici nu mai găsesc pe nimeni.

ILIE
Prinde gâştele de picioare şi du-te după crăiuţi.
ILIUŢĂ
Lasă, că am eu grijă de ei. Îi ajut. Îi am la mână. Fac ce vreau eu. Joacă după cum le cânt. Ce crezi? Am urcat. Îmi pierd tot timpul pentru ţara asta, sănătatea, pe degeaba, pe viaţă, e ştiută, şi pe moarte.
ILIE
Nu ai cheltuit tot de-acasă şi nu ai agonisit.  Nu-ţi văd locul odihnei.
ILIUŢĂ
N-oi fi având. Să dau mereu din coate până la judecata odihnei de apoi.
ILIE
Eu nu te pot judeca, de-acum te-ai făcut evreu din biblie. Nu mai am alt rost pentru tine. Animalele au pierit. Izlazul se stârpeşte. Mama lor, mama noastră, cum o să terminăm?
ILIUŢĂ
Ce să?
ILIE
Pomană să te învăţ eu pe tine.
ILIUŢĂ
Spune tu.
ILIE
Eu mă ocup cu altceva.
ILIUŢĂ
 Nu ţi-am spus acum câţi ani?
ILIE
 Du-te, pune semn pentru voi, pentru copii.
ILIUŢĂ
 Te-ai luat cu treburile şi  nevoile.
ILIE
Puţin spital.
ILIUŢĂ
Ai uitat de inima lumii. Dar măcar acum aruncă-te, poate te recuperezi.
ILIE
Ce şi ce.
ILIUŢĂ
Taci, că de cancer nu se moare, nici de bine.
ILIE
De-asta nu se trăieşte.

CONSTRUCTOR 2
Asta e, te pilisei cu prietenul tău, după

ce aţi ieşit de la lucru. N-ai fost atent

la frânare şi maşina aceea n-a mai

frânat cum trebuie, ţi-a rupt mâna. Eu

 te-am găsit leşinat. Mă nimerisem pe

acolo şi te-am internat la urgenţă. Fiul

 meu să fi fost şi nu m-aş îngriji aşa de tine.


CONSTRUCTOR 1
Mă, Iliuţă, eu nu mă amestec, dar îţi spun
 aşa, fostul tău şef a fost şi el la băutură?
 Nu. Păi ce minţi că s-a ţinut după voi şi
te-a cules de sub maşină – de sub schelă,
mă, zi mai bine, iar eu l-aş da în judecată
 că nu s-a îngrijit să nu cadă schela, să-ţi
prăpădească mâna. Poate dă Dumnezeu şi
 ţi-o fac doctorii la loc tot din pielea şi oasele
tale de pe la spate. I-ar părea bine, ştii, şefului
tău. Dar întreabă-l dacă te mai ia, zice că te
aşteaptă, ca să nu-l bagi în puşcărie.
            
ILIUŢĂ
 Administraţia cozilor m-a pus pe lista
neagră şi m-a vârât într-o baie publică de
 sânge roşu, galben şi albastru. Mi-a stat
 ceasul la obiecte pierdute. Mai prosteşte-te
tu, şi nu-ţi primeni osul, şi stai tânăr, nemintos,
dacă nu te pui de-a curmezişul cu anunţuri de departe.
ILIE
În niciun loc.
ILIUŢĂ
 Mici averi de dicteuri, codoş de codobaturi.
ILIE
Într-o biserică, la nuntă.
ILIUŢĂ
În cuşca închisă pe dinăuntru.
ILIE
În zborul păsărilor din bioxid de carbon.
ILIUŢĂ
De ani de zile aceeaşi poveste.
ILIE
Până zilele trecute, dând buzna în partea opusă.
ILIUŢĂ
Trecându-le pragul verde.
ILIE
La dracul femeilor în călduri.
ILIUŢĂ
Feţe negre de supărare şi veselii erotice.
ILIE
Muştele dansează în gunoi.
ILIUŢĂ
 Copiii, nu toţi, şi ei, de nu se mai cunosc de gunoi.
ILIE
Părinţii îi caută.
ILIUŢĂ
Nu se mai cunosc nici gunoierii, nici miliţienii.
ILIE
Muştele bagă de seamă, nu mai dansează,
rostogolesc un fel de minge obraznică.
ILIUŢĂ
Un obraz-două.
ILIE
Zbârnâie nişte nasturi de gumă de mestecat
încheiaţi la spate.
ILIUŢĂ
 Ba pe umăr.
ILIE
Ce mi l-au dat peste cap.
ILIUŢĂ
Şi era copil. -
ILIE
Câteva muşte s-au făcut şi ele, cele bune, copii.
ILIUŢĂ
Lasă asta, hai să ne închipuim ce vedem.
ILIE
 Văd o pasăre albă, e o barză, un ocean, şi-n mijlocul lui o balenă.
ILIUŢĂ
Văd un cangur, un ocean, şi  în mijlocul lui o balenă.
CONSĂTEAN 1
            N-avea astâmpăr la el acasă, în sat.

CONSĂTEAN 2
 Acum, cu mâna aia mai moale, vrea să se

facă inginer.

CONSĂTEAN 1
Dar ce te interesează? Caută-l printre
vagoanele dintre blocurile noi. Vezi că
 se lucrează cu tot felul de oameni.
Şeful lui, dacă n-a scăpat atunci, trage
 la lopată, şi Iliuţă îl vede, dar mâna n-o mai pupă.
VIZANTE (Epilog)
Faptele noastre se petrec totdeauan într-o
încăpere ca aceasta. Pisicilor nu le mai
place carnea, ci muzica. Se zbârlesc
ascetice şi vor să ne ia locul. Năzăresc,
într-o camionetă pentru haine furate,
doar un crac de pantalon din costumul
meu de profesor de estetică religioasă.
Celălalt crac e acum din doc american.
Lipită de şold, o gresie cu care ascut coasa.
Haina o arunc în pădure, împreună cu geamul
ochelarilor. Încă două coase străvezii, în
bătrânul rădvan, prin lumea largă. Şi joarda
uscată a cinstitului şarpe, pe spinare. Mă
 închin în joacă, pe un singur mal. Altul nu
 mai este. Pe râpă în jos, hopuri peste hopuri,
fiinţa îndepărtându-se spre primăvara înverzită
în ghearele păsării de fier.


DODII  TRAGODII


 Prologos

            - Sunt supărată pe tine, toată noaptea ai mâncat, în capul mesei, cu multă lume, gagici, iar eu n-aveam unde să stau şi nici nu m-ai băgat în seamă.
            - Aia că tot aşa şi tu (în visul meu), mergeam la film, cu noi un puşti, îţi putea fi ginere, nu mă deranja întâi, apoi nu-mi dădeaţi nicio atenţie, am luat-o înainte, începuse filmul, v-am aşteptat şi i-am dat destul de încet puştiului un pumn în nas. Ţie-ţi aruncasem înainte „începi să suferi tinerii”.
            - Aşa e, te obsedează că te înşel, iar pe mine că-mi ceri de mâncare.
            - Să ne împăcăm (chiar sărut). Treci, traversându-l, pe drumul pe care străbătusei în lung, du-te-vino, şi uită-te, poate te regăseşti.
            - Cu aceleaşi scandaluri.
            - Cu ce cuvinte s-or fi făcând gândurile-n vis aşa şi-n amintire ori în fantome, poate vorbesc şi ele.
            - Ce trebuia să te înfurii şi-n realitate? Destul că mâncai singur în visul meu şi-mi băteai gagicii în visul tău.

Concentrat

            Concentrat o zi (3 ore) pe săptămână, timp de 6 luni. Treabă pentru locotenenţii intelectuali... (Tocmai când mă hotărâsem să notez, chiar din urmă, „date”, care într-un târziu vor impresiona graţie exactităţii lor de moment, transformate în romantism, cu vremea. Când colo, mă vor avea în evidenţă până la 50 de ani ai mei, până în 1994, scris în livret. De... Înseamnă că trăind până atunci, chiar se merită să notez. Prima notiţă de principiu, nu ştiu dacă exactă: ofiţerii din ziua de azi au de a face cu intelectualii).
            Momentul, ai zice, nu merită consemnat. Poate tocmai de aceea ar trebui consemnat (nu şi înfăptuit), ca în urmă să ne putem da seama.
            V.V., scriitor. Amar. De ziua lui, peste zece oameni în încăpere. Peste 10 ani – peste 100 de oameni. Şi noi.
            D.J., inginer. Inginer ca inginer, dar proprietar – casa a fost cumpărată, pe vremuri, din milionul câştigat de taică-său, profesor universitar, la loterie. Se poartă proprietarii (şi ei se vaită).
            O. M., muzician. Logodit cu D.P., o fată cu care „nu se va căsători niciodată”, „să vedem”.
            S.T.G.T., pereche de logodnici paradoxali, oricât n-ar fi ei luaţi separat. Pun problema purităţii unei rase obţinute prin unirea a două neamuri. Fie iertaţi.
            V.A., cuvios necanonic, asemeni lui V.T., adversaru-i, în concediu insular (se zice). Poate Hawaii?
            C.N., filosof dintre cele două războaie. Actualmente, angajat al unui laborator de psihologie al unui spital.
            C.N., filosof. - problema jurnalului, a lui „ce vrei”, a lui „întru”, problema problemelor şi problema antico-nouă (arta cinematografică nu e mare fiidncă nu a ieşit, ca altele, din credinţă.) Triada hegeliană = Sfânta treime, conceptul=duhul sfânt. Mircea Eliade şi piesa lui „Coloana fără sfârşit”; Rafail şi fetiţa cu patru copii – în Anglia; teama de a fi pompat şi de dezechilibru; sărăcia – o leafă de 2000, singură în casă; actul de prezenţă; propensiunea spre filosofie a Clujului; lista de adrese – eram şi eu pe ea; eu – Anca -, n-aş pune probleme, n-aş arăta manuscrise etc.; „L-ai prins pe A. M.?”; cine te simpatizează, cine-ţi sunt aliaţii?
C. are complexe, încă din copilărie – fiul geografului M;
            J.A. (sau I.A.) i s-a îmbolnăvit mama. Când va scrie primele versuri pe 1971? Un om al dăruirii. Vom păstra legătura.
            N.P., jurnalist. Dacă anul ăsta vom pleca, să ne traducem cărţile. Dorinţa lui de a citi opere teoretice ale lui Mircea Eliade. Ghid.
            Z. S., preşedinte. I-am trimis o telegramă de Anul Nou.
            Dr. N. N. A telefonat ieri. Lipseam. Ce flux îşi pregătise oare?
            Tatăl meu. Ne aşteaptă pe 10 ianuarie, în contul lui Sf. Ion.
            G. A., teolog; favorizat (sau nu?) de schisma din America.
            P.D., arheolog şi A.D., artistă; suferinţă neaşteptată. Înţelegerea d-lor cu ceilalţi oameni este şi în funcţie de un câine defunct. Oameni mari, cu tabieturi, suspicioşi, creatori, impresionabili, credincioşi, deschişi judecăţilor aspre şi dogmatice, bravi.
B., critic. Mă cheamă în vizită, cu un litru de vin.
M.P., criticul. Vrea să-l primesc în saloane. (Mă onorează prin a nu scrie despre mine niciodată, ci despre cei în funcţie).
            Revista C. Acolo mai lucrez încă.
            C.C., muncitor, nu i s-a luat nicio declaraţie pentru vreun ziar. Nu i s-a acordat de la uzină gratificaţie. Tatăl său a murit aşteptând americanii. Moldovean.
            T. G., socru, naşul său a lucrat peste 40 de ani în abatorul care terorizează nasurile Bucureşti-ului. Socrul meu a afalt că abatorul se va muta la periferie, pe lângă el.
            R., Văduvă. 16 chiuretaje. Îl visă pe răposat dându-le de mâncare.
            Amintirea tuturor. A celor puţini. A gândurilor refuzate.
            Să creezi o capodoperă e o crimă pentru perioada următoare.
            Să iei în serios e să vrei să fii luat în serios şi ce-ai făcut?
            T. G., actor muzicos. Mă invită astă-seară să mai plâng. Dă spectacol. Pregăteşte încă unul în smoking. (Toaca bate, nu se aude, parcă s-ar auzi, se aude, încât, cine auzind-o, oamenii cred că au avut-o în ei şi au venit cu ea).
            T. P. (Truşcă), fotbalist, îl întâlnesc cinstit, iar el, după turnee pe la toate echipele A, mă îndeamnă rugându-mă să fiu hoţ.
            F. A. (normal, trebuia Floarea Florică).
            Un institut, o secretară borţoasă.
            P. T. (poet ca iniţială a numelui mic). El cu nr. de înregistrare la casieria Buletinului oficial – dormit Ciulniţa).
            Şarpele Boa constrictor din Gambia.
            Mimesisul: neputând face eu literatură aşa cum s-a făcut, aş vrea mai mult să arăt cum trebuie făcută cea nefăcută. Şi cum? Tocmai atunci mă apucă regretul de a nu putea dori ceea ce deja există, nici măcar mister (clasic), nici aventură (a la Chasterton), nici umanism de iluzie (Steinbeck), nici, nici, dar eu cu poezia...?
            Acelaşi G. P., întâlnindu-l numai pe stradă. Mi-am amintit de filosoful C. N. Nmic mare nu se poate naşte fără pietate, sau că totul se naşte din petate. Să-i spun că-mi elogia pietatea, şi G. P. să-mi răspundă ce a vrut să zică?
            (La spectacolul lui T. G. - publicul lui. Impresarul Titi Bălteanu, cu figură de dascăl bisericesc, directorul de ditură I. O. Bătrâni care n s-au pierdut, copii care nu s-au pierdut, adulţi care nu s-au pierdut; actorii Puiu şi Marina Velcescu – capabili de comuniune. De-am putut lucra până peste ora 2. Povestea lui 13: o lesbiană cu pălărie de aniversare cinematografică.)


 Spre comedie

             Sunt regizor, am ureche versată. Foarte nasol că sunt singurul care scriu cu poveste. Nu expresionist – pantalon alb, femeie blondă, cavaler, călugăr. Personajele mele au identitate, Popescu, Ionescu, şi pentru actori e mai uşor.
               Nu bea, şi atunci se plictiseşte. Ce înseamnă o piesă proastă. Elitiştii ne împărtăşesc mediocritatea genunchilor.
             Dacă mă înjuri n-am să mă supăr, te înţeleg, ai să te cureţi din cauza asta. Pe unii i-a trimis în puşcărie. Cine se pune cu artiştii nu mai e prim ministru în mai mult de trei săptămâni. Cine s-a pus a zburat.
            Comedia suntem chiar noi, canalizarea şi canalizaţii, canaliile şi canelele. Adeverinţă că e ateu. Comedia resemnării.
            Trahanache s-a prins, ăsta tânăr, frumuşel ca Ştefan Bănică, grupul tinerimii independente, ea nu e prea tânără – deşi era bună ca doamna Udrea. Scrie tu o piesă care să se cheme Hârtia.
            Trăia odată în oraşul Bucureşti un sacagiu ce avea o nevastă şi o fată, şi, deodată, vine cineva, e prietenul meu, o să stăm la voi, s-a creat o problemă, el se ocupă şi cu drogurile, ăsta e om moral, ca George Anca, trecut nepătat, conflict. Pe Jack Nicholson îl compar cu Mastroiani. The Postman Always Rings Twice.
            Ruşine, lichea spurcată. Ruşine, dezumanizatule îmbuibat, devenit sclavul banului câştigat pe urma căţărării pe cadavre. Diavolul tasmanian, ginere de popă scopit. Vreau să donez 322 shekeli. Curve ca-n Manasia, proşti ca-n Gârbovi şi noroaie ca-n Goala nu întâlneşti nicăiere.
            Trupă de zece, il Capitano Zanni, Arlechino, Pantalone, Colombina, Pedrolino, Pierrot, Pedro, Innamorati. Despedida que non despide. Kyogen – comedii clasice japoneze, Hikkukuri/prins în sac, Futari Bakama / Doi într-o Hakama, Kane no ne / Inelul clopotelor. 

  
Percheziţie

             
            Cu vorbă de moarte să-i fie aruncată cenuşa în Gange. Septicemie generalizată. Dorinţa de a fi incinerată, iar cenuşa să-i ajungă, din România, în Gange. Să şi doneze ceva unui ashram. Nu s-a convertit. E convinsă că apa (Ganga) purifică. Formaţiune tumorală pe uter. Nu-s dotaţi. 43 kg. Dorinţa ei mă apasă. Nu pot să merg acolo. Suport diligenţele, transportul cui s-ar duce, să am certitudinea că ajunge în Gange. De opt ori în India, ultima oară pe Himalaia, în Tibet. I-a şi cauzat. O istorie vitregă.   
            Şiva era un om punctual. Eşti de acord că Şiva e India?  Scenometria Thakur, grea la citit, ca tot ce scriu eu.  Cenuşa o ajunge în Gange. Puşi se eliberează de călătorii scriindu-le. O naţie instabilă.
            Miron Costin cu barbă, mustaţă şi plete, sculptat de Wladimir C. Hegel, profesorul lui Brâncuşi.   Zona Hegel din Sibiu. 


Să te ferești

            Care i-o fi fost crima, care-oi fi fost eu. Se liniştise şi de frică şi de compresare. Siluetele de euro rămăseseră în cartierele centrale, migraţii simbolice din coclaurii vestului în miezuri de capitale din est: periferii de departe pe buricul târgului.
            Fiecare-şi are canibalismul lui, de mic până târziu, postum, strigoi. Ciorbă, friptură. Cea mai dulce. Întreabă lumea de ce e. Cei întorşi fără veste din război erau duşi într-un beci şi li se înfingea un par  pe gură până în stomac. Astfel, o sfială la intrarea în restaurante. Plus scumpetea şi caducitatea foamei. Revin moşierii şi vă înghit. Ce nu se mănâncă în post. O bomboană de om. Sweatheart e altă mâncare de peşte. L-am gustat pe Vetala, după Dracula. Conserve umane în gheţuri şi oceane. Pământul te mănâncă cu viermii lui Cozmâncă.
            Frumuseţea celor mâncaţi, a creierilor de copil baudelairieni, a predispuşilor la devorare întrucât purifică purgativ supravieţuitorii, îi întreţine. Ori autorenaşte frumuseţea aceea. Mitologia cărnii dulci de om prin basme, cu eros şi argot ţigan – mânca-te-aş, mânca-ţi-aş, mânca-mi-ai. Parabola familiei cu 22 de membri by Milarepa, potrivire de număr cu familia mâncătoare a canibalismului dictatorial. Vegetarienii se feresc de orice carne, evitând-o pe cea de om. Cenuşa de om pusă în mâncare înnebuneşte pe cel ce o consumă. Întors din Bihar, profesorul Kashyap îmi spunea că, după lăsarea întunericului, nu e bine să umbli pe stradă prin oraşele acelui stat, deoarece poţi fi prins şi mâncat. Dacă-l jenează, pentru ţara lui, asemenea fenomene? Deloc, trebuie decât să te fereşti.

Mache
            Toarasi, sane fie rusine, finca ungurii sa strans 100000 da unguri ! Si noi nu ien stare nici sa ne strangem, ca sa nu mai spun ca si aia care sa strans, sa luat la bataie n3iei ! Pai iaz vazut voi peia la unguri ca sa batut intre iei ? Nu ! Pai sia tunci, ce vreti sa spuneti can Bucuresti nu ie unguri ? Ba sa stiti ca ie ! Da aia isi vede da treaba lor, ca nu cred i,o cai plateste aia de la Budapesta casa fie cuminti ! Asa ca cel mai bine ie tot cu chinejii ! ii punem sa aduca pestisoru ala da aur care indeplineste 3 dorinte, face zidu sil umple cu apa ! Si cu asta, am scapat da tuate grijile ! Sa traiti !Asa sa nea jute Hu Jintao !

Dao
              Brahma-logos, Vishnu-cuvânt, Shiva-dodie. Unde aţi rămas, morţii mei? Respiraţie reîncepută în avatar.  Lucifer în yoga.
            Fiinţa este şi nu este, n-a fost şi este, nu este şi va fi. Rămân în locul de unde nu pot pleca.   Respiră lumină, este lumină, împrejur la nesfârşit lumină, totul e lumină. Ea este deodată întunecoasă. Totul în jur lumină. Respiră. Se vede în padma, întuneric. Totul întuneric în jur, se luminează. Respiră.
            Respiri (ca ieri) lumină (respiri ieri), ai în faţă soarele, eşti în lotus, eşti lumină dinaintea altei lumini. Este întuneric în juru-ţi cât lumina tuturor sorilor şi cât altă lumină. Respiră, eşti înconjurată de o  lumină mare, eşti respiraţia tuturor copiilor. Sunt în lumină, respir, lotus, lunec, apă, aer, padma, respir, rod, mă ridic, lunec. Lumină. Ochi drept. Ochi stâng. Ooomm.
            E cald. Mi-e sete. Merg către apa ţâşnind. N-o găsesc. Privesc iar într-acolo. Îmi torn fiinţa privirii, cad în fântână, se rup izvoarele, mă scufund până în fundul pământului. Sorbirea în adâncul absolut lansase aripi părăsite în crânguri, cu care nici pasăre nici înger nu zburară. Pe cer se zărea un munte, când alb, când albastru. Miri străluciră. Nuntă să fi fost? Mama ar şti să reînvie toate nunţile, numai pe a ei nu.

Marcus

            Marcus il Buono, dieci crimini sulla pagina. Mandalo a noi, ufficio fondo corte, condotto di uno piccolo vecchio senza una mano e zoppo. Quella donna mi sentiva tutto che dicevo, adesso e morta. Anche la morte del polziotto non e la mia opera. Ucido altre bestie, piu familiari, stranni, stranieri.
            Mi dispiace il morto. L'oddio piu che vivo. Cerco appena una penna. Non la trovo. Vedo la stessa casa con granda, sinuosa corte. Nuove forme di halucinazioni. Cerco la mia stessa morte, nel uno monde senza cadaveri reali. La mia ragione di nonessere. Parlo con te, morto.
            Vedo il diavolo, lo capisco. Uomini senza diavolo, morite, mi dica. Amico mio, non credi che c'e tragico il  tuo destino, anche se ti lo dico io? Sono il tuo diavolo nuovo, Marco il Buono, si, buono per l'inferno.
            Le forme sono morte. Adio alle arte. Non le cerca. Hai rasso la verita del mistero suprastorico. Omicidio per amore c'e piu forte che il suicido. Eccolo cosi interdetto a me, ancora, sempre.
            Perche desideravi parlare delle torture riservate a te? Credi che la sapevo? Hai uciso tutte le sfumature della gelosia. Oggi ho uciso uno piu socratico di te. Mi e piaciuta la sua sagezza quando ti liquido. Vorrei negare anche il pessimismo onesto degli morti per la patria.
            Il mio crimine c'e tua felicita. Ciao, turco.

În haine negre

            În haine negre, cu mască de ceară, vede afişe-coarne-de-draci, strada are clopote agăţate de gât. Alergase după cai nevăzuţi, hm-craniu-armură. Îl supăra tăria luminii. Mâncă şi i se făcu foame. Primul de la care primi avu nefericirea să fie mai scund decât prinţul, o picătură de ceară i s-a scurs în creştet şi n-a mai fost. Până la urmă, au căzut din masca de ceară 1000 de picături, dar, subţire cum fusese la început, ar fi părut că nu cuprinde nici 100. Prinţul nu s-a gândit nici la 10. El nici acum nu are habar că din  mască putea să picure ceară.
            În Firenze era un turn adus pe ascuns din Veneţia. Zerbino nu mai cunoştea oraşele. Când reveni în Firenze, se închise în turnul veneţian. Nimeni nu ştia de turn, dar Zerbino lăsase urme. Vechi italieni au început să caute bănuitori, dar, murind, n-au lăsat niciun cuvânt despre ceea ce căutau.
            Îşi ţinu respiraţia până se apropiară albinele. Ameţit de zumzetul lor, sări în sus, încălţat într-un roi. Nu mai putea merge şi se descălţă. Atunci albinele l-au încins de mijloc şi el, mişcându-şi paşii, se apropia de nori, de care, temându-se, albinele i s-au lipit iarăşi de picioare.
            Stând prea mult pe loc, îşi aduse aminte câte feluri de morţi a mirosit. Întâi nu s-a apropiat decât de femei vii, iar bărbaţii s-au apropiat ei de el. Unul îi căzuse în faţă, la duel, când el îşi smulgea spada. Nu s-a dus la moartea tatălui într-un război, din care acesta fusese răpit şi ucis nu se ştie unde, dar glasul neauzit îi produdese, dacă nu greaţă, un fel de necaz. Mai murise baronul Cretz, dar acesta mirosea bine, pentru că îi arsese urechile ondulate, spre a le face normale, îi scosese ochii pentru că tot nu mai vedeau, iar orbitele i le prefăcuse în ceasuri cu parfumuri.
            Vocea i-a spus să iasă. A încercat, nu se putea. Şi-a amintit că vocea fusese şoptită. N-o fi existat. A renunţat să iasă.

Să nu-ţi fie frică

Să nu-ţi fie frică. Sunt şi eu om. Eu iubesc oamenii. Tu eşti salariată şi eu nu sunt. Am liceul.  Dar mă fac bine. Mi-a dat măr. Mănânc şi mă pun pe picioare şi să iau şi eu salar, să mă mândresc şi eu cu mine, să fiu femeie adevărată.
            Să-ţi iei medicamentele în fiecare zi. Şi eu le iau, să mă fac bine. Să mă facă doctorul bine. Aşa mi-a zis. Dacă te-ai aşezat lângă mine, eşti prietena mea, eu nu fac rău.
            Am un băiat. Îl cheamă Pop Tiberiu. E la Casa Copilului, la Alba Iulia. Băiatul meu ţine la mine, mă iubeşte. E orfan de tată, dar are mamă. Mama e mamă. Mama iubeşte mai mult copilul. O să mă fac bine şi o să-l cresc eu. Am 26 de ani. O să-l iau de la stat. Am un băiat bun, mă iubeşte.
            Când o să ai copil, să nu-l baţi niciodată. Eu de la 11 ani sunt bolnavă de epilepsie. Am spart un ceas de perete şi m-au bătut până m-au îmbolnăvit. Să nu-l baţi. Să fii bună. Să n-ajungi ca mine.
            Am un frate. Fratele meu mi-a spus că cine nu munceşte nu mănâncă. Dacă fratele meu a îndrăznit să-mi spună aşa. N-am mai mâncat. O să mă fac bine, o să muncesc, să dau statului ceva. Fratele nu te iubeşte. Mai mult te iubesc străinii decât fraţii.
            Soră-mea mi-a spus că am venit în Bucureşti să mă plimb. Dar eu fac un tratament. Vreau să mă fac bine. Ea umblă în străinătate, îşi aduce medicamente. Mie nu-mi dă. Ştie multe limbi. A fost în Ungaria, în Yugoslavia, a fost în Cehoslovacia, în Bulgaria. Îşi cumpără medicamente bune şi mie nu-mi dă. Suntem oameni toţi. Dacă se uită în oglindă vede aceeaşi faţă. Avem aceeaşi figură.
            Cineva mi-a dat măr. Eşti bună că te-ai aşezat lângă mine. Eşti prietena mea. Până la urmă, aşa a fost, cum am spus. Eşti bună. Te mângâi. Nu-ţi fac niciun rău. Să fii cuminte. Şi eu sunt cuminte. Dacă te uiţi în oglindă...
            Sunt şi eu tânără, nu numai tu eşti tânăr. Mi-a dat măr, da, mi-a dat măr. Mănânc măr. Da, mănânc măr şi mă fac sănătoasă. Am făcut greva foamei şi acum mi-a dat măr Sunt şi eu om, ca şi tine. N-am bot, am gură, ca şi tine am. Nu mă bate.
            Nu ştii ce ţi se întâmplă, astăzi sunt nefericită, mâine o să fiu fericită, trăiesc cu speranţa, suntem egali, dacă te uiţi în oglingă vezi că avem aceeaşi faţă. Suntem egali, mâncăm aceeaşi mâncare. Să nu mă baţi.
            În spital dădeau de pământ cu mine. Am făcut greva foamei şi mi-au dat drumul, să nu mă mai bată. Mi-a dat măr. Sunt cuminte. Doctorul a zis să fiu cuminte, şi mă fac bine, mă face bine. Iau în fiecare zi medicamentele, sunt cuminte.
            Eşti tânăr. Câţi ani ai? 16? Eşti mare. Eu am un copil de opt ani. Îl cheamă Pop Tiberiu. Eşti mare. Nu pot fi mama ta. Nu poţi fi fiul meu. Eşti tânăr. Şi eu sunt tânără. Nu râzi de mine, aşa e.
            Te-ai aşezat lângă mine, fato, înseamnă că nu ţi-e silă de mine. Ai milă în tine. Simt mila în tine. Suntem egali. Şi eu sunt om. Dacă te uiţi în oglindă vezi aceeaşi faţă. Suntem prietene. Eşti prietena mea. Sunt prietena ta. Ea e prietenă cu mine. E bine să ai prieteni. Ca să nu fie duşmani.
            Eşti bună. Eu simt omul, ca un câine. Câinii simt oamenii după miros. Şi eu simt oamenii ca un câine.
            Sunt bună. Nu te ating nici cu un deget.

Astă-seară se joacă Noica. În premieră australiană.

Noica: Uitarea e de limbă.
Hegel: Dingheit (a fi lucru).
Noica: Unbendingheit, mai ales un lucru ultim.
Hegel: das Aufheben (suprimare-conservare). 
Noica: Vocabulă dialectică de prim-ordin, “întru tine, Doamne”.
Hegel: das Aussereinandersein  (exterioritatea reciprocă).
Hegel: Frumosul, sfântul, etrenul, religia şi iubirea sunt momeala cerută spre a deştepta pofta de a muşca; nu conceptul, ci extazul, nu necesitatea progresând rece a lucrului, ci entuziasmul care fermentează trebuie să fie ceea ce susţine şi răspândeşte progresiv bogăţia substanţei.
Noica: Iar cugetarea filosofică se bucură, cum spuneai tu, când întâlneşte în limbi cuvinte nu numai cu semnificaţii deosebite, dar şi opuse.
Hegel: Mugurul dispare în apariţia florii şi s-ar putea spune că el este infirmat de către aceasta. La fel, prin fruct, floarea este arătată ca fiind o falsă existenţă a plantei şi fructul trece în locul florii ca adevăr al ei. Aceste forme nu numai că se deosebesc, dar ele se elimină una pe alta ca fiind de neîmpăcat.
Noica: Fiarele au tactici şi iscusinţe omeneşti. O căprioară paşte în voie în poiană. Tigrul care o vede din desişul pădurii nu o atacă direct; dă o dată sau de două ori târcoale poienii, îşi lasă urmele, miroasele, şi apoi îşi face deodată simţită prezenţa. Căprioara vrea să fugă într-o parte, dar dă peste urmele tigrului; încearcă în alte părţi, dar e la fel. Aleargă înnebunită în cercul în care e prinsă, şi cade istovită la pământ. Atunci tigrul se duce liniştit şi o mănâncă.
Hegel: Fiecare trebuie să meargă către moartea celuilalt, după cum fiecare îşi riscă propria lui viaţă; căci celălalt nu valorează pentru el mai mult decât el însuşi.
Noica: După Heidegger, fiinţa este ceea ce se dezvăluie, după gândirea românească implicită vorbirii, fiinţa e ceea ce se ascunde.]
Hegel: Conştiinţa vieţii, a existenţei-ei-în-fapt şi a acţiunii ei, este doar suferinţa în ce priveşte această existenţă şi acţiune.
Noica: Trăim într-o lume în care universalul e pedepsit – aceasta ştim de la tine încoace.
Hegel: Spiritul absolut intră în existenţă numai pe culmea în care cunoaşterea sa pură despre el însuşi este opoziţia şi interschimbarea cu el însuşi.
Noica: Dar ce cuvinte sunt acestea de care nu ne putem desprinde?





Violeta singură în Germania 

 La simpozion, cu Violeta, în Universitatea Veche. Venisem de la hotelul-pensiune. Bătrânul maestru îşi lansa, restrâns, cartea. Şi cu noi. Ne-am pierdut şi voiam cartea. Pe plecate. Am rătăcit drumul. Rămăsesem singur. M-a luat un băiat cu bicicleta prin pădure, baraj, parc ecologic – albastruri de ape, aparate zburătoare, vegetaţii. Nu se putea intra de barajul plastic, nu mai ieşeai. Ne-am întors. A apărut Violeta. Am mai făcut rost de o bicicletă, de-am mers eu, ea cu băiatul. Ajunşi la Palatul Nou, l-am lăsat la intrare, am apucat-o pe coridoare străluminate şi am ajuns iar la un simpozion, explicam că ne depărtasem de simpozionul nostru şi părăsisem lucruri pe acolo, n-aveam nici cu ce ne întoarce, ne asculta un al casei cu zâmbet mirat, aici e Casa Universitarilor, nu e în drum, şi dădu cuvântul unuia în uniformă. Am plecat prin tot mai nou construitul oraş vechi, credeam, prin grădini şi stânci de muzeu, vom merge la Vinod. Violeta tot îşi făcea de drum. Apare Viermin şi peripetatizăm prieteneşte, îl flatez de nu mai pot, că unii nu i-au înţeles măreţia misiunii, trunchi cu ramuri uituce şi libere, cât mai are de când nu mai e la putere, 9 ani, zice, nici Djug nu era vesel când a plecat (Stalin: mă plictiseşti), nici Bush, aţi preda, că da, sunteţi filosof, dau de Violeta, uite cu cine ne consfătuim, ce l-am mai lăudat, bifurcaţie în sus, o iau la dreapta, trepte, ce eleganţă, se îngustează trecătoarea, s-ar mai trece lat de palmă, bidimensional, să mă întorc, risipire de grup, acţiune, gen explozie. Nu se scoteau explodaţii, se tasaseră şi stâncile trecerii. Lasă că-l visez eu iar pe Ghezi. Şi ne gospodăream cu vizita scheletului surâzător, încă împielat, toţi palizi azilanţi, căzuţii literaturii, ştăifuiţi de conivenţă, ca indienii la care mă duc de dimineaţă, la invitaţie, din inerţie, cu teamă iar de securitate. Mi-am lăsat sângele în curte. Nimic nu le mai lipseşte din puterea absolută. Violeta singură în Germania. - Power. - Power. Camus la înaintare, cu sinucidere. Boyle. Poezia mea e un dicţionar sanscrit-român. Nici renunţarea nu se mai pune. Te aşteptam să intrăm în bâlci şi apoi s-o luăm prin livada de oameni-piersici, rămăsesei în urmă, te căutam, din faţă se apropia o femeie înaltă, a cunoscută, cu faţa lungă, iuţind apropierea şi zigzagându-şi mima, explodând şi făcându-se pulbere cu mine cu tot, forward. Înălţimea sa moartea? Strâmba aia? Conferinţă cosmo-latină, cu monseniorul, la Casa Universitarilor. Ce înghesuială de Florii în biserica nepictată. Dar cine a creat aceste vremi tulburi? Dacă nici până astăzi nu se ştie că Eminescu a fost asasinat. Sfinţi etnici. M-ai părăsit, m-ai proslăvit. Ăsta citează pe Gyr în moldoveneşte. Magdalina zorilor. Iubit ca ouăle de Paşte. Matca viermilor. Pentru cine să se sacrifice? Două ghioante, mi-a rupt bluza, trauma psihică, sânge, contra religiei mele.


 

Găești
             E mai mântuitoare o rugăciune la o biserică din Găeşti decât Platon. Shakespere, pe lângă biblie – eu demonstrez asta şi la Sorbona – e scriitor din Găeşti (Ţuţea). Îşi spuneau maeştri, Ca-n Găeşti cum fuse 'neică' sau 'jupâne' (Arghezi). Prinţul Carol, care tocmai intrase în ţară, a semnat la Găeşti un decret de amnistiere, ce a salvat viaţa mitropolitului Calinic Miclescu, şi a iertat pe opzanţii moldoveni, absolviţi de crime şi delicte politice.
             Poetul N N  a fost asasinat, ca-n Shakespeare, în Găeşti, Shillock. A fost martirizat din plictiseală, vezi Crimă şi pedeapsă.
              Deţinuţii joacă Medeea în regia lui Ţurcanu.  Facem un act, Amurg securist sau Wagner la zarcă. Toţi intelectualii români vor emigra.  
             

TANGOUL TIGRULUI

Roman-operă


ACTUL I  NEFERTITI

ACTUL II SUEDEZA

ACTUL III PAGANELLA

ACTUL IV PARVATI



ARII   nu mai sunt / genţiană/ mai o iarnă/ tigru/ summer/ toujours/ răstoaca/ cum / la trei/ de talie/ calmatu-m-am/ mate / gauchada / premiatorii/ ajută-mă Doamne/ nu se făcea alb/ icoana scobită/ în cină cecenă/ muma/ bun munte/ elita/ după ştiinţă/ jumătatea cobei/ asta e baleniera/ spune-mi de ce vorbeam/ omul meu/ după Matei/ de nu mi-ar veni în minte/ dansul singur/ andalini/ pe cine mai punem/ timpul ce/ în pădure/ aici să fie/ începem împătrirea/ clopot/ în suflet nostratic/ bine să vă şadă/ cu dumneavoastră.

PERSONAE

Borges (bariton)
Suedeza (alto)
Shiva (bas)
Parvati (soprană)
Sf.etnici, enoriaşi, avataruri, ursitoare
Vară-iarnă 2004-2005
I – Buenos Aires  II  - Stockholm - Stolniceni III - Andalo IV - Himalaia



ACTUL I

NEFERTITI


 De ce e comică victoria celui slab asupra celui puternic? Râzi şi nu cobeşti? Cum atragi ce ţi se întâmplă şi eşti ce pierzi, ce găseşti?  

 Iubeşte uşile de intrare, cum că ai oricând ce vedea. 

 La memoria e fuente de la vida.  Aceeaşi educaţie pentru furnică şi pentru elefant. 

Milonga-ring.  Am mai fost aici într-o noapte de Paşte când îmi murise mama, în 1966.  .

(Ţi-a luat frica, la ficat încă o dată, dă-i una, dă-i zece, dă-i drumul la măciucă, pune stânga pe el, dă-l pe spate, ce dracu’ cască ţi-a dat ăştia, oh, viaţa mea, haide, tată, îl vreau jos, ficatul slăbeşte pe prost, ia-l.)

 Vorbeşte mai rar, să te pot urmări – aş adăuga, spuneam, şi alţi scriitori bibliotecari, din România, Mihai Eminescu şi Lucian Blaga, apoi, din Europa, Georges Batailles sau Philip Larkin.  Cum s-a sinucis Lugones şi eu nu, amândoi directori de bibliotecă pedagogică, el clasic. 

 Copilul ţi-e american, sunt din SUA, eşti americancă, sunt chinezoaică americancă. 

  Marinarul îşi duce în mână sabia de la puşcă. Cine-o fi conducând, cine-o fi scriind pe ziduri?

 La blanche Ophelia. Ştiam că scrii poezii.

(Emilia: pot să spun din proprie experienţă că niciodată Dumnezeu nu m-a dezamăgit, dar totuşi nu ştiu să vă spun cum aş acţiona dacă Lucifer ar fi să mă ispitească în mod direct.   Mai bine domn în iad decât slugă în rai.)


ACTUL II

SUEDEZA



Tată părince, fă-mi şi mie o dezlegare, două.
Pentru roada pământului. Pentru cei ce călătoresc pe mare.

 Viaţa mea de mano-depresivă nediagnosticată o jumătate de secol. 
Sunt sinucideri în lanţ.  Să n-avem vorbe! 

 Să cădem la Cristos.  

la naşterea lui Iisus au plâns 14000 de mame. 

 Ascund durerile lor şi divorţează pe capete. 

I-a venit un popă. Mămică, ia-l, să fiu şi eu fată de popă.   

 Povestea cu “ginerele  meu” şi cu măritatul este exclusă.

Trăim în aceeaşi mortărie, fluturaşule. 

  Dacă aţi citi cu toţii despre boala familială,

  Românii din pampa sunt pe felie. 

 E f. scump Tratatul de depresivitate. 

Cu pierderea minţilor, fluierai, Argentina.

  America e f. stresantă şi nu e potrivită pentru europeni.  Am fost f. nefericită şi mereu singură, măritată cu mine însămi. Româncele, din păcate, nu ajung pe unde umblă suedezele. Şi mai trece multă apă pe Dunăre şi multe generaţii până ajung ca suedezele.

Grija cea lumească să o lepădăm.  

Fiindcă este catolic şi n-a vrut niciodată să divorţeze, eu am vrut.

  Pleacă urechea ta spre ruga mea. 

  E mai bine ca în Suedia cu formula sambo (căsătorie fără acte) sau căsătorie la distanţă (sarbo).

Blestemul strămoaşei Eva s-a dezlegat. 

  Aici femeile au drepturi mai mari ca bărbaţii şi legea ţine cu ele. E plin parlamentul de femei şi sunt f. multe ministre. 
 
Tot genunchiul să se plece.  Cheamă-mă, mântuitorule, şi mă mântuieşte. Cu mâna dintru nefiinţă m-ai zidit cu frumuseţea cea dintâi iar împodobindu-mă.

  Am crezut că am scăpat şi când colo au venit valuri mai mari peste mine şi m-au dus cu poliţia fiindcă eu nu mai vroiam să mă tratez şi să fiu internată în spital. Dar mă puteam sinucide, ceea ce mi-a trecut prin cap. 

 Zelul îngenuncherii bătrânilor, cât să nu se mai ridice din mântuire. Fruntea pe duşumea. Cu pace să ieşim din altar.  

Eu nu funcţionez şi am prins un fel de fobie de oameni şi petreceri.

Menţionăm că dezvoltarea competenţelor cetăţenilor României este o preocupare constantă a Guvernului nostru pentru integrarea României în Uniunea Europeană. 

 Suedezele Manechine se mărită cu oameni bogaţi. Una este măritată cu ginerele lui Onasis. 

Veni o femeie cu şoarţe, de la Râioasa, cum cântă băiatu’ ăsta, eu mor, glas aşa blând, ca să treacă darurile.
  
Ca să zic aşa în România sunt toţi drogaţi fiindcă f. mulţi iau benzodiazepine.

  Brambureala, what can I do if no sit. 

 Mă simt rău de mică şi de f. tânără. Eu pe mine nu m-am înţeles. Cum să mă înţeleagă alţii? 

 Morăreştihampton. Fixation on mother fall under father’s beat.

  Iată nişte versuri ale unui poet din Bucureşti: Eu sunt nebun, Ei sunt cuminţi, Mie nu-mi plac nevestele lor, Lor nu le place iubita mea…etc.etc.

Keep alive my little everything. 

În Suedia trebuie să se facă şi să se acomodeze toţi după stările noastre, fiindcă sunt înnăscute şi nu suntem vinovaţi de nebuniile pe care le facem în anumite momente şi perioade de timp.

  Fă-mă, biserică, paratrăznet, mobilier de grădină.  

  Bolile acestea au caracterizat toate geniile nebune ale omenirii. Sunt cei mai neînţeleşi şi nefericiţi oameni de pe pământ, de aceea se sinucid, devin alcoholici sau se droghează. 

Când eşti răcit astea te face bine, strepsil, eferalgan, da’ degeaba, tot cu astea i-a zburat creieri mă în poligon, i-a sărit clopoţelu’ şi la foc automat, da’ vezi că nu s-a dat de gol nebunu’.  .

Mulţi s-au supărat pe mine din cauză că m-am decis să vorbesc în gura mare despre nebunia familială de ordin genetic şi care se moşteneşte în forme tot mai grave şi mai accentuate. 

Ce înseamnă asta, Rebeca, hai că vine trenu’, lăsaţi-o mă aici, şi e cu rochia aia, ce-ai. Ne umplem preajma. Unde ai pus buchetul de flori? 

 La ţăran întâi e familia lui şi nu e ca în Biblie, din păcate, unde se precizează că soţia şi soţul sunt înaintea familiei din care provii. 

 aşa e umblă cu auru’ după ea, che ore sunt, due trei sferturi, cum se spune quaranta cinque, se spune meno quatro, păi cum trei fără patru, sfert da, quarto, cum te cheamă, Rebeca,  quaranta settanta. 

 Nimeni nu şi-a luat lumea în cap de bine, ci de mare necaz. Iar pentru bolnavii de nervi dezastrul era la puterea 100. Faci ce poţi şi ajungi unde poţi. Eu aveam planuri cu Canada fiindcă ştiam şi engleză şi franceză şi românii stau bine acolo. 

Toată viaţa am iubit vocile, frăţia cea mai dură, ori iadul (adu-l). Mai avem un pic până departe, Rebeca. Mi-aş scrie din cuţit nume de gaucho, rar conchistadori, poate turci. Peter e Priam, înţelegându-ne între bătrâni pe potecile galopului încetinit pereche. Orăcăie iar conversa Rebeca, veniţi încoa s-o luaţi cu injecţia, mai tare, nu e frumos, şi mai şi, uite sacu-acolo, mai am doi, mii de Rebeca, scrisul s-a proscris din armament, poate că plângând Rebeca îşi încearcă hamul să fii şi mai fericită ca europenii tu, mie-n Argentina intangibilitatea tango, tati, să-i trimiţi lui Rebeca bicicletă. Şi fata noastră prin Germania la nemţi. Destrămare insesizabilă a nu ne fi scârbit de robie, oarecum ai aerului fetid prin diftină, cadavrele ne împrumutară curaj. Ce mai stai, haimana, clăteşte-ţi foiala ficatului, încătărămează-ţi mâncărimile.

 Ia gândeşte-te un pic la cei din România. Ia du-te să vezi ce prăpăd este de mi-am dat haina de pe mine când am văzut în plină iarnă o ţigancă în picioarele goale şi dezbrăcată cu un copil în braţe. I-am simţit frigul ei şi m-am impresionat f. tare şi m-am dezbrăcat şi am îmbrăcat-o pe ea făcând o reală pomană pentru cei dragi! Aşa am rămas eu acum fără paltonul meu îmblănit şi fără pulover. 

 D’abia suntem în Chitila la fabrica de bere, cam ţigănoasă eşti şi tu, Rebeco, o fi femeia biserică, de-oi creşte şi tu în alternativa salvelor, hohotelor. Aici ce-a fost, pădure, ce dracu’ a fost, bă, da’ cam se vede, da, bă, uite urme, aici a fost triaj, triajul mare, am văzut eu trenul ăla trei şi douăşcinci, 3 jumate da’ un pic mai stă, da, mă, nenorocitu’.  

 Vreau să ştii că mie nu mi s-a dat permisiunea să mă căsătoresc cu Timi, fiincă nu aveam nici un membru de partid în familie şi am avut deţinuţi politici – fratele tatei cel mai mare fiind favoritul lui Iuliu Maniu de la Ţărănişti, cununat chiar de el şi de omul lui de încredere şi era căsătorit cu tanti Yvonne ale căror mătuşi erau domnişoare de onoare la Curtea Regelui Hohenzolern, başca alte glorii.

Nu s-aude, pe undeva prin spate, nu contează, da’ s-o văd, s-a prins ceva, a luat-o spre stânga, s-o ia mai pe dreapta, mă laşi da’ tu să ţii lumînarea, s-o apuc, ai băgat lumânarea, ia stai, că nu se vede, eu văd ceva, da’ să nu-ţi închipui că sunt, dă, lasă, dă mâna, fă şi semn, hârj, unde mă-sa o mai vezi, stai să bag mâna, daţi-vă la o parte, aoleo, complicăişn, aţi da, ă, l-am agăţat, de tot, am agăţat-o, am scos-o, aia e, a, ce, hai că eu ţin de ea, trebuie să ajungă în partea ailaltă, ţineţi de ea, trag, poate iese goală, a ieşit cu capul deja, trageţi, ia uite, să nu ziceţi că n-am tras, am zis de 3 m am luat de 4 m, mai bine, raftul mai sus, ai altele da’ treaba ta, trage tu asta, făraşul,  ia uite, o bucată de gresie, stai să vedem unde e balamaua, adică dacă mi-o tai, uite de aici exact până aici. Raport tăierea dulapului.

 Eu nu eram şi nu sunt potrivită pentru a fi ‘soţie’ de diplomat nici chiar vestic darmite comunist. Şi nici nu-mi place şi nu mi-a plăcut deloc, ba mi-a displăcut teribil, la Ambasada din New York. Dacă era după mine, noi nu mai veneam încă de la Geneva. După 3 ani de Elveţie şi după ce am studiat franceza la Univeristatea de acolo şi am găsit şi de lucru la ‘Business International’ şi eram plătită f.f. bine nu mai aveam chef de comunism, nici chiar la vârf. Totdeauna am visat să fug din ţară.

  Desenam şi fumam tot timpul. Să vie să moară la vernisaj nu e frumos. 

M-am îmbolnăvit de nervi la întoarcerea acasă şi nu puteam lucra în servicii şi-mi dădeam demisia şi multe alte abateri şi nebunii Mano-Depresive. Am fost f. nefericită. Nu mă simţeam bine acolo ca şi acum fiidncă sunt f. impresionabilă şi simt toate durerile lumii în inima mea şi nu pot apoi dormi noaptea şi le sar în ajutor şi complic familia mea şi fac acte necugetate şi dau banii toţi deşi nu avem decât pensii modeste etc. etc. 

Fraţilor, din prea mare vina mea, o rog  pe Maria să aibă milă iertându-ne pe noi, să ne aducă la viaţă. Este cineva sigur că va fi învierea morţilor?  Al doilea Adam oferă mântuirea sa prin cuvânt şi fiecare să lase acel cuvânt să crească. Semănător. Este extraordinar ce face Dumnezeu cu noi, ce-n pământ putrezeşte în cer e nemuritor. Primul vine din pământ, al doilea din cer. În lumina celor vii, orga le acompaniază respiraţia. Cum de ştiu de colecţia fostului ministru comunist, în tinereţe arhitect şi la Micescu, rezervă la rugby, trec zilnic prin faţă. A fost fericită, o fi fost, eu eram reflexiv, ea cu sentimente în acţiune, zicea că unul trebuie să fie şi deştept. Nici cry, nici Argentina, nu mă mai interesează mai nimic. Gemenele ar putea alterna demenţa cu erosul în versete de le lansăm mâine seară la militari.

Deşi a vrut să ne trimită bani cadou de Crăciun şi n-am primit fiindcă avem cât ne trebuie şi ne ‘întindem cât ne e plapuma’ şi Timi e chibzuit şi el are grijă de bani fiindcă eu sunt prădalnică. Acesta e adevărul. Nu stau banii la mine. Plus că sunt puţini pentru mine.

Telugu Jiddu şi tu, Shivaramaya, de-ai fost asasinat. Jiddu şi-a decretat propria dumnezeire.  Totul se pleacă la auzul sunetului. Ce putea fi mai firesc decât uciderea şi jefuirea unei cămătărese?  Care nu e cu doamne-doamne e cu clasa muncitoare. 

Timi, fără mine, ajungea ca şi cumnatul tău şi putea muri la puşcărie după revoluţie din cauza patriotismului lui Maramureşan a la Pintea viteazul. Între timp cu PNŢCD-ul putea muri şi mai repede cum a murit poetul Ion Alexandru care a fost otrăvit. Şi erau s-o omoare şi pe Teodorina fiind singură fără mine acolo. El a scăpat ca prin minune de ‘minerii’ care l-au pândit şi l-au aşteptat vis-à-vis de noi. E o poveste întreagă care a speriat pe Teodorina teribil. Eu, aici, m-am îmbolnăvit de nervi de groază de revoluţia din România şi a trebuit să mă calmeze psihiatrii. Nu mă mai ţineau nervii demult şi mi-era f. frică. Ce să mai vorbim. Dezastre peste dezastre! Cruci peste cruci! E vorba de karma (destin)!

Dacă afli vipera, sărut-o din parte-mi. În marmură nu mai poate dormi nici o statuie de când Euridike a fluturat în semn de rămas bun o mână topită de amintiri. Vocea ei avea melodia lui Niciodată. 

Dar Dumnezeu n-a vrut să fie aşa şi acum, din cauză de Suedia (psihiatrii de aici ştiu ce boală grea este şi i-au spus lui Timi să aibă grijă de mine şi controlează ce facem pe aici) şi catolicism şi Mano-depresivitate cronică ce să mai divorţăm după 40 de ani de stat împreună, ‘când mult a fost şi puţin a rămas’. Timi va deveni aici savant cunoscut pe plan internaţional datorită Tratatului lui de drept internaţional care este aproape gata. 

Fiecare şoaptă te ştie. Îmi dictam numărul de rânduri, octavă. De ziua mai apropiaţilor, de-ai plâns la plecarea din Blaj în Jidvei, să faci bani de drum până la Bucureşti. N-avem biblia de la Blaj, o are papa. 

Eu nu-l cunoşteam pe Timi la ora aceea, la 15 ani, şi vroiam să devin doctoriţă, fiindcă asta era vocaţia mea. Engleza am făcut-o să fug din ţară. Acum că sunt fugită şi ‘suedeză’ (nouă) Cel de Sus s-a îndurat de chinurile mele şi ignoranţa care era cu privire la mine şi mi-a dezvăluit enigma vieţii mele şi a familiei mele în întregime. Misterul este dezlegat. Nu e cazul să mai aducem pe lume copii sinucigaşi ca să se chinuie şi să nu poată trăi ca suedezii! Când generaţii după generaţii au făcut prăpăd într-o familie este cazul să nu se mai înmulţească în continuare. Nu întâmplător Cei cu probleme psihice erau castraţi fizic cu forţa şi aici în Suedia şi prin alte părţi şi în America etc. Ce să mai înmulţeşti atâta chin pe lume şi atâtea nebunii şi atâţia nebuni de toate nuanţele şi culorile.

Temas osesivos, tales como el devorador tiempo circular, el laberinto, la creacion recurente, las simetrias y los juegos de espejos, la memoria y el olvido. Tu erai, să ţi-o spun, pe cine, nu ştiu, încarnarea mamei, nu e aia, scăpăm şi de păcate, dăm şi de aură. No much longer, apa Carmen Sylva, nici tango, romanul are capitole din Swedenborg. Be my moonlight when I am the darkness. 

Apoi, Teodorina ca ‘Top Model’ şi cu regizorul Nalle Knutsson în spinare avea puzderie de admiratori de toate neamurile, de nu puteai să-i alegi. Şi nu era vorba de asta la ora respectivă, că ne călcau nevoile pe aici şi fata nu era majoră, iar suedezii încep sexul f. devreme şi fac copii f. tineri şi pe urmă divorţează şi stau separat. Nu sunt catolici să stea pe viaţă indiferent de condiţii. Nu poţi fi Manechin şi să ai prieten, fiindcă trebuie să circuli pe mapamond şi să faci PR şi să fii liberă şi singură ca un Pelerin. Acesta e preţul! După ce ţi-ai făcut bani şi celebritate alegi pe cineva cu bani ca să te ţină ca pe un bibelou şi ca pe o Prinţesă şi ca un Décor pentru PR şi petreceri. Trebuie să ai bani să te însori cu un Manechin fiindcă sunt învăţate să trăiască cu mulţi bani şi cu cheltuieli de reprezentare enorme. Aşa că trebuiesc oameni înstăriţi, dacă se poate milionari. Şi mulţi în zona celor bogaţi sunt f. săriţi de pe fix, ce să mai vorbim.

Luând bătaie de mic până azi, şi-n Cişmigiu, nu chiar aşa în India, şahule, îţi mulţumesc,nu cailor, nu reginei, nebunilor, pionilor, ţie, oriental, sadovenian, balerin, elefantin. 

Primul prieten al Teodorinei (şi ‘logodnicul’ – fiance – al ei) a fost un neamţ pe nume Rene Gutperle (Perlă Bună) – capricorn ca şi ea – (capricornii sunt f. speciali şi nebuni) care era arătos ca frumoasa lui mamă – un fel de pictoriţă autodidactă – şi era pus la punct (într-un fel renegat) de propriul lui tată care se îmbogăţise f. tare în termen scurt cu tot felul de afaceri şi Rene era ca Viluţă şi în plus se şi droga ca mulţi din lumea bogată şi artistică. L-a exasperat pe taică-so şi făcea afacerile lui proprii (ca acum cu Toni şi Burbu care locuieşte şi acum în casa lui proprie din Vierheim şi cu care eu nu mai vorbesc din pricina lui Rene). Teodorina îl iubea pe Rene cu care s-a plimbat prin toată Europa şi prin România unde a făcut o firmă comună cu Toni (fratele meu) în ciuda lui taică-so şi de drag de Teodorina.

Într-o bună zi, de dimineaţă, m-am pomenit cu un şahist – întrerupsese partida din campionatul oraşului Delhi şi s-a înfiinţat la mine, s-o analizăm – n-am găsit decât variante câştigătoare pentru el (de-o fi fost vreun cod rusesc, mă aranjasem), abia una pierzătoare, dar el a pierdut (Americans?) Totuşi, la campionatul următor, m-a căutat iar. 

Lui Teodorina îi plăcea de Rene să trăiască cu el pe la Paris, Londra, Hollywood etc. Lucru imposibil ca stil de viaţă a la long. Teodorinei nu-i place deloc în Germania (cum nu-i place nici în Suedia) şi nu ştie germana (Burbu a învăţat-o între timp de drag de Rene cu care a devenit prieten şi ‘partener de afaceri’). Şarmant din cale afară ca orice Bolnav genetic afectiv, Rene (între timp am auzit că mama lui e ca mine şi el a moştenit-o) era neînţeles şi nefericit şi îi plăcea să se distreze şi să circule cu Teodorina pe unde zicea ea şi a vrut să se însoare cu ea şi să facă copii amândoi (spre groaza lui taică-so din cauză că românii sunt consideraţi ţigani prin Germania şi spre groaza mea şi a regizorului pe care l-a văzut dintr-o ochire că nu-i bun, spre deosebire de români care au fost fascinaţi de el).

Secta nostra recipit iustos et iniustos. Pe ce tăiere, din mai toţi, cuţitul pe criminal. 4 grame de greşeli, caragialâc. Pobols crapă capul muşteriului. Răsunet, aria melancolică, din sânul maicii mele, ba a căpitanului. 

Rene nu ascultă de nimeni ca orice Capricorn şi maică-sa a pus jumătatea ei de avere, la care avea dreptul legal, pe numele lui şi la ora actuală, taică-so şi cele 2 surori mai mari au numai jumătate din averea făcută de taică-so şi nu de Rene. El va duce toată această avere de râpă după ce moare taică-so care supraveghează îndeaproape şi pe el şi pe Burbu şi pe Toni cu care s-a făcut o lipire f. serioasă şi cu Teodorina în schemă şi cu gânduri de căsătorii şi faceri de copii până la ora actuală. Rene îi scrie emailuri şi acum (‘business’+ iubire imposibilă a la Mano-depresivi). Numai regizorul suedez l-a văzut că fumează droguri şi că bea whisky şi era f. tânăr acum 10 ani de când durează coşmarul meu cu Rene, fiind sabotată de propriul meu frate şi la Rene şi la Teodorina care se iubeau năbădăios şi imposibil.

Personaggio di intertestualita. Illuc veni fato dante Nympha non est forme tante, equipolens eius plante! Nympha?   Ajung la subiect, fumigaţii pe imnurile lui Orfeu. Să-i arăt nevestei? Vipera m-o fi iubind schizofrenie. Numai în India nu vrea să ajungă. Se dădea violată de un bătrâior de acolo, la ea în cameră, în hotelul de peste drum de gara din Zagreb.

Eu i-am zis Teodorinei să nu se mărite niciodată şi-mi menţin această părere. Suedia şi suedezii i se potrivesc cel mai bine doar că sunt singuratici şi cu natura a la Timi. Teodorinei îi place lumea şi voiajatul ca lui Toni de aceea are PR şi de aceea se înţelege aşa de bine cu Toni, care ar vrea ca ea să se mărite cu Rene fiindcă seamănă amândoi. Teodorinei nu i se potriveşte Germania şi nu poate sta acolo şi nici n-a vrut să stea. N-a putut! Îl chema pe Rene la Paris sau la Stockholm sau la Bucureşti. Eu n-am ştiut cum să scap de el (ne-a încurcat toate socotelile  cu Show Business şi Top Model şi regizorul era îngrozit de ‘logodnicul’ ei cu Porche roşu şi tot felul de acareturi şi bani de la taică-so) şi i-am cam explicat lui Rene la Bucureşti că nu corespunde lui Teodorina şi Toni s-a ocupat de el cu Business, fiind rugat de Teodorina să-l ajute să fie împreună cu el.
*
Cum ar veni, să-ţi dea câinele ţie, nu tu lui. Aleargă după tine să-l atingi. Mă tem şi de downloading. Tema se numeşte rar frică, o plăcere de a te văicări, sub circ. Fata marinarului, la greci. Nici demult, nici vitrion psihiatric – să nu afle vecinul. Abia năpădise popa ăl tânăr, cu cântăreţul, amândoi pe înalt. Ce noroc, mândro, să ai şef homosexual. To have grown in so many mirrors. 
 
Să ştii că suedezii se căsătoresc mai degrabă cu tailandeze decât cu femei din lagărul comunist şi mai cu seamă din România. Este f. rău famată ţara. Aici sunt multe benzi (organizate European) de hoţi şi prostituate din România. Scriu ziarele de te îngrozeşti şi eşti desconsiderat dacă eşti român. Nu ştiu cum o fi prin Germania şi prin alte ţări Europene. Când eşti ‘suedeză’ e una şi când eşti ‘româncă’ e altceva! Ea are cetăţenie suedeză dar spune că e româncă. Prin America e mai simplu şi se pare că şi pe la Londra. Ea ştie engleză şi suedeză. Deci nu poate fi vorba decât de ţări cu astfel de  limbi. Sigur că există un destin (Karmă) a ei care o mână neîncetat dintr-un loc într- altul. În America a stat vreo 5 ani. Ea a stat cel mai puţin în Suedia şi ar fi vrut să scape de Suedia fiindcă ei nu-i place să fii aşa de singuratic ca suedezii.

 Am râs la tigvele spunând, noi am fost, tu vei fi, copac între Gorovei şi Ipoteşti. 

Aici oamenii nu se adună decât la discotecă sau prin emailuri şi anunţuri din ziare. N-ai cum să-i găseşti pe suedezi altfel, fiindcă vecinii nu vorbesc cu vecinii. Fiecare stă la casa lui. Deci aici ori stai cu cineva ori stai singur cuc. Nu întâmplător e doliu naţional aici şi se pare că au murit, din cauza năprasnicului cutremur catastrofal, cu miile de suedezi în ‘Paradisul lor’ din Tailanda şi ţările calde din jur, unde au mers să se bronzeze de Crăciun şi să scape de nopţile lungi şi de singurătatea suedeză. Zici că Stockholmul e un oraş bombardat nuclear şi nu mai există suflete de oameni vii. În orice caz suedezii nu fac zgomote şi nu cântă şi chiuiesc şi sar şi joacă. Nu gustă aşa ceva. Dar fiecare suedez călătoreşte mult prin lume şi le place unde e soare şi se pot bronza. La bătrâneţe s-au mutat mulţi în alte ţări mai calde ca Spania şi Franţa şi Tailanda etc.

Să vină cineva la mine. Nu pot să merg pân’ afară. Nu pot pleca. Să vină cineva de la poliţie şi nu de aici. S-au purtat groaznic. Am fost al treilea, speranţa părinţilor. Nici nu mi-am luat licenţa c-am fost aruncat pe drumuri. Roşchila spartă.   
Dom’ profesor, da’ nu-nţeleg ce spuneţi. Dumnezeu ţi-a dat zile, eu îţi dau ani de puşcărie. Dacă închide ochii, zici că e mort de o săptămână. Eu dacă nu beau 2-3 litri de vin, nu gândesc. Ce mă fascinează: inteligenţa omului. Hrana mea este elevul. Cine te-a făcut căpitan? Poţi să fii urât, dar un estetician al urâtului. Am la procese, la 5 îmi beau cafeaua. Te scarpini în nas la proces? La proces mă scarpin în cur. Borfaşii au imaginaţie de stă mintea-n loc. În România nu există dreptate. Pe cine a urât Dumnezeu l-a făcut pedagog. Eul este simţirea integrităţii personale în decursul dezvoltării psihice. Exilul sterilizează, Noica. Ţiganii lui Budai erau românii. Lătrau şi nu-i asculta nimeni. De ce au dispărut lichenii din oraş? Pentru că au o structură neselectivă, înghit toate otrăvurile, n-au clorofilă.

Cu cele mai bune intenţii şi cu toată prietenia mea. Ivona. 





ACTUL III


PAGANELLA

Laptele din strachină, apoi solul mărunţel, cu faţă onctuoasă, încărcau pustietatea camerei  mari, cu masă, scaun şi cu mine. Nu-mi mai era foame şi necunoscutul mă tot chema, hai, domnule, şi eu lasă, m-am luat după el pe coridor, în lung, fără ţintă, a împins uşa, tot în lung, pe un scaun, cu ochelari albaştri, şeful măruntului,  spre rictus, rânjet, ce credeai, da, cu spaimă am luat-o înapoi la fugă, pe scări în jos, pe străzi, se înnoptase, urmărit la cataramă, totuşi ocolind prin curţi şi grădini, aproape văzut de proprietari, cu bulgări în pumni, iar la drum, pe coasta spre Dealul Celălalt, în vârf, aşteptându-i, îngrămădind bolovani să-le arunc în cap, se apropia(u) micşorându-se, într-o carlingă albastră.

  Vedeam Bolzano etc. dacă nu întrerupeau carabinierii, fără scuze, arestarea – maltempo-malposto, plimbare pe gratis.  Fumezi în Berceni, te respir în Patagonia, în Paganella. David: And now, the gentleman from Romania.

  Din stropii de pe mâini se vor face îngeri. Se poate împuşca, Doamne? Se poate. Or oi trăi, or oi muri, tot una mi-i. Paganella. 

Nu vă voi da parola maicii mele .

Rohmanii blajini aduc de sub fundul mării cerul. 

Mi se bate buza dreaptă de sus. 

  Noi din lut, Christos din grâu. 

Signorina merge tot la Andalo.   

Usca-mi-l-ar vinerea pe cel ce-a spus minciuna. Apa aceasta a fost bună, dar tu ai aruncat în ea nouă copii şi ai spurcat-o. Sloboade de acolo pe fata ce şi-a ucis copiii, dară cată, pe acei ce-s cu dânsa acolo, cari cântă vinerea în ziua morţii mele, nu-i slobozi.

Otherness. Numerele sunt pentru el mai mult decât instrumente. Zici simfonia a 6-a, destin. Nu şapte, nu moarte. Câinele alb lătrând zăpadă. 

 Ce vrai să mănânci, carne de om viu sau de om mort? Femeia a spus că de om mort.

 Ce pâine simandicoasă pe terorişti. Presiune şi represiune. Prima definiţie, citată de Evangelista, a terorismului: use of violence against civilians for political purposes. 

Uitaţi-vă, aista este acela care m-a împuşcat, pe ceea lume.Trebuie să piară, că-i al meu. Cum mi-am omorât eu singur copilul. Cucoşul e clopot pe ceea lume. Codrul îngălbineşte de vânturi, da voinicul de gânduri, da murgul de drumuri. Parcă-s păun la picioare. Liliacul e bun de dragoste. Mare păcat e a număra cucoarele, căci ele atunci rătăcesc. Ş-om zbura pe sub pământ, la mămuca la mormânt. Ivane, Solimane. Necuratul are mai mare putere decât Dumnezeu, că lui o mulţime i se dau. Câţi ucid oameni, înşală, fură, toţi pe dânsul îl asultă, el li-i stăpân. Ce femeie frumoasă are frate-tău! Nu poţi tu să-l omori, să rămâie femeia a ta? Moroiul se arată ca o femeie lungă, ca o pânză albă, drept la miezul nopţei, la lună nouă. Cât de ciudat eşti, Doamne! Da tu nu eşti ciudat? Şi îndată a dat de i-au crescut coarne.

 The devil is in details, îşi pipăie chelia. Story of my country’s decline, tot David, să n-o fi luat-o şi americanii. Pronunţăm şi nu. 

Rabdă un ceas, că-i trăi un an. Posteşte pentru duşmani. Din îngeri luminaţi s-au făcut draci întunecaţi. Bine că nu s-a născut, căci de se năştea în ceasul acesta era tâlhar. Râde om de om şi dracul de noi toţi. Tare ieşti, Ilie? Tare, c-aşi prinde lumea într-o mână ş-aşi învârti-o ca pe-o râşniţă. Cu toporul Domnului taie capul omului. Ce face Dumnezeu şi ce gândeşte în ceasul acesta? Stă la masă întinsă, cu făclii aprinse şi – mă veţi crede,  ce vă voi spune? Te vom crede. Dumnezeu vra ca să fiu eu, pe un ceas, în scaunul acesta împărat. Veţi face voia lui Dumnezeu? Voi face, a zis împăratul. S-a coborât din scaun şi s-a suit ciobanul. Santinea! – a strigat ciobanul la santinelă – ia-i capul dumisale. Santinela a scos sabia şi face hârşt... împăratului capul! Şi a rămas ciobanul împărat.

Communism and state terrorism. Terrorists of Romania. Spânzură-mi crucea de Malta.  Îi ia la pulă pe americani. Ţări adăpostitoare de terorişti.  Terorismul se transformă în mafie. Anglo-saxon, nu european, avocat nu istoric. 

Mamă dragă, mor, mă prăpădesc, a venit la mine un tânăr şi aş pune rămăşag că-i fată; e aşa de frumoasă că nu pot să-mi iau ochii de la dânsa. Spune-mi cum aş putea face s-o cunosc ce e?  S-o chemi la scaldat, şi-i vedea de va vrea. Toderiţa dintr-un bumb se desbumba şi în altul se îmbumba – a luat inelul şi a scris o hârtiuţă, cum că: Eu sunt Toderiţa, fată, ş-am venit ca să-ţi iau inelul – de-i vra, mă-i căuta.

We must abolish war or war will abolish us (Wilson). Malcolm îmi anunţă conferinţa de mâine. Vienezii au părinţi, nu bunici, de vârsta mea. Blonda catolică din Tubingen. Nemţii nu se mai simt vinovaţi de război, nici învinşi. Nanotehnolgie, să-şi facă mai inteligent copilul. Nanişti. Nani-nani, omenire. Orice microrobot îşi poate căuta victima. Diversiunea patogenilor. Cancer indus. Nanism de întors dulama. Dacă lâna de aur se îmbolnăvi.

 Mai deschide o uşă, acolo era pivniţa, plină de trupuri de oameni. Deodată numai ce aude împuşcând, chiuind, şuierând – veneau ei. Ea ce să facă de frică? S-a băgat între trupuri.

  Boring terrorism. Fata s-o fi săturat să dea informaţii criminalilor.  Crimă la mai multe mâini pe trăgaci. Cum să scap de cuvinte şi să ajung la cuvânt. Cum să ţin un discurs ca lumea?   Norvegia nu e în UE. Izolaţionişti dependenţi de americani.

Din apă iese un om şi-i spune: Dacă mi-i aduce tu mie o fată, să ştii că-ţi dau cinci milioane. Ficiorul de împărat ştia în acel oraş o văduvă bolnavă, cu trei fete. Se face doctor şi spune să vie fata cu dânsul , că-i va da doctorii. Când au fost afară din oraş i-a spus: Dacă vrai să mergi cu mine, bine; da de nu, te omor! Omorâtoriul îl cheamă iarăşi pe ficiorul împăratului la mal. El vine, căci iarăşi avea nevoie de bani. Du-te şi mai adă-mi o fată, a zis el: trebuie să ştii că până acuma am avut 99 de fete şi pentru că nici una n-a ascultat pe toate le-am tăiat, vreu să mai fac o încercare şi cu această a sutelea, şi dacă nu va asculta, atunci am să mă duc prin lume şi să tai toate femeile câte sunt, şi mici şi mari, şi copile şi bătrâne, să nu mai fie nici picior de femeie pe pământ. Ficiorul de împărat i-a adus fata.

  Ce multe lucruri am putea face noi doi în Germania. Protestanţii leagă luna cu marea. Lutheranii lui Hitler au păţit-o. Nu şi ai lui Clinton. 

 În Bucovina, de la anexarea ei de cătră Austria, nu s-a luat la catane până la 24 februar 1830, şi când au început a se lua îi prindea cu arcanul, prin păduri, pe câmpuri, pe unde erau ascunşi. Alţii fugeau peste graniţă, iar unii se sluţeau, îşi tăiau degetele de la mâni, ca să nu poată trage cucoşul la puşcă. Mai demult, pe cei înrolaţi îi transportau în alte ţări, acum sunt lasaţi în loc. Înainte se luau la catane pe doi ani, acuma numai pe trei. În România, s-a pus în aplicaţie recrutarea la 1864, în modul următor: calaraşii făceau patru ani, infanteria cinci şi trupa de schimb şapte ani. Azi legea recrutărei e schimbată de la 1882, trupele permanente fac trei ani, iar cele cu schimbul cinci ani.

Se roagă pentru pace.   Umilitarizare. România e pierdută, după Rusia, gata, o ia Europa. Flusso della coscienza. Prima femeie condamnată la moarte în România, Elena Ceauşescu.  Paganella îmi galvanizează gala, o diagonală. L’uomo oggi vive nel rumore, non sa piu cos’e il silenzio. Ocol elipsoidal spre rotonda liniştii.

Da cât luaţi de lucru pe zi? Câte 50 de cruceri. Numai atâta! Veniţi la mine, că eu dau câte 100 lei pe lună. Îi cheamă după el, îi bagă într-o pivniţă – o lampă ardea sus – şi închide uşa după ei. Apoi merge la o ladă, o deschide şi scoate şerpe. Dezbracă-te, aşterne-ţi sumanul şi te culcă! Atunci a slobozit şeprele, care a mers drept la om şi l-a muşcat. Omul pe loc a murit şi a început a se umfla.L-a ridicat armanul pe om de jos, l-a legat cu picioarele de o grindă, anume făcută, iar capul îi spânzura deasupra unei căzi cu apă şi a început a-i curge din gură venin. Acum dezbracă-te şi tu. A venit şerpele şi l-a muşcat, şi a făcut şi cu el aşa. A venit rândul celui de-al treilea. S-a dezbrăcat şi s-a culcat. Dă drumul şarpelui – nu-l muşcă. Scoate alt şerpe flămând – nu-l muşcă nici acela. Deschide o ladă mai mică – a ieşit un şerpe roş, gros cât mâna şi a ţâşnit ca săgeata drept la om. Îl cearcă în toate părţile trupului, prin gură, pe sub limbă, pe la urechi, dar nu găseşte loc de muşcat; nu era bun de otravă. Ai noroc, scoală-te. i-a dat 100 de lei şi s-a dus.

Tragi de codiţe teroristele. Îşi vând armele mici, ouă clocite multidirecţionale. Să asculţi ruşi e cancer american. Vă ajutaţi de proaste închipuite. Mănâncă numai bombe. România scăpată din Balcanii măselelor muscale amuşinând resturi pe putină. Nanolinişte. Copiii rămăseseră pe securitate. Vă înnebunesc chiar scriind. Cum să tai aţa timpului de lemn. Se miros între ei câineşte. Nu m-aş mai scopi nici eu.. O să mai veniţi pe acolo de deştepţi. Mă ocup cu scrisul paralel. Autostudiu. Metafora undei. Ideologia entităţii. Prăjitură de ucideri perpelită pe plită. There is a growing ability to kill more people. Aranjamente entitare cu întrebătorii. Teroriştii sunt copii la ţâţa gargarisitorilor. Cadya, bombă pe civili. Te iubesc, defineşte iubirea, defineşte definiţia. Toţi ne înţelegem să vorbim substanţă. Milităria gogoşii.

În Toporăuţi este o fată cu coadă; ea dacă vrea să nu ploaie merge de trei ori pe hotar, când vede că vin nourii şi în satul lor nu plouă. Odată nişte oameni din Mihalcea au mers în pădure după lemne şi au văzut într-un copac o femeie îmbrăcată până la brâu în roş şi cu un steag roş în mână; ameninţa încoace şi încolo. Aceea era strigoaică, alunga ploaia. Au luat-o şi au dus-o la cănţălărie ş-au închis-o. Ea spunea că a trebuit să facă aşa, căci a fost luat bani. La o cărămidărie era un strigoi; îl ţinea anume ca să nu ploaie, să se poată usca cărămida, să fie tot vreme bună. Dară apoi, după ce a murit, nu putea lucra nimene pe locul lui, căci venea noaptea şi strica lucrul, adecă lucra şi el. Strigoaicele, vidmele, sunt puse fiecare pe pe lucrul ei; una pe  pâne, ia noaptea pe lună pânile de pe câmp; alta pentru mană, alta să oprească ploile, să facă ger.

Mişcarea culturală a suicidului natal, război producător de pace, cum i-aş scrie poezii Cadyei, să mă pună socru-său să le cânt. Sub stelele întunecimii, pe dolomiţii din Andalo. Ambasadorul nu poate veni. Fata te caută pe internet. Ochii la Paganella. De ce n-auzisei de Kircher?   Teroristul face legea şi legea face teroristul. 

În Bucovina de sus, blăjinii se numesc Rohmani. Ei ţin lumea cu postul, ca să nu ne prăpădim. Dumnezeu pentru dânşii ne ţine. Trăiesc pe apă şi nu se cufundă. Când văd găoacele de la noi zic: Iată au fost amu Paştele lacomilor. Sunt cei mai buni oameni, sunt sfinţi. Le aduc păsările spice în cioc, dar ei nu le mănâncă, ci numai se uită şi sunt sătui. Se roagă la Dumnezeu, dar nu cer nimică. Pe trup au drept îmbrăcăminte unghie. Când vezi o fată sau o femeie frumoasă, se zice: Parcă e o rohmăncuţă. Când e lună, să nu zici: ce bine se vede! Căci blastămă Rohmanii. Ei zic: să ţi se vadă şi ţie aşa cum ni se vede nouă şi nouă aşa cum ţi se vede ţie! Căci lor numai de lună li se vede. Blajinii sunt adormiţii, morţii, ouăle să nu le scurgi de tot, că ei din aceea se înfruptă. Oamenii dacă mor nu sunt blăjini? Ei nu mai fac nici un rău!

Dumnezeu cu mila, dracul cu ştiinţa.  Preghiamo, ascultă, Doamne, vorbuliţa mea. Cibo di vita eterna. Suflămu-ne nasul. 

Spre Sf. Gheorghe, strigoaicele se adună câte 12 la hotar şi au pe una mai bătrână care le învaţă, le porunceşte ce au să facă, şi acolo dau sama de ceea ce au lucrat şi se bat cu meliţele, fac exerciţiu ca soldaţii, ţin război, joacă, şi toate-s goale. Se bat la hotarul dintre două ţări, şi care pe care se biruieşte, acolo e anul mănos, iau ploaia şi la celelalte e secetă. Strigoii au două inimi. Se fac din al şaptelea copil, unde sunt de-a rândul şapte feciori sau şapte fete. Ei nu mănâncă nici ceapă, nici usturoi şi au coadă. Cât trăiesc, merg noaptea, pe lună nouă, la hotar; ies pe cahlă la miezul nopţei şi se duc calare pe cociorvă de se bat cu meliţele, în loc de săbii, iar din gură tot zic: Tai ni tai, tai ni tai, că altfel s-ar omorî. Trebuie să mă duc, i-a zis bunica strigoaică bunicului, să-mi fac treaba mea, că altfel te-aş rupe pe tine.

Forza, pe sanie, să vadă şi Rita, profesoara de psihiatrie, cum e cu sala goală, daraghiii pretini, tu povesteşti filmul, eu cartea mea, random murder of innocent people. Cât de criminală este ameninţarea cu moartea? Atacul deliberat contra civililor diferă de asasinatul politic. Război civil internaţionalizat. Temniţe de război sanctuare. Nati per leggere. 

Odată, un om era strigoi, şi nu-i spusese femeiei lui. A mers la hotar. Acolo se adunau toţi. Aveau coase şi se apucau la bătut şi la jucat. Dar motanul lor era şi el strigoi, el cânta din scripcă acolo. Când să vie acasă, motanul a ajuns înainte. Omul pân-atuncea n-a ştiut că-i şi motanul său strigoi. Întră şi îl vede pe horn dormind. Femeia îl întreabă unde a fost. El ia şi-i spune toate; cum a petrecut şi la urmă zice: şi motanul nostru cânta la scripcă! Atunci motanul ţuşti... de pe horn şi-i scoate ochii... şi l-a omorât. La ce-a spus!... Mama Pădurei e jumatate femeie şi jumatate barbat. Când e ploaie, ea se suie pe movilă şi alungă nourii de ploaie. Ea stă în pădure şi plânge; dacă o întâlnesc oamenii, să nu-i zică altfel, dar: Doamnă mare, de ce plângi? Ea zice că n-are ce mânca. Atunci să-i dai o bucăţică de pâne. Dacă nu-i dai, e foamete.

În război, soldaţii vor mult să trăiască, fiind în stare, uneori, să moară pentru un camarad. Americană cea mai mare rată a sinuciderilor. Rusoaica bătea talanga, ai viitor, da, de şefă de orchestră. Argentinienii sunt italieni care vorbesc spaniolă şi se cred francezi, îi reaminteşte Argentini din Pisa lui Pisano din Argentina. N-a fost bombă la tsunami, că se anunţa. Shanti. Trece timpul, trec şi eu, Argentini Pisano mă întreabă dacă a fost oranj. Fazzoletti multiuso. Pâine bună războiul. Ce lene să consumi aceeaşi manipulare de mii de ani. Religiile termină imperiile. Paraliticul din Capernaum, taică-meu. Magarelli s-ar întoarce. Statera a murit tânăr. Nu poţi deveni norvegian dacă nu îţi place să schiezi. Find a proxy. Mafia nu lucrează decât cu mafioţii, nu cu teroriştii. Germania nu face cursuri de limbă pentru imigranţi.

Odată s-a întâlnit apa cu focul. Apa e femeie şi focul bărbat voinic. Cu cruce, cel întăi pe lume. S-a întâlnit apa cu un tăciune jumatate stâns. Bună ziua, cărbune stâns! Eu sunt cărbune stâns? a  zis focul. Ia ia-mă în mână! Cum l-a luat,  s-a fript şi l-a scapat jos. Face ea vânt cu păioara (aripile ce au zânele), ca să-l stângă; tăciunele mai tare se aprinde. O cheamă pe sora ei mai mare, Maria Magdalina, căci ele sunt trei surori, şi încep a se lupta cu focul, timp de trei zile. Focul le-a cuprins de jur-împrejur, că abia a rămas în mijlocul lui o fântâniţă, un mic izvor, toată apa sacase. Acum văd că tu eşti mai mare decât mine; fii dar tu ca barbat înaintea mea Gheorghe Roşu – l-a numit atunci apa – şi eu ca femeie voi fi în urma ta. Ba nu, a zis focul, şi tu eşti mare, tu să-mi fii mie de ajutor! Şi de la lupta ceea s-au împăcat.

Nine eleven controlat de la sol. Coloane intacte. Obstacol. Nero. In cielo non c’e birra per questa la beviamo qui. Oi mai avea ce-mi aminti şi nu mă pricep, admir neconvenţionalitatea rigidităţii. Hearts and Minds. Până când leii să aibă istoricii lor, istoria va fi scrisă de vânători. Nord alb. (N)order. Nu-ţi trebuie mulţi bani pentru un act de terorism. Hawala. Ţări mici cu bani mari, Lichtenstein, Bahamas. Dacă-l văd îi spun, spune-i, nu-i mai spun.

Tare mă frige în spate, vine tata după noi. Fă-te tu un morar bătrân şi eu mă fac o moară, şi el când te-a întreba de n-ai văzut aşa doi ca noi, să spui că au trecut când moara asta se făcea. S-au făcut ei aşa. Vine împăratul. Moşule, n-ai văzut d-ta trecând un flecău ş-o fată pe aice? Ba i-am văzut, dar tocmai când se făcea moara asta. Se întoarce el; merge acasă şi-i spune femeiei. Aceia erau ei, zice ea. Mă duc eu după dânşii. Fata cu flăcăul fugeau cât puteau. Mă arde în piept, zice fata, vine mama. De-amu e rău, că pe dânsa n-avem s-o amăgim; dar eu m-oi face o apă şi tu te fă un răţoi, numai cât ia sama, să nu te uiţi la dânsa, că ea te-a strâga şi cum te-i uita, cum îţi ia vederile. S-au făcut ei aşa; ce folos, dacă el s-a uitat! Ea i-a luat vederile şi i le-a pus în basma şi s-a dus. Fata s-a făcut o albină ş-a mers de a muşcat-o pe mă-sa. Vezi ce-am făcut eu pentru tine, mi-am omorât mama.

Nu mai e cu americanii. Are cine. Mi-era urât de Rabatov, prea comunist, socrul Cadyei, tot aia. Ai vorbit mult despre banii puţini pentru cele mai mari terorisme, cum să-le tai izvorul, amicul meu Peter vorbea de limba kashmiri. Frutta. Nu mai e peşte. Şi eu ce visez la noapte? Indicatoare cu anunţuri de teatru în alte două oraşe, unde ne gândeam să ne ducem, Plata şi cu mine. De-o văzusem pe prima balerină a Romei şi plec mâine la Milano. A orbi ca Joyce şi Borges. Ruşii tot mai fac din comunism bici. Cleptomani atomici. I-ai luat locul, canibalule, acum cine te-o mânca pe tine, nene, vorba ta cu comuniştii. Alde Cudith şi Jarlo nu cumpăraseră clarificarea mea de caz. Poanta cu ţara încă liberă, cum să-şi ţină omul poliloghia, nu era pe prohibirea bietei Românii şi a impronunţabilului ei boss, dar conul Clyde cu 9/11  făcut în familie crispase.

Înecatul fără voie umblă numai cât până la anul pe locul acela, iar cel ce ş-a făcut moartea singur umblă întotdeauna, iese pe la miezul nopţii şi se scaldă, se arată sau ca gâscă ori raţă înotând, mai ales pe lună nouă. Sau se arată ca om şi strigă ajutor; boceşte, îşi caută păreche, să mai înece şi pe altul, şi cum s-ar apropia cineva îl trage de picioare şi-l îneacă. Mai mult celor slabi de fire se arată. O femeie trecând apa Siretului, în Ropcea, noaptea, a văzut o mulţime de femei cum întindeau pânzele pe mal, altele spalau cămeşi în apă; pe un om l-a văzut spălând caii. Aşa se arată care cum s-a înecat. Acolo era o plasă. Înecatul iesă până la şapte ani şi cheamă pe alţii să se scalde. Unde s-a înecat unul, trebuie să se înece mai mulţi.

Antonini vorbea de al treilea război la prezent. Se repatriază lumea. Învăţăm nenorocirea de la învingători. Clyde cu periculoşii maximi. Viaţa în Andalo ticăie dolomitic. Xenologia lui Jorgen şi rasa unică a mea. Sono tatno fiero da te. Mulţumesc celor cinci persoane, cu mine şase. Salutări din Noua Europă. La cină să se întindă Cadya cu americanii. Al lui Didi mă trăsese cu muierea de limbă. Scroafa de Cudith în comandă. Plecarea, fără nici un regret. Grevă pe tren. Cine l-a omorât pe Severin Berbec? Prima di essere troppo tardo. Fizica ştiinţelor politice, armamente, intelligence. Casca lui Jarlo spre Paganella. Spre Ierusalim, in grosser Freude, avec grand joie,  con grande gioia, full of joy.

Zice că o babă avusese o fată şi o îngropase cu piedica la picioare şi tot una o visa că e împiedicată şi nu poate merge: sărea numai ca un cal. Odată gândeşte ea: Doamne, când mi-ar da cineva în minte cum să fac, ca să-i iau piedica ceea! Şi peste noapte visează că vine fata ei şi-i spune: Mamă, d-ta dacă vrai să-mi ieai piedica de la picioare ia-ţi un cuţit ascuţit şi te ascunde, spre Paşti, în tinda bisericei, dar te ascunde aşa ca să nu te vadă nime, că atunci merg toţi morţii la biserică. Ei vor intra înainte şi eu voi rămânea în urmă şi d-ta să ieşi, să tai o dată cu cuţitul şi să fugi cât îi putea! Mă-sa a făcut aşa. A văzut cum au întrat toţi morţii câţi fusese  în satul lor. Da fata ei venea şi ea împiedicată, sărind în urmă, mă-sa îndată a ieşit, a dat  cu cuţitul o dată şi la fugă. Morţii au început a striga: miroasă a om! Dar n-au mai putut-o găsi, că nu mai era acolo. Acuma fata mergea bine, că i-a fost tăiat piedica.

Şcoala pe ducă, skibus, fizicieni de precizie teroristă. French din UK. Worldwide strategic stabilization. To learn to lead leaders. Europenii să înveţe to stand alongside. Zici europeni zici EU members. Nato is vital. Power alone doesn’t afford you victory. Cine de cine se apără. Political conditionality. Cu discrininarea pe buric. American frustration. Boala e să ţi se audă numele ţării oricum. Andalo deriva dal greco, e significa letteralmente ’studio del nome del loghi’. Castel Thun Val di Non. Se înceţoşază. Templu de ceaţă. Moira fusese Mary. Mioara. M-a renăscut pădurea de ziua lui Eminescu. Ponte Oglio. Cum să faci să nu mai fie imposibilă punerea României pe listă, măcar şi neagră. Mai bine pe un glob de gheaţă. Bergamo. Unsecure powers. Prescurtată în engleză cu trimiteri(-indice) la pagini româneşti. Document de puricat, găsit în Andalo, în pădure, ce se petrecuse, ce aterizare poze sparte. Raportul în engleză o să traiecteze via carabinieri şi ruşi cadayci. Din cineva trăgându-ţi-se, mai şi ieşi la liman. Poate nu fac alt Pugwash.

Vă plac straiele mele, sunt frumoase? Tare frumoase, tare-mi plac. El se dezbrăca şi da totul de pe dânsul. Aşa a cumpărat , până la nouălea rând de straie; când s-a îmbrăcat cu acelea a şi murit. Îngerii i-au luat sufletul şi l-au dus pe ceea lume, iar înaintea lui porţile raiului s-au deschis şi în rai pregătise pentru dânsul nouă mese cu tot ce era mai bun şi mai frumos pe dânsele. Lăsaţi-mă să mă duc înapoi pe ceea lume, să spun ce bine mi-am câştigat eu aici; să facă şi prietenii mei aşa. L-au lăsat. Pe asta lume trupul lui încă nu-l îngropase era la prohod. Oamenii când l-au văzut pe mort că se scoală, toţi au fugit. Ce fugiţi, le-a zis el. Când aţi şti voi ce am eu pe ceea lume şi ce uşoară mi-a fost moartea, toţi aţi vrea îndată să muriţi. Eu am venit să vă spun ca să faceţi şi voi aşa ca mine, să aveţi ce am şi eu. Straiele cele dacă le-aşi fi purtat de atunci le-aşi fi ponosit; dar eu le-am dat, ca să le am acolo pe mai multă vreme, căci nu aici ci acolo e traiul şi viaţa de veci. Şi după ce a mântuit de spus a murit. Un prieten al lui a venit acasă, şi unde a găsit o ciubotă ruptă, un strai flenduros, şi ce-a găsit mai rău, a dat de pomană, să aibă pe ceea lume. Când s-a dus acolo, pe masă erau ciolane şi fărmături, iar haine, a avut toate lucrurile cele rupte care erau bune de azvârlit. Roagă-te să mă lase pe ceea lume pe trei zile, căci amu ştiu ce să fac, zice el prietenului său. L-au lăsat. (Aici urmează povestea omului ce ş-a copt un sac de colaci).

 Fete şi băieţi pe drum lung. Mai veniţi.  As many lines as you feel. Figura argentină ar fi târzie şi cu 3000 memoratori, mă andaluzez pe cale. The book starts in Argentina and ends in Andalo. Qotations from reality. De la Linate la Malpensa îţi mănânci balamucul.

El minciună nu mi-a spune. Hai rămăşag, zice cucoana, pe berbecul cel cu patru coarne – ce avea boieriul – că eu am să-l fac să-ţi spuie minciuni. De nu l-oi face, să-ţi dau eu 100 de oi şi berbecul înapoi. Haide, zice boierul. Se îmbracă frumos cucoana, era vadană, şi merge în pădure la Ivan, şi-i spune că s-au fost luat cu dânsul patru puşcaşi, dar s-au pierdut de dânsa prin pădure, şi amu tare se teme, s-o primească acolo să mâie. El îi zice că n-are unde. Ea-i spune că tare se teme, s-o primească unde va avea, până ce s-a culcat lângă dânsul şi i-a cerut să-i deie berbecul cel cu patru coarne. Ciobanul i l-a dat, căci până atunci el nu ştia de femeie. Se duce ea. S-apucă el singur să se judece: pune pe un par în pădure sumanu şi pălăria, îl face pe par boier şi se duce de departe la dânsul: Bună ziua, cucoane! Ce veste, Ivane? Şi bună şi rea, cucoane; s-a prăpădit berbecul cel cu patru coarne. Nu-i nimică, Ivane, vom face haitaş, ş-oi hăitui şi coarnele i-om găsi. Se întoarce el. Nu-i bine, gândeşte. Cum vor găsi coarnele, dacă coarnele îs la berbec şi-l vor vedea la cucoană. Merge iar înapoi. Bună ziua, cucoane! Ce veste, Ivane? Şi bună şi rea, cucoane; am dat pe iubit berbecul cel cu patru coarne. Nu-i nimică, Ivane: 100 de oi şi berbecul înapoi, zice tot el. Amu-i mai bine, zice el, aşa am să-i zic. Merge a doua zi la boier şi-i spune. Nu-i nimica, Ivane, zice boierul, 100 de oi şi berbecul înapoi! Bine că mi-ai spus drept şi nu mi-ai spus minciună, tot noi avem să avem câştig. Şi a rămas cucoana fără nimic, ba încă mai rău.

  Cum era bradul albastru şi s-a înverzit. Dacă merge memoria ailaltă, bordel mă cheamă. Carabinieri a cavallo. Teatro degli Arcimboldo. Frigul domului cu mine şi duhul tău. Salita per piedi. Pot să mă zidesc aici o mie de ani şi o mie de Ane. Pierdui bradul găsii omul să se înstâlpească pomul. L’onore di Roma. Grenouille. La montagna incantata. Dieci piccoli indiani. Re del Paramo. Meglio morto. La nona Anka. Era squisita. La forza di amore ne poate schimba viaţa. Scala e o vechitură, domul e o prospătură, muzicătură, credinţătură. Italia a făcut domuri şi domurile fac Italia. Or fi chelioşii mai credincioşi ca păroşii, şchipoii ca neologii neologişti. Măcinat de orgă orgasm divin. Terrorista e chi annelena il pianeta.

Unde te duci tu, măi Gheorghe? Da tu de unde ştii cum mă cheamă? Eu să nu ştiu, doară unde şed, nu în crâşmă? Mie aşa mi-i de drag , când beai tu şi faci pozne, eu atunci aşa râd! Şi unde şezi tu , că eu niciodată nu te-am văzut, şi cum te cheamă? Pe mine mă cheamă Şimcu şi şed lângă lampă. Când vezi lumina lampei mişcându-se neliniştită în sus şi în jos, atuncea eu râd. Tu ai prăpădit averea bând, eu îţi mai dau o traistă de galbeni, du-te înapoi şi mai bea şi fă la nebunii, că tare îmi place ca să râd! Omul a luat banii şi s-a pus iar pe beut; dar nebunii nu mai făcea; se uita la lampă şi lampa ardea liniştită. Când i s-au sfârşit paralele, jidanul n-a mai vrut să-i mai deie de beut pe datorie. Într-o zi vine la crâşmă şi strigă să-i aducă rachiu; jidanul îi spune răstit că nu-i va da. Omul apucă o lopată şi vrea să-i dea jidanului în cap, dar în acelaşi minut ş-a aruncat ochii la lampă şi vede para mişcându-se tare. Atunci el cu lopata face trosc!  şi a sfărâmat lampa.

Argentini Pisano spune bancuri şi brevetează nuclearele. Doar cu Niculiţă şi toate miturile mă pot aronda atractivităţii, că fur, şi ea le auzise, îi dedic, trimit parcă minori, a băutură. Trenuri în grevă, ţigăncile s-or reprofila. Epic, orizontale în târâşul ondulatoriu. Tibetani suntem. Fostele mele romane la vedere. Abstinenţă în astm, frig înnegurării, mă lasă lesa. Să scriem frumos.

O femeie a fost moartă trei zile şi a văzut cum e în iad. Stau trei rânduri de morţi în şir, ca catanele, două rânduri nu vorbesc, da cei al treilea vorbesc. Aproape de dânşii este un stâlp de fier cu o curbă, pe care dacă o învârteşti sar scântei şi atunci cei ce nu vorbesc aşa ţipă! Cei ce fură bostanul îl cară ca un glonte de fer greu pe un munte ascuţit ca o piramidă şi când îl pun în vârv trebuie să cadă iar jos, şi apoi omul iar îl rădică, şi aşa pân-în veci. Cel ce spune minciuni stă cu faţa în sus şi un şerpe de pe o răchită îi tot picură venin în gură. Cel ce opreşte apa din fântână, se fac lanţuri din intestinele lui. Iar la uşi a văzut ca zăvor un picior de om, din pricină că a lovit cu piciorul dobitoacele; e tare păcat a lovi dobitocul cu piciorul. Şi a mai văzut multe altele, dar n-avea voie să spuie.


ACTUL IV


PARVATI

 Uma – U ma (O, nu) - , una cu Parvati, fiica muntelui Himalaia, în floare, cu sâni grei şi coapse elefantine, are voce melodioasă, frumuseţe nepământeană. Narada o (pre)vede mireasă lui Shiva. Cu încă două fecioare, se face preoteasă pustnicului. În ceruri, zeii îl slăvesc pe Brahma, trimorf, nenăscut născător, logos vedic început cu Om, îl ascultă numindu-le posomorârea pe rând, iar Vorbzeu-Vachaspati, desemnat de Indra, numără relele demonului Taraka, arestator de plăcere al soarelui, lunii, vântului, anotimpurilor, râurilor, riturilor şi virtuţilor: o, Atotputernice, dă fiinţă celui ce va distruge demonul. Dorinţa vă va fi împlinită, nu acum, nu de mine, ce l-am nutrit a nu muri aici şi-n altă parte are a fi distrus. Căutaţi a abate mintea lui Shiva de la pustnicie la nuntă cu Uma şi fiul lor, în fruntea voastră va libera fecioarele captive ale cerului.

(Orfeu – Monteverdi/Gluck) Nunta (cor, arie), Euridice moartă. ’Daţi-mi  iubita înapoi’. Refuzul-fără-îmbrăţişare (arie, duet). Amor (soprană) o învie pe Euridice, sau Apollo îşi înalţă fiul, Orfeu, în Olimp, la iubita lui. (Zbor de noapte – Dallapiccola) Fabien doborât de uragan  în mijlocul oceanului, directorul companiei de aviaţie aeriană îi răspunde soţiei aceluia că primul scop al vieţii este exercitarea voinţei saint-exupery-ene de acţiune şi nu dragostea etc. (Dido şi Aeneas – Purcell) Lui Aeneas i-ar fi mai uşor să moară decât să o părăsească pe Dido (‚Aminteşte-ţi de mine, dar uită soarta mea!’). (Lohengrin – Wagner) Elsa rostind întrebarea fatală: ‚Cine este soţul şi de unde vine?’. (Turandot – Puccini) ‚Enigmele sunt trei, moartea/viaţa este una’. Speranţa născând nopţile şi murind dimineaţa, sângele fierbinte şi gheaţă, Turandot, gheaţă pătimaşă.

Nedoritul de cel cu o mie de ochi - Indra/Akhandala - îşi caută cărarea salvării în frica de renaştere. Pe el îl întreabă Kama cui să insufle patima, val între maluri, ce castă sub jurământ să-te încolăcească, a-l doborâ pe însuşi Shiva din nevoinţă. Prietene, trăznetul mi-e neputincios contra celui sorbit în Brahman, numai tu, cu săgeată, cearcă să îndrăgeşti pe Shiva cu fiica Himalaiei, numai ea a-i purta sămânţa cum Brahma rostit-a.. Zânele-mi şoptesc de fata Muntelui aşteptându-l pe cel Etern, din asceză, acolo sus, în Himalaia, împreună, el în asceză. Kama porni în tărâm himalaic, spre Shiva, cu primăvara – Madhu - şi a lui soaţă Rathi. Săgeţi înflorite scriseră cu albine numele lui Kama, transpirară frumuseţi, cutremurară asceţi, înfiorară perechi. Al albinei bău miere cu ea din unic potir înflorit.

(Wagner către Liszt)  Planul meu se extindea pe trei drame: 1 – Valkyria; 2. Tânărul Siegfried (devenit mai târziu Siegfried); 3 – Moartea lui Siegfried (mai târziu Amurgul zeilor). Pentru a-i întregi înţelesul trebuia ca aceste trei drame să fie precedate de un amplu prolog: Răpirea aurului Rhinului (mai târziu Aurul Rhinului)...

Al antelopei negre o împunse blând şi ea închise ochii. A elefantului şi-l adăpă din gura ei şi cu polen de lotuşi. Copacii  muguri soţiilor liane, sân de floare. Shiva şi auzind corul zânelor cereşti, tot adânc medita. Atunci bos-ul Nandi le făcu semn de astâmpăr cu toiagul de aur, pădurea parcă se pictă, nemişcate ramuri, roiuri de albine mute, păsări nemaiciripind, fiare nemairăgind. Ferindu-i privirea, Kama intră în pustia lui Shiva împrejmuită de arbori nameru – şedea pe un altar de lemn de devadaru, coperit cu o piele de tigru. Drept, în virasana, umerii abătuţi, lotusul palmelor înflorit pe coapsele încrucişate. Pletele în aer, cu şarpe. Pupile imobile, gene groase în jos. Nerespirând, nor neudând, jar nevântuit. Capu-i răsare raze. A ajuns eternul. Amorul Smara uitându-se la cel cu trei ochi nu mai văzu că-i lunecase din mâna tremurândă arcul cu săgeata.

Sub ochii unui gaucho, Faust ar bea otrava, fetele cântă de primăvară, dracu’, pactu’, băutura tinereţii în locul sinuciderii senile. Beau toţi, nu şi fratele Valentin, pentru frumuseţea Margaretei. Sabie frântă în aer, săbii cruci alungând satană. Valsul Margaretei. Aria lui Faust îndrăgostit, apoi aria bijuteriilor tot în ritm de vals. Întors din război, Valentin ucis de Mefisto. Strigoi şi vrăjitoare dansează Noaptea Valpurgiei. Cu minţile pierdute, Margareta ispăşeşte în temniţă uciderea copilului ei. Wagner-Verdi fără Faust. Deşert în flăcări, Mireille murind şi ea. Rossini-Massenet: Cenuşăreasa. Donizetti-Wagner: Cristofor Columb. Donizetti-Massenet: Don Quijote. Rolul mutei din Portici a fost interpretat pentru prima oară de o actriţă, nu de o cântăreaţă.

Păli atunci la vederea frumuseţii fiicei Muntelui, între surate silvane, în flori de primăvară decolorând rubine, aur, perle, liană însorit înveşmântată, cu sâni de floare grea, petale pe coapsă, al doilea arc, cu lotus alungând albina a-i sorbi respiraţia de pe buze. Mădulare fără cusur, însăşi soaţa lui Rati s-ar fi ruşinat. Uma s-a apropiat de altarul lui Shiva, domnul ei vrut, ce tocmai prinzând în sine lumina eternă numită paramatman ieşea din contemplaţie, rerespirând, înlesnind virasana. Nandi, cu plecăciune, crăiniceşte sosirea fiicei Muntelui stăpân din dorul de a-l sluji şi, la un semn din sprânceană, o lasă să intre la el. Uma plecându-şi capul, pică o frunză şi flori luciră printre slăbitele-i cosiţe negre. Adevăr grăitu-i-a Shiva, ia-ţi bărbat ce nu va umbla cu altă femeie. Kama, fluture în foc, tot ciupea coarda arcului, cu ochii la Shiva, în faţă cu Uma.

(Moartea – Pamfile) Odată, - de atunci a trecut timp cam mult,- mergea pe o potecă un uriaş. Fără veste îi ieşi înainte un necunoscut strigându-i: Stăi pe loc! Un pas să nu mai faci! Cum, - zise uriaşul, - un pitic ca tine cutează să mă oprească în drum? Cine eşti tu de te încumeţi a vorbi cu atâta îndrăzneală? Eu sunt Moartea, - răspunse necunoscutul. Mie, nimeni nu mi se împotriveşte; chiar şi tu trebuie să te supui! Uriaşul, nici una, nici două, luă la trântealî Moartea, şi fiindcă ea se tot opintea să scape din mâinile lui, îi dete odată un pumn atât de zdravăn, că o lăsă lungită lângă un gard. După câtăva vreme, venindu-şi puţin în fire, începu a se văicăra amarnic. Ce-o să mă fac eu acuma? – se jelea moartea. Oamenii n-o să mai moară şi pământul n-o să mai încapă. Vai de zilele mele.

Atunci Parvati îi dăruie lui Shiva, răpit în asceză, un şirag de seminţe de lotus crescut în Mandakini şi uscate de razele soarelui, cu mâna ei trandafirie. Cel cu trei ochi, din iubire pentru credincioşii săi, fu gata să ia şiragul şi tocmai atunci zeul cu arc înflorat potrivi săgeata pe nume sammohana prinzătoarea. Shiva, clătinat, mare la lună crescătoare, puse ochii pe faţa Umei, buză de bimba. Şi fata Muntelui înflorea, cu faţa jumătate răpită, cu ochii clipă, mai drăgăstoşi.. Atunci Shiva, ţinându-şi simţurile şi vrând să afle cauza tulburării inimii sale, privi împrejur. Văzu pe născutul cu mintea, Amor, pumn la colţul ochiului drept,umeri încovoiaţi înainte şi piciorul stâng  strâns, gata să lovească din frumosul cerc al arcului său. Dintr-odată, un foc pustiitor ţâşni din cel de-al treilea ochi al său, a cărui mânie se iscase la tulburarea nevoinţelor, şi pe a cărei faţă sprâncenele erau năprasnice la vedere. Strigătele zeilor din cer, ţine-ţi furia, ţine-ţi furia, Doamne, ci focul născut din ochiul lui Shiva lăsă din Madana numai cenuşa.

Tot jelindu-se aşa, iacă trece pe acolo un flăcău cu flori la pălărie, trăgând din frunză o doină , de îngheţau apele. Văzându-l pe necunoscut zăcând mai mult mort, se apropiă de el, îl ridică în picioare, îi dete să bea puţină apă din vâlceaua din apropiere şi nu se mişcă de lângă dânsul, până ce nu-şi veni în puteri. Dar tu ştii pe cine ai ajutat? – întrebă deodată necunoscutul. Ştii tu pe cine ai pus pe picioare? Ba, - răspunse flăcăul; datina noastră e să facem bine la oricine, fără a-l întreba de neam sau de credinţă. Nu te cunosc şi, de aceea, nici nu vreau să te cunosc. Eu sunt Moartea, - zise necunoscutul. Eu nu cruţ pe nimeni, şi nici cu tine nu pot să fac altfel. Cu toate acestea, ca să vezi că şi eu pot să fiu recunoscătoare, îţi făgăduiesc că nu te voi lua fără veste, ci-ţi voi trimite mai întâi pe vestitorii mei, ca să-ţi spună să te pregăteşti pentru călătoria cea lungă.

Rati nu şi-a dat seama de moartea soţului ei. Disturgându-şi fulgerător piedica nevoinţelor, ca trăznetul lui Indra un copac, marele ascet, Stăpânul fiinţelor, împreună cu  ai lui, dispăru din privire spre a fi departe de femei.. Fiica Muntelui, ştiind că dorinţa exaltată a tatălui ei, ca şi a propriului drag trup, s-a arătat a fi în van, şi prearuşinată, cum se petrecuse de faţă cu cele două surate ale ei, cumva s-a dus spre casă. Muntele a luat-o în braţe, închizându-i ochii de frica furiei lui Shiva, şi mergând pe calea lui ca un elefant cu un lotus în trompă. Atunci soţia lui Kama a fost trezită din transă de Soartă, a se învăţa cu văduvia. Se uita în neştire. O, stăpân al vieţii mele, eşti în viaţă? Văzu doar un om de cenuşă, din focul furiei lui Shiva. Jelea despletită, încenuşată. Trupul tău, amoruri, dus-iubire-mi, lotus sub val dezdiguit, mie-ţie pe plac, nu arunci o privire spre Rati a ta bocindu-te?

Foarte bine , - răspunse tânărul; e un câştig şi acesta. Cel puţin până atunci, să nu-ţi mai port de grijă! Şi puindu-şi pălăria pe-o ureche, plecă în drumu-i, cântând. Fiindcă avea avere şi era tânăr, o ducea numai în chefuri şi petreceri, nepurtând grija de ziua de mâni. Dar tinereaţea şi sănătatea ţin numai până la un timp. Durerile şi beteşugurile nu întârziară să vie. Totuşi el zicea: Nu voi muri, căci Moartea mi-a făgăduit să-mi trimită pe vestitorii săi care încă n-au sosit! După ce se întremă, în loc să judece mai sănătos la viitor, în loc să-şi cruţe sufletul de păcate, se apucă să facă tot ceea ce făcuse: chef la toartă şi veselie! Cum toate au un sfârşit, într-una din zile, pe când era la o petrecere cu mai mulţi prieteni, tânărul de odinioară se pomeni că-l bate cineva pe spate, şi nu mică îi fu mirarea când văzu Moartea.

Cum te legam în cingătoare de mă porecleai, cum mă băteai cu lotuşi picurându-ţi polen în ochi. Ce-n inima-ţi, de eşti fără trup, iar Rati neatinsă? Te-oi urma pe calea spre lumea cealaltă, dar aceasta e înşelată de soartă, doar în tine stă fericirea fiinţelor întrupate. Cine altul, iubite, o mai purta iubitele prin trăznet de nor şi întuneric la iubiţii lor? O, fără trup, tu, lună, prietenul tău-trup acum poveste, arată-i faţa întunecată. Roiul de albine, strună arcului tău, zumzet de mila-mi. Răsari iar, chip de graţie, pune cucul dulce a revesti iubirea. N-am pace, o, Amor, mai tremurând cu capul plecat vechi, ascunse mângâieri dintre noi. Meşter amorului, port florile-ţi, iar tu nevăzut. Vino să-mi termini culoarea piciorului. O să-ţi vin pe genunchi în cer, lăcustă pe rug. O, vrutule, c-aş fi rămas reproşându-mi-se. Cum să te împodobesc, plecatule în altă lume, din trup, din viaţă?

În cetatea Sodostal, aproape de apa Istrului, în vremele închinătorilor de idoli se afla un idol anume Cronu, adică Dumnezăul morţilor, care acela era un elen mortu, între care încuibându-se Diavolul de multă vreme, îl ţine neputred, făcând şi multe năluciri. Aceluia dar îi jărvue acei oameni rătăciţi întru acest fel, adecă de băte trupurile sale până la sânge şi chiuie şi striga şi toată alta fărădelegi făce, şi cu sângele ce-şi varsă închipuie cum că cu sânge este Cron Dumnezăul lor, pentru că să arată a fi rumân la faţă, iar fărădelege ce o face zice că o vedi Cron, căci ţine ochii închişi, nu aude strigările căci este mort. Asemene rătăcire videm şi acum la unii creştini, că precum acee să strânge la acel mort de se băte şi chiuie, şi toată altă fărădelege face, aşa şi acum creştinii fac pe la morţii lor, strângându-se clacă de nebuni, de-şi bat spetele cu lopăţi şi chiuiesc şi joacă, şi fac altele multe ghiduşii, care nici a să mai scrie sau a să pomeni nu să cuvine.

Unde ţi-e prietenul Madhu, încântarea inimii tale, înfloritorul de arc? O, vai şi el să fi fost trimis la drum de Shiva? Cu inima sfâşiată de strigătele ei de jale, săgeţi înveninate, Madhu  se arătă dinaintea atotîndureratei Rati, a o alina. Zărindu-l, ea plânse amar şi-şi izbi pieptul să-l spargă, spunând, Uite, o, Vasanta, ce a rămas din prietenul tău. Cenuşa asta, pestriţă porumbiţă, fir cu fir o suflă vântul. Acum revelează-ni-te, o, Amor. Acestui Vasanta îi e dor să te vadă. Iubirea bărbaţilor o slăbi către femei, nu pentru un prieten. Prin ăst fârtat al tău, lumea toată, zei şi demoni, a arcului tău împărăţie, coardă tulpina lutusului, florile săgeţi. Dus ţi-e prietenul, nu se întoarce, lampă suflată de vânt. Cum eu aş fi mucul învelit în mizer fum. Lăsându-mă, pe Kama ucigând, soarta a făcut doar jumătate măcelul, când falnicul arbor e frânt de un elefant, liana lui se prăvăleşte.

Deci de toţi se poate cunoaşte că nu este lucru cuvios adică la vreme de plâns, să se facă râsuri şi hohote, şi la vreme când toţi aceia ce să vor fi strâns ca să să roage lui Dumnezău şi să plângă, ei atunce să gioace şi să chiuiască, şi atunce când ar trebui acel suflet a să uşura de păcate prin milostenie şi prin rugi, el atunce mai vârtos să să însărcineze cu celelalte necuvioasă fapte ce s-au zis. Cu cuviinţă este la mort, adunăndu-să rudeniile şi alţii, să facă plăngere cuvioasă, nu atăta pentru că au murit, cât pentru iertarea păcatelor, şi ca să i să aşeze sufletul lui unde drepţii să odihnesc. Iar la priveghere acelui mort să cetească preoţi, să fie şi mireni privighind, cu cuviinţă vorbile cele de folos sufletului, iar nu vorbe deşerte, lumeşti au giocuri şi alte ghiduşii. Ce aceste toate de acum să lipsească.

Astfel, datoria asta către un prieten  împlineşte-o, rogu-te, trimite-mă, de sunt sfârşită, soţului meu, punându-mă pe rug. Lumina lunii trece cu luna şi fulgerul se stinge cu norii. Femeia are de mers pe calea pe care a plecat bărbatul, şi lucrurile fără fiinţă o fac. Ungându-mi ţâţele cu cenuşa trupului iubitului meu, îmi voi da trupul focului ca pe un pat de frunze tinere. O, blândule, ne-ai ajutat ades să ne facem pat de flori, acum ridică-mi iute un rug, pentru asta îmi împreun mâinile în rugă. Apoi, prin fluturări ca ale vânturilor de miazăzi, iuţeşte focul pus mie, să ardă la repezeală: îţi e, în adevăr, ştiut că Amor fără mine nu poate o clipă trăi. După ce ai făcut-o, dăruie-ne o mână de apă la amândoi; prietenul tău, împreună cu mine, vom bea-o neîmpărţită în lumea venitoare.

Trăia Haralambe la casa lui, cu părinţii, nevasta şi copiii săi, tare mulţumit pentru toate, când iaca se pomeneşte cu Ciuma pe lume. Oamenii începură să moară cu droaia şi aşa, în puţină vreme, se văzu singur, singurel. Pe toţi i-am putut scăpa de la moarte, - îşi zise Haralambe, - şi numai pe ai mei, nu. La ce să mai trăiesc! Şi aşa, îşi făcu socoteala să se ucidă singur, dar tocmai când voia să-şi îndeplinească gândul lui, i se arătă Dumnezeu înainte şi-i zise: Haralambe, hai cu mine! Şi l-a luat în cer. Acolo l-a întrebat: peste ce să-l pună mai mare? Iar Sf. Haralambe i-a răspuns: să-i deie Ciumile pe samă. După voia ta fie! – a întărit Dumnezeu. De atunci Sf. Haralambe veşnic ţine Ciumile de păr, ca să nu-şi mai facă de cap cum şi-au făcut cu ai lui. Câteodată le scapă, şi atunci Ciumile se răpăd în lume ca lupii între oi. Deosebirea este numai că lupul omoară cât omoară şi se duce, în vreme ce Ciuma ia de-a rândul, şi pe bun şi pe rău, până bagă Sf. Haralambe de samă, şi o strânge din nou din lume, înhăţând-o de păr.

O, Vasanta, la privegiul lui Kama, dă un fir de floare de mango, frunze tremurătoare, drag prietenului tău. O vorbă, în cer spusă, o alină pe Rati, astfel pregătită să-şi lase viaţa, precum primii stropi peştele din balta seacă: O, tu, soaţa zeului cu armă floare, soţul nu-ţi va mai fi mult de neatins, ascultă cum veni lăcustă în para din ochiul lui Shiva. Prajapati pofti la fie sa , aprins de Kama; curmându-şi pornirea, îl blestemă pe Kama ce astfel roada şi-o culese. Când Shiva, cu ochi buni văzându-i nevoinţele, pe Parvati o va duce la altar, iar binecuvântat, chipul lui Amor va reîntruchipa. Astfel grăit-a Brahma, întru Dharma, slăbind blestemul lui Amor: nevoire şi norii dau şi fulger şi apă. Astfel, femeie dulce, păstrează-ţi corpul, cu soţul iar a se uni: la vremea ploilor iar curge râul băut de soare. Astfel o nevăzută fiinţă întoarse pe Rati din gândul morţii, iar Primăvara Vasanta o alină cu vorbă bună. Atunci soţia lui Amor aştepta sfârşitul nenorocirii ca luna împălezită de zi aşteptând noaptea.

Pune ureche pe pragul casii şi ascultă glasul Ursitoarelor, dar să ştii atâta: cine ascultă ursirea, moare de moarte năpraznică. C-apoi ia să vezi! – suspină dascălul; pentru mine tot una-i, - o rogojină veche pe care nici câinii n-ar roade-o. Ce să mai trăiesc! Sapa şi lopata, şi-o mână de ţărână în ochi! Feciorul să-mi trăiască şi să mă urmeze în lume, că eu mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul, şi, de-acuma, aleluia! Şi mai mult pe gânduri nu stătu. A pus urechea pe prag şi a ascultat, şi-a auzit cum grăia prima din Ursitoare: Petrea, feciorul dascălului, nu se va naşte până când tată-său nu i-a făgădui de nevastă pe Zâna făr-de tată. La urma urmii, pruncul o să se facă Sfânt. Grăi apoi a doua ursitoare: Cartea vieţii lui stă deschisă pe o masă, în chilia de piatră de la Izvorul Iordanului. Iar a treia Ursitoare, care întotdeauna rosteşte aceleaşi cuvinte, sfârşi: Cine ne-a ascultat întru furiş, de mâna pruncului să moară.

Parvati, speriată cum Shiva arse pe Amor de faţă cu ea, îşi blestemă frumuseţea, răsplată de noroc iubitului. Vru să-i rodească frumuseţea prin nevoinţe, intră în samadhi, potrivă iubirii şi soţului. Muma sa, Mena, grăi: floarea de shirisha poate ţine o albină, nu o pasăre. Tatăl o lăsă pe un vârf plin de păuni. S-a înveşmântat în scoarţă şi iarbă, de-ar fi durut-o înainte  şi o floare picurându-i din plete. Puii de căprioară îi mâncau din palmă, ochi în ochi, înţelepţi veniră s-o vadă în rugăciuni, dumbrava se făcu sfântă, cu poame pentru oaspeţi şi focuri rituale în colibe noi din frunză. A intrat în şi mai grea ispăşire, arsă de soare şi focuri sacrale, hrănită de lună. Picătură pe geană, pe buză. Noaptea, în pat de piatră sub fulgere. Vîntul viscolea zăpada despărţind perechea de păsări chemându-se. Mânca frunză, ispăşind tapas ca aspri anahoreţi.

Un om odată umbla în negustorie şi a rămas peste noapte să mâie la o casă. Înlăuntru nu l-au primit, căci se trudea femeia de copil. El s-a culcat afară pe prispă. La o vreme de noapte, aude că vine în casă îngerul, şi zice: La casa asta s-a născut o fată şi ea are să fie partea omului ce doarme aici! Omului i-a fost ciudă: Cum, eu să nu mă însor până n-a creşte ţânca asta? Lasă, că-i fac eu! După ce s-a uşurat femeia, oamenii l-au chemat în casă. El, peste noapte, s-a sculat, a luat copila şi s-a dus afară şi a înfipt-o în par. Lasă, zice el, că nu te-oi mai lua eu pe tine! Şi a fugit. Părinţii, auzind copilul plângând, s-au trezit din somn, şi, mergând afară, îl văd înfipt în gard. Au scos copilul din par; parul îi intrase în piele pe-alăturea de coastă şi nu i-a făcut nimic, rana s-a tămăduit de grabă şi, cu vremea, fata a crescut fată mare. Omul acela, tot umblând cu negustoria lui, nu s-a mai însurat. Unde mergea, tot nu-i plăcea, până când trece el iar odată prin satul acela, şi vede o fată, şi-i place. Merge la părinţi şi o cere. Părinţii, săraci lipiţi pământului, văzându-l pe el că-i bogat, au dat-o.

 În pădurea ispăşirii ei, se ivi un ascet în piele de antelopă, cu toiag şi voce plină: Lemnul de jertfă şi iarba kuşa pentru sfintele rituri sunt de găsit pe aici? Apa ţi-e bună pentru baie? De tine udate înfrunziră lianele purpurii ca buza ta nemaidată cu alaktaka? Ţi-e mintea la puii de căprioară cu ochii ca ai tăi? O, Doamnă din Munte născută, frumuseţea nu duce în păcat dacă pe tine şi asceţii te imită. Ai ales Dharma, fără gând la Artha şi Kama. Prieteni după şase vorbe, ori şase paşi, te întreb, născută în familia lui Brahma, în frumuseţe şi belşug, trup fraged, ce altceva ţi-o răsplăti ispăşirea? Ţi-ai lăsat podoabele tinereţii şi ai îmbrăcat scoarţa bătrânilor. În van ai căuta cerul, doar tărâmurile tatălui tău sunt ţara zeilor. De vrei să afli soţ, opreşte-ţi nevoirea, o nestemată e căutată, nu ea caută.

A fost odată un împărat mare şi tare, care avea trei fete de masă. Ele se numeau Catrina, Zalina şi Marina, şi erau fetele lui Alexandru Machedon. Aceste fete erau ţigănci, şi erau atât de lacome, încât, dacă punea împăratul ceva de-o parte, nu se putea până ce nu dădeau ele ocol, să vadă ce-i, şi nu gustau. Odată, ele tot căutând, au dat de o sticlă de apă vie, şi cum au băut, îndată au zburat. Ele, de atunci, mereu zboară încoace şi încolo, ca să găsească calul lui Alexandru Machedon, şi nu l-au găsit nici până astăzi, că e ascuns în coadele mărilor. Dar Ducipal n-are să iasă din coadele mărilor până la vremea de apoi, când îl vor găsi cele trei fete ce se vor duce cu el la Alexandru, şi el le va săruta cu dor. Şi ăle Sfinte vor zice: Împărate Alexandre, iată, noi l-am găsit! Iară împăratul va zice: Bine, fetelor şi iubitele mele, voi aţi fost credincioasele mele! Atunci împăratul va intra cu cele trei fete în rai, unde vor trăi în veselie. Şi de atunci nu vor mai fi oameni pociţi şi schilozi pe lume.

Vrutul tânăr ţi-o fi văzând cu inimă grea pletele plecate pe obraz, pe cine n-ai durea astfel arsă, ca luna pe zi, prea mândru de frumuseţea-i să nu-ţi vină iubitul dinaintea ochilor cu sprâncene arcate, o, Gauri, cât te vei mai schingiui, cine e acela? Sfiită, ascultându-l, ea se uita la prietena de alături, cu ochii fără colir, iar aceasta grăi: o, înţelepte, doamna voieşte soţ de nefermecat, de-a străpuns-o pe ea săgeata căutându-l, îndrăgostită în lacrimi, aiurând: unde te duci, gât de azur, înconjurându-l în închipuire, îl pictează, i se roagă: ştii tot, nu şi pe roaba iubirii tale, şi astfel veni cu noi în pădurea nevoirilor. Pomi sădi, roadele martore fură ispăşirilor ei departe de rod. Nu ştiu când de prietena noastră nevoitoare  s-o îndura acela ca Indra plouând pământul.

Dumnezeu a plecat odată singur pe drum, şi s-a întâlnit cu un om nevoiaş, sărac luci. Unde te duci tu, omule? – l-a întrebat Dumnezeu. Unde să mă duc! Merg să aflu pe Dumnezeu şi să-l omor, căci el m-a lăsat pe lume sărac, de n-am de pe ce să beau oleacă de apă! Iar Dumnezeu îi zise: Aici ai o greşală, prietene. Nu Dumnezeu este vinovat că eşti sărac, ci Ursoaica ta. Ea a hotîrât să fii aşa cum eşti. Şi pe urmă l-a îndemnat: Haide cu mine. Avem să intrăm într-o casă. Acolo tu să te pituli sub o masă, că nu peste mult vor veni ursoaicele şi vor pune pe masă o mulţime de bani. Când vei putea, să te scoli să iei din grămadă cât vei voi şi să fugi. Ele te vor alunga, te vor prinde şi te vor întreba de ce ai furat. Tu să le răspunzi aşa, că ele te-au ursat să furi, - că-ţi vor da pace.

Ascultând-o pe aceea şi ştiind secretele inimii lui Parvati, frumosul brahmacharin o întrebă de-i aşa pe Uma. Din greu vorbi a muntelui fiică:  O, tu, măestru întru Vede, adevăr auzit-ai. Ascetul: Maheşvara iubeşte piaza rea, cum de-l vei fi dorind, cu braţ încolăcit de şerpi, mătasea ta cu lebede lângă un elefant de sânge, piciorul tău pictat cu alaktaka a păşi  prin palat ori prin cimitir cu păr de hoit, de neagonisit cenuşa de pe rug, şi te-or râde oamenii după nuntă. Ochi monştri, fără obârşie, îmbrăcat în pustie, o, tu cu ochii de gazelă, ce, dintr-un soţ, poţi afla la cel cu trei ochi? Întoace-ţi inima de la ăst rău dor, nu irosi vedice rituri pe un ţăruş din cimitir. Ea-şi tremură încruntată răspunsul: Nu-l ştii aume pe Shiva; îl greşeşti nici ghicindu-i măreţia, piaza bună e a neliniştitului de prăpăd şi avere, el ţine lumea şi nimic nu-şi doreşte, sărac - izvor al bogăţiei, sălaş având în locul morţilor - stăpâneşte cele trei lumi, grozavă înfăţişare – chemându-se Shiva-blând-chip, nimeni nu-l cunoaşte în adevăr pe purtătorul de trident.

La un om odată vin cele trei Ursitoare ca să-i ursească pruncului de curând născut. În casa lui se aflau atunci Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru, care au auzit ursirea prin gura celei mai mici dintre Ursitoare: Copilul va creşte mare şi când se va însura, va trece cu mireasa lui peste un râu, va cădea de pe cal şi va muri înecat! Cei doi Sfinţi, auzind aceasta, spun omului că atunci când va fi să-şi însoare feciorul, să-i poftească şi pe dânşii la nuntă. Ceea ce omul nu uită să şi facă. Nunta trebuia să treacă peste apa hotărâtă. Atunci Sf. Dumitru, ca să împiedice îndeplinirea sorţii, îşi schimbă calul său cu al mirelui, dar nu se ştie cum se întîmplă, căci calul lui Sf. Dumitru poticni, iar cu coada stropi pe mire, aşa că acesta s-a înecat numaidecât. Văzând aceasta, Sfinţii merseră la Dumnezeu şi se rugară ca să-l învieze. Dumnezeu însă le răspunse că una ca aceasta s-ar putea face numai dacă părinţii mortului şi-ar da din zilele lor. Dar aceştia nici nu voiră să audă şi astfel mirele rămase bun mort.

Nu-i poţi pricepe chipul, ce-i al universului, cu podoabe îngemănat ori cu şerpi, în valtrapuri de elefant ori mătăsuri, pe creştet cu un ciob de ţeastă ori cu luna. Firul cenuşii de pe rugul morţilor se sfinţeşte în atingere cu trupul său, cei din cer le dansează peste capete. Indra, călărind elefant în călduri, atinge cu creştetul piciorul celui fără avere mergând pe bivol. Tu, cu suflet pierdut, ponegrindu-l pe Domnul, încă ai spus un lucru bun – cum i s-ar şti obârşia de-i e părinte însuşi lui Brahma cel-în-sine. Destulă vorbă, fie ce-ai auzit, inima cu iubire i-o dărui. O, prietenă, nu-l mai lăsa să vorbească, păcătos e şi cine-l ascultă, altfel mă duc de aici. Şi cu scoarţa lunecându-i de pe piept o porni – ci Dumnezeu cel cu bivol, arătându-şi chipul de adevăr, o ţinu cu un surâs. Ea cu piciorul ridicat să calce nu ştia să meargă ori să stea, râu întrerupt de un munte. O, tu, cu svelte mădulare, rob îţi sunt, dobândit de ale tale nevoiri. – cum Dumnezeu-cu-luna-pe-creştet grăi astfel, ea-şi uită de ostoirea de la nevoiri, oboseala şi o învigora a rod.

Cică un împărat avea trei feciori. Într-o zi îi cheamă pe tustrei la dânsul şi le spuse: Dragii tatii, m-am gândit şi eu, acum când sunteţi şi voi ajunşi la vârsta de muncă, să vă dau pe la treburile voastre şi să nu vă mai ţiu pe lângă mine, să-mi păstraţi şi să-mi sporiţi averile mele; să nu fie bănat mai încolo, la vremurile voastre de însurătoare, şi să-mi spuneţi că unul a muncit mai puţin şi a luat mai mult, şi să se işte aşa sămânţă de gâlceavă şi vorbă. Iaca v-am făcut averea mea toată trei părţi deopotrivă: să şi-o ia fiecare şi s-o păstreze după vrednicia şi mintea lui. Cine a mări-o, - bine de bine; cine a prăpădi-o, - paguba lui; l-oi vedea şi eu cu ochii mei pe cel ticălos şi nu i-oi lăsa la moarte zilele noroadelor pe mâini, ca să le dea de râpă iute şi degrabă! Şi după asta, împăratul le-a dat ce li s-a cuvenit, şi el s-a tras de-o parte, să tacă şi să uite.

Pe urmă Gauri trimise prin surată  vorbă lui Shiva: Stăpânul munţilor m-o da, lui cere-mă. Promiţând – aşa va fi -, pedepsitorul lui Amor cheamă, în gând, pe cei şapte înţelepţi  luminând cu aurele lor cerul. Cu ei se vădeşte şi Arundhati – ochii la picioarele soţului ei: şi mai mult îşi dori Shiva de soţie pe Parvati, bine augural religiei – mintea lui Amor prinse a spera. Ce încântare să-ţi fi amintit de noi, tu, cea mai binecuvântată dintre fiinţe, suflet tuturor creaturilor întrupate, ce avem de făcut?  Zeul cel mare răspuns-a, prin raze: zeii copleşiţi de duşmanii lor mi-au cerut să am un fiu, ca un nor însetatelor păsări. Astfel doresc să-mi fie soaţă Parvati, pentru un fiu, precum jertfitorul strânge lemne arani pentru focul sfânt. Voi să o cereţi muntelui Himalaia pentru nunta cu mine. Să meargă şi reverata Arundhati.

Fiecare din cei trei feciori au început să muncească pe socoteala lui, şi fiecăruia îi mergea cum îi mergea, dar celui mai mic dintre fraţi, îi mergea ca racul. Pe ce punea mâna, praful şi pulberea s-alegea: într-o zi i-au murit vitele, parcă otrăvite, într-alta i-au ars coşarele cu pustia neagră ce mai avea într-însele, în altă zi alta, până când a rămas ca vai de capul lui. Mai rău nici că se putea! După o vreme, văzându-se el sărac lipit pământului şi gol pistol, şi-a luat lumea-n cap şi s-a tot dus să-şi caute singur partea, dacă pustiul de noroc n-a ştiut să-l găsească pe dânsul. Merge el aşa şi ajunge într-o zi spre seară într-o pădure. Acolo un unchiaş făcea haragi pentru vie. Bună ziua, moşule. Ţămi dumitale, flăcăule, da ce umbli pe-aici? Apoi, moşule, şi cu mine, povestea cântecului: am plecat în lume să-mi pun nume. Ia-s un biet nevoiaş! Nu m-ăi primi să-ţi ajut şi eu la lucru? Cum nu; auzi vorbă!

Bine, spuseră, şi ajunseră în capitala Oshadhiprastha, răsădită Alaka, pe Gange, bijuterie fortificată, cu elefanţi şi lei şi cai Bila, cu Yakshas şi Kimpurushas pereche zânelor silvane, unde tamburinele bat între trăznete, copacii flutură steaguri, cristele înfloresc stele, amorezii nu ştiu de întunericul nopţii, tinereţea e ultima vârstă, nici un distrugător decât Amor. Ajunşi în palatul Muntelui, înţelepţii semănau reflexelor solare în apă. Cu buze minerale, braţe brazi, piept de stâncă se vădea a fi Himalaia, care, împreunându-şi mâinile, le vorbi înţelepţilor aşezaţi în scaune de trestie: vederea voastră bună îmi este ca o ploaie fără nor, un rod fără floare, mă simt luminat din neştiutor, aur din fier, or ca suit în cer de pe pământ, de-acum creaturile mă pot căută a se curăţi, ca pe un sfânt – doar Gangele şi spălătura picioarelor voastre mă sfinţesc, trupul ce mi se mişcă vă e servitor, cel nemişcat vă stă sub picioare.

Şi-au muncit amândoi, - feciorul de-mpărat şi unchiaşul, - până seara târziu, când bătrânul zise: Apoi, nepoate, să ştii că eu nu-s de pe-aici, şi ca să mergem tocmai la mine acasă, ne-ar trece toată noaptea pe drum. Hai şi ne-om duce la bordeiul pădurarului şi-om mânea acolo. Au pornit amândoi, au aflat ceva de-ale gurii, şi după asta, cum erau şi trudiţi, s-au culcat. Şi cum s-au culcat, au tăcut. Noaptea, aşa pe la cântători, s-aud nişte glasuri. Da să ştiţi că bietul fecior de-mpărat, deprins cu pat şi perină mai moale, nu putuse aţipi nici cât ai bate în amnar, se-ntorcea când pe-o parte, când pe cealaltă, ca un pui într-o frigare. Şi cum spuneam, pe la cântători s-aude la fereastră: Doamne, Doamne! Ce-i, Zodiilor? – întrebă unchiaşul cu care feciorul nostru lucrase în pădure. Astăzi, atâţia s-au născut şi atâţia au murit; ce facem?

Întinsele-mi mădulare nu ajung bucuriei că mă onoraţi, văzându-vă mi se spulberă întunericul din peşteri şi din suflet, n-aveaţi la ce veni, decât să mă purificaţi, vă ascult orice poruncă, eu, soaţa, fiica – viaţa familiei noastre. De două ori acestea se auziră, cu ecoul de prin caverne. Înţelepţii îndemnară pe Angiras să vorbească: mintea şi vârfurile îţi sunt asemenea, nemişcat Vishnu, Ganga, Hari, Meru – iată ce ne-a adus la tine. Al lunii pline domn, numit şi animan, ce ţine lumea, trăind în inimă, neînfricat de altă naştere, Şhiva însuşi îţi cere, prin cuvintele noastre, fiica. Vei face bine cu el a-ţi uni fiica precum înţelesul cu vorbele, pentru că o fiică dată unui soţ bun nu e spre părere de rău unui tată.. Celor mişcătoare şi stătătoare ea fie-le mamă, pentru că Shiva este tatăl universului. Zeii plecaţi dinaintea celui cu negru gât atingă apoi piciorul ei cu razele de pe creştete.

Şi le răspunse moşneagul: Pe cei ce-au murit, Dumnezeu să-i ierte; cei care s-au născut aibă partea noatră din astă seară! Feciorul asculta şi tăcea, şi se minuna şi dânsul mult de cele ce vedea că se petrec. A doua zi unchiaşul şi feciorul de-mpărat se scoală şi se duc din nou în pădure, fac haragi toată ziulica, iar seara moşneagul zice din nou: Iaca, vine şi noaptea, şi noi, de isprăvit, tot n-am isprăvit; mai mare truda ne-ar fi s-o pornim pe vremea asta tocmai la mine acasă. Hai şi-om mânca la curţile împăratului, c-om găsi, cred, o bucăţică de mămăligă şi-un ungher unde să ne hodinim ciolanele peste noapte! Şi-au pornit. Şi parcă era un făcut. Împăratul i-a întâmpinat la poartă, i-a dus în castel pe din faţă, pe scările cele mari, i-a pus la masă cu dânsul, iar peste noapte le-a aşternut  într-o odaie nemaipomenit de mândră.

Uma este mireasa, tu cel ce o dă în căsătorie, noi o cerem, iar Shiva este ginerele. Fii, astfel, tată pentru tatăl universului, ce nu laudă pe nimeni şi e lăudat de toţi. Pe când cerescul înţelept astfel grăia, Parvati, lângă tatăl ei, număra petalele lotusului, privind în jos. După ce s-a uitat la soaţa lui, Mena, care încuviinţa, Muntele spune: Fata mea, eşti dată ofrandă lui Shiva; iar către înţelepţi: vi se pleacă soaţa zeului cu trei ochi. Arundhati o luă pe genunchi, îi lunecaseră cerceii când se plecase, mumei plângând îi spune de ginere că nu mai are altă soaţă, auspiciile hotărăsc nunta peste trei zile, înţelepţii plecară. la Shiva, îi spuseră, şi zburară în cer. Domnul creaturilor este nerăbdător a se uni cu fiica Muntelui, zilele-i trec din greu şi atotputernicului, dar celui de rând.

Feciorului de-mpărat i se speriase somnul din nou: sta şi se gândea, şi aşa îl apucă vremea cântătorilor, când auzi la fereastră: Doamne, Doamne! Ce-i, Zodiilor, le întrebă bătrânul. Astăzi, atâţia s-au născut şi atâţia au murit, ce facem? Pe cei ce-au murit, Dumnezeu să-i ierte; cei ce s-au născut aibă partea noastră din astă seară! Tocmai acuma pricepu feciorul cel împărătesc minunea cea mare. Unchiaşul cu care petrecea de două zile nu era altcineva decât prea sfinţitul Dumnezeu, care toate le ştie şi toate le cârmuieşte cu vorba lui cea fără potrivnicie. De ce să-şi mai treacă leriul degeaba? Ştia un lucru şi nici acela prea de veselie, că el se născuse în ziua celor ce au să trăiască trai de bordei, şi sănătate bună! De asta n-avea noroc, şi vorba ceea: Dacă nu-i noroc şi parte, Geaba te mai scoli din noapte! A sărutat dreapta lui Dumnezeu şi a plecat.

Himalaia e o casă, cerul pe pământ, Uma în mătase şi sunete de turyas, din cap până în picioar înflorată de neveste, cu tilaka pe frunte de la muma Mena. În Kailasa sfinte mume îl podobesc şi pe Shiva, albă cenuşa, nestemaţi şerpii, piele de tigru pe spinarea bivolului Nandi, văzută Kali cu albe cranii haină, Ganga, Yamuna, Brahma, Vishnu, Indra. Zei şi munţi se întâlnesc la nuntă, în Himalaia. Femei-ferestre la vederea zeului. Miremireasă. Aruncă orez în foc-martor. Brahma: fii mama eroului. Lakshmi îi umbreşte cu umbrelă de lotus. Sarasvati laudă ginerele  pur gramatical, iar mireasa în simplă limbă. Se joacă şi o operă cu sentimente-moduri muzicale, gesturi de dans. Kama, iar în trup, săgeata îngăduită şi de domn. Zeii se duc, Shiva o face să râdă pe Parvati în camera nupţială. Ea, frică şi amor, ochi închişi, sărut, nu muşcătură, zârieturi nu rană, invăţăcea lui Shiva şi Patimii o sută şi cincizeci de anotimpuri.

Acuma avea un gând: să meargă acasă la tată-său, împăratul, să pice în genunchi înaintea lui şi să-l roage să-l ierte şi să-i spuie: Tată, sunt om cumsecade, şi-mi place munca, şi-s om de cinste, şi care mi-i vina dacă n-am noroc? I-a spune după asta, împăratului, povestea  întâlnirii cu Dumnezeu, şi poate s-a milostivi împăratul şi l-a lăsa în ogradă slujitor ca orişicare slugă, pe mâncare şi purtare. Aşa şi-a pus în gând şi aşa a şi făcut. Împăratul l-a ascultat, şi dacă nu l-a îmbrăţişat şi nu l-a sărutat, apoi, nici de izgonit nu l-a izgonit. I-a dat şi lui o treabă acolo pe la ţarcul oilor şi l-a lăsat în pace. Şi a început feciorul de crai munca grea, şi-au început din nou supărările să-i vină peste cap, şi tot sacul cu amar să se verse peste nsul. Banul nu şi-l mai vedea strâns în pungă, straiul nu sta o zi pe trupul lui cumsecade, şi vorbă legănată de la nimeni nu afla.

To die for Sanskrit. Pete roşii pe pielea elefanţilor de 50 de ani.. Muzica vântului prin bambusul găurit. La o jertfă, Daksha nu şi-a chemat fiica, Sati, nici pe soţul ei, Shiva; ea s-a dus, totuşi, iar pentru că nu a fost băgată în seamă s-a aruncat în foc. Donizetti: La San Carlo se reprezintă în seara aceasta  Bianca e Gerardo a compatriotului nostru Bellini, prima producţie frumoasă, frumoasă, frumoasă... chiar prea frumoasă, şi eu îmi voi da seama de aceasta peste cincisprezece zile, când se va reprezenta opera mea. Medeea. Operă în trei acte. Muzica de Luigi Cherubini, pe un libret de Francois Benoit Hoffman, după tragedia lui Corneille. Premiera a avut loc la 13 martie 1797, la Paris. Personajele: Medeea (soprană); Iason, soţul ei (tenor); Creon, regele Corintului (bariton); Glauke, fiica lui (soprană); Neris, confidenta ei (mezzo-soprană). Sclave, însoţitoare, argonauţi. Tangoul tigrului. Roman-operă în patru acte şi arii separate. Muzica de Vasile Menzel, pe un libret de George Anca, după Kumarasambhava de Kalidasa, mituri de Elena Niculiţă-Voronca şi Tudor Pamfile, e-mail de Ivona Pop. Premiera: Râmnicu Vâlcea, 2005/2006. Peronajele: Borges (bariton); Suedeza (alto); Shiva (bas); Parvati (soprană). Sfetnici, enoriaşi, avataruri.

Rău şi rău, şi din rău tot mai rău, povestea cântecului: Unde-i bine, Nu-i de mine; Unde-i rău, Hop şi eu! Şi omului i-i greu până se porneşte de vale de-a berbeleacul, că nu se mai gândeşte la opreală. Aşa şi ist fecior de-mpărat. După ce se vede deprins cu nevoia ca ţiganul cu scânteia, ce-şi zice: Calicului, scufie de mărgăritar îi mai trebuie; ce-a fi să râmân din gol cu pielea! Hai să mă-nsor! S-a-nsurat scurt şi degrabă. Nu cu fată de-mpărat, şi nici cu fată de boier mare, da măcar nici cu una, de istelalte, din oameni muncitori, de-alde noi. Sacul ştie să-şi caute petecul şi spinarea scărpinarea. Şi-a ales feciorul de-mpărat nevastă pe Tunsâlica, fata găinăresii de la curţile craiului. Şi a făcut o nuntă de s-a dus vestea şi povestea, o săptămână încheiată, de umblau şi curcile cu chef; şi după nuntă s-au pus însurăţeii cu sârg pe muncă.

Carmen Sylva: L’amour.  I. Les enfants de l’amour sont generalement beaux et intelligents. Quelle critique de nos menages modeles!. II. Le soleil est premier amoureux de la fleur. Pour les jeunes filles, le soleil est quelquefois une lampe a demi eteinte. Comment voulez-vous qu’elles s’epanouissent? IX. L’amour maternel est un instinct; mais il y a des instincts qui ont un souffle de divinite. X. On devient pas mere; on l’est de naissance. La famille  nombreuse satisfait la vocation; elle ne la donne pas.  XI. Une maison sans enfants est comme une cloche sans battant. Le son qui dort serait bien beau, s’il avait quelque chose pour le reveiller. XIII. Le chant du rossignol et le miaulement des chats sont deux manieres d’exprimer le meme sentiment; mais, entre eux, ils ne se comprennent guere.

Şi a trecut numai o zi la mijloc şi parcă alt soare bătea acum peste capul lor. Ei, nevastă, ce zici: merge? Cum să nu meargă! Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă; tu eşti cruce-ntreagă, dar dintr-o sută, una să fie şi-a mea. Şi-anume care? Când te-a-ntreba cineva ceva să spui: ’nu ştiu, nu-s ale mele; Tunsâlica ştie, Tunsâlica are’! Bine, femeie, bine! Şi-aşa. Acu prinseră tinerii noştri la cheag. De bani nu se puteau plânge, de vite nu, pământ cumpărau, vin la beci şi bucate-n coşare strângeau. Ei, da-ţi merge bine! – îi zicea unul. De, ce să zic; Tunsâlica ştie! Ai bănet, am auzit; ai strânsură...  De, ce să zic; Tunsâlica ştie, Tunsâlica are. Că vedeţi, Tunsâlicăi îi scriseseră Ursitoarele altă zodie. Odată numai, într-o vară, făcuse feciorul de împărat un stog de grâu cu spicul ca-n poveste, cât vrabia, şi paiul cât trestia. Şi-l întreabă un boier: Dar al măriei tale să fie stogul ista? Al meu, - a fost răspunsul feciorului de-mpărat; şi cum a zis, deodată s-a auzit un bubuit, şi-un trăsnet, şi stogul cela cât ai face o mămăligă, s-a prefăcut în cenuşă. Şi iaca aşa: uitase vorba ceea:’Tunsâlica ştie, Tunsâlica are’, că Tunsâlica avea altă zodie. Şi atâta-i povestea.



EGO  ROBERT  CALUL



Spectacolul-lectură Ego Robert Calul – o scenometrie Puși Dinulescu – are premiera în 28 august 2017, 5 pm, Calderon 39, în interpretarea actorilor: Ioana Calotă, Alexandru Philippide, Julieta Strâmbeanu, Gheorghe Dănilă, Cristian Moțiu, Gabriela Tănase, Vali Pena, Puiu Mărgescu, Ștefan Opreanu și...


Din Prefața autorului

              M-apropiu   de Cehov, al cărui subiect predilect, mai ales în piese, este ratarea.
            Cum? Să mă fac eu însumi ratat?
            De ce nu? Oricum, viața mea de familist s-a ratat. 
            O carieră fără carieră! Vezi, de-aia sunt un ratat!
            Pe lângă Dinu Săraru, care cum de n-a intrat și el în Academie?- eu nu sunt decât un vierme, dar ce zic eu vierme? Nu! Sunt pur și simpu un sub-vierme!
            Probabil că cea mai mare greșeală este că nu mi-a ajuns scrisul și m-am făcut și regizor.   Mă obișnuisem cu mirosul de actriță, pe care cine l-a-ncercat nu-l mai uită niciodată.
             Bestia asta, precum Șiva parcă, avea brațe multe și lungi.
            Și mai era o chestie în povestea asta cu regia la care eu nu m-am prins. Banii! Da, da! Banii! Am fost parcă forțat să mă-ntorc la ea, la draga de literatură, pe care totuși mă gândisem s-o abandonez.
            După vârsta de 60 de am făcut altă mișcare, surprinzătoare poate chiar și pentru mine și am laut-o-n serios de tot cu teatrul. Cu dramaturgia..

*
 motto-uri:
            „Omul artist reușește să se smulgă din el și să așeze acest real în care figurează propria sa dorință ca pe un tablou” (D. Draghicesco).  
          ... Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva și undeva, precum sunt lucruri viețuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis. (Mateiu Caragiale)
            … Ovazihian: Nu prea eşti nebunatică. Răposata mea soţie se căţăra pe pereţi...
Elena Suditu: Am să fiu...
Ovazihian: Nici subtext n-ai, fetiţo...
Elena Suditu: Am să am şi subtext... (Teodor Mazilu)
            ...ea râdea – se bucura mult – eu eram serios –
dar fugeam ţinând-o de braţ. şi doar mai târziu,
când a fulgerat şi s-a făcut o scurtă zi albă, am văzut
că trecusem cu mult de curtea noastră. (Mircea Ivănescu).
... Nu las în urma mea nici un ADN. (Puși Dinulescu)
*
             
             Să iasă toți brahmanii și turnătorii din sală.
            Eu sunt ca infinitul, un Neisprăvit! 
*
  



             ”Stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om.  “Dacă nu ai religia textului, n-ai niciun Dumnezeu.   “Şi pentru că mi-e frică de prea multă seriozitate şi mi-e frică şi de răutatea mea, care cine ştie în momentul ăsta ce mai poate scoate din ea, să stăm puţin şi să citim sau să cităm un pic de poezie, de poezie adevărată”.
            „Nu-mi plac femeile pedante. / Îmi plac femeile perdante / Care-au citit pe Eminescu și pe Dante...” 
             „Trăise, până nu demult, în Mahmudia, / Un tip care lucrase-n DIA / Și își iubea soția... // Dar nu-i plăcea din Puși Dinulescu / Decât proza, nu gusta poezia / Și nici picanteria... / Dar într-o zi dezinteria / L-a răpus, / La Mahmudia...”
            „Nu-mi plac femeile pedante. / Îmi plac femeile perdante / Care-au citit pe Eminescu și pe Dante...”
             „Pe timpurile acelea, nicio pagină din astea ale mele n-ar fi putut apărea, cu stilul ăsta al meu sifilitic”
            Nu, nu cred că merit să vorbesc despre Veneția, prea sunt plin de teatru și de politică și de futu-i mama ei de treabă!”
            „ E totul atât de trist, ca un șoșon rupt, abandonat pe o câmpie nesfârșită, pe care plouă, tot plouă, fără sfârșit”  

*



             


            Romance somnambulo. Verde, verde, che te chero verde. Verde carne, verde pelo. Mama lui de verde. 
            Băi nenică, păi tu ştii că toţi malahiştii ăştia se trag din Ulysses. Tu eşti anti-Joyce total. Luna mea gitana. 
           
            Kant nu contestă ideea de dumnezeu.  Marx a spus că evreii conduc lumea prin creştinism.  Blaga şi Roşca au făcut teologie ca să scape de armată. Metafizica e a lui Hegel, nu te miri că Stuart-Mill îl face schizofrenic, englezii sunt psihologişti, n-au niciun metafizician mare. Kant a îngropat metafizica naturală. Stăniloae zice că omenia e contrariul individualismului. Spiritualitatea ortodoxă, acceptată de poporul român.
Rusia ne aşteaptă cu braţele deschise.
*

             ... la șase ani m-am îmbătat prima dată...  avusesem umor cât putusem, nu puteam avea la infinit...  ... atmosferă de sinucidere în totalitate... invitații au început să curgă... Hipodrom, Bursă, Manițoiu, Alcoolicul, Albinel, Tedi, și afară de ei alții, cei din gașca lui Costel și a lui Șerifu, din celelalte găști, Coco, Forică, Sandu, Nicu și Răzvan. Mai veneau două fete Sănviș-cu-Șuncă și Viplă. Apoi a venit Monica.  ... romanul iubirii paradisiabile Mogoșoaia, până la proba profană, fără mai Dulcineea, Urvashi, Monica... idealul se  fărâmă în artificii, își precipită amoralitatea, cu fete noi și verbiajul neoepisodic, spre epic, deumorat, cum ar crește poate acțiunea pecetluită de moartea lui Marin Preda și a Mogoșoaiei...  


 *
Ayant l'expansion des choses infinies,
Comme l'ambre, le musc, le benjoin et l'encens,
Qui chantent les transports de l'esprit et des sens.
Charles Baudelaire 
*
Tocmai când profesorul era mai antrenat în expu­nerea sa, intră în clasa noastră un băiat de la producţie, cu un aer umi1.
- Ce doreşti? îl întreabă profesorul.
- Păi... m-a trimes de la Decanat să vă spun că vă roagă să terminaţi ora cu 10 minute mai devreme, fiindcă aici va avea loc întâlnirea cu Vittorio de Sica.
Atât i-a trebuit lui G.V. S-a ridicat pe vârfuri, avea nişte pantofi negri, bine lustruiţi, şi cu o demnitate vi­brantă a strigat:
-                                             Du-te, te rog, şi spune-i lui De Sica că aici predă G.V.!
       *
            Eram cu Monica pe strada Polonă din Bucureşti.
            Monica era singurul greiere care știa italienește:
             Le nostre labbra inaridite...
             Buzele noastre uscate, traduceam eu în gând.
            Monica tot cânta, făcea piruete mari, o aşteptam şi Monica tot cânta.
În faţa unei case, ne-am oprit. Pe treapta de piatră, care intra-n asfalt, Monica s-a ridicat.
            - Le nostre labbra inaridiet... a şoptit ea.
             
*

Puși: Georgescu s-a dus la local cu nevasta şi cumnata.  Deci Georgescu s-a dus cu nevasta şi cumnata la acel bufet din cartier.  după aia au murit la intervale mici şi Georgescu şi nevastă-sa şi cumnata lui Georgescu şi soţul acestei cumnate.
Dar cei doi care-au rămas n-au reuşit să facă şi ei copii şi astfel familia s-a stins.

*


             Dramatizează Robert Calul.   O biografie urmată de o contrabiografie. Vezi conflictul. Schițez o scenometrie pentru teatremul tău.
            Personae: Grigore ( biograful), Puși ( biografiatul) – eventual și killerul (prefațatorul). 

            GRIGORE: Un etern șovăielnic.
            PUȘI: Șovăirea sau șovăielnicul nu sunt izvorul experimentului ci curiozitatea sau Curiosul. Noi, scriitorii adevărați, nu suntem șovăielnici, fiindcă scriem cum ne dictează subconștientul.
            GEORGE: Well, Camus...
            PUȘI: Caragiale în localizarea Curiosul pedepsit.
            KILLER: Carte care mă obligă să mă despart definitiv de Puși cel de dinainte. 
            PUȘI: Timpul cerne valorile, dar le mai cernem și noi. 
            GEORGE: Mă duc după killer.
           
             Trecem la Robert Calul, nuvela princeps. Cât că n-o să cabulipsec teatremul, voi tranșa paginile din care nu se mai înțelege nimic. Pe cele 83 din care se înțelege tot, să-le dramatizeze Edgar Wallace.   

*
            ROBERT CALUL (Abstract scenometric:)

*
            DEBUTANTUL: Robert Calul a fost prietenul meu cel mai bun, singurul prieten care mă-nţelegea.
            ROBERT CALUL: Mă port fără să joc teatru. Sunt mereu acelaşi, aşa cum inima mă-ndeamnă să fiu. Sunt Robert Calul, cel fără habar şi nevoie de altceva decât de propriul lui altar. Sunt o rugăciune.
            Onoraţi prieteni,  sunt un biet păun… Priviţi-mi penele… Culorile lor pastelate, vouă, ochilor voştri, obişnuiţi doar cu alb şi negru… ca-n filmele tragice… vouă… A fi copac e un nonsens… De fapt sunt pictor.
            UNUL: Sunteți pictor?
            ROBERT (din scrisoarea adresată Suzanei):
             Sângele meu te caută. Eşti atât de frumoasă… Al nostru, al amândurora,  Robert.
            AVIATORUL: Mai bine să ne plimbăm pe-aici. Aerul e curat… Printre copacii acoperiţi cu zăpadă şi ţurţuri chiar…
            ROBERT: Tu îţi baţi joc de mine.
            AVIATORUL: Da. ( Robert se repede şi-i arde o palmă. Aviatorul se prăbuşește. Se ridică).
 De ce mă baţi?
            ROBERT: Fiindcă mă enervezi, fiindcă nu suport să fiu luat în răspăr… tocmai acum… în situaţia asta… nenorocită… când nu ştiu ce-i cu Suzana… O pierd, mă-nţelegi, o pierd. Se va îmbolnăvi. Am presentimentul că se va îmbolnăvi. 
            DEBUTANTUL: De ce-o fi murit?
            DOCTORUL: Nu poate fi  niciun dubiu, E moartă.

*

            DEBUTANTUL: Unde-i fi tu, Robert? (Întâi nu l-am recunoscut. Era cu spatele la mine, ţinea în degete o balanţă oltenească, într-unul din talgere pusese un parmen, în celălalt un creţesc). Ce faci?
            ROBERT: Piaţa  (și râse iar. Mă luă de braţ şi abia am putut să mă ţin cu dânsu-n pas, cu paşii lui de uriaş, de cogeamite zdrahon). Ai văzut balanţa mea? Ieri seară îţi vorbeam de atingeri, azi îţi vorbesc de balanţă.
            DEBUTANTUL: Dar n-am chef de lecţii.
            ROBERT: Până acum ai fost un băiat silitor… un bărbat silitor. Probabil te-ai emancipat. Asta mă bucură.
            DEBUTANTUL: Eşti un om bucuros, am zis eu şi l-am întrebat apoi, poate fiindcă n-aveam altceva de întrebat:
            ROBERT: Cum ţi-a plăcut aseară?
            DEBUTANTUL: Ce mă mai întrebi? Ştii doar… a fost o prostie…  Ca de obicei…
            ROBERT: Ca de obicei, da…
            DEBUTANTUL: Repeţi ce spun eu, vezi?
             ROBERT: Vrei să luăm troleibuzul? 
            DEBUTANTUL:Dar unde să mergem? N-am chef de mers nicăieri.
            ROBERT: Mergem la mine. Vreau să-ţi citesc nişte poezii.
            DEBUTANTUL: Nu.
            ROBERT: Atunci am să ţi le trimit prin poştă. Tot ai să le citeşti.
            DEBUTANTUL: Bine, trimite-le prin poştă.
            ROBERT: Uff!  eşti câine, nu om! Sau măcar lasă-mă să-ţi vorbesc de balanţă. Am şi scris o poezie cu titlul ei. Când m-ai întâlnit tocmai terminasem să le-o recit negustorilor-grădinari. Ştii că le-a plăcut? Nu vrei să ţi-o recit şi ţie?
            DEBUTANTUL: Nu.
            ROBERT: Atunci, ce dracu vrei?
            DEBUTANTUL: Scuză-mă, Robert, dar când mă vezi în ce hal sunt, tu mă iei cu lucruri d-astea, care n-au rost. Știi că am și eu chestiile mele…
            ROBERT: Dar tu, tocmai tu, mă sfătuiai să m-apuc… Altfel nu m-aş fi apucat…n-aș fi scris nici un rând… până acum. Nu-ţi aduci aminte de discuţia noastră despre odele amicale?
            DEBUTANTUL: Nu-mi aduc aminte de nimic!
            ROBERT: Cum? Dar ce-i cu tine?
            DEBUTANTUL: Balanţa…
            ROBERT: Da. A început şi la tine să scârţâie, domnule inginer!
            DEBUTANTUL: Dar sunt şansonetist!
            ROBERT: Eşti un rahat. Arată-mi diploma de şansonetist!
           
 *
            DEBUTANTUL: Am luat din greşeală două bilete, ia-l dumneata pe celălalt.
            STUDENTA LA MEDICINĂ: Să ţi-l plătesc?
            DEBUTANTUL: Nu.
            Scoase totuşi cinci zeci de bani şi vrând-nevrând mi-i strecură în buzunar. Spuse cum o cheamă şi că-i studentă la medicină, dar că incidentul cu biletul o amuzase.
            DEBUTANTUL: Nu-mi faci şi mie o autopsie? 
            STUDENTA: Ba, da, dar nu-i corect „autopsie”, ci „necropsie”.
            DEBUTANTUL: Fie… 
            STUDENTA: Când?
            DEBUTANTUL: Să mă mai gândesc…
            STUDENTA: Păi una zici şi…
            DEBUTANTUL: În două zile îţi dau răspunsul. (Am ajuns în dreptul casei ei).
            STUDENTA: Nu vrei să mă săruţi?
            DEBUTANTUL: Ba da. Dar să știi că atunci te iau cu mine! 
            STUDENTA: Întâi, hai să bem ceva!
            DEBUTANTUL: Să bem? Dar nu beau. Nu beau, din principiu.
            STUDENTA: Şi din mai ce?
            DEBUTANTUL: Tot din principiu. La poftă… (Băurăm).
             STUDENTA: Îmi place de tine că eşti un adevărat bărbat!
            DEBUTANTUL: Nu crezi că-i prematur să spui asta? 
            STUDENTA: Mă iubeşti?
            DEBUTANTUL: Da.
            STUDENTA: Atunci, să mergem.
            DEBUTANTUL: Cum se face că eşti atât de inteligentă? De mult îmi doresc o femeie inteligentă.
            STUDENTA: Nu ştiu.
            DEBUTANTUL: De ce nu ştii?
            STUDENTA: Fiindcă eşti aşa de drăguţ şi spui lucrurilor pe nume.
            DEBUTANTUL: De ce nu te dezbraci?
            STUDENTA: Fiindcă mi-e ruşine.
            DEBUTANTUL: Fată inteligentă şi să-i fie ruşine?
            STUDENTA: N-am chef să mă dezbrac, sărută-mă întâi. (Atunci am aprins lumina şi am dat şi drumul la radio.).
            DEBUTANTUL: Şi nu ţi se pare că viaţa e altceva decât ceea ce facem noi acum?
            STUDENTA: Nu, nu mi se pare.
            DEBUTANTUL: După părerea mea, viaţa e mai dură şi lucrurile astea n-au rost. N-are nici un rost să fim animale.
            STUDENTA: Dacă părinţii noştri n-ar fi fost animale, noi n-am mai exista.
            DEBUTANTUL: Bine, dar eu nu simt nevoia să am copii. Dac-aş avea copii, ar fi probabil mult mai proşti decât mine. La ce să-i am?
            STUDENTA: Să ai o bucurie la bătrâneţe... Ce-o fi cu noi? 
            DEBUTANTUL: Noi suntem şi apa şi rechinul în acelaşi timp.
            STUDENTA: Bine. Dar mă iubeşti?
            DEBUTANTUL: Nu.
            STUDENTA: Pân-acum ziceai că da.
            DEBUTANTUL: Astă-seară nu te mai iubesc, sunt obosit. Poate mâine seară…
            STUDENTA: Nu m-ai înţeles.
            DEBUTANTUL: Te-am înţeles, dar e acelaşi lucru. Tu trebuie să-nţelegi.
            STUDENTA: N-am ce.
            DEBUTANTUL: Păcat.
            STUDENTA:  Să ne certăm.
            DEBUTANTUL: Da.
            STUDENTA: Pe cât timp?
            DEBUTANTUL: Pe totdeauna. Tu nu eşti altceva decât un animal.
            STUDENTA: Dar sunt inteligentă.
            DEBUTANTUL: Ştiu, dar…
            STUDENTA: Dar tu nu eşti animal?
            DEBUTANTUL: Ba da, dar nu pot iubi tot un animal.
            STUDENTA: Îţi trebuie un om…
            DEBUTANTUL: Aiurea… Îmi trebuie o idee, omul e un animal. Totuşi ideile sunt în oameni. Pot iubi oamenii pentru ideile lor. 
            STUDENTA: Dar pentru ideile mele…
            DEBUTANTUL: Nu le cunosc şi nu mă interesează să le cunosc, de-acum încolo... Caut altceva!
            STUDENTA: Ce?
            DEBUTANTUL: Nu ştiu.
            STUDENTA: Tu mereu cauţi altceva?
            DEBUTANTUL: Da.
*
            DEBUTANTUL:Cum s-a-ntâmplat? 
            FEMEIA BĂTRÂNĂ:  Dar cine sunteţi dumneavoastră?
            DEBUTANTUL: Un prieten.
            BĂTRÂNA: Dar ce să se fi întâmplat?
            DEBUTANTUL: Cum cu cine? Cu prietenul meu.  Ce s-a-ntâmplat cu Robert?
            BĂTRÂNA: Care Robert?
            DEBUTANTUL: Robert, prietenul meu. A locuit aici şi-acum o lună a murit.
            BĂTRÂNA: Nu ştiu.
            DEBUTANTUL: Bine.
            BĂTRÂNA: Altceva mai doriţi?
            DEBUTANTUL: Cum? Nu l-aţi cunoscut?
            BĂTRÂNA: Ba da. Sunteţi chiar prietenul lui? (... văzui o tingire... O am desprins-o din perete).
            DEBUTANTUL:  E de alamă? 
            BĂTRÂNA: Da.
            DEBUTANTUL: N-aveţi un ziar?
            BĂTRÂNA: Vreţi să luaţi tingirea? făcu bătrâna.
            DEBUTANTUL: Nu. Dar vreau s-o învelesc.
            BĂTRÂNA: Pot să vi-o dăruiesc.
            DEBUTANTUL: Mulţumesc. Era a lui Robert?
            BĂTRÂNA: Da.
            DEBUTANTUL:  Dumneavoastră l-aţi omorât pe Robert?
            BĂTRÂNA: Da.
            DEBUTANTUL: De ce?
            BĂTRÂNA: Era un chiriaş teribil de nesuferit. Fiica mea era îndrăgostită de el. Ştiam că noaptea, câteodată, intra în camera lui.
            DEBUTANTUL: E frumoasă fiica dumneavoastră?
            BĂTRÂNA: Nu, dar e inteligentă.
            DEBUTANTUL:  Cât de inteligentă?
            BĂTRÂNA:  Foarte inteligentă.
            DEBUTANTUL: Aţi omorât-o şi pe ea?
            BĂTRÂNA: Bineînţeles.
            DEBUTANTUL: Atunci cum de nu v-au arestat?
            BĂTRÂNA: Sunt nebună.
             DEBUTANTUL: Și de ce nu v-au internat într-un ospiciu?
            BĂTRÂNA: Când i-am ucis pe Robert şi pe fiica mea evadasem pentru prima oară, acum am evadat a doua oară.
            DEBUTANTUL: De unde cunoşteaţi care sunt relaţiile între Robert şi fiica dumneavoastră?
            BĂTRÂNA: De la o vecină.
            DEBUTANTUL: Şi era adevărat?
            BĂTRÂNA: Nu.
            DEBUTANTUL: Când i-aţi ucis ştiaţi că nu-i adevărat?
            BĂTRÂNA: Da.
DEBUTANTUL:Atunci de ce i-aţi ucis?
BĂTRÂNA: Din motive tehnice.

*

            – De ce ai venit? am întrebat eu.
            – Fiindcă mi s-a telegrafiat.
            – Cine ţi-a telegrafiat?
            – Nu ştiu.
            – Şi cum te cheamă?
            – Nu mă mai recunoşti?
            – Nu.
            – Nici eu nu te mai recunosc.
            – Atunci e o greşală.
            – Da.
            – E foarte romantică situaţia în care ne găsim.
            – Da.
            – Cât de romantică?
            – Roz de romantică.
            Am sărit din pat, m-am ridicat în picioare, am luat-o de mijloc şi repede, ca să nu uit, ca nu cumva timpul să treacă şi vorbele mele să aibă timpul de-a se duce, i-am spus:
            – Hai să ne logodim.
            – Aşa repede?
            – Da.
            – Nici nu ştiu cine eşti.
            – Atunci de ce m-ai luat şi m-ai îngrijit?
            – Mi se făcuse milă de tine. Când am ieşit din casă şi te-am găsit prăbuşit în faţa porţii, am crezut întâi că eşti altcineva, pe urmă am ştiut că nu eşti decât tu. Nu mai era nimeni în apropiere. A trebuit atunci eu singură să te târăsc până înăuntru, să te pun în pat, şi să-ţi dau doctorii.
            – Cât timp am stat aşa, fără să mă trezesc?
            – O săptămână.
            – Atunci înseamnă că nu ţi s-a telegrafiat.
            – Ba da. Ieşisem din casă fiindcă mi se telegrafiase.
            – Cine-ţi telegrafiase?
            – Nu ştiu.
            – Ce scria în telegramă?
            – Nu ştiu.
            – Cum, nu ştii?
            – Era într-o limbă străină, într-o limbă pe care n-o cunosc.
            – Poate a fost o greşală.
            – Da. A fost o greşală. Tocmai mă duceam la poştă să le spun că e o greşală.
            – Şi nu te-ai mai dus?
            – N-am mai putut.
            – Dar cui îi era adresată telegrama?
            – Mie mi-era adresată.
            – Atunci nu putea fi vreo greşală.
            – Nici nu ştiu ce să mai cred.
            – Bine. Dar ne logodim?
            – Poate că da.
            – Atunci să fixăm data.
            – Tu n-ai nimic de făcut înainte de asta?
            – Ba da, trebuie să-mi iau rămas bun de la Robert, prietenul meu care a murit.
            – De când eşti tu bolnav poate l-o fi şi înmormântat.
            – Da. Trebuie totuşi să-mi iau rămas bun. Nu ştiu cum să fac asta, dar trebuie. Nu vrei să m-ajuţi şi tu?
            – Ba da. Aş dori… mi-e frică numai să nu te încurc.
            – N-ai să mă încurci. Uite, mâine dimineaţă plecăm şi găsim ce-avem de făcut. Până atunci trebuie să ne obişnuim unul cu altul.
            – Eu m-am şi obişnuit.
            Dar mie mi-era mult mai greu. În decursul acelei săptămâni ea avusese tot timpul să mă privească, să-şi închipuie de mine cine ştie ce, în orice caz mă avusese tot timpul în faţă. Dar eu? De-abia mă trezisem, abia acum o vedeam prima dată şi mi se părea extrem de ridicol să fiu alături de ea, fiindcă, desigur, nu meritam şi fiindcă era mai normal aşa. Adică normal, cum?
            Rămăsăse o singură soluţie, ultima soluţie. Am început să mă plimb prin cameră şi paşii mi se făceau din ce în ce mai deşi. Când m-am oprit, ochii mi s-au pironit între ai ei. Aş fi dorit mult să-i pot scoate, să-i desprind, să-i pot pune la loc, numai dac-ar fi insistat, dar lucrurile nu erau atât de simple, cum puteau părea la prima vedere.
            – Cum a murit Robert? întrebă ea.
            – Vreau să scriu o carte despre el, am zâmbit eu. Despre el şi despre mine.
            – Şi despre tine?
            – Nu, mai mult despre Robert. Dar de unde știi cum îl chema?
            –N-ai spus tu mai devreme? Dar aş vrea să nu mă părăseşti niciodată, insistă ea.
            – Dacă nu mă părăseşti tu, înseamnă că vom fi toată viaţa împreună.
            – Toată viaţa?
            – Da. Ţi se pare prea mult?
            – Nu. Dar e totuşi o sumă, o sumă considerabilă. E de fapt singura sumă.
            – E drept.
            – Ştiu, dar mă gândesc să-ţi răspund ceva inteligent. Nu ştiu ce.
            Eram acum chiar lângă ea. Mă aşezasem. Avea picioarele lungi, mi-era frică să nu fie prea subţiri, întotdeauna picioarele lungi au riscul ăsta. Nu pot suferi femeile cu picioare subţiri, îmi fac rău.
            – Ne cunoaştem de prea puţin timp, spuse fata iar.
            – Asta n-are importanţă.
            – Are!
            – Are?
            În cameră se făcuse prea cald, ar fi trebuit deschise geamurile. Nici unul dintre noi nu se putea mişca, dar geamurile erau aproape şi largi, înalte.
            – Pot să deschid geamul? întrebă ea.
            – Nu.
            – Atunci pot să-l închid?
            – Dar e închis.
            – Întâi să-l deschid şi pe urmă să-l închid.
            Am stat în cumpănă vreo câteva minute, pe urmă am dat din cap. Eram de-acord.
            – N-o să-ţi pară rău dacă fac asta? mai întrebă ea.
            – Nu. Ştii la ce mă gândesc?
            Fata se ridică de pe canapea şi deschise geamurile larg, toate geamurile.
            – Ca să-l putem căuta pe Robert, am urmat eu, trebuie să facem rost de bani. Eu nu mai am bani. Tu n-ai?
            După ce se aşezase iar lângă mine, se ridică iar, se apropie deodată de geamuri, le-mpinse unul după altul şi le răsuci foraibărele.
            – Dar nişte sticle n-ai? am insistat eu. Dac-am vinde sticle, am putea face rost de bani.
            – Sticle am destule, spuse fata.
            – De ce? Bei mult?
            – Nu beau decât apă, dar vecinii mei sunt mari beţivi şi îmi dăruiesc mie toate sticlele. E o tradiţie în casa asta. Sunt cea mai frumoasă femeie din imobil!

            În patru ţoşti mari şi într-un sac, pe care l-am pus pe umeri, n-au încăput toate sticlele, dar mai multe nu puteam să luăm. Noroc de căruciorul pe care l-am găsit în curte.
            – Bun cărucior! M-am bucurat eu.
            Am pus înăuntru două ţoşti.
Ea împingea căruciorul, iar eu veneam după ea cu sacul, în care intrau de două ori mai multe sticle ca într-o ţoşcă.
            – Sunt curioasă câţi bani o să luăm, spuse fata.
            N-avaem mult de mers până la centrul de achiziţii şi parcă nici nu fusesem bolnav. Simţeam toţi muşchii plini de ser sau de ceva în genul ăsta, simţeam cum se-ntind, ca praştia şi asta-mi era de ajuns. Fata mergea înaintea mea şi împingea căruciorul cu grijă, îi era parcă frică să nu vină cineva alergând să-i izbească sticlele şi să i le împrăşite. Adică să i le spargă.
            – Dar de ce ne trebuie aşa mulţi bani? se-ntoarse ea, dar nu mă privi drept în față.
            – Eu, dacă n-am bani, simt că nu sunt eu însumi.
            – Ce om ciudat eşti tu!
            – Nu mă mai ţine de vorbă, că trebuie să fiu atent, să nu scap sacul, m-am supărat eu.
            Acum începusem să obosesc, dar nu-mi venea încă să las sacul jos. Mi-ar fi fost foarte greu să-l iau în spate. Muşchii începuseră să mă doară, dar ştiam că nu mai aveam mult, că mai puteam încă rezista. De ce atunci să las sacul?
            Fata se opri.
            – Mă doare umărul, spuse ea. Nu mai pot merge. Trebuie să ne oprim, să mă odihnesc.
            Am uitat să spun că mai avea o țoșcă și ea, a patra, agățată de umăr.
            – Nu ne putem opri! am răcnit eu și am mers în continuare nesmintit.
            – Dar nu mai pot merge, mi s-a anchilozat umărul! De ce nu vrei să ne oprim?
            – Fiindcă nu se poate!
            – Ce-i aia, nu se poate?
            – Aia!
            Fata abia se putea ţine acum după mine. Trebuia să ne oprim. Am început să las sacul jos, lăsându-mă pe spate şi rezemându-mă de gard. M-am întors, l-am luat în braţe şi având grijă să nu scap cealaltă ţoşcă de pe umăr m-am lăsat pe vine şi am pus sacul lângă gard. Am scos ţoşca de după umăr, am așezat-o lângă sac şi m-am întors să văd unde-i fata.
             La zece metri în urmă, încerca să se ajute cu stânga să-şi poată desprinde din umăr ţoşca ei. M-am repezit la ea, am ţinut cu amândouă mâinile de curelele ţoştii, ea se lăsă în jos şi am putut şi eu lăsa traista pe pământ, lângă cărucior. Pe urmă, am împins eu căruciorul şi am luat pe umăr traista până unde lăsasem sacul meu.
            – Mai avem totuşi ceva de mers, zise fata.
            – Ştiu că mai avem. Numai de n-o fi închis.
            – N-ar fi bine să fie închis, dar s-ar putea totuși să fie închis!
            – Cine ştie?
            – N-ar fi mai bine să dau eu o fugă până acolo şi să văd dacă-i deschis? Dacă nu, să ne-ntoarcem…
            – Acum nu ne mai putem întoarce.
            – Dar dacă-i închis, trebuie să ne întoarcem.
            – Stăm acolo până se deschide.
            Am găsit totuşi deschis, mai erau încă înaintea noastră vreo zece persoane, dar asta nu era mult.
            – Ai văzut că-i deschis? am râs eu.
            – Am văzut!
            – Am putea lua aproape o sută de lei.
            – Nu s-o fi spart nici o sticlă pe drum?
            – La mine nu s-a spart nici una.
            – Nici la mine, credeam că la tine.
            – Totuşi, mai mult de şaptezeci-optzeci de lei nu cred să luăm.
            – De ce?
            – Sunt cam multe sticle de o jumătate.
            – Mai mult de douăzeci nu sunt.
            – Asta înseamnă că sunt totuşi multe.
            – Dar mai aveam acasă sticle de un litru!
            – De ce nu mi-ai spus asta până acum?
            – Uitasem. Şi nu ştiam că-i aşa mare diferenţa de preţ.
            – E destul de mare.
            Când ne veni rândul, eu nu mai avui nici un chef de vândut, dar în spatele nostru era destulă lume, nu puteam să stau şi să mă mai gândesc. Am îÎnceput să le scot întâi din sac, una câte una.
            – Frumoase sticle! spuse omul de la centrul de achiziţii.
            – Sunt amintiri de care cu greu mă despart, spuse fata. Sticlele astea au fost pentru mine conştiinţa unei superiorităţi!
            – Vă înţeleg, recunoscu omul.
            – Când poţi să te desprinzi de cele câteva amintiri mai puternice şi mai gustoase pe care încă le păstrezi, pentru a putea astfel trăi cu adevărat în prezent, atunci înseamnă că ai ajuns la maximul de conductibilitate. Conductibilitatea e proba apartenenţei tale la un prezent, am adăugat eu.
            – Am devenit un conductor excepţional! surâse fata.
            De-abia deşertasem sacul şi una din ţoştile tovarăşei mele că masa achizitorului se şi umpluse.
            – Sunteţi căsătoriţi? întrebă el.
            – Suntem hămesiţi! am răspuns eu în locul ei.
            – Hai, să plecăm mai repede! îmi sopţi fata.
            – Stai să terminăm întâi de dat sticlele, am observat eu, fără să-mi feresc vocea.
            Numai trei sticle erau ciobite. Le-am lăsat şi pe acelea, fără să le vindem, fiindcă tot nu mai aveam ce să facem cu ele. Erau două sticle verzi, de apă minerală şi una de vermut, tot de un kilogram, care era de fapt crăpată. Pierdeam dintr-o dată cinci lei şi zece bani.
            – Căruciorul nu-l cumpăraţi?am întrebat eu.
            – Nu-i al nostru, sări fata, nu-l putem vinde!
            Am ieşit cât am putut de repede. Eu, cu mâinile în buzunare, o luasem înainte şi o lăsasem pe ea să târâie căruciorul. Dar începu și ea să grăbească paşii. M-ajunse.
            – Acum avem destui bani, spuse ea, putem începe cercetările.
            – Nu mai am nici un chef de cercetări!
            – Dar nu putem face altfel, e vorba de liniştea ta sufletească…
            – Şi ce-am mai putea descoperi nou? De fapt, nu-i vorba de vreo descoperire, dar într-un fel sau în altul simt nevoia acelui rămas bun, de care ţi-am mai vorbit.
            – Și unde ar trebui să ne ducem întâi? făcu ea.
            – Acasă.
            – Acasă?
            – Da. Am o idee. Nu e ceva grozav, dar altceva deocamdată nu văd. Aşa trebuie început!
                                                           
*
            Cum am ajuns, fata a scos banii, i-a numărat şi i-a pus pe o masă din colţ, de lângă telefon.
Lăsase capu-n pământ.
Aplecată uşor din spate, cu părul acoperindu-i urechile dintr-o parte, era în faţa mea şi îndrăzni, în sfârşit:
            – Trebuie să-ţi spun ceva!
            – Spune!
            – Pe Robert l-am cunoscut foarte bine. Când am primit telegrama, aveam impresia că-i de la el. Îi plăcea să se ţină de lucruri în genul ăsta. Ştiam că e imposibil, că a murit, am şi fost la înmormântare, dar mă gândeam că altcineva nu putea fi. Am cunoscut-o şi pe fata care a fost ucisă odată cu el. Am fost colege de liceu. Era o fată foarte inteligentă, cea mai inteligentă fată din liceu.
            – De ce nu mi-ai spus până acum?
            – Nu puteam. Toate sticlele erau de la Robert. Cât timp le ţineam lângă mine, nu puteam mărturisi nimic. Jurasem.
            – Cui? Lui?
            – Lui. Era îndrăgostit de mine şi eu eram puţin îndrăgostită de el, însă credeam şi eu, ca şi alţii, că e şi mai îndrăgostită de el fosta mea colegă de liceu, ceea ce era fals.
            –Te-ai culcat vreodată cu Robert?
            – De două ori. Ca să-mi salvez reputaţia, mă travestisem, ca să semăn cât mai bine cu fosta mea colegă de liceu, Robert a murit din cauza mea, din cauza răutăţii mele. Ce trebuie să fac?
            – Robert n-a lăsat niciun mesaj?
            – Era un om foarte bun, era cel mai bun om de pe pământ, dar nu-l puteam iubi. Era prea dur…
            – Şi ce mesaj a lăsat? Ţi-a lăsat ţie vreun mesaj? Nu ţi-a lăsat nimic pentru mine?
            – Poate ştii că a fost asasinat. Nu ştia că va muri. Mi-a povestit totuşi mult de tine. Spunea că…
            Nu mă mai puteam stăpâni. Îmi venea să mă ridic de pe scaunul acela şchiop, să smulg lampa din tavan, s-o calc în picioare, toate trebuia să le fac.
            – Nu vrei să mănânci ceva? întrebă fata.
            – Ba da. Ce ai de mâncare?
            – Nişte ostropel.
            – Fă şi mămăligă. Vin ai?
            – Nu beau decât apă şi nu ţin în casă vin, ţuică sau altceva.
            – Nu pot mânca ostropel fără vin.
            M-am ridicat de pe scaun, am ajuns până în faţa ei şi am îngenunchiat.
            – Nu vrei s-aprind nişte tămâie? întrebă ea.
            – Nu.
            – Ce vrei, atunci?
            – Să-mi povesteşti mai departe.
            – Dar de ce-ai îngenuncheat?
            – Fiindcă eşti frumoasă, fiindcă Robert te-a iubit şi tu te-ai culcat cu el. Cum de ţi-a venit ideea asta?
            – E vorba de o amuletă.
            – De-o amuletă…
            – Îmi promisese o amuletă. Eu sunt superstiţioasă. Venise până atunci aproape în fiecare seară, cu o sticlă-două. Bea și pleca.
            – Ce-ţi spunea?
            – Că sunt frumoasă şi că într-o zi sau într-o noapte îmi va dărui amuleta.
            – Şi-ntr-o noapte… 
            – Da. Ştii bine ce-am făcut. Am intrat în camera lui, niciodată nu o-nchidea cu cheia, am aflat asta pe urmă…
            – Şi pe urmă?
-  Nu era acolo. L-am aşteptat. A venit foarte târziu. Şi era beat. Întâi nu m-a recunoscut, a crezut că sunt colega mea şi a vrut să mă dea afară. A aprins lumina mare. Atunci m-a recunoscut. A căzut în genunchi. Şedea aşa cum stai şi tu acum. „Dă-mi amuleta!”, am spus eu. A căutat într-un sertar şi a scos o broşă. Nu era frumoasă. Mi-a dat-o. „Nu pleci?”, m-a-ntrebat. „Nu,nu!”, am spus eu şi am început să mă dezbrac. Era prima oară când mă dezbrăcam în faţa unui bărbat. Se uita la mine ca la un glob. Dar nu sunt grasă. Pot să mă dezbrac şi în faţa ta, să te convingi.
            – Nu-i nevoie, îmi pari mai degrabă slabă.
            – Nu sunt nici slabă. Pot totuşi să mă dezbrac!
            – Mai sunt două ore până-nserează. Te vei dezbrăca atunci.
            – Mai e aşa de puţin? Nici n-am mâncat. Dacă n-avem vin, nu vrei să iei totuşi nişte ostropel?
            – De fapt mai sunt vreo patru ore până înserează. De-abia e ora patru. Arată-mi amuleta!
            - N-are rost, nu-i nimic de capul ei, cred că nici nu-i amuletă, în orice caz nu e nici pentru mine, nici pentru tine. O fi fost pentru Robert. De asta a murit, că mi-a dăruit amuleta. E o broşă obişnuită.
            – Tu ai auzit de Suzana?
            – Nu. N-am auzit.
            – Să citeşti cartea mea, vei afla poate unele lucruri care te interesează.
E vorba acolo şi de Suzana.
            – Suzana, spui?
            – Da.
            – Păi, Suzana o chema şi pe colega mea de liceu.
            – O fi o coincidenţă. Suzana, de care vorbesc eu, a murit câteva luni înaintea lui Robert. E, desigur, altă Suzana!
            – Timpul e ceva relativ.
            – Ştiu. Dar în cazul ăsta nu e relativ.
            – Spune-mi? Sunt frumoasă?
            – Nu pot să-mi dau seama. Dezbracă-te-ntâi!
            – Dar nu s-a-ntunecat.
            – Mai sunt aproape patru ore, până atunci nu te poţi dezbrăca. Nu se obişnuieşte să te dezbraci în faţa unui bărbat înainte de-a-nsera.
            – Da. Aşa e. De ce oare?
            – Nu pot să-mi explic. Totuşi, aşa e frumos.
            – Tu nu eşti frumos.
            – Da. Dar sunt bărbat.
            – Asta n-are importanţă, totuşi semeni atât de mult cu Robert…
            – Îţi pare rău că a murit?
            – Acum, că te-am întâlnit pe tine, trebuie să recunosc ceva.
            – Că nu-ţi mai pare rău...
            – Mă-ntreb totuşi, de ce nu l-am iubit mai mult?
            – Spuneai că din cauza durităţii.
            – Cu mine era foarte bun şi în general era foarte bun.
            – Hai să cumpărăm un chil de vin!
            – Ştii, trebuie să-ţi spun ceva. Robert a lăsat pentru tine ceva. Mi-a spus asta a doua oară când m-am culcat cu el. A îngropat în curte o sticlă, sub ulm. Acolo a lăsat o scrisoare.
            – O vom lua mâine, o vom citi atunci.
            – O îngropase încă de acum câteva luni, când aflase că ai de gând să scrii ceva despre el.
            – Scriam mereu unul despre altul.
            – Nu. Spunea că vrei să scrii un roman despre el şi despre tine.
            – Dar gândul ăsta mi-a venit abia acum două săptămâni. Cum puteam să-i spun acum câteva luni?
            – Ţi-am spus că timpul e relativ.
            – Da. Dar în cazul ăsta nu e relativ, e acelaşi lucru ca şi în cazul identităţii Suzanei.
            – Mai sunt trei ore până înserează.
            – Da. Mai sunt numai trei ore. Cum a trecut o oră?
            – De s-ar însera mai repede…
            – Să cumpărăm întâi ceva…

                                                            *
            Când m-am trezit din somn, în jurul meu nu mai era nimeni. Mi-am dat seama de asta aproape imediat, am avut o tresărire, am sărit și am  căutat să mă-ndepărtez cât mai repede de locul acela, unde-aș fi putut fi găsit, unde puteam fi atacat. Nu se luminase încă de ziuă şi dormisem foarte prost. M-am ascuns în colţul opus, dar, după două minute, în care timp am făcut tot felul de presupuneri, mi-am dat seama că nu mai avea nici un rost să mă feresc.
            Lucrurile din jurul meu n-aveau contururile cunoscute şi probabil doar asta mă făcuse să-mi fie atât de frică. Se lumina acum. Chiar lângă mine era un aparat de radio, nu semăna cu al meu şi nu am avut curajul să-l încerc. Nu ştiam cum se deschide.
            Hainele-mi erau pe un scaun, claie peste grămadă şi pantalonii bineînţeles nu mai aveau dungă, iar cămaşa mea era cocoloş. Am deschis geamul şi am început să mă îmbrac. Răcoarea uşoară a dimineţii ajunse până la mine, mă-nfăşură într-un fular parfumat, mă ajută să mă-mbrac, fiindcă tot nu mă trezisem de-a binelea. Pe urmă am deschis totuși aparatul de radio. Becurile de la scală se aprinseră și începu un gâjâit.
            Atunci fata intră în cameră şi-mi spuse:
            – Ce mult ai dormit! Eu n-am mai putut să rămân. Să isprăvim odată cu treburile, nervii mei nu mai rezistă. Vrei să mănânci ceva?
            – Nu.
            – Mă duc să te-aştept sub ulm. Fă întâi puţină gimnastică. Bea măcar o cafea. Ţi-am făcut-o şi e dincolo. Te-aştept sub ulm, grăbeşte-te, îţi spun încă o dată, nervii mei nu mai rezistă!
            – Bine.
            După ce ieşi, după ce am rămas iar singur, am închis aparatul de radio. Mă uitam în oglindă şi-mi potriveam cravata, căutam s-ascund creţurile cămăşii care-mi dădeau un aer atât de neglijent. Am intrat repede dincolo, mi-am luat cafeaua, care se şi răcise, prin vine parcă sângele porni să treacă mai repede şi eu aveam din ce în ce mai mult senzaţia că-mi intru iar în piele.
            Când am deschis uşa, picioarele începură să-mi meargă singure, am coborât cele cinci trepte, am luat-o pe aleea care dădea în poartă, poarta era deschisă şi am luat-o pe trotuar, spre celălalt capăt al străzii, care nu era departe şi care fusese locul unde până acum aproape o lună şi jumătate stătuse Robert.
            Aş fi vrut în mintea mea mii de gânduri să se zbată, să-şi caute drum, toate deodată să-ncerce să se desprindă, dar fiecare în folosul lui însuşi, în aşa fel încât în momentul în care aş fi ajuns în faţa porţii lui Robert să fiu cât mai turburat.
            – Robert! începui eu să strig. Robert!
            Alergam şi după ce am dat la o parte poarta, când am intrat în grădină, au început deja gândurile să-şi iasă dintr-un fel de matcă, să mi se-nfierbânte capul, să vreau într-adevăr să ajung cât mai repede sub ulm.
            Fata era aşezată-n iarbă. Fusta albă îi acoperea genunchii puternici şi părul coborât până jos îi dădea un aer de vas de lut. Era foarte stupid să porneşti de la părul lung și s-ajungi la vasul de lut, dar, încă pe când eram elev, profesorul de psihologie mă trimesese la psihiatru.
            – Dumneata eşti un fel de Rangoon, îmi spusese profesorul.
            – Dar ce este Rangoon?
            – Capitala Birmaniei. Dar du-te mai bine la psihiatru, să vină părinţii la şcoală, am să le spun să te ducă la psihiatru.
            Fusesem şi la psihiatru, dar n-are rost acum să insist asupra unor amănunte, care nu prea au rost, mai ales atunci când e vorba de cu totul alte chestii.
            – Ăsta e locul, spuse fata.
            – În dreapta sau în stânga?
            – Dar pomul e rotund.
            Se gândi un timp apoi urmă:
            – Dreapta şi stânga sunt egale din punctul de vedere al unui pom cu tulpina rotundă.
            – Dar toţi pomii au tulpina rotundă.
            – Asta nu ştiu precis, recunoscu fata.
            Se ridică, îşi netezi fusta şi întrebă iar:
            – Dar n-ai adus o sapă, un hârleţ sau aşa ceva?
            – Nu. De unde s-aduc?
            – Păi, de la mine!
            – A! De la tine… Nu-i nimic, vom scurma cu unghiile!
            – Nu a plouat de mult, observă fata.
            – Dar prietenul meu n-a lăsat cu limbă de moarte să scurmăm cu unghiile ca să putem găsi mesajul?
            – Ba da! De unde ştii?
            – Mi-am închipuit, asta era în felul lui de a concepe lucrurile. Era ferm convins că nu poţi descoperi nimic fără a te purifica întâi prin durere. Spunea odată că purificarea este un fel de tribut pe care-l plăteşi ca să te poţi desprinde. Altfel nu ai posibilitatea obiectivării.
            – Dar purificarea e o negaţie.
            – Eşti fantastică! Sigur! Numai că ştii bine că nu poţi rămâne la negaţie, că purificarea nu e un scop în sine, că nu e decât un mijloc. Deci că neantul este un mijloc. Purificarea e neantul. Neantul îţi neagă personalitatea, dar nu pentru a te risipi, pentru a deveni stafie, ci pentru a-ţi reda personalitatea. Neantul este mai degrabă un atelier. 
            – Nu ştiu dacă fac bine ce fac…
            – Totuşi…
            – M-au impresionat atât de mult vorbele tale, încât aş fi în stare să comit un fel de impietate. Şi nu numai o impietate. Prin ceea ce spun acum, aş putea să te distrug! Dar mi-e milă de tine şi mila mea e mai puternică decât raţiunea. Dac-ai începe într-adevăr să cauţi mesajul, dac-ai începe să scormoneşti cu unghiile, degetele tale s-ar însângera, ai pierde, poate, prea mult sânge, poate n-ai avea nici destulă forţă…
            – Dacă aş putea găsi mesajul fără să-mi sânger buricele, fără pericolul de a mă infecta, mi-aş păstra forţele pe care le irosesc acum, pentru a căuta încă mai departe; mesajul ăsta nu-i decât un punct de plecare!
            – Să ştii că mesajul nu e îngropat…
            – Cum?
            – Robert mi-a transmis mie mesajul, dar m-a rugat să te las întâi să cauţi singur.
            – Eu voi căuta mai departe decât Robert!
            – Robert n-a fost decât profet, nimic altceva.
            – Se poate.
            – Şi numai în privinţa ta. Tu trebuie să fii ceva mult mai larg, să îmbrăţişezi tot albastrul cerului, tot cenuşiul mării, pentru a-l înfăţişa oamenilor, tuturor oamenilor. Tu nu trebuie să te cauţi pe tine însuţi, să te mai întrebi dacă ai vreun rost sau nu sau vreo valoare oarecare…Tu nu mai trebuie să cauţi să-ţi construieşti propria ta axiomă! Cu asta s-a ocupat Robert…
            – Ăsta-i mesajul?
            – Da. Şi mi-a mai spus că romanul sau eseul sau romanul-eseu, pe care ai să-l scrii despre el şi despre tine nu va fi decât ceva cu totul neînsemnat pe lângă ceea ce va urma, dar că fără să-l scrii nu vei putea să te clarifici, să-ţi recunoşti încărcătura de prisos pe care trebuie s-o laşi, pentru a zbura liber apoi, în sferele care ţi-s destinate. A mai spus că cei ce nu te vor recunoaşte chiar din această primă carte a ta, se vor căi mai târziu, dar că va fi prea târziu, pentru că tu trebuie să fii recunoscut şi lăudat chiar de-acum, că tu eşti una din acele naturi rezonatoare care trăieşte şi prosperă în marele succes, că eşti o natură solară şi extrem de puternic legată de exterior.
            – Deci Robert a făcut purificarea pentru mine, Robert a murit pentru mine…
            – Fără moartea lui, tu n-ai fi putut şti nimic din ceea ce-ţi era organic necesar să ştii… pentru a putea deveni ceea ce ţi-e sortit să devii, asta mi-a spus. Dealtfel, într-un fel sau altul, asta ţi-o spun eu, acum, el chiar şi-a pregătit moartea, dar pentru că nu avea putere să se sinucidă, a ales-o pe bătrâna aceea, pe care eu am ajutat-o să evadeze, căreia eu i-am spus ce i-am spus, căreia eu i-am dat revolverul.
            – Dar colega ta de liceu?
            – De asta nu mi-am dat seama că o se întâmple. Aici eu am greşit, restul a fost pregătit cu migală de mine şi Robert, după ce ne-am culcat prima oară împreună, a doua zi dimineaţa.
            – Dar cu mine te-ai culcat aseară? Că nu mai ţin minte. Mi se înghesuie în cap atâtea lucruri care n-au importanţă şi…
            – Nu ştiu. Nici eu nu mai ţin minte. Mi-e capul la altceva acum.
            – Dar Robert, dacă se purificase, dacă… descoperise astfel posibilitatea de a depăşi neantul, de a crea marile opere…
          - Robert e… uite, mă faci să spun ceva care era mai bine s-o ştii, totuși… Robert a fost un alter-ego al tău, Robert e un simbol. Nu ţi-ai dat seama până acum? Mi-e tare penibil să spun lucrurilor atât de crud, pe numele lor adevărat. Şi, vezi, asta înseamnă că stafia lui Robert poate reveni în orice moment. Depinde de tine…
            – În primul rând de mine, dar…
            – Ţi-am dat mesajul lui Robert. Ce mai vrei? Asta mi-ai cerut!

*

             
             ... la șase ani m-am îmbătat prima dată...  avusesem umor cât putusem, nu puteam avea la infinit...  ... atmosferă de sinucidere în totalitate... invitații au început să curgă... Hipodrom, Bursă, Manițoiu, Alcoolicul, Albinel, Tedi, și afară de ei alții, cei din gașca lui Costel și a lui Șerifu, din celelalte găști, Coco, Forică, Sandu, Nicu și Răzvan. Mai veneau două fete Sănviș-cu-Șuncă și Viplă. Apoi a venit Monica.  ... romanul iubirii paradisiabile Mogoșoaia, până la proba profană, fără mai Dulcineea, Urvashi, Monica... idealul se  fărâmă în artificii, își precipită amoralitatea, cu fete noi și verbiajul neoepisodic, spre epic, deumorat, cum ar crește poate acțiunea pecetluită de moartea lui Marin Preda și a Mogoșoaiei...  


 *
Ayant l'expansion des choses infinies,
Comme l'ambre, le musc, le benjoin et l'encens,
Qui chantent les transports de l'esprit et des sens.
Charles Baudelaire 
*
Tocmai când profesorul era mai antrenat în expu­nerea sa, intră în clasa noastră un băiat de la producţie, cu un aer umi1.
- Ce doreşti? îl întreabă profesorul.
- Păi... m-a trimes de la Decanat să vă spun că vă roagă să terminaţi ora cu 10 minute mai devreme, fiindcă aici va avea loc întâlnirea cu Vittorio de Sica.
Atât i-a trebuit lui G.V. S-a ridicat pe vârfuri, avea nişte pantofi negri, bine lustruiţi, şi cu o demnitate vi­brantă a strigat:
-                                             Du-te, te rog, şi spune-i lui De Sica că aici predă G.V.!
       *
            Eram cu Monica pe strada Polonă din Bucureşti.
            Monica era singurul greiere care știa italienește:
             Le nostre labbra inaridite...
             Buzele noastre uscate, traduceam eu în gând.
            Monica tot cânta, făcea piruete mari, o aşteptam şi Monica tot cânta.
În faţa unei case, ne-am oprit. Pe treapta de piatră, care intra-n asfalt, Monica s-a ridicat.
            - Le nostre labbra inaridiet... a şoptit ea.
             
*

Puși: Georgescu s-a dus la local cu nevasta şi cumnata.  Deci Georgescu s-a dus cu nevasta şi cumnata la acel bufet din cartier.  după aia au murit la intervale mici şi Georgescu şi nevastă-sa şi cumnata lui Georgescu şi soţul acestei cumnate.
Dar cei doi care-au rămas n-au reuşit să facă şi ei copii şi astfel familia s-a stins.
*





 METAMORFOZA  LUI  DIMITRIE  GRAMA

*
            Am ajuns atlet de performanta si am fost selectat in lotul Romaniei de atletism. Eram foarte multumit sa primesc o indemizatie sportiva si sa reprezint tara in lagarul nostru socialist, in Bulgaria, Cehoslovacia, DDR, URSS. Visul meu de a parasi tara, dorinta bazata pe niste experiente la varsta de 14 -15 ani la Ilidia, in Banat.
            Copil:  „Până la urmă mi s-a spus că n-am originea sănătoasă și că de-aia eu nu sunt pionier. Știam că sunt neam de grecotei, dar asta de cu sute de ani în urmă și eu mă consideram acum român, nimic altceva. /.../ Sunt foarte mândru că sunt pionier și-mi spăl singur de mână cravata mea roșie și mi-o calc cu piglaisul în fiecare zi. (p. 123) /.../ Sunt tot mai mânios și mai agresiv atunci când încerc să le explic ce-au spus Marx, Engels, Lenin și Stalin și mă întreb: Cum e cu putință ca părinții mei să fie atât de limitați și să nu vadă clar, așa cum văd eu, binefacerile și avantajele noii societăți comuniste? Cum pot să fie așa de orbi? Parcă nici nu m-aș trage din ei! (p.124)/.../ Aștept să treacă timpul și cocoțat acolo în vârful pomului, mă întreb: Cum se face că omul ăsta destul de bătrân, și nici pe departe bogat, nu a intrat deja de bună voie în colectivă? De ce oare n-a văzut avantajele colectivizării? Și dacă nu le-a văzut, sau nu le-a înțeles, ce (p.130) nevoie a fost să-l bată în halul ăla? Chiaburii își băteau slugile, nu comuniștii (p. 131)
Atunci la varsta de 14 ani, din tanar comunist indoctrinat, am devenit un observator critic al unui sistem inuman. 
            Vara anului 1969 eram in cantonament, cu lotul Romaniei de atletism, la Poiana Brasov.  Sansa mea de a participa la vreun concurs in Vest, s-a redus aproape la zero, atunci cand in aceiasi vara, doi atleti, fratii Hodos, au "ramas" in Vest.
Am fost ales sa plec la Stockholm cu lotul.
            Coplesit de ganduri, stateam pe o banca la stadion, cand asa, din senin, un aruncator de ciocan, pe care il cunosteam doar superficial si care nu-mi era prieten sau macar coleg de antrenament, el fiind aruncator si eu sprinter, se aseaza linga mine si in mare confidenta imi spune: "Stii ca fratii Hodos s-au intors? N-au primit azil in Vest si acuma-s la Bucuresti. Si-au cerut iertare la Federatie si nu se stie ce se va intampla cu ei, etc., etc."
            Mi-am facut datoria fata de tara si lot si am concurat atat la 400m individual cat si la stafeta de 4X400m. Dupa concurs aveam o zi libera de cumparaturi si in ziua aia eu m-am dus la Politia din Stockholm si am cerut azil politic. Suedezii nu m-au trimis inapoi, ba din contra m-au ajutat in toate eforturile mele de a-mi continua studiile si cariera sportiva. Doar la trei - patru ani dupa ce am "fugit" din lotul Romaniei de atletism, am fost selectionat pentru lotul national al Suediei.
            Am aflat mai tarziu ca fratii Hodos nu s-au intors nicidecum in Romania atunci in vara lui 1969 si mi-am dat seama ca aruncatorul acela de ciocan, Ciobanu cred ca l-a chemat, a fost instruit sa vina la "elemente" ca mine cu zvonuri de intimidare, de dezinformare care sa ne descurajeze sa "fugim",  daca cumva asa o ideie ne-ar fi trecut prin cap. El facea parte din doua loturi nationale si avea obligatii pentru amandoua: lotul national de atletism si lotul natinal Securitatea.

*
            În sistemul meu de gandire aceste lupte pentru putere reprezinta doar actiunile Omului Masina.  Probabil ca si eu, in mare masura sunt la fel, dar incerc sa ma revolt, sa ma razbun pe mine insumi.Cine nu a trait in fascism sau comunism, poate nu intelege despre ce vorbesc.
             ... Şoapta trăznetului cord invers filmul amarcord noaptea adormind la bord
             mască, dincolo de care, / Fără nici un cuvânt, stă adevărul
            Nu lumea e o tablă de șah, dar nu există nicio lume, doar tabla de șah.
            Eroarea, maya regizează. Psihologia șahului este și a coroanelor. Teatrul șahului nu există. Calul negru intră și iese numai de formă, își rezervă un avatar emfatic. Piesele zac din eternitate unele contra altora. Nu apar jucători și, oricum, ei nu sunt Ignațiu și Eroarea.
            A juca șah după A Game at Chess pare periculos psihologic. Fiecare epocă își are accentele ei, iar generalizarea lui Middleton scoate șahul din realitate. Dar ar fi prea mult pretext, pe prea puțină dramă. În fapt, masca-auto-play-ul are ceva pentru spectatorul de pretutindeni și de oricând, ori pentru nicăieri și niciodată.
            Fiinta umana se naste fara constiinta.   
             Plato descrie cinci forme diferite de organizare a societatilor umane  Aristocratia  Timocratia,  Oligarhia,  Democratia și Tirania. Democratia este o societate condusa de oameni dominati intelectual si spiritual de o pofta nestapinita, primitiva, pentru mancare, bautura sex si alte placeri. Plato considera democratia, ca fiind o societate fara ordine sau disciplina unde egalitatea politica duce inevitabil la o cultura grosolana, de prost gust si la o moralitate bazata pe "lasa-ma sa te las", unde orice siretlic este acceptat si "totul este in regula".
            Singura societate mai proasta decat democratia, este Tirania. Tirania nu este polul opus al democratiei, ci mai curand reprezinta o democratie "coapta", ajunsa la apogeu si in care orice forma de expresie, de habit uman, printre care nerespectarea legiilor si crima social-politica, devin acceptabile.
            Romania si romanii probabil ca, de-a lungul anilor, au trecut, constient sau inconstient, prin toate aceste forme de organizare sociala si statala pina cand au ajuns la actuala forma de democratie. Cat de serios poate fi considerat un furt de un pepene la targ,  sau un furt de cunostiinte la o scoala sau universitate? Cui îi mai pasa de asa ceva?
            Atunci cand eu am plecat din tara, in 1969, Romania era, conform teoriei lui Plato,  o Tiranie, dar nu sunt convins ca din punct de vedere moral-social, exista vreo diferenta mare intre Tirania si Democratia romana.
             Cred ca atata timp cat orice natie, deci si natia romana, refuza sa fie sincer angajata in propria ei existenta si este nepasatoare la auto-critica si auto-condamnare, nu sunt mari sanse de reconciliere cu propriul spirit sau cu cel al altor natii.
            Un popor despiritualizat, suspicios si neincrezator, cade usor victima fortelor diabolice si imorale care, incet-incet, distrug si pe acei putini supravietuitori decenti si constienti. 70% din oameni poseda o constiinta minima, rudimentara. 
  O constiinta de supravietuire.
 Daca ar invia Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Eminescu, Hasdeu, Iorga, Goga, strabunii mei, sunt sigur ca s-ar sinucide direct, nevoind sa traiasca intr-o asemenea ordine nefireasca. Ordine fara Demnitate.
Uite, mi-am tras / un glonte-n cap / și încă unul / și încă multe  / alte gloanțe / până când am început / să înțeleg de ce / Bacovia iubea / atât de mult / plumbul.”

*
Metamorfoza


....Tocmai cand ies din parc, aud cum cineva striga:
"domnule Alui G., domnule Alui G"
 -  Ans Elm trebuie sa fie prin apropiere!"


 - Domnule Ans Elm, ce s-a intimplat? Sunteti sigur ca va simtiti bine? intreaba femeia aia.
 - "Nu, nici o grija, ma simt minunat"  "Am uitat ceva la gara" mai spun
si aproape alergand trec strada si intru din nou in gara ROMAN.


"Ce aia ma-sii, se pare ca-i mai multa lume amestecata in farsa asta complet deplasata. Farsa de studentie, nu de oameni adulti si responsabili. Cine dracu se ocupa cu tampenii de genul asta?!


Sunt revoltat si scarbit, dar trebuie sa ma controlez! Imi dau seama ca nimeni nu ma va ajuta daca eu imi vars veninul pe orisicine, mai ales pe oameni nevinovati care nu au nici in clin nici in maneca cu farsa jucata mie.


(Umblă prin gara , nu vede pe nimeni si atunci se duce la ghiseul unde se cumpara biletele de tren si intreabă:
  -"Nu va suparati, aveti cumva lista pasagerilor de la vagonul de dormit care a sosit azi dimineata de la Barcelona? Ah, Bucuresti, scuzati!
Imi caut un amic venit din strainatate, Juan Carlos, dar s-ar putea sa fi calatorit sub numele de Fitz Gerald".
-Imi pare foarte rau, dar noi nu avem datele personale ale pasagerilor.


Incercati la hotel sau la politie.


(Dimi): Astea fiind spuse, functionarul feroviar inchide fereastra si dispare undeva in interior, lasaindu-ma singur  si la fel de dezorientat ca inainte de a vorbi cu el. Cumva nu-i drept si pentru ca-l banuiesc si pe feroviar de "conspiratie" sunt si mai suparat si lovesc un cos de gunoi cu piciorul. Ma lovesc  tare la glezna si ca sa nu urlu de durere imi bag pumnul in gura si respir adinc de cateva ori.


Durerea din glezna ma sileste sa-mi adun gandurile si, vrind-nevrind, imi dau seama ca "situatia" mea nu-i simpla , ca nu-i vorba doar de un vis sau de o o banala farsa jucata de niste prieteni.


Nu, trenul ala de noapte, m-a transportat intr-o "alta realitate", o realitate care fara mila considera ca fac parte din ea si ma obliga sa particip activ la ceeace se intimpla. 
Si eu particip ca un paralizat care asteapta sa apara cineva, orisicine, sa-l ajute sa dispara din realitatea asta.
Si unde dracu-i acum Juan Carlos Desmond FitzGerald, impuscatul-reinviatul? As vrea acum sa-l intreb cum a facut atunci cind s-a trezit ca nu-i el insusi ci un altul in Spania!
De ce nu l-am ascultat mai cu atentie? De ce am adormit ca un porc, in loc sa fiu ochi si urechi?


In aroganta mea, am considerat "povestea" lui Juan Carlos, o fantezie vinduta ieftin unuia care, din intimplare se afla in acelasi cupeu de tren. Vinduta, asa ca omul sa-si dea importanta si ca sa treaca timpul!


Mi-am zis atunci ca acel Juan Carlos, vorbeste aiurea sau ca-i vreun tacanit si de aceea nu l-am luat in serios si vorbele lui au avut un efect de somnifer.

 *

......Ramin in curte gandindu-ma ca poate, cine stie, motanelul acela din trecutul meu, uitat si pierdut din neglijenta cugetului si al spiritului intimidat de circumstantele eternului strain, va reaparea. Ramin in speranta ca poate alte semne care ma leaga de Eul meu de altadata, ma vor cauta si, pina la urma, ma vor gasi aici in acest loc strain si izolat, dar in acelasi timp extraordinar si binecuvantat de propriul lui Dumnezeu. 


  Un barbat mai in varsta si dupa cateva secunde o femeie tinara trec prin fata casei si amindoi imi ureaza: "Buna ziua". Le raspund surprins, neobisnuit sa fiu salutat de niste oameni pe care nu-i cunosc. Acolo unde am trait pina ieri seara, strainii nu se saluta intre ei.  Acolo traiesti majoritatea timpului intr-un fel de ne-existenta spirituala, inconjurat de apatia unor suflete blazate sau obosite. Inconjurat de suflete ranite mortal de indiferenta, inconjurat de suflete muribunde.


Salut pe orisicine-mi iese in cale. Incredibil, toti imi raspund!  Daca inchid ochii, piata asta de tirg neinsemnat se transforma in camin, in familie si univers! Cand ai redeschid, un batrinel cu o punga de plastic in mina, sta protapit in fata mea si fara nici un fel de introducere, ma intreaba: 


  "Domnu mieu, nu vreti sa luati niste cas proaspat de la mine?"
  " Nu, nu" raspund eu.  - "Luati si gustati o bucatica. Ai tare proaspat, si-i moale si gras ca untu". - "E bun casul dumitale. Cat costa? ". "Treizeci de lei. E pret facut anume pentru dumneavoastra!" raspunde batrinul.
O gasesc pe Ana la bucatarie. Se uita la mine si cu o voce putin dojenitoare, dar, in acelasi timp, calda imi spune:
(Ana, la bucătărie): "Unde te-ai ascuns? Te-am cautat peste tot si pina la urma am crezut ca ai disparut ca si motanul ala, asa, fara sa spui nimic!" Ma uit cum face mamaliga, care, atunci cand e aproape gata, ne vorbeste pe limba ei: "bllc, bal-bllc, fuuu, sss, blc".
In timp ce mancam, intreb, asa mai mult retoric:
"Ana, cine sunt eu, in fond?"
"An Selm, bine-nteles" Imi raspunde ea fara nici un pic de ezitare.
"Da, incep sa cred ca ai dreptate, ca-mi place din ce in ce mai mult de mine, de acest Ans, pe care-l impartim".
"Cum adica il impartim?"
"Sigur ca-l impartim! Oare nu esti tu aceia care l-a recunoscut pe Ans  in mine pentru prima oara?"
"Ah, asa da....."
"Vad ca ai facut curat si ai schimbat oglinda la baie. Multumesc!"
"Despre ce oglinda vorbesti, dragul meu?"
"Aia din perete, de deasupra chiuvetei, pe care am spart-o inainte de a pleca in oras".
"Glumesti sau poate te referi la vreo oglinda pe care ai spart-o altundeva, altcindva. Poate ca e vorba de oglinda in care nu mai poti sa te vezi acum, dar care continua sa-ti reflecte amintiri strict personale. Oglinda aceea nu este aici si, chiar daca ar fi, probabil ca mie mi-ar fi imposibil sa o vad... ( ma imbratiseaza si ma saruta usor pe buze).

*

Pina ieri seara, daca cineva ma intreba cine sunt, puteam sa-i raspund, foarte simplu, sigur pe mine, ca sunt Midi Rahma.
Acum, in dimineata asta de toamna insorita, nu mai sunt asa de sigur. S-ar putea sa fiu Ani Selm !


In retrospectiv, totul a inceput cu o calatorie, simpla, banala, pe care de fapt am facut-o de zeci de ori in ultimii doi-trei ani si anume, o calatorie cu avionul Barcelona-Malaga. Nici nu mai stiu cum s-a facut, cum s-au incurcat lucrurile, dar ieri dupa masa am intirziat la aeroport si am pierdut ultimul avion cu destinatia Malaga.  M-am interesat la aeroport si spre norocul si bucuria mea am aflat ca pot lua un tren de noapte care urma sa ajunga la Marbella la sapte dimineata. Perfect, de acolo mai aveam doar o ora cu un taxi pina la Gibraltar. Repede m-am urcat untr-un taxiu si ajuns la gara mi-am luat un bilet la un cupeu de dormit. Aici am avut noroc! Era ultimul loc intr-un cupeu de clasa a doua. Multumit am avut timp sa beau si o halba de bere "Cruzcampo" si sa pufai un Davidoff inainte de a ma urca in tren.


Cupeul era pentru doua persoane, dar atunci cand eu l-am abordat, era gol asa incit am putut sa ma instalez in liniste si sa incep sa citesc cartea lui Michio Kaku, "Paralel Worlds", pe care o cumparasem inainte de a pleca spre aeroport. Tocmai cand am terminat "introducerea”, trenul s-a pus in miscare.  M-am dezbracat in chiloti si maieu, m-am intins pe pat si am continuat sa citesc despre lumile paralele ale lui Kaku, lumi posibile in imensitatea posibilitatilor fizice, a particulelor, in imensitatea combinatiilor de materie si anti-materie.


            Cred ca la un moment dat am atipit si atunci cand cartea mi-a cazut din mina, m-am trezit brusc si m-am ridicat "in fund" pe pat, constatind cu uimire ca nu mai sunt singur in compartiment. Vizavi de mine, pe patul lui, statea un batrinel, destul de mic de statura, cu parul des si carunt, cu ochi cenusiu-albastrii, care cum a vazut ca eu sunt treaz, a spus simplu: "Buenas noches!"
Cu o voce gatuita, care acum parea sa nu mai fie vocea mea, i-am raspuns: "Buenas noches"


Zambind, s-a ridicat de pe pat, mi-a intins mina prezentindu-se: "Me llamo Juan Carlos. Me alegro de conocerle". Cu aceeasi voce, stranie, i-am raspuns: "Me llamo Midi. Lo siento, solo hablo ingles". Spunindu-i ca vorbesc doar engleza, am crezut ca pot sa-l descurajez de la vreo conversatie mai lunga, ne-avind nici un chef de discutii, dar batrinelul mi-a raspuns imediat: "No problems, I speak english as well". Apoi intr-o engleza perfecta, "de Oxford", mi-a spus ca-i originar din Pirinei, dar niste afaceri urgente l-au obligat sa se duca in Sud, in Andalusia. Nu avea nici un chef sa calatoreasca si mai ales nu in Andalusia, dar "business is business". Mi-am dat seama ca suntem cam in aceeasi situatie si i-am povestit ca si eu doar "accidental" ma aflu in cupeul acela pe care il impartim pentru satisfacerea businessului. Am ris impreuna si am mai schimbat citeva banalitati de politete.


            La un moment dat, il aud pe Juan Carlos exclamand: "Paralel Worlds! Asta-mi aduce aminte de colonelul Vershinin din piesa lui Cekhov: Trei surori! unde Vershinin proclama: Intr-un secol sau doua, sau intr-un milenium, oamenii vor trai intr-un alt mod, vor fi mai fericiti. Noi nu vom fi acolo sa fim martori la acea viata, dar de aceea traim noi acum, de aceea muncim. De aceea suferim. Ca sa cream acel viitor. Aceasta-i menirea existentei noastre. Singura fericire pe care o putem cunoaste este aceea de a munci pentru acest tel".


            Apoi Juan Carlos tace si priveste tacut, asa cum doar batrinii stiu sa priveasca, undeva in gol sau intr-un viitor limitat de peretii compartimentului. Nu stiu ce sa-i raspund si ascult cum rotile trenului isi fauresc viitorul lor: dam-dam, dam-dam, dam-dam....


            Juan Carlos ma priveste insistent si atunci spun si eu, asa, mai mult intr-o doara: "Kaku vine cu speculatiile omului de stiinta, vine cu ecuatii de probabilitati cu prea multe necunoscute. Nu vine cu un raspuns sau un adevar, daca asa ceva exista pentru noi oamenii. Vezi, pentru mine, originar din Romania, intalnirea cu domnia ta in acest tren si de fapt toate intilnirile si toata Spania, ca atare, sunt lumi paralele. Am impresia ca sufar o existenta "in jumatati", in care, citeodata jumatatea mea de roman este ne-existenta si cateodata ea este singura existenta posibila. Doar rareori simt ca sunt intreg, doar rareori pot sa-mi spun: Midi esti tu, esti aici, si atunci cand pot spune asa ceva, am impresia ca lumea este intreaga si ca eu sunt centrul universului. Dar imi dau seama ca ceea ce gandesc si simt la un moment dat, nu este nimic altceva decat zbuciumul intelectului si al spiritului meu personal sa se auto-inteleaga si sa se incadreze in lumea care-l inconjoara".


            Juan Carlos se ridica si cu mainile la spate se plimba prin cupeu. De la usa la fereastra, de la fereastra la usa, inainte si inapoi si eu il privesc pina cand simt ca ametesc si ca sa nu ametesc si mai tare, inchid ochii.


            Cand ai redeschid, Juan Carlos se aseaza in fata mea si incepe sa-mi vorbeasca: "M-am nascut intr-un castel vechi in Irlanda ca Desmond Fitz Gerald, iar atunci cand tatal meu a murit, am fost numit al 28-lea Knight of Glin. Am avut parte de o copilarie si tinerete privilegiata, fara griji si de aceea poate am fost atras, poate fara sa-mi dau seama, spre o lume diferita, felului meu de viata. O lume diferita de cea a Irlandei rurale. De aceea poate ca am plecat sa descoper o alta lume si un timp am crezut ca am gasit-o in Paris sau la Casinoul din Nice. De aceea poate ca intr-o noapte de betie si ruleta, am plecat din Casinou direct la gara si pe drum m-am hotarit sa ma inrolez voluntar in RCS (Razboiul Civil din Spania). Tot ca si acum, dar pentru alt business, m-am urcat intr-un tren si m-am trezit pe undeva pe linga Valencia.


            Ce cautam eu acolo? Aventura? Glorie? Izbavire? Nu stiu, nu pot sa-mi aduc aminte ce cautam si acum dupa atatia ani nu mai are nici-o importanta. Oricum, nu eram eu singurul care cauta ceva, altceva sau care fugea de ceva spre altceva, ci multi altii. Eram un regiment de britanici acolo si eu, fiind nobil, educat si prin academii militare, am fost numit "capitan". Nu m-am bucurat mult timp de  rangul meu militar, deoarece chiar in prima saptamina de lupte am fost impuscat in piept si Desmond Fitz Gerald, pe care-l stiam, a murit. "I think he's dead" sunt ultimele cuvinte pe care le-am auzit si un cer albastru nesfirsit, a fost ultima imagine pe care am vazut-o. Ce simplu e sa mori impuscat!  Simti ca si cum cineva iti da un pumn in piept si apoi totul se sfarseste in cateva minute! Ce complicata este, in schimb, viata! Te cauta, te gaseste si te pune la incercari!


Eu, de exemplu, m-am trezit bandajat tot in jurul pieptului, intr-un spital de campanie. Doua surori medicale care se plimbau printre raniti, s-au oprit si in dreptul patului meu si cea mai in virsta i-a soptit celeilalte: "nu cred ca Juan Carlos o sa supravietuiasca".


            Habar nu aveam despre cine vorbesc acele femei, dar ceeace mi s-a parut ciudat era faptul ca intelegeam perfect spaniola, o limba complet straina mie! Se pare ca sora aia medicala nu a avut dreptate si nu am murit.


            Atita timp cat am stat in acel spital de campanie, ceilalti raniti, doctorii si surorile medicale imi spuneau Juan Carlos, iar atunci cand eu incercam sa le spun ca sunt altcineva, Desmond din Irlanda, toti ma priveau cu ingaduinta si imi spuneau ca sunt inca traumatizat de razboi, traumatizat de ranile mortale pe care, doar ca printr-o minune le-am supravietuit. Cand am parasit spitalul, razboiul se sfarsise  de mai bine de doi ani. In tolba mea de soldat am gasit niste acte in numele meu nou: Juan Carlos G si o adresa undeva in Pirinei. Din curiozitate, m-am dus acolo sa vad despre ce-i vorba, sa ma lamuresc de unde vine acesta confuzie.....


            Juan Carlos a continuat sa vorbeasca, dar parca in alta limba, pe care nu o mai intelegeam, si cantecul acelei limbi necunoscute m-a cufundat intr-un somn adinc, fara vise.


            Doar dam-damul ritmic si continuu care, vrand-nevrand, te leaga si te face partas dansului nebunesc de metal dintre sine si rotile trenului, a continuat intr-un subconstient, care disperat incearca sa ma reasigure ca nu sunt mort, ci doar un simplu calator intre o viata oarecare si o moarte cu constante fixe:


dam-dam, dam-dam, dam-dam


dam-dam, dam-dam, dam-dam
*
 ....Da, totul s-a intamplat ca si cand eu nu as fi fost acolo, partas la propria coexistenta, ci doar un simplu observator plictisit, care cumva este "obligat de imprejurari" sa accepte ca realitatea lumii inconjuratoare te forteaza sa ai intalniri cu alti oameni, intalniri cu fapte pe care tu nu le-ai considerat serioase, nici macar demne de putina atentie.


            "Banalitatea cotidianului pare sa fie o chestie serioasa, natangule", imi spun enervat la culme de atitudinea mea flegmatica, de superioritate, pe care stiu ca o am din cand in cand.


Detalii care poate acum mi-ar fi fost de folos, nu mi le amintesc. Mi-a dat oare Juan Carlos ceva de baut, m-a drogat sau hipnotizat? Habar nu am! Nici nu mai sunt sigur ca am urcat in tren la Barcelona. Gara si trenul imi apar in memorie doar ca niste carti postale vechi in care imaginea pare stearsa, mincata de timp si de nesigurante.


            Transpir si transpiratia mi-este cand rece cand calda si parca cu fiecare strop de transpiratie pierd amintiri, pierd curaj.


            Imi tremura mainile si genunchii si asa tremurind ma asez pe o banca. Poate, cine stie, vine un alt tren, sa ma urc in el si sa plec altundeva, poate inapoi. Sa ajung acolo de unde am plecat, si de unde as putea sa-mi incep voiajul din nou. O alta calatorie, care chiar daca nu-i cea initiala e totusi calatoria in care eu sa fiu mereu eu si nu altul.


            Nu pot sa-mi dau seama cat timp am stat pe banca aceea cu coatele sprijinite de genunchi si cu capul in maini, deoarece insusi spatiul si timpul par sa fie, ca si mine, paralizate, inerte. O bataie usoara pe umar ma readuce la o realitate care in fond nu-i realiatatea mea, dar cumva sunt "functional" in ea si reflexiv ridic capul sa vad cine ma deranjeaza. "O fi vreun impiegat de miscare" ma gandesc, dar cand ma uit mai bine vad ca persoana care m-a batut pe umar este tot aceiasi femeie pe care am intalnit-o in tren si care se pare ca nu are altceva mai bine de facut decat sa ma urmareasca, sa-mi inregistreze nelinistea, confuzia si mizeria.


            Observ ca imi vorbeste, dar la inceput nu aud ce spune, ca si cand as fi scufundat intr-un acvariu, dar incet, incet imaginea ei devine tot mai clara si aud cum spune: "...oricum trebuie sa veniti la scoala noastra astazi dupa-masa".


            O privesc foarte nedumerit, socat si atunci ea continua zambind indulgent, "da, poetul Ans Elm  va vorbi astazi la Liceul Roman Voda despre Constiinta si Evolutie".


            "????Nu se poate" raspund" si cu maini tremurande imi scot din geanta agenda 2012. Deschid la 14 Octombrie si citesc uimit cu glas tare: "Liceul Roman Voda, ora cinci, despre Constiinta si Evolutie".
            Apoi, cu o voce care nu-i vocea mea obisnuita, ingan; "Doamna..."
            "Milescu" completeaza ea.
            "Doamna Milescu, eu pina nu demult am fost altul, un alt om, de altundeva si chiar daca poetul Ans Elm imi este oarecum cunoscut, nu pot tine un seminar in numele lui. Nu e drept nici fata de el si nici fata de mine!
            Uitati-va bine la mine, nu sunt eu cel pe care-l asteptati. Este, vedeti bine, vorba despre o confuzie, despre ceva ce eu nu pot sa explic. Singurul lucru pe care, oarecum il inteleg, este acela ca eu nu sunt pregatit pentru aventura asta si mai ales nu sunt pregatit pentru vreun seminar filozofico-literar!"
            "Domnule Ans Elm, se vede ca sunteti poet! Cata imaginatie! Ce introducere deosebita la un subiect asa de controvers! Ce teatru magnific! Nu am stiut ca sunteti si actor. Mistic! Formidabil!!
Nu doresc sa fiu indiscreta, dar propun sa va conduc eu prin Roman pina la ora prezentarii si de asemenea va invit sa fiti oaspetele meu pentru masa de prinz.


            "Accept! raspund eu intr-o suflare. Sunteti, in fond singura fiinta umana, care in ultimul timp mi-a acordat atentie si care poate ca, pina la urma, ma va ajuta sa ma descurc in acesta realitate, pentru mine noua, confuza".


            Pentru prima data de cand ne-am intalnit, o privesc cu atentie. Nu pot sa-i dau o varsta, doar constat ca-i destul de inalta, zvelta, dar cu forme bine implinite si picioare lungi de alergatoare. Are un par saten taiat scurt, frunte inalta si inteligenta, ochi verzi-caprui.
            Ma gindesc ca in alte imprejurari, mai relaxate, mai obisnuite, as fi fost atras de aceasta femeie. Poate ca m-as fi si indragostit de ea, dar acum in circumstanta de ne-ajutorat, vai de capul meu!
            Mergem agale, unul linga altul si, ca in surdina, aud ca-mi vorbeste despre istoria Romanului, despre arta si cultura, despre sperante de viitor.
            Din cand in cand, spun si eu cate un "da" sau "nu" si atunci ea ma priveste mirata. Probabil ca le spun la intamplare si atunci cand nu trebuie sau cand nu se nimeresc, dar nu-mi pasa. Ma simt mult mai bine, ma simt, cumva, in siguranta, alaturi de d-na Milescu, pe care o cheama Ana, pe numele mic. Insista sa-i spun Ana si ea imi spune Ans.
            Trecem prin piata, care-i chiar linga gara, si nu pot sa ma abtin sa nu iau in mina si sa miros fructele si legumele expuse de taranii moldoveni. Mirosul asta ma readuce in alta era, in tinutul copilariei, tinutul basmelor si a placerilor simple, curate si binefacatoare.
            Un mos imi da sa gust cas proaspat si gras si pina la urma îi cumpar un bulgar de cas, pe care i-l dau Anei, nestiind ce altceva sa fac eu cu el.
            Ana vorbeste si mie imi place din ce in ce mai mult sa o ascult. Vocea ei ma linisteste, ma face sa cred ca totul este bine si ca lucrurile se vor aranja, chiar daca par complicate si de ne-inteles acum. Ma simt de parc-as fi cu un prieten vechi de care m-am despartit odata, dar pe care l-am regasit.
REVELAȚIE  CU  DRAGHICESCO

scenometrie în 3 acte



Personae
DUMITRU, revelat
GEORGIOS, traducătorul lui Dumitru
VIRGINIA, soția lui Dumitru
DIMI, chirurg
SPIRITE din cărțile lui Draghicesco
ANCHETAȚI sociologic
POEȚI și SFINȚI versionați
Personajele principale sunt, simbolic, volumele  Noua Cetate a lui Dumnezeu și Adevăr și revalație, de D.Draghicesco, 1928, 1934, din care sunt transcrise, în traducerea noastră din limba franceză, 2014, citate, aici replici revelatoare in spe,  din - sub numele mic:   Antonin-Dalmace (Sertillanges), Albert (Tomas), Maurice (Blondel), Herbert (George Wells), Henri-Louis (Bergson), Jules Henri (Poincaré), Benedetto (Croce), Feodor (Dostoievski), Georges (Clemanceau),  Onomademe, Maxime (Leroy), Jules (Michelet), Giovanni (Gentile), Léon (Brunschvicg) Jean Marie (Guyau), Emile (Durkheim), René (Berthelot), Ernest (Seillière)...
Celelalte personaje – interfață temporală, lingvistică, social-etnică etc.: John, Vezovie, elevi, Samina, Virginica, Bătrâna, Bătrânul (din tablou), Corina, Mila(repa), Simion (Dascălu)...
Versiunile din poeți și sfinți vor putea fi puse în spectacol de personaje (auto)distribuite, ca subliniere a temei centrale: problema lui Dumnezeu.

Ubicuitate și simultaneitate franco-română 19-20-21
Decoruri de renaștere, muzică barocă

ACTUL I

(În loc de prolog)

 William Shakespeare

Toată  lumea-i o scenă

Toată lumea-i o scenă,
Și toți bărbații și femeile jucători;
Își au exituri și intrări,
Și un om în viață joacă multe roluri.
Actele sale fiind șapte vârste. Întâi, infantul,
Scâncind și vărsând în brațele doicii,
Apoi școlarul smiorcăit cu traista lui
Și față strălucind dimineața, târâindu-se melc
Nedornic de școală. Apoi îndrăgostitul,
suspinător cuptor, cu jalnică baladă
Întru sprânceana dragei lui. Apoi soldat,
Jurând stranii sudalme, bărbos precum un pard,
Gelos onoarei, grabnic și iute la gâlceavă,
Căutând bășica reputației
Până și-n gura tunului. Apoi judecătorul,
Rotund la foale  bine căptușite cu clapon-capon,
Cu ochi severi și barbă formal tunsă,
Plin de-nțelepte ziceri și pilduiri moderne;
Și-așa își joacă rolul. A șasea vârstă se shimbă
Într-un sfrijit, papuci, un panataloon,
Cu ochelari pe nas și punga pe o parte;
Ciorapu-i tineresc, bine ținut, prea largă-i lumea
pentru țurloi împuținat,  iar vocea mare de bărbat,
Întoarsă iar sopran copilăriei, în sunet 
De fluiere, șuiere. Ultima scenă din toate,
Ce-ncheie strania istorie d'evenimente,
E a doua copilărire, numai uitare,
Făr' dinți, făr' ochi, făr' gust făr' orișice.
*
(REUNIUNE franco-română – proiecție:)

Titre : La Revue hebdomadaire (Paris. 1892)
Titre : La Revue hebdomadaire : romans, histoire, voyages
Éditeur  : E. Plon, Nourrit et Cie (Paris)
Éditeur  : Librairie Plon (Paris)
Date d'édition : 1892-1939
…...
   MARGUERITE HENRY ROSIER.

     UNE REUNION
FRANGO-ROUMAINE

     Le Comité « France-Roumanie » a offert le 31 juillet à
M. Takejonesco, ancien ministre, un déjeuner où se trouvaient
réunies aux Champs-Elysées un grand nombre de
personnalités franco-roumaines.

     Autour de M. G. Lacour-Gayet, de l'Institut, président du
Comité, avaient pris place : M. Takejonesco; Mlle Hélène
Vacaresco; MM. Emile Boutroux, Jean Richepin, de
l'Académie Française ; MM. Maurice Croiset, RaphaëlGeorges
Lévy,. Edmond Perrier, Charles Richet, André
Weiss, de l'Institut; M. 'Franklin-Bouillon, député, président
de la Commission des Affaires étrangères; M. Steeg,
ministre plénipotentiaire ; M. Georges Lecomte, ' président
de la "Société des Gens de Lettres ; M. Chesneau, directeur
de l'Ecole des Mines ; M. Fernand Laudet, directeur
de la Revue Hebdomadaire, M. Pierre Perroy, secrétaire
général du Comité franco-roumain.

     MM. Alexandridi, D. Apostol, Atanasiu, A. Bagdad,
Prince Brancovan, Bratashane, Max Buteau, Cireshano,
D. Comsha, Corpechot, Dimitriu, Draghicesco, Driault,
Aurel Eliesco, Fagure, Louis Foisil, Haffner, Honigmann,
Paul Hoppenot, Joanidu, Jordachesco, Carlos Larronde,
Lebrun, Loiseau, Loyson, Many, Marghiloman, Mavrodin,
Mille Mironescô, Murnu, J. Pangal, Petrovici, de Pierrefeu,
Pleshoianu, Popesco Pion, St Popini, G. Raut, Rusanescu,
Scarlat Orasco, Serbesco, Sipsom, Soulat,, Theodoresco,
*
 (AFIȘ – proiecție:)
Quomodo possit homo Deum videre.
8. 15. Nunc accipe, quantum praesens tempus exposcit, ex illa similitudine sensibilium etiam de Deo aliquid nunc me docente. Intellegibilis nempe Deus est, intellegibilia etiam illa disciplinarum spectamina; tamen plurimum differunt. Nam et terra visibilis, et lux; sed terra, nisi luce illustrata, videri non potest. Ergo et illa quae in disciplinis traduntur, quae quisquis intellegit, verissima esse nulla dubitatione concedit, credendum est ea non posse intellegi, nisi ab alio quasi suo sole illustrentur. Ergo quomodo in hoc sole tria quaedam licet animadvertere; quod est, quod fulget, quod illuminat: ita in illo secretissimo Deo quem vis intellegere, tria quaedam sunt; quod est, quod intellegitur, et quod caetera facit intellegi. Haec duo, id est, teipsum et Deum, ut intellegas, docere te audeo. Sed responde quomodo haec acceperis; ut probabilia, an ut vera?
A. - Plane ut probabilia; et in spem, quod fatendum est maiorem surrexi: nam praeter illa duo de linea et pila, nihil abs te dictum est quod me scire audeam dicere
R. - Non est mirandum: non enim quidquam est adhuc ita expositum, ut abs te sit flagitanda perceptio.
Quo Augustinus progressus sit (9, 16-13, 23)

*
Scena 1
( ETER, suicizi-Conștiințe. Profesorul Dumitru Drăghicescu, reputat sociolog şi politolog liberal, a preferat sinuciderea, aruncându-se, potrivit lui C. Rădulescu-Motru, „de la etajul de sus al casei pe trotuar".)

VIRGINIA: Uite ce e, Vita - dă-l naibii pe bărbatul tău şi hai să mergem  să luăm cina pe malul râului împreună, ne vom plimba prin grădină în lumina lunii, venim acasă, bem o sticlă de vin, ne ameţim bine şi o să-ţi spun toate lucrurile care-mi mişună în minte, milioanele, miliardele de lucruri - ele nu vin pe lumină, ci doar pe întunericul de pe malul râului. Gândeşte-te la asta. Dă-l dracului pe bărbatul tău, îţi spun, şi vino.
GEORGIAS: Mareșalului i se oferă o alegere: fie să apară în fața Curții Poporului, fie să se sinucidă în tăcere. În primul caz, ar fi arestați și executați și staff-ul și familia lui, în al doilea, i s-ar asigura funeralii de stat, pentru ar fi murit ca erou.
CHRISTINE:  En me suicidant, le moment venu.
ALLYN: Nu mă mai întorc la Broadway.
GILLES:  La Grandeur de Marx.
ADAM: Nu mai suport să-mi ucid copiii.
VINCE:  The WSJ editors lie without consequence.
ROH: Povară pentru alții.
LISANDRO:  Década Infame.
DUMITRU: Las sotiei  Virginia casa  din strada Jules Michelet.
VIRGINIA: Nu mai risc altă cădere, te-am iubit.
Dupa lectura aceea extraordinar de intensa, Jean-Paul imi spune ca menirea mortii se intelege prin:
"The for-itself is changed forever into an in-itself that has slipped entirely into the past".
Poate ca a fost surmenat dupa alea 6 zile, saracul Jean-Paul si a scris asa ceva.....
Eu cred, ca el, totusi, a avut sensibilitatea sa-i plateasca un tribut de admiratie lui Martin, prefacandu-se ca intelege. And slipped entirely into the past!
pe șoseaua Drăgășani găsii o pungă de bani
mai la Olt mărunt dușmani și vreo nouă mii de ani
în trovanții gologani treci pe trei parastasani pe la târgul de cârlani

mă observ cu înțeles m-aș culege m-au cules
pe ales de nimicesc înțeles înțelepțesc la o notă mă opresc
și cu nuntă mă silesc robule dumnezeiesc la icoană arabesc resculptatului ionesc

tu și cânți cu numele să se surpe humele
susure-ne năvile foile din Glăvile
că-mi sustrăseși lăvile pe miroase tăvile

cartea moartea ia-mi-le să nu plângă mamele
certe-ne surorile să oprească morile
în concert manelele poleiască schelele

de țiței belelele băile cu ielele șalele inelele
taliei șrapnelele de-a italienele anzianhienele
cară-mă Oltețului Luncavăț istețului apa muziețului

țepuirea prețului karma precupețului patima iubețului
rutina mistrețului cortul nătăflețului orzul mălăiețului
cultul Periețului cuișorul lețului dănțuirea dețului

Rama Sita în Sătmar nu se împăcară iar
ungurene miorene apele sugrumă mrene
te catolic diastolic diasporă apostolic peste mine și mongolic

cum te cheamă zmeule diavol dumnezeule
și pe tine diavole dansul de pe tavole
doamne nu mă mai chema pe numele dumneata

*
Scena 2

(REVELAȚIE. Teatrul FENOMEN)

Imn egiptean
... Dumnezeu este adevărul... Este Regele Adevărului.
Dumnezeu e Viață și omul trăiește numai prin el.
Dumnezeu este Tată și Mamă: Tatăl taților și Mama mamelor...

Bhagavat Gita
... Lasă-ți toate îndatoririle
Întru mine, adăpostul tău,
Fiindcă te voi mântui
de păcat și din robie...
Imn/Gatha (Zoroastru)
… Aceasta cer Ție, O Ahura! spune-mi întru adevăr că aș putea cumpăni cele ce sunt ale Tale revelații, O Mazda! și cuvintele cerute Ție de Mintea Ta Bună întru noi, și cum să atingem, prin Rânduiala Ta, perfecțiunea vieții. Și cum cu bucurie sufletul să-mi crească în bunătate?

... Aceasta cer Ție, O Ahura! spune-mi întru adevăr: cum să alung acest Demon-al-Minciunii de la noi către cei de dedesubt ce sunt plini de revoltă? ...

Funeraliile lui Hector (Homer)
… Și de cum s-adunară-mpreună-ntâlnindu-se toți troienii,
mai întâi rugul stropiră cu vinul de codru pâlpâitor,
astfel puterile focului  învăluindu-l cu totul,
iar între-acestea frații lui Hector și ceilalți strânseră oasele-i
albe, tot comândându-l, cu ochii în lacrimi potopind obrajii -
le așezară-ntr-o urnă de aur sub purpurie pânză
și la iuțeală urna o puseră într-o groapă scobită,
și-o astupară cu lespezi una aproape de alta,
repede-apoi grămădiră movila și-n jur privegheau gărzi...

Menirea ființei  (Seneca)
Menirea ființei este a-l afla pe Dumnezeu!
Și ce e Dumnezeu? O Forță atotputernică
Mare, nemărginită, a cărei aspră voie
Duce la îndeplinire ce-și dorește.
El este numai spirit. Ființă infinită,
Tot ce vedem și tot ce nu vedem...

Pythia

Katharsis (Pitagora)
...    Ca Adevărul și Greșeala-și are-ndrăgitori
Grijuliu Filosoful încuviințează sau ceartă;
Dacă triumfă Greșeala, el pleacă; așteaptă.
Ascultă și crestează-ți în inimă vorbele mele;
Ochi și urechi fii împotriva prejudecății;
Teme-te de-al altora exemplu; gândește mereu cu capul tău:
Consultă, deliberează, alege liber.
Lasă nebunilor faptele fără țintă și cauză.
Tu, din prezent, ai a contempla viitorul.

Mare ești Tu, o Doamne (Sfântul Augustin)
… Ci omul, această parte a creației Tale, dorește să Te laude.
Tu ne porți în fericire când Te lăudăm:
Pentru că tu ne-ai format pentru Tine,

*
DUMITRU:  Există o problemă capitală care nu trebuie neglijată, căci este poate cheia situației actuale. Această problemă este Problema lui Dumnezeu.
Anumite noțiuni, considerate perimate, ca, de exemplu, ideea de revelație, de miracol, de supranatural, de grație, de judecată finală și sancțiuni supra-terestre vor fi reluate.
Viața nu este urmărirea imposibilului prin inutil.
Aici este, pentru noi, cea mai bună garanție a unei complete independențe de spirit față de toți și chiar față de noi înșine.
Dacă noi am fi vizat titluri şi succese academice, ar fi trebuit să evităm a emite ipoteze riscante şi de a trage concluzii insolite, şi n-am fi putut spune atunci, de teama de a nu ne compromite, tot ceea ce noi estimăm a fi, dacă nu adevărat, cel puţin probabil. Noi ne-am dat luxul de a scrie ceea ce gândim, fără nicio umbră de menajament pentru reputaţia noastră, riscând ca urmare a cădea în nedumerire şi cele mai rele erori. Căci este în destinul omului să plătească adevărurile pe care le descoperă cu preţul celor mai extravagante erori.
Pe măsură ce noi căutam rădăcinile ateismului, ne-am găsit contra lui. Am oferit deci aici rezultatul cercetărilor și meditațiilor întregii mele vieți, fericit dacă eforturile noastre au fost reluate cu succes de alții, cărora descoperirile noastre, dacă sunt, și erorile noastre, numeroase fără îndoială, ar putea servi.
Ideea de Dumnezeu este ideea de om chiar dacă atributele i-ar fi amplificate la infinit. Este suficient să crească și să se lărgească la infinit inteligența și știința umane și de a-și duce bunătatea și justiția la perfecțiune, pentru ca, sub imaginea de om să se dezvăluie și să se ivească ideea de Dumnezeu.
            Dacă, într-adevăr, admiteți ideea evoluției indefinit progresive și dacă acordați, dezvoltării și perfecționării facultăților omului, perspectivele unui timp indefinit, integralitatea acestui proces va realiza ideea că omul a devenit Dumnezeu. Vechea teorie biblică ce ne învață că Dumnezeu a făcut omul după imaginea sa este de o veritate definitivă în sensul că există un raport de perfectă analogie între Dumnezeu și om, dar cu această singură diferență aproape că, în reaitate, în loc să fi fost Dumnezeu cel ce a creat în om racursiul foarte imperfect al atributelor sale infinite, omul este cel care care a conceput pe Dumnezeu după imaginea sa infinit flatată, atributele umane imperfecte și mărginite fiind transferate în Dumnezeu pe planul infinitului și perfectului.

ANTONIN-DALMACE:  Nu există borne pentru gândire; spaţiul este liber, spaţiul este infinit; ea poate alerga... Dincolo de orice număr, există un număr, spun matematicienii... Fie bogăţia, fie onoarea, fie cunoaşterea... fie un obiect oarecare, omul îl vede prin gândirea abstractă, nu restrâns la un grad de realizare care l-ar claustra într-un cerc, imens dacă se vrea, dar închis; el îl vede infinit, în sensul că poate mereu să presupună o realizare mai înaltă.
DUMITRU: Această aptitudine esențială, cât de naturală ar fi, a omului, de a dori infinitul, și a gândirii omului de a depăși totate limitele și de a nu se satisface decât în infinit, pe ce se fondează, la rândul său? Care îi este rațiunea justificativă? Dacă ea este construită și justificată pe ideea de Dumnezeu, de unde își ia ea propria legitimitate? Are omul dreptul de a recula totdeauna limitele noțiunilor sale, să se depășească? Nu este himeric? Justifică experiența această experiență, această caracteristică, această proprietate a spiritului și a sufletului uman?
ANTONIN: Tendinţa spre dominaţie, spre atotputernicie este înnăscută în om şi se manifestă de la leagăn: nimic mai tiranic decât voinţele copilului. Dacă educaţia nu le contracarează, ele se dezvoltă cu copilul, el devine atunci stăpânul absolut al casei... Acest apetit de putere se manifestă în eroii sfinţeniei care sunt toţi mari ambiţioşi, dar ambiţioşi întorşi către bine care cu ajutorul graţiei au visat la cucerirea lumii şi au sosit în ea.
Pangermaniştii, care aveau încredere în Dumnezeu (Gott mit uns) evreii, care făcuseră o alianţă în două forme cu Iehova, ca socialiştii şi romanticii, sunt imperialişti care contează pe o divinitate atotputernică (Dumnezeu, rasă sau clasă) pentru ca, cu concursul său, dorinţa lor irepresibilă de atotputernicie şi de dominaţie să fie satisfăcută.
FAUST: Lumea nu exista înainte de o crea eu; eu am tras soarele din adâncurile mării; cu mine și-a început luna cursul fazelor; ziua, pe calea mea, și-a îmbrăcat podoaba, pâmântul în onoarea mea s-a acoperit de verdeață și flori. La un semn al meu, s-a desfășurat, în prima noapte, splendoarea nenumăratelor stele... Dar eu, în plină libertate, nesupunându-mă decât impulsiunii spiritului meu, eu îmi sunt cu veselie lumina interioară, și îmi zoresc cursa, plin de extaz cu totul personal, claritatea, în fața mea, întorcând spatele tenebrelor.
ANTONIN:  Singura epocă a vieţii care poate fi într-adevăr bună este cea în care nu se trăieşte, ci în care viaţa vi se arată ca un spectacol: este prima tinereţe. 
La această vârstă, într-adevăr, lumea în care încă nu am intrat ne apare ca un Eden... şi tinerele suflete se persuadează că există, pe undeva, nu ştiu ce minuni de care ele se vor bucura infinit dacă le vor putea atinge... Şi destul de repede îşi dau seama de două lucruri: primul că fericirile visate sunt dificil de ajuns; apoi că, atunci când le-a posedat, ele nu satisfac... Prima jumătate a vieţii se petrece suspinând după cealaltă jumătate, şi cealaltă jumătate se petrece regretând-o pe prima jumătate.
DUMITRU: Natural, o fericire atinsă nu ne mai satisface pentru că aspirațiile noastre sunt infinite. Ne regretăm trecutul pentru că ne regretăm speranțele dezamăgite și suspinăm după viitor în speranța că el ne va copleși. Nu probează aceasta îndeajuns că există infinitul în profunzimile naturii noastre umane?

*
Scena 3
 (MĂCIUCA. Tabara de sculptura, 2014. Un fiu al comunei, stabilit la Paris, a lucrat  statuia din fata primariei. La final a aparut Maciuca de 5 metri, usor inclinata, care a starnit inevitabil imaginatia trecatorilor.)

UNUL: Seamana mai mult cu maciuca aia de care rade toata lumea, nu maciuca arma.
ALTUL: E de fala pentru comuna? E gata sa pice pe primarie, nu vazusi ca e aplecata asa?
ALTUL: Pai e cam stramba. Ati vazut dumneavoastra maciuca dreapta?
ALTUL: Ce reprezinta? O prostie, pentru ca nu era momentul sa puna cand erau atatea sculpturi. 
ALTUL: Seamana ca o cioaca.
ALTUL: Si, ne uitam la ea sa ne treaca de foame.
ALTUL: Pai asta e maciuca? Vai de capul lor. 
O BĂTRȚNĂ: Parcă are gură, uite nasul. Eu cred că e neterminată. 
ALTCINEVA:Păi e ceva de-a lu'. .. Brâncuși, de la Târgu Jiu. Cum îi zice?  Da. Cu coloana infinitului, e ceva frumos.".
IMN:
Avem echipă, avem valoare,
Avem măciuva a mai tare.
REPORTER: Maciuca este din granit si marmura. Pe soclu vor fi gravate numele celor 160 de eroi ai localitatii cazuti la datorie.
VICEPRIMAR: Pentru a ne aduce aminte de luptele depuse si de catre cei decedati, strabuni de-ai nostri. Arta contemporana, sau arta in general, poate aprinde multe controverse. Fiecare de viziunea lui si de nivelul lui de cultura.
CEORGIAS:

am venit să privesc dansul tău Doamne Șiva
nu știu tamila pură cerul cutremură munții
îmbrăcat în cenușa crematoriului m-ai sedus
răsună brățări întru Dumnezeu jumătate femeie

ȘAMANĂ: ...prima căsătorie... cald, călător ca şi mine ... nu terţi, nu terţe până la tumoare...  a doua  ... de gura colegelor...insistenţe, teatru... dr.ing. cu firmă de experţi evaluatori...  nu citit, nu discutat, nu călătorit, nu ajutor în casă, nici măcar un film psihologic...  3 soţii anterioare: una bolnavă psihic iremediabil, două la cimitir ... plecat definitiv cu cărţile şi hainele.....fără partaj, semnat deliberat tot....muream!... refacere, el vecin apt .... început citit, Djuvara, Boca, Anania... stăm separat... algozon ... Harpagon....interior gol, fenomen nemaiîntâlnit...  adevărata mea moarte, numai că....eu zile pline, el goale... eu: zdruncinat încrederea în oameni, trăiesc prin prieteni vechi, vizite departe şi de departe, mi-i simt prea acut pe ai mei plecaţi în Anglia, nu admit nici să mor acolo.....iubesc prăpădita asta de ţară...
GEORGIOS:
viața terestră din nou
simțurile se degajă de tirania
spiritului creștin ascetic

oamenii observară
că ei nu mai
vorbesc latină

Universitatea din Paris  
o condamnă pe Ioana
d'Arc la rug  
TITU:  Cum am putea într-adevăr să încredinţăm soarta popoarelor pe mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltaţi pentru a putea conduce o naţiune pe calea progresului şi prosperităţii materiale... Din 1.000 de căpăţâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat şi numai 1.250 la femei.
DUMITRU: În viața mea n-am întâlnit artă în felul acesta la noi, decât în generația mea la prietenii Titulescu și Micescu. În Franța numai cursurile lui Bergson, Boutroux și Durkheim au putut să-mi redea emoțiile și entuziasmul lecților lui Titu Maiorescu.
CARMEN: This e-mail contains the references I found on Dimitrie Draghicesco. I am sorry I have taken a month to respond to your request, but it took a lot more than a few clicks to get them. I have also obtained print-outs (photocopies) of the articles cited, except for the one by W. Paul Vogt, which really is not on your topic.
PITIRIM: E. Meyerson, D. Draghicesco, H. Bergson and others confirm the statement that discoveries and inventions are not made along the Baconian schema but represent the work of "mind and spirit." 
MARCO: Una svolta importante per il futuro dei prigionieri romeni di Avezzano venne a seguito dallo svolgimento nella sala del Campidoglio di Roma del “Congresso delle Nazionalità Oppresse nella monarchia austro-ungarica” (27 marzo–10 aprile 1918) nel quale i delegati romeni Draghicesco, Lupu, Deluca, Màndrescu e Mironescu riuscirono, assieme agli altri rappresentanti a ottenere dal ministero della guerra italiano la possibilità di formare unità armate autonome su base nazionale, poste sotto la giurisdizione dei diversi comitati nazionali, offrendo ai soldati di queste nuove unità lo status giuridico di alleati.
SORANA: Foarte buna ideea publicarii scrisorilor de la Draghicesco  cu facsimil si transcriere.
DUMITRU: La stăruințele regretatului I. G. Duca, am fost trimis de Ionel Brătianu la Paris să mărturisesc acolo – în cercurile în care trăisem 15 ani în timpul studiilor și ulterior mergând pentru cercetări sociologice și filosofice – împrejurările tragice în care se găsea țara – din cauza revoluției ruse – să arăt suferințele și lipsurile cu care luptam, sacrificiul ce făcusem și făceam în Moldova și să susțin drepturile noastre naționale.

*
Scena 4

(FENOMEN / MEMORIAL - în descoperire pe fugă-Dumnezeu)
HAMLET: Sunt Hamlet. Sunt destul de cinstit şi, totuşi, aş putea să m-acuz de asemenea lucruri că mai bine mama nu m-ar fi născut. Sunt foarte mândru, vindicativ, ambiţios, cu mai multe crime la mână încât n-am gânduri să-le încapă, nu imaginaţie să le dea formă, nu timp să le realizez. Ce au de făcut oameni ca mine ca să se târască între cer şi pământ: suntem bandiţii bandiţilor...


GEORGIAS:
în aceste timpuri nimic nu mai este
ca înainte nici măcar zăpezile
 Dumnezeu își este absența
 cum seceta își este apa


DUMITRU:

religia este un sociomorfism 
universal o sociologie 
mitică sau mistică

lumea divină  este 
reflexul transcendent
al vieţii istorice 

rar popoare care par  
să nu adore nicio
divinitate creatoare

gândirea umană este
condiţionată de
gândirea divină

conceptul de imortalitate
a subiectului generează
conceptul de Dumnezeu 

creatorul a construit
creatura omul a
creat pe Dumnezeu

am scris aceste rânduri
la Paris în
Biblioteca Naţională

MAURICE: Acțiunea este un sistem de mișcări spontane sau voite, o zguduire a organismului, o întrebuințare determinată de forțele sale vii, în vederea unei plăceri sau a unui interes, sub influența unei nevoi, a unei idei sau a unui vis. Nimic mai mult; niciun dedesubt îngrijorător; toate cad în neant, după cum merge unitatea organică sau sistemul vivant cărora le sunt funcțiune. La ce bun atâta fason pentru a îndepărta o problemă himerică? O francă și brutală negație valorează mai mult decât toate ipocritele ocoliri ale adevărului și toate sofisticațiile gândirii. A gusta moartea în tot ce este perisabil înainte de a fi îngropat pe totdeuna tu însuți, a ști că vei fi aneantizat tu însuți și a vrea să fii, iată pentru spiritele nete, libere și puternice ultimul cuvânt de descătușare, de curaj și certitudine experimentală: la moarte, totul este mort. 

DUMITRU: Primii creștini afirmă a fi văzut, cunoscut, un Om-Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu, și în același timp fiul Omului, care era autor de miracole și de maxime morale cele mai nobile și exemplul concret al unei vieți perfecte, cu adevărat divine. A presupune chiar, cu negatorii ireductibili, că un Crist istoric n-a existat niciodată, este cert – și aceasta ei n-o pot nega – că, precizamente, în epoca lui Iisus, s-au cunoscut exemplare umane a căror conduită se apropie, de departe poate, dar se apropie totuși, de cea a lui Iisus. Thraseaii, Demetriusii, Epictetii, anumite trăsături ale lui Cezar și August, dar peste aceștia de Traian, dacă apologia lui Pliniu cel Tânăr e adevărată, cele ale lui Marc Aureliu – dacă maximele sale sunt sincere – aveau anume reflex al idealului personalității lui Iisus. Persoana lui Iisus era ca o sinteză a trăsăturilor umane împrăștiate în mai multe nobile persoane ale acestui timp.

MAURICE: Metafizicienii și misticii au vorbit egalmente de acest fond divin al ființei; și ei au avut sentimentul că inteligența este Dumnezeu în noi... noi suntem ființe în Ființă, inteligențe în Inteligență. Nimic ce să nu fi primit; dar nimic ce să nu fi avut a ratifica, a vrea, a crea din nou; pasivi lui Dumnezeu, dar de asemenea autori în noi ai lui Dumnezeu. Prin aceasta în fine apare caracterul cel mai profund și adesea cel mai necunoscut al inteligenței. În ea și prin ea nu există numai o realitate recunoscută, reflectată, calchiată pe preexistent. Fără a pierde în noi caracterul de dependență pe care ea îl păstrează cu privire la Obiectul ei suprem, ea participă la ceea ce există în acest Obiect de activitate suverană și de inițiativă creatoare. Ea face operă divină.

HERBERT: Adevăratul Dumnezeu traversează lumea, precum goarnele, tamburele şi drapelele, recrutând voluntari de-a lungul străzilor. Trebuie să ne aliem lui, să-i acceptăm disciplina şi să ne livrăm luptelor sale. El este căpitanul nostru, a-l cunoaşte înseamnă a avea de acum înainte pe cineva care ne dirijează viaţa. El simte prezenţa noastră şi ne cunoaşte; el este ajutat şi se bucură prin noi. El speră şi intreprinde. El este pretutindeni imediat la îndemâna noastră, întocmai cum ar fi o a patra dimensiune.Este o fiinţă care face parte din spiritul oamenilor şi îi locuieşte. El este în contact direct cu cei care-l sesizează. Dar religia modernă afirmă că, chiar dacă Dumnezeu nu există nici în materie, nici în spaţiu, el există în timp, absolut, cum îl poate face un curent de gândire; ea afirmă că el se transformă şi creşte, cum o fac desenele unui om, pe măsură ce el ia conştiinţă; care-a avut un început, pe undeva, în zorii umanităţii, şi care a crescut cu umanitatea. Prin ochii noştri a privit universul, pe care l-a invadat; l-a capturat servindu-se de mâinile noastre. Toată veritatea noastră, toate intenţiile noastre, toate actele noastre el le absoarbe în el. El este imortala memorie umană, voinţa umană ce păşeşte crescând.

*


Scena 5

(ŞCOALĂ, Boian, lecţie deschisă (1994). Euforia supunerii când austriacului, când românului (sic), când rusului şi acum ucraineanului. Ce drog şi stăpânirea de alţii, generaţii, ce schimb de vederi. Vorba naturală de Boian. 30 locuri eminesciene la Cernăuţi.
Lamartine în biblioteca lui Pumnu. D. Draghicesco, Vasile Gherasim, Leca Morariu, Silvestru Moraru Andreevici, Ion Goraş, Tudor Robeanu, Adrian Forgaci, Traian Chelariu, Constantin Loghin, Dimitrie Vatamaniuc, Ilie Torouţiu (citaţi de Grigore Bostan, în cuvântul de după Dumitru Irimia – înaintea lui Georgias?)

VEZOVIE
Două pătrăţele, şi scriem data de astăzi, 18 februarie 1994 (credeam că 17). Ce aşa târziu, hai, Nataşa, repejor, toţi ochii la mine, dictare matematică, nu valoarea expresiei, numai expresia. Şi ultima expresie, diferenţa numerelor 45 şi 15. Pagina 107, exerciţiul 565, găsim toţi, deci, acuma singurei, scriem în coloniţă, lucrăm, numa nu ne încurcăm.
ELEV 1
Eu tot am terminat.
VEZOVIE
Şi a terminat de grabă şi drept. Aiastea. 562, şi mai important. Aşa, hai, hai. Aicea-i greşit, tu ai făcut scăderea, da' e adunare. Bravo, adăugător, da? Ochişorii la mine.
ELEVĂ1
Mişcă vîntul frunzele şi învîrteşte morile. Rândunica aşa zboară dar eu trag zmeul de zvoară. Tata tae lemnele dar eu strîng surcelele. O fetiţă dă la pui dar eu în copac mă sui.
VEZOVIE
Dobrîi deni în casa noastră, naşe krai. Se poate de-nceput? Dacă voi leşina eu, veţi leşina şi voi. Când s-a născut, totuşi, Creangă?
ELEV 2
În Prigoreni e înmormântat tatăl lui Ion Creangă, Ştefan Petrea Ciubotaru.
ELEVĂ 2
E înmormântat Ion Neculce.
VEZOVIE
De ce-a vrut să fie preot?
ELEVĂ 3
Mama.
ELEV 3
Preoţii trăiau bine.
ELEV 4
Metodă nouă de scriere şi citire.
VEZOVIE
Ce face mânuţa ta.
ELEVĂ 4
Coase cămăşi.
VEZOVIE
Întreabă-mă, măi ţâcă, ceva.
ELEVĂ 5
Ce face cucoana matale?
ELEV 5
Cucoana mea de-acum a-nceput să lăcrămeze, este un bulgăre de pământ.
VEZOVIE
Tema Moise. Înseamnă scos din apă. Iaşii marilor iubiri, această citadelă a românismului, această Mecca. Ce este viaţa, Florine?
FLORIN
Viaţa este vis.
VEZOVIE
Aşa, Schopenhauer zice că viaţa e luptă şi lupta e durere. Cei mai buni dascăli ai mei sunt albinele din Sărmanul Dionis. Le predam elevilor că Junimea e o societate reacţionară, acum le predau că e progresistă, numaidecât. Numai trei cacofonii: tactica cavaleriei, biserica catolică, Ion Luca Caragiale. Eminescu l-a făcut scriitor pe Creangă? Cine?
FLORIN
Dumnezeu.
VEZOVIE
Şi Eminescu şi Creangă au fost nefericiţi, marii nefericiţi, zice Sadoveanu. Ei au fost nefericiţi, dar cine e fericit?
ELEVI
Noi suntem.
VEZOVIE
Erau neînţeleşi. Amândoi au fost bolnavi. Alienaţi (nu nebuni), epilepsie. Creangă plângea după Eminescu. A avut duşmani, sau n-a avut?
ELEVĂ
Da' el credea într-adevăr în Dumnezeu?
VEZOVIE
Soarta i-a întâmplat, sau de la Dumnezeu a fost ora să se întâlnească. Creangă a fost împotriva altor popoare? Şi Eminescu. Creangă, împotriva evreilor, dar nu ca antisemit. Isus Cristos a fost primul comunist, a apărut o carte în Franţa. Ştiţi că unii oameni au devenit cuvinte. Ghilotina este medicul francez Guillotin.
COR
Vatră sfântă de ţăran
Ni-i gimnaziul din Boian,
El ne-nvaţă, el ne creşte,
Ca o mamă ne iubeşte.

În gimnaziu noi dorim
Sufletul să-mbogăţim,
Mintea să o luminăm,
Braţ puternic să durăm.

Ni-i Neculce dascăl sfânt
Legănat de-acest pământ
Şi-n gimnaziu ne rămâne
Al lui gând şi al lui nume.

Pentru-al nostru viitor,
Pentru ţară şi popor
Vom munci cu sârguinţă
Şi elanuri şi ştiinţă.

ELEVĂ
La fântâna lui Ionică
Două rândunele cântă,
Acel mare vrea să zboare,
Acel mic n-are-aripioare,
Mame, mame, dor de mame...

Stai, măi frate, frăţioare,
Ca să-mi crească aripioare,
Aripioare de argint
Ca să zbor pe sub pământ
La măicuţa la mormânt

Să-i dau piatra la o parte
Şi pânza pe jumătate,
Să-i văd mâinile ei moi
Care ne-au crescut pe noi.
Vino, mamă, pân' la poartă,
Să vezi tata cum ne poartă,
Dezbrăcaţi, nepieptănaţi,
Şi flămânzi şi însetaţi.

COR
Aceasta este ziua
Pe care o serbăm
Si-n amintirea zilei
                                    Cu toţi ne bucurăm.

*
Scena 6

(Teatrul FENOMEN)

DUMITRU: Revelația este, pentru spiritele libere, o metodă de mult timp compromisă și rejectată, ca de altfel pentru unii religia, căreia ea i-a fost întotdeauna metoda de predilecție. În fața inducției și a deducției raționale, revelația a trebuit să se efațeze.
Vom vedea că este o greșeală că revelația a fost rejectată, și că, dacă știința a respins-o, ea revine și, sub sub forme și pe căi noi, vrea acum să o reabiliteze.
HENRI-LOUIS: Instinctul percepe calităţile, inteligenţa corpurile.
JULES HENRI:  Peripeţiile călătoriei mă făcură să uit de lucrările mele matematice; sosit la Coutance, ne-am urcat într-un omnibus pentru nu ştiu ce promenadă; în momentul în care mi-am pus piciorul pe scară, ideea mi-a venit, fără ca nimic în gândurile mele anterioare să fi părut a o fi pregătit, că transformările de care făcusem uz pentru definirea funcţiilor erau identice cu cele ale geometriei non euclidiene. Am reluat conversația începută dar am avut imediat o întreagă certitudine. La întoarcerea la Caen, am verificat rezultatul cu capul odihnit pentru a mă achita de conştiinţa mea.
Ceea ce va frapa întâi de toate sunt aceste aparențe de iluminare subită, semn manifest al unei lungi munci inconștiente anterioare; rolul acestei munci inconștiente în invenția matematică îmi pare incontestabil... Cuvântul inconștient sau, cum se spune, eul subliminal, joacă un rol capital în invenția matematică.
HENRI-LOUIS:  Nu puteam nici regăsi acest nume, nici să-mi amintesc uvrajul în care l-am văzut prima oară citat. Am notat fazele muncii prin care încercam să evoc numele său recalcitrant. Am pornit de la impresia generală care    îmi rămăsese... tot ce pot afirma este că impresia lăsată în spiritul meu era absolut sui generis, și că ea tindea, printr-o mie de dificultăți, să se transforme în nume propriu. Erau mai ales literele d și r care-mi rămăseseră în memorie prin această impresie. Dar ele nu erau amintite ca imagini vizuale sau auditive, sau chiar ca imaginii motrice cu totul. Ele se prezentau mai ales ca o anumită direcție a efortului de urmat pentru a ajunge la articularea numelui căutat. Îmi părea, greșit de altfel, că literele trebuiau să fie primele din cuvânt, tocmai pentru că ele aveau aerul de a-mi arăta drumul. Îmi spuneam că încercând cu ele diverse vocale, rând pe rând, voi reuși să pronunț prima silabă și să prind astfel un elan care m-ar fi transportat până la capătul cuvântului. Se va sfârși munca asta prin a izbuti? Nu știam, dar nu era încă foarte avansată când, brusc, îmi revine în minte că numele era citat într-o notă a cărții lui Kay asupra educației memoriei, și că de altfel acolo făcusem cunoștință cu el. Acolo m-am dus imediat să caut. Poate resurecția bruscă a amintirii utile să fi fost efectul hazardului.
DUMITRU: Mecanismul astfel descris de M. Bergson este cu totul analog celui al invenției descrise de Poincaré în termeni echivalenți. Aici ca și acolo, munca sau efortul eului conștient nu dă rezultat; cele două litere despre care tocmai s-a vorbit sunt schemele simple despre care vorbea Poincaré. Pe această schemă, eul conștient va face toate combinațiile care vor fi posibile de făcut; nu va fi timp să le epuizeze. Îi trebuia să lase această sarcină eului subliminal care puțin timp după, și brusc, găsește ce se căuta.
BENEDETTO: Filosofii care au identificat natura cu voinţa nu au greşit cu totul, căci astfel ei au descoperit cel puţin un aspect al verităţii.
DUMITRU: Existenţa transcendentă a lumii fizice este deci faptul acţiunii umane, al activităţii practice. Existenţa exterioară este ipostaza conceptului de natură, care nu este de altfel decât o funcţiune a însuşi spiritului uman, funcţiunea abstractivă, mecanicistă, care materializează o funcţiune într-un grup de fiinţe.
PIERRE:Timp de ani întregi, religia şi ştiinţa s-au bătut, s-au opus una contra alteia, dar ştiinţa este un pic ingrată în acest sens. În fapt, cum se face că ea există? Ea n-a putut exista decât pentru că, timp de secole, religiile au învăţat umanitatea, modestia, înclinarea în faţa ordinii superioare... ele sunt cele care au creat savantul experimentator.
SFÂNTUL IGNAT: Eu sunt grâna lui Dumnezeu, vreau să fiu măcinat de dinţii fiarelor pentru a deveni pura pâine a lui Hristos. Mângâiaţi deci fiarele, ca ele să-mi fie mormânt.
GUIDO:  Pentru Antichitate, realitatea era o carte care este de citit. În timp ce pentru moderni ea este o carte de scris; știința noastră nu este ca o imagine în oglindă, nu este simplu reproductivă, ci creatoare.

*
Scena 7

(Cafeneaua teatrului FENOMEN.)

DIMI: Cred ca banuiesti ca nu sunt de acord cu peregrinarile in basm si misticism ale lui Draghicesco si ale filozofilor la care face el referinta. Social-istoric-national, oricum scrierile lui Draghicesco au mare valoare.
Fiintele umane se nasc cu posibilitatea sa isi dezvolte "Constiinta" (vezi si Draghicesco), dar majoritatea nu isi dezvolta o constiinta genuina, ci diverse surogate imitative, fara valoare spirituala sau intelectuala.


Ei, aceasta majoritate conduce lumea de astazi si cei care reprezinta aceasta majoritate sunt din ce in ce mai multi!
Democratia ca fenomen practic, a disparut odata cu grecii antici, cu Pericles, dar cuvantul a ramas, ca sa fie maltratat de idioti care apoi umbla cu Kalasnikovuri si pazesc inchisori de popoare intregi.
Si ma numesc pe mine xenofob!
DIMI: Acest Corbin pare sa fie un filozof adevarat, get-beget, adica un tampit falos, cu pretentii. El nu a inteles ca Draghicesco vorbeste despre posibilitatea oricarui individ sa se transforme in dumnezeire. Este vorba de constiinta adevarata si imaginatie astro-spiritual-biologica.


Draghicesco a avut si a simtit acest potential fantastic, care nu are decat tangente cu filozofia clasica sau de orisice fel.


Corbin e "clasic", ca si Kant, Heideger si alti tantalai care prin incalcirea/complicarea notiunilor celor mai simple in formule de ne-nteses, trezesc admiratia altor tantalai care prin faptul ca nu inteleg nimic, cred ca respectivii au descoperit sau definit ceva important.


Cioran avea dreptate cand spunea ca mai curand ai o revelatie filozofica vorbind cu un cioban din Carpati, decat cu toti filozofii Frantei.
GEORGIAS: Zice că un țăran costumat ca atare s-a strecurat într-o sală de curs unde un profesor tocmai preda filosofia lui Heidegger. După audierea prelegerii, țăranul a obiectat oarecum la oarece sofistică și profesorul l-a beștelit că n-are ce căuta acolo, nu e de el. Era Heidegger în persoană țăranul incognito. Nu știu ca profesorul să fi fost Corbin.
DIMI: Nu pot sa-mi dau seama la cine se refera Draghicescu aici; M Croce?


Poate ca e vorba de Benedetto Croce?


Oricum, cam trase de par teoriile filozofice mai moderne. Nimic nou de la Platon incoace pina in era moderna, adica perioada de dupa 1970, cand lumea a inceput sa priceapa universul si mai ales fiinta umana.


GEORGIAS: M-ai prins, Monsieur... Sort, fason, bref, M., pastrate din original, cumva la bobeala. Abia cam pe la a mia pagina de tradus, a aparut si  o M-lle, singura versus toti mascurii histeoriei, care, intuitiv, este receptabila. A fi tradus M cu D-l? Apelatia, in ambele limbi, era, in 1934 (cand a aparut cartea), ca si acum, mi s-a parut, valabila pentru numele personalitatilor in viata, acum duse (si poate mascarite cu M, dar destui nu mai traiau nici atunci, nici Platon, si au scapat si de M si de Dl).
 DIMI: ADEVAR SI REVELATIE", de DUMITRU DRAGHICESCU! ...Este, oarecum ("avant la lettre"!), in linia viitoarei lucrari a lui NIKOLAI BERDIAEV, "ADEVAR SI REVELATIE" - cea din 1954!!! BERDIAEV are, insa, un continut mistic mai accentuat - DRAGHICESCU - unul savant, mai accentuat...!
GEORIAS: Ipoteza colonizarii planetei Terra cu extraterestrii in diferite etape este astazi admisa ca de bun simt si acceptata de cercetatori evoluati pe plan mental si spiritual.
Un pionier al acestei teorii ultrarevolutionare a fost, cum nu se poate produce nici o mirare, un roman. În Revista de Filosofie numarul 2 din anul 1938, valceanul Dumitru Draghicescu (4 mai 1875 – 25 august 1945) a publicat articolul “Reflexions sur l’origine et la destinée de l’homme”. El admite ca originea omului este legata de vizita unor extraterestrii care au aterizat in Asia sau in Atlantida. Acestia au putut veni din planete diferite, de unde s-ar explica si rasele diferite de la noi. Contactul s-a stabilit pe vremea aparitiei omului de la Piltdown, om care deja nu mai avea fruntea tesita, caracteristica omului din Neanderthal din Pleistocen. Dumitru Draghicescu, doctor in Sociologie sub conducerea lui Emil Durkheim, conferentiar la Universitatea din Bucuresti, senator si deputat de Valcea, colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu, ambasador al tarii noastre in Mexic, deci incontestabil a fost o mare personalitate.
ȘTEFAN: Sunt nascut foarte aproape de localitatea in care s-a nascut el, Zavoieni DE LANGA MACIUCA. Este personajul principal al romanului meu ' "SI TU VEI FI VAZDUH" Sunt unul dintre nepotii dapartati ai lui Dimitrie Draghicescu.. O sora de a lui este stra-strabunica mea. Părintii lui sunt deci si stra, stra, starbunici ai mei.
GEORGIAS: Sa fie Subiectivitatea umana cu privire la ea insasi tema colocviului filosofic pe care-l întrevezi in Bucuresti? Blaga vedea pe Parvan, in Getica, proiectandu-si propria spiritualitate asupra dacilor, asa si tu, poate, asupra suedezilor. Pentru ca, suferinda de schizofrenie, Yvona Pop, din Stokholm, proiectandu-se si ea asupra acelorasi realizabili, ii deconstruieste (si intr-un roman al meu). In doua saptamani, or so, in Stokholm si Uppsala (o zi), n-avui decat sa zic din gura ca tine. Despre romani numai de...bine. Daca nu jucasi golf, eu fusei in Herastrau. Imi si dadu o profesoara cartea ei - Copii dusmani ai poporului - in care, la Falticeni, sub Stalin, numai familiile evreiesti se purtau, scrie, mai omenos spune, ca romanii... Ea tot vrea sa intre, la 72 de ani, in Uniunea Scriitorilor.
DIMI: ...adauga raspunsul meu ca semn de exclamatie la subiectivitatea umana cu privire la ea insasi! Toate societatile umane sunt formate din oameni si scandinavii nu sunt cei mai sociali pamanteni, nu stai cu ei la taifas in avion, in statie de autobus sau la piata, dar strainii care au trait acolo mult timp, ca mine vreo 40 de ani, stiu ca, mai ales suedezii, sunt foarte creativi, au mult simt al umorului si fac prieteni genuini, pe viata. Englezii nu pot sa-i critice just si nici francezii, americanii sau nemtii, poate mai curand japonezii, cu care se aseamana putin. Romanii sunt, bine-nteles exceptionali, nu pot spune altceva, deoarece prin vinele mele de aroman, curge si sange romanesc, dar inca nu stiu cum sa descriu sau sa clasific "excelenta romanilor". De aceea fiecare individ cara cu el multa responsabilitate, fiind intotdeauna un ambasador al natiei lui!
*
                       
(CAMERA Saminei, Stockcholm, SUFRAGERIA familiei Rana, Bucureşti, video-audio, Samina confesându-se Virginicăi. Rămânem în exil.)

SAMINA
Când eşti ‘suedeză’ e una şi când eşti ‘româncă’ e altceva!
VIRGINICA
Tu, Teodorina, fiică-ta.
SAMINA
Ea are cetăţenie suedeză dar spune că e româncă. Prin America e mai simplu şi se pare că şi pe la Londra. Ea ştie engleză şi suedeză. Deci nu poate fi vorba decât de ţări cu astfel de  limbi.
VIRGINICA
Nu de România.
SAMINA     
M-am îmbolnăvit de nervi la întoarcerea acasă şi nu puteam lucra în servicii şi-mi dădeam demisia şi multe alte abateri şi nebunii Mano-Depresive. Am fost foarte nefericită. Nu mă simţeam bine acolo ca şi acum fiindcă sunt foarte impresionabilă şi simt toate durerile lumii în inima mea şi nu pot apoi dormi noaptea şi le sar în ajutor şi complic familia mea şi fac acte necugetate şi dau banii toţi deşi nu avem decât pensii modeste etc. etc. 
VIRGINICA
De nivel suedez...
SAMINA
 Ia gândeşte-te un pic la cei din România. Ia du-te să vezi ce prăpăd este de mi-am dat haina de pe mine când am văzut în plină iarnă o ţigancă în picioarele goale şi dezbrăcată cu un copil în braţe. I-am simţit frigul ei şi m-am impresionat foarte tare şi m-am dezbrăcat şi am îmbrăcat-o pe ea făcând o reală pomană pentru cei dragi! Aşa am rămas eu acum fără paltonul meu îmblănit şi fără pulover. 
VIRGINICA
Îmbrăcaţi-i pe cei goi...
SAMINA
Ca să zic aşa în România sunt toţi drogaţi fiindcă foarte mulţi iau benzodiazepine. Dacă ai cunoştinţe la farmacie (dar şi fără cunoştinţe), le poţi cumpăra fără reţete de la doctori psihiatrici (ca şi în America, de altfel, unde mi le cumpăram fără probleme).
VIRGINICA
Din ce în ce mai bine.
SAMINA
 Mă simt rău de mică şi de foarte tânără. Eu pe mine nu m-am înţeles. Cum să mă înţeleagă alţii? Deci, Timi este un erou care a supravieţuit tuturor intemperiilor de i-a mirat pe suedezi. 
VIRGINICA
Doar e diplomat
SAMINA
Iată nişte versuri ale unui poet din Bucureşti: Eu sunt nebun, Ei sunt cuminţi, Mie nu-mi plac nevestele lor, Lor nu le place iubita mea…etc.etc.
VIRGINICA
Trist!
SAMINA
 Am crezut că am scăpat şi când colo au venit valuri mai mari peste mine şi m-au dus cu poliţia fiindcă eu nu mai vroiam să mă tratez şi să fiu internată în spital. Dar mă puteam sinucide, ceea ce mi-a trecut prin cap (Dumnezeu să mă ierte, fiindcă viaţa şi crucea mea sunt la El şi trebuie s-o duc până la capăt. Nemaivorbind ce ar marca-o pe Teodorina care e tot mai îngrijorată din pricina mea şi a stărilor mele din ce în ce mai grave).
VIRGINICA
Eşti bine acum.
SAMINA
Eu nu funcţionez şi am prins un fel de fobie de oameni şi petreceri.
VIRGINICA
Până la urmă, Teodorina nu vrei să se mărite.
SAMINA
E mai bine ca în Suedia cu formula sambo (căsătorie fără acte) sau căsătorie la distanţă (sarbo), adică stau la două adrese (bărbatul la una şi femeia la alta şi se întâlnesc când au chef unul de altul). Sau ai un prieten şi nu stai cu el tot timpul.
VIRGINICA
Tu te-ai măritat bine.
SAMINA
Am fost foarte nefericită şi mereu singură, măritată cu mine însămi. Eu sunt bucuroasă că Teodorina s-a întors în Europa, după 6 ani de Hollywood şi Los Angeles şi New York şi este la Londra. Ştiind limba engleză îi este mai uşor ca la Paris. De la Londra poate veni simplu şi ieftin aici, la Stockholm. A fost acum câteva luni la noi să ne vadă şi vorbim permanent la telefon (mobil) şi ne scriem emailuri. Am să-ţi trimit unele în engleză să vezi ce splendori îmi scrie şi lui taică-so. Este extrem de credincioasă şi foarte, foarte strălucitoare la minte şi  foarte şarmantă şi prietenoasă. Şi ea e cetăţeană suedeză şi e împreună cu suedezele, fiindcă româncele, din păcate, nu ajung pe unde umblă suedezele. Şi mai trece multă apă pe Dunăre şi multe generaţii până ajung ca suedezele.
VIRGINICA
Cum dă Dumnezeu.
SAMINA
 Aşa e viaţa mea de mano-depresivă nediagnosticată o jumătate de secol. 
*
ACTUL II

Scena 1

(FENOMEN)

DUMITRU: Patriotismul este religia națiunii, cultul națiunii devenit absolut, după cum catolicismul este religia universalismului, care depășește națiunile; unul este produsul ideologiei strâmte și exclusiviste a națiunii, celălalt este cel al ideologiei largi, al universalismului, al umanității reunite și solidare, într-un singur și unic organism social global; unul este cultul cetății naționale -al polis-ului -, celălalt cultul cetății universale a cosmopolis-ului. Și când egalitatea și fraternitatea de caracter funciarmente universal se va ridica și afirma cu Liga Egalilor, de unde va ieși mai târziu socialismul internațional, patriotismul va reacționa violent împotriva ei și o va extermina. În 1871, toleranța timpurilor moderne nu a împiedicat masacrul comunarzilor, care jertfiseră unei alte divinități, unei divinități internaționale în detrimentul patriei.
Robespierre introduse cultul zeiței Raison. Patria ținea natural locul lui Dumnezeu Tatăl. Rațiunea era echivalentul Sfântului-Spirit. Nu lipsea decât Iisus, revelatorul, al cărui rol era umplut fără îndoială de Robespierre însuși. 
Nimic mai caracteristic, la acest subiect, decât cultul Ioanei d'Arc. Patriotismul francez, sentimentul național, în Franța, a avut punctul său de plecare în conștiința acestei tinere țărănci și în faptele ei prodigioase, așa cum religia creștină a avut punctul său de plecare în conștiința și actele lui Iisus. Pe măsură ce sentimentul național se va afirma și va triumfa, personalitatea virginei eroice și opera sa, vor crește și vor lua proporții supraomenești. Iat-o, în aceste ultime timpuri, instalată în centrul conștiinței franceze. Și, probă vivantă că ea a devenit un veritabil simbol religios în Franța este că acest cult al ei a reunit aproape toți francezii, catolicii ca și liber-gânditorii. Care va fi, în viitor, soarta acestui cult patriotic?
ALFRED:  Biserica pentru noi este scumpa și bătrâna noastră națiune, Franța noastră iubită, umanitatea noastră franceză în care noi servim umanitatea universală.
DUMITRU: În aparență, englezii fac impresia unui popor rămas fidel Bibliei. Dar, în fond, credința lor este atât de descompusă în fărâme, că s-au făcut tot atâtea forme și nuanțe câte biserici și pastori. Unitatea credinței religioase este realmente pulverizată. În locul ei s-a instalat religia Patriei. Ca să vă dați seama, vizitați Saint-Paul din Londra, dar mai ales Wesminster Abbey. În aceasta din urmă, nu găsiți urmă de Iisus și de Virgina mamă. Ceea ce vă va frapa este că locul lui Iisus a fost oferit unui îndepărtat rejeton al rasei sale, prestigiosului lord Beaconsfield, alias Disraeli; alături de el, vedeți astăzi pe Gladstone și, mâine, Lord Asquith și David Lloyd George. Religia creștină, pulverizându-se ca doctrină, s-a transformat în panteon al tuturor gloriilor națiunii. Considerați că Panthéon și Dôme des Invalides sunt Biserici dezafectate.
Să mai vorbim, egal, de venerația religioasă pe care patria și națiunea engleză o inspiră copiilor săi, și al cărui scriitor Kipling este preotul și profetul ?
HERBERT: Naționalismul din care noi facem un dumnezeu trebuie să meargă să se alăture în limburi celorlalți dumnezei ai tribului. Am devenit naționalii umanității.
DUMITRU: Dar aceasta, se înțelege, a returnat cultul cosmopolis-ului socialist, acest monoteism al viitorului.
ALFRED:  Din toţi beligeranții, germanii sunt cei care se reclamă cel mai mult de la Dumnezeu... Dumnezeu nu este Dumnezeul germanilor... la fel de bine nu este abia decât ca un ofiţer general în suita împăratului, care-l tratează familiar. Acest bătrân Dumnezeu este spiritul Germaniei, geniul său tutelar, expresia mistică a forţei sale. El nu este personificarea unui mare ideal uman... Dumnezeul germanilor este personificarea unui apetit naţional şi el nu apare mare decât prin proporţiile colosale ale acestui apetit pe care-l figurează... Dumnezeul germanilor este o formă de orgoliu german. Nu se bat pentru el, ci el este cel care, împreună cu germanii şi pentru ei, se bate pentru Germania. Guillaume II scria cândva că acest dumnezeu inspirase pe bunicul său Guillaume I pentru fondarea imperiului german; fără îndoială el l-a inspirat şi pe Guillaume II pentru războiul prezent. Dumnezeul germanilor este un bătrân dumnezeu. Când regii din Ninive făceau relatarea oficială a expediţiilor lor uitau să scrie: „Cu protecţia zeului Assur, seniorul meu, am marşat contra cutărei ţări”. Dumnezeu purta numele poporului: Assur era Asiria, Assur era asirian. Dumnezeul germanilor este Germania; el este german.
Astfel creştinismul devine german şi prin aceeaşi ocazie dumnezeul creştinilor se face belicos şi crud. Individualismul religios cel mai absolut s-a rezolvat în naţionalismul cel mai orgolios şi cel mai fanatic. O asemenea formă de individualism este deja o alterare a Evangheliei care nu cunoaşte indivizi izolaţi în Dumnezeu, ci fraţi adunaţi în el pentru caritate. O umbră de creştinism, incosistentă în ea însăşi, va fi deci acomodată germanismului în creştere şi i se va da aparenţa de evanghelie. La fel progresele culturii germane, expresia influenţei germane, dominaţia universală a Germaniei şi a imperiului său, sunt domnia lui Dumnezeu... Aberaţie intelectuală şi morală pe care anticii profeţi o reproşau unei foarte mândre culturi ce se numea Senacherib şi Nabucodonosor.
După  Deissmann, războiul german este un război sfânt, cea mai mare manifestare de forță şi - prin aceasta - de religie vivantă pe care universul a văzut-o vreodată...  El vede în acest război cel mai perfect acompaniament al Evangheliei care se poate visa.
Este incontestabil că în acest timp de război nu mai există popoare creştine. Aceasta poate pentru că nu existaseră mai mult nici în timp de pace, şi că noţiunea de Dumnezeu, tată, creator, arbitru, judecător binevoitor al tuturor oamenilor... suportă rău contactul realităţilor, mai ales şocul unei realităţi atât de formidabile ca războiul prezent. A proclama neutralitatea lui Dumnezeu e la fel de bine ca a-l anula...
Dumnezeul lui Deissmann nu se retrage în neutralitate, el este franc german şi dumnezeu al germanilor. Altădată, spune el, în sălile de curs, se surâdea un pic zeilor naţionali, dar acum noi reluăm voluntar formulele din Vehiul Testament, şi împăratul nu este singurul care vorbeşte despre dumnezeul germanilor, se amestecă şi poporul, poeţii şi savanţii, şi un istoric, Max Lenz, n-a manifiat el „revelaţia lui Dumnezeu german în războiul nostru sfânt”? Proclamându-l dumnezeu al germanilor, ei nu fac, afirmă Deissmann,  decât să porteze religia lor la gradul superior al eroismului.
S-ar putea întreba,  în faţa textelor revelatoare la acest punct, dacă Europa mai este creştină încă sau dacă a fost vreodată. Căci creştinismul a proclamat fraternitatea popoarelor sau mai degrabă fraternitatea tuturor oamenilor fără distincţie de naţionalitate. Or există naţiuni pretins creştine care acum exterminează fără milă. Este creştinismul în curs de a se distruge pe sine însuşi sau foarte bine nici nu mai există deja? A trecut el peste lume ca un vis de imortalitate preafericită, fără a-i lăsa măcar amintirea legii iubirii de care el zicea că e a lui? Dumnezeii care au fost înlocuiţi par să resusciteze. Asur din Ninive, Marduk din Babilon, Amon din Teba, Jupiter Capitolinul revin în dumnezeul germanilor.                                                                                                                                   
FEODOR:  La fiecare popor, în fiecare perioadă a existenței sale, scopul oricărei mișcări naționale este doar căutatrea lui Dumnezeu, al unui Dumnezeu în el, în cel în care crede ca e singurul veritabil. Dumnezeu este personalitatea sintetică a oricărui popor, considerat de la originea sa până la sfârșitul său. Nu s-au văzut toate popoarele sau multe dintre ele să se reunească în adorația comună a unui singur Dumnezeu; totdeauna fiecare a avut divinitatea sa proprie.  Când  cultele  încep să se generalizeze, destrucția naționalităților este aproape.
DUMITRU: Oare nu acesta a fost cazul epocii în care cetățile antichității s-au cufundat în prăpastia imperiului roman și în care adorația Dumnezeului universal a marcat la un moment dat crepusculul Dumnezeilor națiunilor?
FEODOR: Când  zeii pierd caracterul lor indigen, ei mor, și cu ei popoarele. Cu cât o națiune este mai puternică, cu atât dumnezeul ei este mai distinct de alții.
Minimalizez pe Dumnezeu considerându-l un atribut al naționalității? Dimpotrivă, ridic poporul până la Dumnezeu. Și când a fost altfel? Poporul este corpul lui Dumnezeu. O națiune nu merită acest nume decât atâta timp cât are Dumnezeul ei particular și cât ea le respinge obstinat pe toate celelalte. Așa a fost de la începutul secolelor credința tuturor marilor popoare, a tuturor care, cel puțin, au fost în capul umanității... Roma a divinizat poporul în Stat, și ea a legat statul de națiunile moderne. (Posedații)
DUMITRU: Tot ce ne frapează ca anormal și paradoxal în impietatea naționaliștilor excesivi germani și englezi este deci, după Dostoievski,în ordinea normală a lucrurilor.
 În Italia, a fost, ca în Franța, triumful Statului laic și al religiei patriotice în jurul lui Garibaldi, Cavour și Victor-Emanuel II. Vedeți mai curând piețele publice ale tuturor orașelor italiene. În  ultimul timp, religia lui Karl Marx a fost izgonită de Mussolini. Cine știe ce rezervă viitorul religiei Patriei italiene, acestui nou zeu vivant al credinței italiene, și cine se încarnează atât de bine sub trăsăturile acestui vechi fanatic al socialismului?
Singură, Spania pare să facă excepție. Dar cazul Spaniei este foarte particular și se poate vedea în el una din acele excepții care confirmă regula. Se va lumina comparând-o cu vechea Austro-Ungarie. Acolo, catolicismul era stăpân exclusiv și triumfa spiritul iacobin și patriotic, dar pentru că conștiința națională era nulă și pentru că imperiul nu era decât un corp fără suflet. La fel, în Spania, națiunea și, prin urmare, conștiința națională n-a încetat să slăbească de trei secole. Aceasta a făcut succesul catolicismului și nu, cum au crezut spiritele superficiale, catolicismul a cauzat slăbirea și declinul națiunii spaniole. Dar, deja, în Spania, viața națională se trezește. Ea nu va întârzia să reducă credința catolică. Spiritul liber și iacobin a câștigat destul teren pentru aceasta.
HERBERT: Trebie recunoscut  că această tendinţă spre unitate este contrariată de alte forţe: frica şi ura faţă de  popoarele şi lucrurile străine, iubirea de tradiţii, patriotismul, prejudecăţile de rasă, instinctele joase, egoismul.
 Suflul credinţei, a unei credinţe spălată de orice corupţie, va trece curând, poate ca un mare vânt. Educaţia oamenilor, când va fi inspirată de o religie reînnoită pentru a deveni religioasă, va fi atotputernică pentru ameliorarea moravurilor şi a moralei oamenilor. Noi credem că separarea învăţământului religios şi a educaţiei nu este poate decât un fenomen temporar, că în curând edudcaţia va deveni, în spirit şi în intenţie religioasă şi că instinctul de devoţiune, de uitare de sine, care a fost fondul tuturor marilor religii, va reapărea, purificat, aerat, veritabilă piatră unghiulară a oricărei societăţi umane. 
DUMITRU:Noi credem deci, cu Wells – care de altel nu este singurul a gândi astfel -, că problema Societății Națiunilor, la fel de bine ca și cea a luptei claselor și cea a ameliorării moravurilor, este o chestiune de credință, de religie. Problema religioasă este rezultatul și soluția tuturor celorlalte probleme, centrul în care se intersectează toate liniile evoluției istorico-sociale sub toate formele sale. Credința este în acest moment resortul de care depinde destinul umanității, singurul care poate salva civilizația și declanșa un ciclu nou de evoluție istorico-socială ascendentă. Dar este oare posibilă în acest moment o religie reînnoită sau nouă, cu ceea ce are dogmatic și deci irațional în ea? Este chestiunea „a fi sau a nu fi”. Va trebui a crede pentru a trăi.
LUDOVIC: Dacă este o utopie  de a vrea să suprimi războiul, a crede că civilizația europeană ar putea suporta un nou război fără a pieri, este o utopie încă și mai mare.
BRAN:  Progresele științei, douăzeci și cinci la treizeci de ani de aici încolo, vor face viitorul război o ucidere analogă celei pe care tocmai am văzut-o și suferit-o, și incomparabil mai rapid și mai masiv; în loc de 8 la 10 milioane de oameni, el va doborî 100 milioane, adică va aneantiza în parte rasa umană și o va ruina complet.
GEORGES: Dacă aveam de ales, poate aș fi avut slăbiciunea de a înclina spre apoteoză. Toată chestiunea este de a ști dacă eu am sau nu de ales.
PARTENER IMAGINAR: Ei bine, această alegere, permiteți-mi, în ce mă privește, să mi-o atribui. Ce-mi propuneți, pe de altă parte, să mă efortez pentru neant? Conveniți că eu nu mă găsesc în dispozițiile necesare.
GEORGES: Spuneți că vă displace să vă acomodați cu asta. Acomodarea la eu, asemeni celei a celorlalți companioni de existență, este o respingere ireductibilă a spusei dumneavoastră fiindcă probează că este posibilă acomodarea.

*
Scena 2

(CABINET / FENOMEN intră o bătrână (Samina?) în baston, cu basmaua trasă pe faţă, ochelari,  dă să mă alerge ridicând bastonul)

BĂTRÂNA
Te bag în p. mă-tii!
(mă doare discul, mă feresc greu)
GEORGIAS
Nu sunt eu ministrul.
(mă aşez lângă o haină, de disc, se plimbă înspre singurul fotoliu gol.)
BĂTRÂNA
Am avut trei, primul a fost Schiller...
GEORGIAS
Friedrich Schiller...
(am completat, s-o abat. M-am trezit cu gândul la cine o fi fost al doilea, convins că al treilea eram eu. A, era moartea, ceva mai bătrână.)
BĂTRÂNA
Al doilea ar fi Schopenhauer, o moarte
pentru fiecare.
(Apoi e vorba, totuşi, de tata, i-o fi vizualizat diazepamul idila, pe echivalarea zacerii cu zboruri onirice.)
Daţi-mi telefonul – sun ministrul chimiei – îl găsesc eu,
nici eu nu aveam carte de vizită.
(Tusea Platei e automat o ploaie, un vuiet de pădure sau un fluviu. Feresc motanul, dau să strivesc căţelul, rămân în patru labe deasupra, el se trezeşte speriat de moarte, eu cu discul)

BĂTRÂNA
Ce, era să cad pe câine, nimic, aşa o fi căzut
şi tata, da' uite că eu mă ridic şi nu mi s-o urca
 discul la creier.
(Apoi, la lucru, uitând de doctorul Schiller şi a lui. Discul lui Vishnu, banii dăruiţilor de Lakshmi.)

GEORGIAS
Scena, cum vezi, e foarte largă. Masele corale şi figuraţia pot, prin urmare, circula în culise cu înlesnire. Această imensă lărgime a scenei se motivează prin faptul că podeala ei (platoul) e, în realitate, compusă din cinci podele identice, culisând una după alta, pe şine îngropate în parchetul de sub ele pot fi înlocuite una prin alta, rulând pe bile. Pe toate podelele (afară de una, al cărei loc gol va fi totdeauna la dreapta podelei pe care joacă actorii) se montează decorurile cerute de piesa care se prezintă. Pe când, pe o podea, joacă actorii în decorul actului în curs de reprezentare, maşinişti, în culise, demontează decorul utilizat şi montează alt decor, dacă mai e nevoie. Cu modul acesta se pot face iute schimbările de decoruri şi se pot reprezenta capodopere nejucate pentru că spectacolul ar fi prea lung. Astfel scăpăm şi de exigenţele scenei turnante (maşinării complicate, decoruri greu de montat etc.), o vechitură nepractică.
DIMI
Ai văzut soldaţii? Nu mă mai impresionează nimic. Măreţi faţă de civili. De la ONU. Does man progress in discarnate life? Nu poţi despărţi masa Ierusalimului de energie. Când eşti numai spirit, eşti toţi la un loc. Unde este Iisus acum? E acolo unde este Dumnezeu, peste tot şi nicăieri. Haiducii făceau o faptă rea şi una bună. Piaza rea nu văzuse soldaţii, eu da, i-am auzit vorbind nemţeşte, câte-o vorbă în engleză, ce mai, the Impending New Age of interplanetary exploration.

GEORGIAS
Recită tirada, rogu-te, cum ţi-am rostit-o eu, uşor curgător; ci dacă o răcneşti, aşa cum fac mulţi dintre actorii ăştia, mai bine îl pun pe crainicul oraşului să-mi recite versurile... Nu fi nici prea moale, ci lasă-te călăuzit de bunul simţ pe care-l ai: potriveşte-ţi gestul după cuvânt, cuvântul după gest... Iar cei ce fac pe paiaţele, să nu spună un cuvânt mai mult peste ce este scris; căci sunt unii care se apucă să râdă, ca să facă o liotă de spectatori nerozi să râdă şi ei, deşi tocmai atunci se joacă o scenă importantă la care lumea ar trebui să ia aminte: asta-i o ticăloşie şi dovedeşte o ambiţie vrednică de milă la neisprăvitul care se dedă ei...
DIMI
*
Scena 3
(Teatrul FENOMEN. Y1(ying), Y2(yang). Songuri în dodii.)

Y1
aici ar fi de Wallace
cântând Maria Callas
cu Noica în mandala-s
traduşii de la Dallas
Y2
că şi tu reciti-vei
din Hegel Paraschivei
potrivei nepotrivei
a treia împotivei
Y1
azi se joacă Noica
sala plină noi ca
Noica perestroika
toaca acioica
Y2
despre om despre venire
devenire în trăire
în fiinţă patrafire
peste fire ne deşire
Y1
ce arest ce accident
ne citeşte occident
ne pune corespondent
pe o scenă continent
Y2
şut în ţeastă gol mormânt
dezgropatului nesfânt
pe troiţă bate vânt
comunismul pe pământ
Y1
tanant chiriei pe tanin
mai chiromant şi mai ronin
 parâma Parma haramin
nu cogniac în Dunedin
Y2
am un teatru stau în cuşcă
de ani n-am mai dat o duşcă
nici câinele nu mă muşcă
                                      musca dacă mă împuşcă
*
(FENOMEN. Spectacol / lectură)

AUGUSTIN:  Iartă pe cei învinși și îmbânzește pe cei superbi.
DUMITRU:  Meseria de profet este periculoasă până la ridicol; ridicolul a ucis profetismul. ONOMADEME:  Eu cred că e bine să dăm lecții dușmanilor noștri în oraș; căci, dacă-i vânăm pe toți, între prieteni vor izbucni ura și războiul civil.
VICTOR: Iată că încep să sosească marile animale sălbatice din Africa, lei, pantere, se aruncă unul contra altuia, şi curând vor ataca oamenii. Acest spectacol de cărnuri sfâşiate de vii, membre măcinate în dinţi, măruntaie încă palpitând, târâte pe arenă, vor face să alerge pe sub băncile amfiteatrului asemenea fremătări de bucurie încât, pentru a se delecta mai des ochii poporului, se va edicta un gen nou de supliciu, condamnatul aruncat la fiare.
DUMITRU: Au fost votate: legea Orchia, care limita numărul de convivi și al cheltuielilor la festinuri; legea Villia, care reprima intriga; legea Voconia, pentru a împiedica, precum la Sparta, acumularea de bunuri în mâinile femeilor; legea Fannia, contra luxului mesei, și, în fine, în 159, o lege a consulilor, care pronunța pedeapsa capitală pentru candidații convinși de a fi cumpărat la prețul argintului voturile.
GASTON: Fidelii se asociază totdeauna la durerea divină; doar fasonul lor de a compătimi se schimbă cu țările.
ISIS: Frigienii mă numesc Marea Mamă a Idei, atenienii Minerva, ciprioţii Venus, cretanii Diana. Sicilienii Proserpina, locuitorii din Eleusis Ceres, alţii Iunona, Belona, Hecate... eu sunt regina Isis.
DUMITRU: Ultimii Merovingieni s-au stins. Charles Martel a strivit în toată Franța tiranii care revendicau dominația. Cei mai redutabili dintre acești tirani sunt ecleziaștii.
JULES: Gândirea umană era mai puțin revoltată decât descurajată, abatută și stinsă. Se spera sfârșitul lumii: unii îl fixaseră în anul 1356. Ce rămăsese în fapt, de nu a muri ?
DUMITRU: Ca după războaiele civile ale Romei, când se aștepta sfârșitul acestei lumi și începutul unei lumi noi, la sfârșitul evului mediu de asemenea omul a avut sentimentul a ceea ce trebuia să se întâmple. La fel în zilele noastre, profeții mai mult sau mai puțin filosofi ne anunță o mare catastrofă sau returul la un ev mediu.
HERBERT: Marea idee a unui Stat mondial şi a unei vaste comunităţi economice nu şi-a făcut încă drum decât foarte lent; ea nu se impune decât unei minorităţi de spirite de o calitate cu totul excepţională. Dar din tragedia actuală va ieşi poate o renaştere morală şi intelectuală, o renaştere religioasă. 
ÉMILE-AUGUSTE:  Pentru sau contra războiului? Este vorba de a judeca; înţeleg să decid în loc să aştept probele. Situaţie singulară; dacă tu decizi pentru război, probele abundă, şi propria ta decizie se adaugă ca încă una; până la efectul care te va face în fine glorios ca un doctor în politică: 'Eu l-am prevăzut bine.' - 'Eh, da, sunteţi mii care l-aţi prevăzut bine; şi asta pentru că l-aţi prevăzut când a sosit.' Şi adaugă: 'Trebuie considerat, prin invincibilă prejudecată, războiul ca evitabil dacă nu se vrea a contribui la a-l face inevitabil.
DUMITRU: Modificaţi foarte puţin termenii şi raţionamentul se aplică exact la Societatea Naţiunilor. Pentru ca să fie, trebuie mai întâi a crede în ea; ca Dumnezeul lui Dostoievski, ea nu va fi decât în măsura în care s-a crezut în ea.
*
FIRMA INTERNAŢIONALĂ. Corina, stresată de traducerea statistică la care tot lucrează, pare a-l auzi, confesându-se, pe bărbosul fabulos pictat de Cumpăna, peste care se suprapune capul lui V.G.Paleolog, dacă nu al lui D. Draghicesco.

BĂTRÂNUL (DIN TABLOU)
Am istovit studiile. Am fost eliminat din toate şcolile din ţară. Am plecat atunci în lume şi mi-am schimbat destinul.

CORINA: mai ştim şi pe alţii.
BĂTRÂNUL (continuare)

Singur Brâncuşi poate să angajeze arta în cel de-al treilea ev. Picasso e mort, s-a isprăvit cu el.

CORINA o sună pe VIRGINICA, aşa cum fac amândouă, mai des fata, de mai multe ori pe zi.

CORINA
Mamă, ţie-ţi mai place Picasso?
VIRGINICA
Nu mă omor după el.
CORINA
Da' Brâncuşi?
VIRGINICA
Brâncuşi citea din Milarepa.
*
Scena 6
 TEATRUL FENOMEN. Iată cam ce citea Brâncuşi:

MILA
 Cu trupul de acum nu voi dobândi doctrina, mă duc să mă omor.
GNOPA
Dacă mori înainte de vreme, comiţi crima de a ucide un zeu. De aceea sinuciderea e o atât de grea crimă.
MARPA
Cu toate că acel ce-a minţit odată este bănuit de minciună şi mai apoi, trec peste această regulă comună. Te numesc Mila-Trofeu-de-Diamant. Fiul meu, ai fost din primul ceas un discipol capabil de instrucţie. În noaptea venirii tale aici, un vis mi-a arătat că tu erai destinat servirii doctrinei lui Buddha. Soţia, într-un vis asemănător şi încă mai grăitor, zări o fată tânără, păzitoare într-un templu, şi zeii pontifi ai religiei”.

Milarepa intră în meditaţie, în prezenţa maestrului – zi şi noapte, cu o lampă deasupra capului. Marpa trece sufletul fiului său – Dharma-dode – mort, în cadavrul unei porumbiţe care zboară în India. Visează un stâlp cu un vultur zburându-i deasupra.
Îşi face un pat peste oasele mamei şi, netulburat de corp, de cuvânt şi de gândire, cade în contemplaţie.

MILAREPA
Nu ştiu decât să meditez şi nu voi face nimic altceva. Acolo unde nu găseşti nimic în plină zi, încearcă să găseşti ceva în toiul nopţii. Acest corp greu de obţinut, uşor de distrus. Oamenii mă văd zburând în aer.
*
Scena 7
 FIRMA.

BĂTRÂNUL (continuare)
Himera, Eva, Regele Regilor. Adam e mai bătrân, Eva e  mai bătrână. decât Adam.  Adam-ul a vrut să devină stăpân, că el îl avea scos în afară. Ea s-a redus, săraca. Dar îşi ia revanşa. Ai văzut-o pe Eva, ce frumoasă e, cum calcă înainte?
CORINA (către Virginica, la telefon)
Eva e mai bătrână ca Adam?
VIRGINICA
Tot pe-acolo.
CORINA
Ca tine cu tata.
BĂTRÂNUL (continuare)
Nevastă-mea credea că vom pierde războiul din 1914, că nemţii vor câştiga. S-a întâmplat numai un singur lucru – generalul, şef de armată, a pierdut noţiunea timpului dedându-se, 36 de ore, la vânat de cerbi într-un parc naţional. Iar Galiani (corsican), observând că s-a creat un fel de hău între armate, a aruncat 300.000 de oameni în acest gol care desfăcea armata. Armatele germane n-au avansat, iar la Marna s-a schimbat soarta războiului.
CORINA (către Virginica, la telefon)
Am pierdut noţiunea timpului. Tataia în ce război a fost?
VIRGINICA
În al doilea.
BĂTRÂNUL (continuare)
Aşa s-a schimbat şi soarta mea, septembrie 1914. M-am dus voluntar în armata franceză. Bine că nu m-am prezentat să-mi iau haine - pentru că unii mi-au lăsat impresia că pot ajunge la un potou de trădător. Mulţi voluntari isprăveau la potou. Aşa că am înţeles istoria lumii. Războiul care trebuia să fie blitz a devenit război de poziţii, să ne batem în noroiul tranşeelor.

*
Scena 8
FIRMA. N-ar strica un CEAI. La fapte, în compania Bătrânului POVESTITOR hermeneut. Se pot preumbla oricând şeful secund, american, care s-a întâlnit cu Madelaine Albright, aici în oraş, şeful nr. 1, olandez, homosexual, neamţul român cu istoria din portretele de pe bancnote, afişată la el în birou, dar şi itinerată prin firmă. Care trece, e întrebat: Tea?

BĂTRÂNUL (continuare)
Revoluţia din '917 a fost făcută cu material de război românesc. Au jefuit depozitele noastre de arme. Noi am fost înarmaţi de franţuji, au venit să ne reorganizeze, am făcut parte din misiunea militară română. Ruşii umblau cu balalaica. N-am pus piciorul în Rusia. Numai în Murmansk. N-am făcut decât să beau ceai. Stam în bordeie îngheţate. Dacă trecea câinele cu coada în sus, băţ, nu ne ridicam de la ceai, dacă era lăsată coada, atunci ne aventuram. Ruşii doar au venit cu balalaici şi se plimbau, mâine-i batem.

FIRMA. Pe uşă intră un bărbat elegant, semănând cu ION ŢIRIAC. Corina se ridică şi-l salută, DA, sună la şef, americanul îşi face apariţia şi-l preia.

BĂTRÂNUL (continuare)
Altceva e a trăi şi altceva e a crea. Acum nu facem decât să creăm. Fiecare moment al vieţii ne e o creaţie. Se petrec minuni în fiecare zi, pentru orişice om sensibil la neprevăzut (l'imprevu). A mai mare minune e aia a lui Joyce. Minune a fost cu vipera cornută, Brâncuşi trebuia să-i fie victimă dacă nu i-ar fi determinat atenţia câinele, se deştepta meduzat, lăsa să-i scape pietroiul din mână.

FIRMA. CORINA se duce după apă, udă florile, începând cu cele de sub tablou. Chiar, unde vrea să ajungă?

BĂTRÂNUL (continuare)
La ce vreau eu să ajung? Să conştientizez dodia.Ce mă obsedează cel mai mult, ce i-a apărut lui Daniel pe zid la ospăţul lui Sardanapal. Când oi putea să înţelegi rolul Dodonei, atunci o să-ţi dai seama cum noi putem să facem saltul ăsta nemaipomenit în inconştient. În fond, ce este, mă, ce se cade să cauţi este sinea. Tâmpitu' de neamţ, ein siech, sinea, restul e fenomenul, dă-l dracu'. Îmi închipui că voi reuşi, uite atâta, cât e într-o unghie, din conştient în inconştient. Adică să-l validez, mă, dă-l dracu'. A valida inconştientul este extraordinar. N-a făcut-o Joyce.
CORINA (la telefon, către Vizante)
Tată, dodia e sinea?
VIZANTE
Depinde.
BĂTRÂNUL (continuare)
Dodia mumă e bătrână. Poţi să te duci cu ea
la sciţi. Cea mai nouă dodie, aceste cuvinte
magice, care au apărut pe zid. Nabucodonosor.
Şi ce i-a apărut şi lui bietu' Kant când a văzut
sinea, ein siech. Ce e mai mare decât sinea noastră?

*
Scena 9
FENOMEN

JULES: Abailard trata  politicos religia, o mânuia cu grijă, dar ea i se topea în mână.
DUMITRU: Abailard a ruinat creștinismul negând păcatul originar.
JULES: Aceasta făcea mântuirea inutilă... astfel omul nu mai era culpabil, carnea era justificată, reabilitată .
DUMITRU: Raționalismul sceptic al lui Abailard, care coincide cu marele conflict între catolicism și mahomedanism nu este oare decât simptomul în fapt al zguduirii profunde ce rezultă de aici pentru dogmele creștine?      
            Umanismul raționalist și păgân al lui d'Abailard corespunde pe alt plan acestei idolatrii a imperiului: ea inaugurează păgânismul Renașterii.
            Dar Abailard a fost învins, și raționalismul său sufocat de contemporanul și rivalul său, sfântul Bernard. Credința acestuia triumfă asupra logicii adversarului său, ceea ce probează că dogma creștină a învins, în momentul în care Ierusalimul era eliberat și mahomedanii învinși. Dar, scepticismul raționalist, sufocat în Franța fu purtat în Italia prin Arnoldo di Brescia, discipolul lui d'Abailard. Acolo, el a găsit mari cetăți italiene, unde burghezia prospera, un teren cu totul preparat pentru ecloziunea Renașterii, și pentru libertatea politică și intelectuală. A fost sămânța bună care a rodit cu Dante, Giotto, în timp ce lupta sfântului Bernard va fi reluată de sfântul Francisc din Assisi.
JULES: Regele, noul dumnezeu,  se substituie papilor în capul Bisericii naționalizate și îl expropriază pe Dumnezeu și pe vicarul său de cea mai mare parte a impozitelor care i se plăteau înainte. - Astfel sunt consecințele cruciadelor și ale prăbușirii feudalității.             

*
*

DUMITRU: Pădurea este în fapt ca o abstracție materializată, concretă, căzând direct sub simțuri. Dacă se consideră arborii mai de aproape, ea dispare: nu există decât arbori. Dar dacă se privește de un pic mai departe, arborii sunt cei care dispar și nu se vede decât pădurea. Dar, privind bine arborii în pădure, se observă repede și net existența acesteia, căci ea dă arborilor o menținere, o factură, un fason pe care ei nu-l au atunci când trăiesc izolat. Viața colectivă a arborilor în pădure le disciplinează creșterea, le mărește talia, îi fac drepți, înalți și netezi. Pădurea împiedică puseul crengilor; ea nu permite arborelui decât pe cele din vârf, cele care privesc cerul și soarele; ea le dirijează creșterea spre înaltele sfere ale aerului și ale luminii. Din contră, arborii care trăiesc izolați cresc stufoși, îndesați, cu trunchi și crengi noduroase.
            Societatea este pentru indivizi ceea ce este pădurea pentru arbori; societate, națiune, Stat sunt, ca și pădurea, abstracții concrete.
ABATELE HUGER: Corpul mistic al lui Iisus   este societatea care formează Cristul şi Biserica, unul fiind capul, celălalt corpul, dar pe de altă parte, corpurile noastre sunt numite membrele lui Hristos. După Epistola către Corinteni, toţi convertiţii sunt un singur corp... Sociologia creştină este fondată pe unirea fidelilor într-un singur corp, corpul mistic al lui Hristos... sufletul acestui corp, principiul vital care animă toate membrele, vivifiază şi specifică actele şi funcţiunile sale, este Sfântul Spirit... legătura care uneşte toate membrele este caritatea... totul trebuie anvizajat în raport cu utilitatea socială pentru corpul întreg...
ANTONIN:  Rarele popoare care par să nu adore nicio divinitate creatoare... au totuşi fetişuri... adică proiectează în afara lor... acest surplus de activitate interioară pe care orice om îl poartă în sine. Credinţele şi instituţiile religioase din toate timpurile exprimă la cel mai înalt punct acest caracter: Nevoia de a incarna într-un dumnezeu fiecare din aspectele vieţii umane: forţa în Hercule, frumuseţea în Venus, arta în Apollon, ingeniozitatea laborioasă în Vulcan, este de acelaţi ordin.
DUMITRU:  Se imaginează dificil emoţia şi înalta satisfacţie a bulei umane de a replonja şi a se pierde în oceanul morţii. Cum se face, atunci, că nimic nu este mai oribil pentru om decât această emoţie în momentul de a se replonja prin moarte în Brahma?
GIOVANNI: Dumnezeul pe care îl puteți găsi este cel căruia trebuie să vă dați ființa; de aceea credința este o virtute și presupune iubire. Vană este pretenția ateului care cere să i se probeze existența lui Dumnezeu, fără a-și da silința să se deranjeze și să se despoaie de ateismul său. Dar la fel de vană este pretenția naturalistului care invită filosoful să-i arate spiritul... în natură, care este prin definiție absență!
ERNEST  RENÉ:  Deja mai mult de o conferinţă a fost suprimată. Iată ceea ce probează credinţa în Dumnezeu. Certitudinea lui Dumnezeu ar fi împlinirea lui Dumnezeu: moralitatea ne apropie de certitudine ajutând împlinirea. Da aceea proba absolută a existenței lui Dumnezeu nu poate fi dată; ea nu este susceptibilă decât de o probabilitate numită a crede cu succesul însuși al moralității.
CHARLES  BERNARD: Persoana umană fiind mărginită în cunoaștere, și în toate puterile sale, ideea perfectă a personalității trebuie să se ia în persoana supremă a cărei inteligență  îmbrățișează toată sfera  inteligibilului, a cărei putere s-ar întinde asupra întregului posibil și asupra totalității ființei. În niciun timp credința în dumnezei n-a fost vreodată nici n-a putut să fie altceva decât personificarea calităților și a puterilor, ale cărei idei s-ar fi tras de la cunoașterea persoanelor. Pe măsură ce ideea de personalitate a crescut sau s-a epurat, ideea de Dumnezeu a devenit cea a personalității cu facultăți împlinite, care este cea veritabilă. Ea a fost doar afabilă și combătută de doctrinele Infinitului și ale absolutului, care tind toate să înlocuiască divinitatea prin abstracții”.
Puterea creatorului... nu este decât expresia perfectă și extrema rază a puterilor pe care le posedă conștiințele incomplete, exterior mărginite, ca ale noastre. 
DUMITRU: Renouvier înlocuiește deci infinitul și absolutul atributelor divinității prin perfecțiune. Ca și cum perfecțiunea n-ar fi fost pur și simplu o abstracțiune de același sort ca infinitul și absolutul.
CHARLES  BERNARD: Fiinţa creată nu a putut fi constituită decât cu atributele însele ale autorului, dar atunci multiplicate, individual, şi neposedând aceste atribute decât în stare imperfectă, la un grad sau altul de dezvoltare... Starea fiinţei superioare nu este dată exclusiv în  tipul uman pentru că în acesta este doar unul din atribute de care ne putem face, idealizându-le, idee de persoanele moral şi intelectual cele mai perfecte, ideea persoanei supreme.
RUDOLF  CRISTOPF: Cu noua manieră de a gândi care consistă în a apropia unul de altul divinul şi umanul, nu este decât un pas de făcut pentru a absorbi în uman tot ceea ce s-a petrecut înainte pentru un efect divin, pentru a face din religie o simplă porţiune a culturii generale şi a-i înlătura orice superioritate în schimbul evoluţiilor şi transformărilor sale. Rezultă mai întâi o presantă ameninţare pentru caracterul de veritate absolută la care religia n-ar putea să renunţe; mereu mai mult eternul este afiliat timpului şi finalmente absorbit de acesta.
Dacă forța lui Dumnezeu nu era deloc în noi, cum ar fi putut divinul să ne răpească?
HENRI LOUIS:  Misticii sunt unanimi a mărturisi că Dumnezeu are nevoie de noi, așa cum noi avem nevoie de Dumnezeu... Creația va apărea ca o antrepriză a lui Dumnezeu pentru a crea creatori.
DUMITRU:  Dar negând existența efectivă a lui Dumnezeu și afirmând că el există virtual în umanitate, vom fi noi pasibili de acuzația de a propune umanitatea adorației omului? Nu, pentru că pentru noi umanitatea actuală nu este Dumnezeu, departe de aceasta; la fel de bine n-o propunem ca obiect de cult sau de admirație, ci cel mult ca obiect demn de simpatie și de iubire. Dacă totuși noi părem a merita mai mult sau mai puțin o asemenea acuzație, vom fi în bună companie cu Parinții Bisericii, cu toți cei pentru care Iisus Hristos este în întregime Dumnezeu și în întregime om, toți cei care, de la Irineu, concep religia și cultul ca un mijloc pentru a deifica omul. Ei au identificat mai întâi omul-Iisus cu Dumnezeu și au vrut apoi să identifice, prin mijlocirea cultului, toți oamenii cu Iisus, omul divin și, prin urmare, indirect cu Dumnezeu. Dacă noi umanizăm pe Dumnezeu, nu facem decât să-i continuăm.
EMIL:  Atunci când se întreprinde a se explica un fenomen social, trebuie căutat separat cauza eficientă care-l produce și funcțiunea pe care el o îndeplinește.
ERNEST: Geniul s-a antrenat. Talentul merge în pasul lui... Geniul creează urmând legile creaţiei. Talentul fabrică urmând legile industriei.  Talentul calculează, geniul priveşte şi vede. Organul său este intuiţia; această intuiţie este convingerea că nu este singur, că este instrument, că stăpânul care-l amploaiază nu-l va abandona în drum, astfel el pleacă fără teamă. El ştie că va ajunge căci se simte împins. Cristofor Columb nu prevăzuse totul când a pus piciorul pe nava binecuvântată... Şi dacă ar fi calculat, şi-ar fi ratat ţinta... El a avut încredere în complicitatea lui Dumnezeu. Când un om de talent se pregăteşte să dea bătălia, el examinează, discută, pune pentru şi contra. Omul de geniu vede câmpul de bătaie şi se simte învingător; el are cuvântul Dumnezeului armelor. Geniul activ afirmă pe Dumnezeu cu o afirmaţie pozitivă în sensul că el afirmă ceva despre ce este Dumnezeu.   DUMITRU: Cuvinte la care noi subscriem fără rezervă. Am fi zis doar, cu mai multă exactitate, credem, geniul creează ceva despre ceea ce este Dumnezeu, pentru că el este efectul înfloririi în om a germenului divin pe care el îl conţine. Şi mai bucuroşi subscriem la ce urmează.
ERNEST: Creştinimul distingând finitul de infinit şi legându-le totodată de cel care reconciliază orice lucru în persoana sa  umanizând pe Dumnezeu, divinizând omul, fără a confunda un singur instant omul şi Dumnezeu, făcând distincţia cu atât mai imensă cu cât el face unirea mai intimă .   DUMITRU: Încă este în favoarea tezei noastre şi ceea ce pledează rândurile următoare.
ERNEST: Prima preparaţie pentru cel ce vrea să primească creştinismul este sentimentul profund de neputinţă a omului (a omului luat individual) pe care se fondează... Ştim deci: abordând creştinismul, abordăm  graţia, ordinea supranaturală, abandonăm domeniul pe care efortul individual îl poate cuceri”. 
EMIL:  Crima  este legătura dintre condiţiile fundamentale ale întregii vieţi sociale şi pin chiar aceasta este utilă, este un factor de sănătate publică. Acest rezultat este la prima vedere destul de surprinzător prin ceea ce şi pe noi ne-a deconcertat multă vreme... când se ajunge a se coborî prea sensibil dedesubtul nivelului ordinar, nu este de felicitat, căci acest progres aparent este contemporan şi solidar unei perturbări sociale.
DUMITRU: Ateii nu vor fi de acum decât cei ce nu cred în nimic concret, existând actualmente ca o realitate desăvârșită, așa cum primii creștini încetară să creadă în zeii de marmoră, în care mitologia întâlnea istoria. Neo-creștinismul va crede într-un Dumnezeu care se realizează în oameni și care nu poate să se realizeze decât prin credința și activitatea umane. Adevărații credincioși vor fi de acum cei care vor avea credință într-un ideal divin de realizat, în misiunea divină a umanității, și care își vor proba credința forțându-se să efectueze acest ideal., sau în nimic altceva decât în interesul lor egoist, care nu se efortează decât în vederea bună-stării lor: toți egoiștii sceptici sau indiferenți, toți juisorii leneși, lipsiți de aspirații ideale, căutându-și prosperitatea strâmtă și încercând s-o obțină cu prețul celui mai mic efort, în detrimentul intereselor apropiaților lor sau ale comunității.      


*


Sub ochii unui gaucho, Faust ar bea otrava, fetele cântă de primăvară, dracu’, pactu’, băutura tinereţii în locul sinuciderii senile. Beau toţi, nu şi fratele Valentin, pentru frumuseţea Margaretei. Sabie frântă în aer, săbii cruci alungând satană. Valsul Margaretei. Aria lui Faust îndrăgostit, apoi aria bijuteriilor tot în ritm de vals. Întors din război, Valentin ucis de Mefisto. Strigoi şi vrăjitoare dansează Noaptea Valpurgiei. Cu minţile pierdute, Margareta ispăşeşte în temniţă uciderea copilului ei. Wagner-Verdi fără Faust. Deşert în flăcări, Mireille murind şi ea. Rossini-Massenet: Cenuşăreasa. Donizetti-Wagner: Cristofor Columb. Donizetti-Massenet: Don Quijote. Rolul mutei din Portici a fost interpretat pentru prima oară de o actriţă, nu de o cântăreaţă.


(Moartea – Pamfile) Odată, - de atunci a trecut timp cam mult,- mergea pe o potecă un uriaş. Fără veste îi ieşi înainte un necunoscut strigându-i: Stăi pe loc! Un pas să nu mai faci! Cum, - zise uriaşul, - un pitic ca tine cutează să mă oprească în drum? Cine eşti tu de te încumeţi a vorbi cu atâta îndrăzneală? Eu sunt Moartea, - răspunse necunoscutul. Mie, nimeni nu mi se împotriveşte; chiar şi tu trebuie să te supui! Uriaşul, nici una, nici două, luă la trântealî Moartea, şi fiindcă ea se tot opintea să scape din mâinile lui, îi dete odată un pumn atât de zdravăn, că o lăsă lungită lângă un gard. După câtăva vreme, venindu-şi puţin în fire, începu a se văicăra amarnic. Ce-o să mă fac eu acuma? – se jelea moartea. Oamenii n-o să mai moară şi pământul n-o să mai încapă. Vai de zilele mele.



Tot jelindu-se aşa, iacă trece pe acolo un flăcău cu flori la pălărie, trăgând din frunză o doină , de îngheţau apele. Văzându-l pe necunoscut zăcând mai mult mort, se apropiă de el, îl ridică în picioare, îi dete să bea puţină apă din vâlceaua din apropiere şi nu se mişcă de lângă dânsul, până ce nu-şi veni în puteri. Dar tu ştii pe cine ai ajutat? – întrebă deodată necunoscutul. Ştii tu pe cine ai pus pe picioare? Ba, - răspunse flăcăul; datina noastră e să facem bine la oricine, fără a-l întreba de neam sau de credinţă. Nu te cunosc şi, de aceea, nici nu vreau să te cunosc. Eu sunt Moartea, - zise necunoscutul. Eu nu cruţ pe nimeni, şi nici cu tine nu pot să fac altfel. Cu toate acestea, ca să vezi că şi eu pot să fiu recunoscătoare, îţi făgăduiesc că nu te voi lua fără veste, ci-ţi voi trimite mai întâi pe vestitorii mei, ca să-ţi spună să te pregăteşti pentru călătoria cea lungă.



Foarte bine , - răspunse tânărul; e un câştig şi acesta. Cel puţin până atunci, să nu-ţi mai port de grijă! Şi puindu-şi pălăria pe-o ureche, plecă în drumu-i, cântând. Fiindcă avea avere şi era tânăr, o ducea numai în chefuri şi petreceri, nepurtând grija de ziua de mâni. Dar tinereaţea şi sănătatea ţin numai până la un timp. Durerile şi beteşugurile nu întârziară să vie. Totuşi el zicea: Nu voi muri, căci Moartea mi-a făgăduit să-mi trimită pe vestitorii săi care încă n-au sosit! După ce se întremă, în loc să judece mai sănătos la viitor, în loc să-şi cruţe sufletul de păcate, se apucă să facă tot ceea ce făcuse: chef la toartă şi veselie! Cum toate au un sfârşit, într-una din zile, pe când era la o petrecere cu mai mulţi prieteni, tânărul de odinioară se pomeni că-l bate cineva pe spate, şi nu mică îi fu mirarea când văzu Moartea.



În cetatea Sodostal, aproape de apa Istrului, în vremele închinătorilor de idoli se afla un idol anume Cronu, adică Dumnezăul morţilor, care acela era un elen mortu, între care încuibându-se Diavolul de multă vreme, îl ţine neputred, făcând şi multe năluciri. Aceluia dar îi jărvue acei oameni rătăciţi întru acest fel, adecă de băte trupurile sale până la sânge şi chiuie şi striga şi toată alta fărădelegi făce, şi cu sângele ce-şi varsă închipuie cum că cu sânge este Cron Dumnezăul lor, pentru că să arată a fi rumân la faţă, iar fărădelege ce o face zice că o vedi Cron, căci ţine ochii închişi, nu aude strigările căci este mort. Asemene rătăcire videm şi acum la unii creştini, că precum acee să strânge la acel mort de se băte şi chiuie, şi toată altă fărădelege face, aşa şi acum creştinii fac pe la morţii lor, strângându-se clacă de nebuni, de-şi bat spetele cu lopăţi şi chiuiesc şi joacă, şi fac altele multe ghiduşii, care nici a să mai scrie sau a să pomeni nu să cuvine.


Deci de toţi se poate cunoaşte că nu este lucru cuvios adică la vreme de plâns, să se facă râsuri şi hohote, şi la vreme când toţi aceia ce să vor fi strâns ca să să roage lui Dumnezău şi să plângă, ei atunce să gioace şi să chiuiască, şi atunce când ar trebui acel suflet a să uşura de păcate prin milostenie şi prin rugi, el atunce mai vârtos să să însărcineze cu celelalte necuvioasă fapte ce s-au zis. Cu cuviinţă este la mort, adunăndu-să rudeniile şi alţii, să facă plăngere cuvioasă, nu atăta pentru că au murit, cât pentru iertarea păcatelor, şi ca să i să aşeze sufletul lui unde drepţii să odihnesc. Iar la priveghere acelui mort să cetească preoţi, să fie şi mireni privighind, cu cuviinţă vorbile cele de folos sufletului, iar nu vorbe deşerte, lumeşti au giocuri şi alte ghiduşii. Ce aceste toate de acum să lipsească.



Trăia Haralambe la casa lui, cu părinţii, nevasta şi copiii săi, tare mulţumit pentru toate, când iaca se pomeneşte cu Ciuma pe lume. Oamenii începură să moară cu droaia şi aşa, în puţină vreme, se văzu singur, singurel. Pe toţi i-am putut scăpa de la moarte, - îşi zise Haralambe, - şi numai pe ai mei, nu. La ce să mai trăiesc! Şi aşa, îşi făcu socoteala să se ucidă singur, dar tocmai când voia să-şi îndeplinească gândul lui, i se arătă Dumnezeu înainte şi-i zise: Haralambe, hai cu mine! Şi l-a luat în cer. Acolo l-a întrebat: peste ce să-l pună mai mare? Iar Sf. Haralambe i-a răspuns: să-i deie Ciumile pe samă. După voia ta fie! – a întărit Dumnezeu. De atunci Sf. Haralambe veşnic ţine Ciumile de păr, ca să nu-şi mai facă de cap cum şi-au făcut cu ai lui. Câteodată le scapă, şi atunci Ciumile se răpăd în lume ca lupii între oi. Deosebirea este numai că lupul omoară cât omoară şi se duce, în vreme ce Ciuma ia de-a rândul, şi pe bun şi pe rău, până bagă Sf. Haralambe de samă, şi o strânge din nou din lume, înhăţând-o de păr.



Pune ureche pe pragul casii şi ascultă glasul Ursitoarelor, dar să ştii atâta: cine ascultă ursirea, moare de moarte năpraznică. C-apoi ia să vezi! – suspină dascălul; pentru mine tot una-i, - o rogojină veche pe care nici câinii n-ar roade-o. Ce să mai trăiesc! Sapa şi lopata, şi-o mână de ţărână în ochi! Feciorul să-mi trăiască şi să mă urmeze în lume, că eu mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul, şi, de-acuma, aleluia! Şi mai mult pe gânduri nu stătu. A pus urechea pe prag şi a ascultat, şi-a auzit cum grăia prima din Ursitoare: Petrea, feciorul dascălului, nu se va naşte până când tată-său nu i-a făgădui de nevastă pe Zâna făr-de tată. La urma urmii, pruncul o să se facă Sfânt. Grăi apoi a doua ursitoare: Cartea vieţii lui stă deschisă pe o masă, în chilia de piatră de la Izvorul Iordanului. Iar a treia Ursitoare, care întotdeauna rosteşte aceleaşi cuvinte, sfârşi: Cine ne-a ascultat întru furiş, de mâna pruncului să moară.


Un om odată umbla în negustorie şi a rămas peste noapte să mâie la o casă. Înlăuntru nu l-au primit, căci se trudea femeia de copil. El s-a culcat afară pe prispă. La o vreme de noapte, aude că vine în casă îngerul, şi zice: La casa asta s-a născut o fată şi ea are să fie partea omului ce doarme aici! Omului i-a fost ciudă: Cum, eu să nu mă însor până n-a creşte ţânca asta? Lasă, că-i fac eu! După ce s-a uşurat femeia, oamenii l-au chemat în casă. El, peste noapte, s-a sculat, a luat copila şi s-a dus afară şi a înfipt-o în par. Lasă, zice el, că nu te-oi mai lua eu pe tine! Şi a fugit. Părinţii, auzind copilul plângând, s-au trezit din somn, şi, mergând afară, îl văd înfipt în gard. Au scos copilul din par; parul îi intrase în piele pe-alăturea de coastă şi nu i-a făcut nimic, rana s-a tămăduit de grabă şi, cu vremea, fata a crescut fată mare. Omul acela, tot umblând cu negustoria lui, nu s-a mai însurat. Unde mergea, tot nu-i plăcea, până când trece el iar odată prin satul acela, şi vede o fată, şi-i place. Merge la părinţi şi o cere. Părinţii, săraci lipiţi pământului, văzându-l pe el că-i bogat, au dat-o.


A fost odată un împărat mare şi tare, care avea trei fete de masă. Ele se numeau Catrina, Zalina şi Marina, şi erau fetele lui Alexandru Machedon. Aceste fete erau ţigănci, şi erau atât de lacome, încât, dacă punea împăratul ceva de-o parte, nu se putea până ce nu dădeau ele ocol, să vadă ce-i, şi nu gustau. Odată, ele tot căutând, au dat de o sticlă de apă vie, şi cum au băut, îndată au zburat. Ele, de atunci, mereu zboară încoace şi încolo, ca să găsească calul lui Alexandru Machedon, şi nu l-au găsit nici până astăzi, că e ascuns în coadele mărilor. Dar Ducipal n-are să iasă din coadele mărilor până la vremea de apoi, când îl vor găsi cele trei fete ce se vor duce cu el la Alexandru, şi el le va săruta cu dor. Şi ăle Sfinte vor zice: Împărate Alexandre, iată, noi l-am găsit! Iară împăratul va zice: Bine, fetelor şi iubitele mele, voi aţi fost credincioasele mele! Atunci împăratul va intra cu cele trei fete în rai, unde vor trăi în veselie. Şi de atunci nu vor mai fi oameni pociţi şi schilozi pe lume.


Dumnezeu a plecat odată singur pe drum, şi s-a întâlnit cu un om nevoiaş, sărac luci. Unde te duci tu, omule? – l-a întrebat Dumnezeu. Unde să mă duc! Merg să aflu pe Dumnezeu şi să-l omor, căci el m-a lăsat pe lume sărac, de n-am de pe ce să beau oleacă de apă! Iar Dumnezeu îi zise: Aici ai o greşală, prietene. Nu Dumnezeu este vinovat că eşti sărac, ci Ursoaica ta. Ea a hotîrât să fii aşa cum eşti. Şi pe urmă l-a îndemnat: Haide cu mine. Avem să intrăm într-o casă. Acolo tu să te pituli sub o masă, că nu peste mult vor veni ursoaicele şi vor pune pe masă o mulţime de bani. Când vei putea, să te scoli să iei din grămadă cât vei voi şi să fugi. Ele te vor alunga, te vor prinde şi te vor întreba de ce ai furat. Tu să le răspunzi aşa, că ele te-au ursat să furi, - că-ţi vor da pace.


La un om odată vin cele trei Ursitoare ca să-i ursească pruncului de curând născut. În casa lui se aflau atunci Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru, care au auzit ursirea prin gura celei mai mici dintre Ursitoare: Copilul va creşte mare şi când se va însura, va trece cu mireasa lui peste un râu, va cădea de pe cal şi va muri înecat! Cei doi Sfinţi, auzind aceasta, spun omului că atunci când va fi să-şi însoare feciorul, să-i poftească şi pe dânşii la nuntă. Ceea ce omul nu uită să şi facă. Nunta trebuia să treacă peste apa hotărâtă. Atunci Sf. Dumitru, ca să împiedice îndeplinirea sorţii, îşi schimbă calul său cu al mirelui, dar nu se ştie cum se întîmplă, căci calul lui Sf. Dumitru poticni, iar cu coada stropi pe mire, aşa că acesta s-a înecat numaidecât. Văzând aceasta, Sfinţii merseră la Dumnezeu şi se rugară ca să-l învieze. Dumnezeu însă le răspunse că una ca aceasta s-ar putea face numai dacă părinţii mortului şi-ar da din zilele lor. Dar aceştia nici nu voiră să audă şi astfel mirele rămase bun mort.



Cică un împărat avea trei feciori. Într-o zi îi cheamă pe tustrei la dânsul şi le spuse: Dragii tatii, m-am gândit şi eu, acum când sunteţi şi voi ajunşi la vârsta de muncă, să vă dau pe la treburile voastre şi să nu vă mai ţiu pe lângă mine, să-mi păstraţi şi să-mi sporiţi averile mele; să nu fie bănat mai încolo, la vremurile voastre de însurătoare, şi să-mi spuneţi că unul a muncit mai puţin şi a luat mai mult, şi să se işte aşa sămânţă de gâlceavă şi vorbă. Iaca v-am făcut averea mea toată trei părţi deopotrivă: să şi-o ia fiecare şi s-o păstreze după vrednicia şi mintea lui. Cine a mări-o, - bine de bine; cine a prăpădi-o, - paguba lui; l-oi vedea şi eu cu ochii mei pe cel ticălos şi nu i-oi lăsa la moarte zilele noroadelor pe mâini, ca să le dea de râpă iute şi degrabă! Şi după asta, împăratul le-a dat ce li s-a cuvenit, şi el s-a tras de-o parte, să tacă şi să uite.



Fiecare din cei trei feciori au început să muncească pe socoteala lui, şi fiecăruia îi mergea cum îi mergea, dar celui mai mic dintre fraţi, îi mergea ca racul. Pe ce punea mâna, praful şi pulberea s-alegea: într-o zi i-au murit vitele, parcă otrăvite, într-alta i-au ars coşarele cu pustia neagră ce mai avea într-însele, în altă zi alta, până când a rămas ca vai de capul lui. Mai rău nici că se putea! După o vreme, văzându-se el sărac lipit pământului şi gol pistol, şi-a luat lumea-n cap şi s-a tot dus să-şi caute singur partea, dacă pustiul de noroc n-a ştiut să-l găsească pe dânsul. Merge el aşa şi ajunge într-o zi spre seară într-o pădure. Acolo un unchiaş făcea haragi pentru vie. Bună ziua, moşule. Ţămi dumitale, flăcăule, da ce umbli pe-aici? Apoi, moşule, şi cu mine, povestea cântecului: am plecat în lume să-mi pun nume. Ia-s un biet nevoiaş! Nu m-ăi primi să-ţi ajut şi eu la lucru? Cum nu; auzi vorbă!



Şi-au muncit amândoi, - feciorul de-mpărat şi unchiaşul, - până seara târziu, când bătrânul zise: Apoi, nepoate, să ştii că eu nu-s de pe-aici, şi ca să mergem tocmai la mine acasă, ne-ar trece toată noaptea pe drum. Hai şi ne-om duce la bordeiul pădurarului şi-om mânea acolo. Au pornit amândoi, au aflat ceva de-ale gurii, şi după asta, cum erau şi trudiţi, s-au culcat. Şi cum s-au culcat, au tăcut. Noaptea, aşa pe la cântători, s-aud nişte glasuri. Da să ştiţi că bietul fecior de-mpărat, deprins cu pat şi perină mai moale, nu putuse aţipi nici cât ai bate în amnar, se-ntorcea când pe-o parte, când pe cealaltă, ca un pui într-o frigare. Şi cum spuneam, pe la cântători s-aude la fereastră: Doamne, Doamne! Ce-i, Zodiilor? – întrebă unchiaşul cu care feciorul nostru lucrase în pădure. Astăzi, atâţia s-au născut şi atâţia au murit; ce facem?



Şi le răspunse moşneagul: Pe cei ce-au murit, Dumnezeu să-i ierte; cei care s-au născut aibă partea noatră din astă seară! Feciorul asculta şi tăcea, şi se minuna şi dânsul mult de cele ce vedea că se petrec. A doua zi unchiaşul şi feciorul de-mpărat se scoală şi se duc din nou în pădure, fac haragi toată ziulica, iar seara moşneagul zice din nou: Iaca, vine şi noaptea, şi noi, de isprăvit, tot n-am isprăvit; mai mare truda ne-ar fi s-o pornim pe vremea asta tocmai la mine acasă. Hai şi-om mânca la curţile împăratului, c-om găsi, cred, o bucăţică de mămăligă şi-un ungher unde să ne hodinim ciolanele peste noapte! Şi-au pornit. Şi parcă era un făcut. Împăratul i-a întâmpinat la poartă, i-a dus în castel pe din faţă, pe scările cele mari, i-a pus la masă cu dânsul, iar peste noapte le-a aşternut  într-o odaie nemaipomenit de mândră.


Feciorului de-mpărat i se speriase somnul din nou: sta şi se gândea, şi aşa îl apucă vremea cântătorilor, când auzi la fereastră: Doamne, Doamne! Ce-i, Zodiilor, le întrebă bătrânul. Astăzi, atâţia s-au născut şi atâţia au murit, ce facem? Pe cei ce-au murit, Dumnezeu să-i ierte; cei ce s-au născut aibă partea noastră din astă seară! Tocmai acuma pricepu feciorul cel împărătesc minunea cea mare. Unchiaşul cu care petrecea de două zile nu era altcineva decât prea sfinţitul Dumnezeu, care toate le ştie şi toate le cârmuieşte cu vorba lui cea fără potrivnicie. De ce să-şi mai treacă leriul degeaba? Ştia un lucru şi nici acela prea de veselie, că el se născuse în ziua celor ce au să trăiască trai de bordei, şi sănătate bună! De asta n-avea noroc, şi vorba ceea: Dacă nu-i noroc şi parte, Geaba te mai scoli din noapte! A sărutat dreapta lui Dumnezeu şi a plecat.



Acuma avea un gând: să meargă acasă la tată-său, împăratul, să pice în genunchi înaintea lui şi să-l roage să-l ierte şi să-i spuie: Tată, sunt om cumsecade, şi-mi place munca, şi-s om de cinste, şi care mi-i vina dacă n-am noroc? I-a spune după asta, împăratului, povestea  întâlnirii cu Dumnezeu, şi poate s-a milostivi împăratul şi l-a lăsa în ogradă slujitor ca orişicare slugă, pe mâncare şi purtare. Aşa şi-a pus în gând şi aşa a şi făcut. Împăratul l-a ascultat, şi dacă nu l-a îmbrăţişat şi nu l-a sărutat, apoi, nici de izgonit nu l-a izgonit. I-a dat şi lui o treabă acolo pe la ţarcul oilor şi l-a lăsat în pace. Şi a început feciorul de crai munca grea, şi-au început din nou supărările să-i vină peste cap, şi tot sacul cu amar să se verse peste nsul. Banul nu şi-l mai vedea strâns în pungă, straiul nu sta o zi pe trupul lui cumsecade, şi vorbă legănată de la nimeni nu afla.




 strigoaicele se adună câte 12 la hotar  se bat cu meliţele, fac exerciţiu ca soldaţii, ţin război,
joacă, şi toate-s goale.  Strigoii au două inimi.  Ei nu mănâncă nici ceapă, nici usturoi şi au coadă.
Cât trăiesc, merg noaptea, pe lună nouă, la hotar; ies pe cahlă la miezul nopţei şi se duc calare pe cociorvă de se bat cu meliţele, în loc de săbii, iar din gură tot zic: Tai ni tai, tai ni tai, că altfel s-ar omorî. 
*

POSTACI

Nonpersonaje virtuale în campania 2009

Nedormitul, Klaudița. - Încerca să intre în conversaţie cu mine - Sau aşa ceva. - Ne cunoaștem? - Posibil. - Cât de posibil? - Nu știu sigur cât. -  Îmi pare rău, am 84 de ani şi sînt impotent. Adio. - Te-am întrebat eu kâți ani ai? -  Eşti farmacistă? poţi să îmi asiguri un loc mai în faţă la compensate? -  Sigur cum sa nu ti le dau si pe gratis.- Te-aş fi preferat popă, cioclu, ceva de genul ăsta. Nu mă interesezi, crede-mă. Și nici pe tine nu te interesează averea mea. Caută-l pe poponeţ, mai bine, el te poate face fericită. -  Pe mine nu ma intereseaza de nimik ; si nu îs curioasa de nimeni. -  A, ai tastat din greşeală? te plictiseai? tu, care ai atîţi pretendenţi sub balcon, cîntîndu-ţi serenade. Dă-le un semn, dă-le o şansă. nu pierde timpul cu mine. Uite, de-abia mai scriu, simt că fac infarct, am murit. Deja put- ok ok- oaaagh... -  ce?- am murit, femeie, ce n-ai înţeles? am murit. pa şi pu. e vremea voastră, bucuraţi-vă de viaţă, voi, tineretul. - ok pa

Bre, straluceste ciolanul asta atat de tare ca orbecaie astia dupa el da au terminat tara asta.  - "sss".  Mărcuța. -  Noroc ca mai vine unu ca futaciosu si le da cate un cap in gura. - toti acesti franctirori   vor sa construiasca Republica lui Platon pe malurile de nomol puturos ale Dambovitei … ha-ha -ha-ha !…. ras sardonic,    ..pentru ca multi dintre voi n-ati vazut inca SOMAJUL intelectualului din West  Orbi sunteti , fratilor !!!!  - Chiar nu credeam ca puteti folosi asemenea limbaj!V-au intrat viespile in pantaloni?!Si ce-au gasit?  Adio,domnule cu viespile! - Am tras “bocanci in gura” tuturor acelora care seamana cu tine. -   Cat de impartial isi permite sa fie judecatorul-mason intr-un proces in care, in calitate de avocat al uneia dintre partile in litigiu, apare avocatul-mason? 


Un caricaturist care caricaturizează caricaturi caricaturistice nu poate caricaturiza caricatura sa.  
Un cocostârc s-a dus la descocostârcărie, unde se descocostârcăreau şi alţi cocostârci nedescocostârcăriţi, ca să se descocostârcărească de cocostârcăria lui.
Unilateralitatea colocviilor desolidarizează conştiinciozitatea energeticienilor care manifestă o imperturbabilitate indiscriptibilă în locul nabucodonosorienei ireproşabilităţi.
O  mierliţă fuflendiţă fuflendi-fuflendăriţă nu poate să fuflendească fuflendi-fluflendăreasacă pe mierloiul fuflendoiul fuflendi-fluflendăroiul. Dar mierloiul fuflendoiul fuflendi-fluflendăroiul poate ca să  fuflendească fuflendi-fluflendăreasacă pe mierliţa fuflendiţa fuflendi-fuflendăriţă. 
 Ceea ce cerea celebrul Cicero gemând geniilor degenerate ,n-au acceptat-o Cezar şi ceata ingeniosilor cetăţeni certaţi cu cerinţele cercurilor centrale. 
 O  coropişniţă şi`un coropişniţoi se coropişniţeau la noi pe gunoi. Nu coropişniţa coropişniţea pe coropişniţoi ci coropişniţoiul coropişniţea pe coropişniţă.


 - Din punctul de vedere al evreilor, Iisus, nascandu-se dintr-o mama evreica, este evreu ( descendenta recunoscuta de ei fiind dupa mama);
 -
Din punctul de vedere al crestinilor, care considera ca descendenta este dupa tata, tatal fiind insusi Dumnezeu, atunci Iisus nu este evreu ci este fiul lui Dumnezeu, adica fiul Tatalui...mama nu conteaza...
 
- Si eu sunt roman american dar nu stiu nimic despre dedesupturile acestei afaceri, cum sigur nici tu si nici d-l Gae. A scris o carte, fiind din nou translator, de data asta pentru d-l procuror si echipa pe care o reprezinta, dar sunt sigur pe mult mai multi bani. Ce legatura are d-l Gae cu acest caz, de unde are el informatiile? Ti-ai pus cumva aceste intrebari simple ca sa-ti dai seama cat de credibil este? Sigur nu, fiindca nu pari genul de persoana...
 Ma'ntreb de ce Jeuropenii nu'i scot din "uniune" pe Romarlani! Ce mai asteapta? Nu vad ca grotescul abisal a coplesit, fara intoarcere, Romarlania; bantustan ce, in 2050, va fi unul tziganesc-magharo-international.
 ,,Organul" va luat...respiratia? Lasati brutalitatea si reveniti in societate. - Cam multi tradatori pe la noi prin tara . - corb la corb  -  Asa putem spune si despre ciori,ca sunt papagali, 
Ai dracului papagali,a vorbit unu chineza iar acu o vorbesc un miliard jumate.
- Dusmani de traditie, prieteni de conjunctură. -  Grijania voastra de smintiti viciati de antiumanism si antiromanism! -  Pai asta-i educatia dumitale..... Sa ridici in slavi un tradator sperjur.... Nenorocitul care a nenorocit tara si a omorat oameni nevinovati - are sange peste tot … - Eu unul cred in Biserica, dar fac deosebire intre preoti si popi. - Pana la urma, dusmanul dusmanilor mei este prietenul meu si eu votez cu tiranul. -  Homo sapiens sapiens este numele unei specii, nu al unei rase. "Rasa umana" e un termen total gresit. -  Doar un orb nu a vazut crisparea de pe fata lui din momentul in care si-a dat seama ca nu el conduce "ostilitatile". -   Eu pregatit batist fin, din piele crocodil! - Cica o sa exportam in Siberia vreo 200 de politicieni si ....  -  "A permis omorarea romanilor de catre americani beti?" -  De ce sunteti atat de jegosi, ametiti de putere, ati mintit, tradat tara si acum va faceti ca nu stiti nimic ? -  Rusine popor roman! Rusine, celula KGB-ista din Romania! - Va privesc de sus si i-mi fac nevoile..in aer liber, traiesc...bio! -  Dar spune-ne, te rugam,de ce mergi atat de des la Moscova ! - De fapt,,sunt toti din ,,sudul tarii"!  - Ba Volodia, tu chiar nu stii ca Mihai Botez era ofiter acoperit? 


 
Nu regret ca am plecat din tara dupa ce s-a intimplat in piata universitatii.  Din echipa de 15 muncitori in care eram eu doar 2 au iesit pe strada in '89.  Dupa '89 faceau toti "politica".  Acuma ca maninca untura pe piine le e dor de Ceasca si vor din nou cu comunisti.  
-Vai de "barbatii" nostri? Vedeti ce se poate intampla cu un om, dupa ce trece prin diplomatie, prin statia Washington? Devine un impotent purtator de sortulet! Papusa gonflabila.  - Observ ca si mamiferele se pot metamorfoza in tantar, inzestrat la nas cu o ,,sula,, minuscula, cu pretentie de nas.   - Eu unul cred in Biserica, dar fac deosebire intre preoti si popi. Unde e epoca lui Bismarck si a reginei Victoria?... -   Acest Dorian Gray mioritic, nu cred ca e capabil a iubi frumos altceva decat propria imagine, in oglinda.  -  In culmea evenimentelor " '89", fostii nomenclaturisti, activistii cu rang mai mare sau mai mic, cvasi-totalitatea securistilor, ca la un semnal (dat, ne-dat?) au decis, la unison, ca singurul vinovat pentru toate nenorocirile din ultimele decenii a fost Ceausescu, nu  comunistul Ceausescu, ci omul Ceausescu.   - Vad ca vorbesti in numele "poporului".  - Sunteti atatia coioti si sacali calariti unii peste altii  - Te rog, putin mai multa atentie...moncher Farfuridi. - De fapt  a avut o motocicleta. Iar atunci cand si-a schimbat cauciucurile, le-a cumparat de la unul al carui var era din Constanta. Acest var matura pe jos la un depozit . Acum v-ati prins ca  face afaceri cu armament? -  noi vrem sa fim gaozarii zilei de maine, sa ne inmultim cu tigancile imputite. -  Era vorba de melodia sirene antropofage mancat parteneri Ulise! -  Te-ai gandit oare ca intre gorobetie venala demagogic necioplita si crima comunista, vom alege, cu moartea in suflet, prima varianta?  Sunt Gorobete -  Imi este scarba. Sunt Ileana.-Doamne ajuta-ne si scapa-ne de satana.  Sunt Soghi .  Să-l ajutăm cu votul nostru. Inainte Căpitane ! Scris de Tribunul. 24-11-2009 11:03. - Hais-Cea Romania.
 
Cred ca ai stat si dumneata prea mult pe la Bucuresti, incepi sa devi opac si greoi in exprimare!!!! Maramuresenii sunt oameni dintr-o bucata, hotarati, vorbesc de oamenii de pe Valea Izei, Viseu, Mara, Cosau, acei maramureseni!!!
Intreaba-ti bunicii sau vecinii mai batrani, cine erau aceeia ce lipeau afise cu 'ochiul' si 'cu 'soarele', si ai sa vezi ce ti-or raspunde batranii!!! Poate ca ai facut scoala in marile orase, la renumite Universitati, dar sa sti ca transparenta in gandire si exprimare nu ar trebui sa-ti lipseasca, aceasta fiind o boala romaneasca, o boala Iliesciano-comunista, acolo unde nimic nu este clar, acolo unde fiecare face ceea ce vrea, pentru ca totul este interpretabil!!!! 
-  Aranjamentele se fac sus, la varf, intre cei care au interese, intre cei carora le e teama ca, inca 5 (cinci) ani nu vor mai putea fura... -
Ati primit ce ati meritat scumpilor. Fix dupa inima voastra. 
Va avea loc o inlocuire totala a clasei politice. -  Nu mai exista romani pentru functia de prim-ministru?! - Nu va puteti intoarce in acele vremuri ! Ganditi-va la noi, la tineri, ca noi suntem viitorul acestei tari ! Nu mai votati nummai pt voi !  - Măi cazacule munay-gazist-KGB-ist, vezi aici vreun independent, sau o gloabă cu zăbala in gură si cu un sac tras pe cap să nu vadă pe unde este dus?  Esti sănătos? - Propaganda asa desantata numai la nazisti si comunistii lui Stalin s-a mai vazut .
Romanii dau practic un examen : se incred in propaganda sau in realitate !???
- Niste fiinte asemănătoare oamenilor, parcă venite din lumea intunericului lui Iorgovan, au făcut din partidul Brătienilor, o adunătură de ipocriti si trădători betivi, curvari si insolenti care se poate numi numai intr-un fel: Partidul GRIVCO. - Au vandut Romania pe halci . - Toate pana la a colabora cu criminalul!- albescu se va transforma in negrescu pe 6 decembrie. - Niciodata numele lui nu va mai fi asociat cu verticalitatea, onoarea, demnitatea. Doar cu eterna incapacitate a romanului de a avea onoare si drag de patrie. - Cei ramasi drepti se vor retrage in Transilvania si in munti organizand rezistenta. - Cine te-a mintit ca suntem in capitalism ?  Cine te-a mintit ca suntem in democratie ? Aceiasi straini care ne conduc ? Incetati sa le mai priviti in gura ! Veti vedea numai carii dentare si auzi numai minciuni ! -  Tu mergi dupa modelul faustian?!? ...ai vazut, daca ai citit, ce se intampla si acolo, intre resemnare si risc..eu imi voi asuma riscul! Vom asista la lovituri sub centura si in moalele capului.   "Sa faci 13 ani de temnita pentru un popor de idioti!" Petre Tutea dixit. 

VA URMA



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu