EVREII, EMINESCU

AMALIA RODIAN

Dintr-o lebădă albă tot încerc să te strig

Nu ştiu pe unde umblă arborii tăi
dintr-o lebădă albă tot încerc să te strig

...

abia noaptea târziu
ai ajuns la mine ţinând în braţe
un drum plin de răni

acum dormi
şi nu auzi ceasurile îngropate
în carnea mea încă tânără

luna zornăie în sudoare ca un ban de argint
şi eu aş vrea să fiu pământul tău

să rodesc pentru tine
să îţi port mormântul în mine

               Cum l-au “imbolnavit” SERVICIILE SECRETE pe marele POET NATIONAL Mihai Eminescu!

Iunie 7, 2014Iunie 

Un patriot febril, care visa la proiectul Daciei Mari, fapt care deranja elita politica romaneasca, marile puteri vecine si, mai ales, serviciile secrete. Eminescu devine ziarist in 1876 si aceasta este meseria pe care o va profesa pana la sfarsitul vietii. Lucreaza la Curierul de Iasi, dupa care ajunge la ziarul Timpul din Bucuresti, publicatie afiliata Partidului Conservator, scrie evz.ro.

In 1880 devine redactor-sef, si ia o atitudine dura vizavi de miscarile politice care aveau loc in Romania,prin articole acide la adresa coruptiei si tradarii intereselor nationale de catre clasa “grecoteilor” si “bulgaroilor cu ceafa groasa”. In trei ani, pana in 1883, anul “oficial” al alienarii sale, Eminescu isi facuse deja dusmani interni si internationali.

Problema internationala

Eminescu s-a aratat foarte vehement in ceea ce priveste instrainarea Basarabiei, a politicii interne care urmarea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renuntarea la Ardeal), dar si chestiunea spinoasa a invaziei evreiesti in Moldova. Iata de ce poetul nepereche devenise o problema internationala. In momentul in care va incepe sa atace si conducerea partidului sau, si inclusiv pe Titu Maiorescu, devenisera foarte clare zvonurile ca se va face ceva pentru a i se astupa gura “slobodului Eminescu”.

Din cauza spiritului justitiar si critic cu care isi sustinea ideile, Eminescu se cearta cu Zizi Cantacuzino, cu C.A. Rosetti, I.C. Bratianu, si multi altii. Titu Maiorescu nota in Jurnalul sau, printre altele: “Grea epoca Eminescu…”. In 1882, poetul ii marturisea Veronicai Micle: “Sunt un om urat si temut, fara nici un folos…, unul din oamenii cei mai urati din Romania…Naturi ca ale noastre sunt menite sau sa infranga relele sau sa piara, nu sa li se plece lor”.

Societatea secreta

In 1882, Eminescu ia parte la infiintarea unei societati secrete, “Societatea Carpatii”, care va atrage atentia marilor puteri europene prin natura conspirativa a discutiilor ce aveau loc la intruniri. Scopul principal al acestor reuniuni era sustinerea Ardealului in favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui de tara.

Se pare ca aceasta societate secreta romaneasca crease o retea de depozite cu armament usor la granita cu Transilvania si nu numai. Societatea Carpatii luase legatura cu romani nationalisti din Ardeal si crease depozite secrete cu arme, scopul fiind acela de a se ridica la “lupta de gherila” impotriva ocupantului maghiar la momentul ales de conducerea organizatiei. In toate aceste actiuni era implicat direct poetul Mihai Eminescu, fapt care a deranjat nu numai cancelariile de la Berlin si Viena, ci si guvernul de la Bucuresti, care a luat masuri, la presiunea externa, impotriva Societatii Carpatii.

Conducerea a fost arestata si judecata intr-un proces public, iar liderii ei in frunte cu cei doi ziaristi exilata cu vaporul pe Dunare. Pe Eminescu, Guvernul nu-l implica intr-un proces public, deoarece ar fi iesit un scandal national, fiind iubit si recunoscut de romani. Atunci se pare ca s-a pus la cale, prin operatiuni speciale ale serviciilor secrete, eliminarea din viata sociala si publica a Poetului National.

Boala misterioasa

La comanda Imperiului Austro-Ungar vor fi inserate in cadrul grupului iscoade, iar Eminescu va avea tot timpul pe urmele sale spioni, care trimiteau rapoarte regulate asupra activitatilor si discutiilor purtate in cadrul intalnirilor. Iata ce continea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucuresti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor sai: “S-a stabilit ca lupta impotriva Austro-Ungariei sa fie continuata…

S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenta. Eminescu, redactor principal la Timpul, a facut propunerea ca studentii transilvaneni de nationalitate romana, care frecventeaza institutiile de invatamant din Romania pentru a se instrui, sa fie pusi sa actioneze in timpul vacantei in locurile natale pentru a orienta opinia publica in directia unei Dacii Mari”.

La un an dupa rapoarte, Eminescu “innebunea” brusc. Cum comenta presa vremii evenimentul? “Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a innebunit. Dl Paleologu va lua directiunea sus-zisului ziar’’. Luate punct cu punct, lucrurile devin discutabile: Titu Maiorescu mentioneaza frecvent si “cifrat” numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sanatate a poetului, iar atat Maiorescu, cat si alti apropiati lipsesc din tara chiar in perioada cand se declanseaza “boala” poetului. Documente ale vremii reprezinta dovezi ca Maiorescu nu era strain de complotul impotriva jurnalistului politic incomod.

Condamnarea totala

Pe 6 iunie 1883, Eminescu citeste poemul “Doina” la Junimea. Un poem care constituit condamnarea totala la nebunie si la moarte a poetului. “Doina” intruchipa testamentul politic al lui Eminescu, care dorea o Romanie mare, totala, unita. 28 iunie 1883 este data la care Eminescu a fost internat prima oara. Dar…Tot la aceasta data, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu Romania pentru 24 de ore, timp in care Germania trimitea scrisori de amenintare Romaniei, prin intermediul carora o soma sa intre in alianta militara. In acea zi trebuia sa se semneze un tratat secret intre Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte, si Romania, pe cealalta parte.

Tratatul stipula, printre altele, interzicerea oricaror proteste pentru eliberarea Ardealului, iar una dintre conditii era ca activitatile in acest sens care aveau loc la Bucuresti sa fie interzise! Pe acest fond s-a produs prima internare a lui Eminescu, si tot in acest context este raspandit zvonul nebuniei lui, a bolii venerice de care suferea. Prin urmare, jurnalistul politic Eminescu era anihilat. Regele Carol I semna linistit, in octombrie 1883, Tratatul secret cu Germania si Austria.

S-a aratat ca diagnosticele puse de anumiti medici erau fanteziste si nu se bazau pe observarea simptomelor, care pareau sa indice altceva. Atat familia, cat si Veronica Micle nu au primit nicio informatie despre starea de sanatate a poetului.

Tratament cu mercur

I s-a pus diagnosticul “ciudat” de sifilis (se pare ca Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), iar pentru ca la vremea respectiva nu exista un tratament concret impotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament soc pe baza de mercur.

Tratamentul i se administra regulat, in ciuda faptului ca era cunoscuta drept o substanta toxica, chiar si in doze foarte mici. De la prima “imbolnavire” si pana la data decesului, viata lui Eminescu a insemnat un nefericit drum spre ospicii, dupa bunul plac al celor din tara, si din afara, care ii doreau raul. Dupa singurul moment in care a mai reusit sa publice un articol denuntator intr-o gazeta, sub protectia anonimatului, avea sa fie depistat si ridicat, fara a mai fi eliberat.

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota in jurnalul sau: “…astazi pe la 3 ore a murit Eminescu, in institutul de alienati al d-rului Sutzu, de o embolie”. Unul dintre cei mai mari romani murea “in cea din urma mizerie”, dupa cum anunta sora sa, Harietta.

Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu noteaza in unul din jurnalele sale: “Oricum ar fi, sfarsitul total nu parea iminent, caci el se nutrea bine, dormea si puterile se sustineau cu destula vigoare. Un accident (n.r.- Eminescu a fost lovit in cap cu o piatra de catre un pacient nebun) insa de mica importanta a agravat starea patologica a cordului si a accelerat moartea”

Tot doctoral Tomescu nota dupa autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic…Adevarata cauza a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce si intensa a facultatilor sale intelectuale”. Ce folos, ceea ce “fabricasera” dusmanii sai si serviciile secrete se perpetuase deja…

Sursa: cultural.bzi.ro

EVREI, MIHAI EMINESCU

Mai 2, 2018

Implicarea organizaţiilor evreieşti mondiale în obţinerea de drepturi pentru evreii care invadaseră Principatele Unite, a coincis cu momentul creării statului român modern, acestea obstrucţionând prin toate mijloacele realizarea dezideratelor româneşti.
Pentru a înţelege dimensiunea acţiunilor trebuie citat din apelul lansat către “poporul israelit” de către Cremieux şi Montefiore, doi dintre fondatorii Alianţei Israelite Universale: ” Alianţa noastră nu este nici europeană, nici africană, nici americană, nici australiană, ea este universală, împrăştiaţi în mijlocul unor popoare care sunt duşmane drepturile şi interesele noastre, vom rămâne membri ai poporului ales….Pe zi ce trece, reţeaua cu care evreii îmbrăţişează întreg pământul se întinde, iar măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor împlini. Nu este departe timpul în care toate bogăţiile Pământului vor fi ale noastre”.

Problema drepturilor evreilor s-a acutizat în momentul publicării proiectului Constituţiei din 1866, care prevedea, la art. 6, că “religia nu poate fi un obstacol la împământenire”. La Bucureşti au fost înregistrate o serie de manifestaţii antievreieşti. În acest context, evreul francez Isaac Adolf Cremieux s-a deplasat la Bucureşti, oferind suma de 25 milioane franci în schimbul încetăţenirii evreilor infiltraţi între graniţele României. În ciuda demersurilor făcute, Constituţia a fost votată la 30 iunie 1866, având, la art. 7, următorul text: “Numai străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea”.
În scurt timp, Brătianu este atacat şi acuzat de organizaţiile mondiale evreieşti. În anul 1887, Ernest Desjardins publică la Paris lucrarea “Les Juifs de Moldavie”, din care cităm:”evreii rămân cu totul străini de viaţa naţiunii în sânul căreia trăiesc, nu vor să urmeze şcolile româneşti, se sustrag de la serviciul militar şi se ocupă de camătă”.
Acuzat în afara ţării, Mihail Kogălniceanu scrie în 1869: “În România, chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată o chestiune economică. În România, jidovii nu constituie numai o comunitate religioasă deosebită; ei constituie în toată puterea cuvântului o naţionalitate, străină de români prin origine, prin port, prin moravuri şi chiar prin sentimente…De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi sub toate regimurile, toţi Domnii, toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei ce poartă un interes viu pentru ţara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi”.
În “problema evreiască”, Principele Carol I îi scrie tatălui său, în 1872: “N-am decât o teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atât de mult pe lângă puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România, încât să ne silească a li le da…Acum câteva luni, izraeliţii se mai bucurau aici de câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au făcut atâta tămbălău în Europa, de când presa evreiască din toate ţările atacă cu înverşunare România şi vrea să obţină cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic de sperat aici deocamdată”.
În 1873, Principele Carol I revenea: ” Suntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem hotărâţi a respinge orice reclamaţie sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele din Moldova, ca să poată aprecia acţiunile vătămătoare ale evreului asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat”.
Evreii veniţi din imperiul austro-ungar, deşi stabiliţi permanent în România, se declarau “sudiţi” ( supuşi austro-ungari), fiind sub protecţia reprezentanţelor diplomatice ale imperiului. Ei nu plăteau taxe, impozite, fiind scutiţi de orice obligaţie faţă de statul român.
Toată această situaţie a fost energic atacată de Mihai Eminescu, ideolog al Partidului Conservator,

care susţinea acordarea cetăţeniei individual, deoarece tot individual se acorda şi pentru românii din afara graniţelor ţării. Campania lui Eminescu a fost încununată de succes. În ziarul “Timpul”, Mihai Eminescu scria: “Iar Europa…a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere a independenţei noastre…Aşadar – cu sau fără evrei – pericolele internaţionale există. Evreii sunt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea nenumărată populaţie cu desăvârşire improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăâii românului…în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze majoritatea sau cel puţin jumătatea populaţiei…”
Prin activitatea susţinută a lui Mihai Eminescu, Partidul Conservator a reputat două mari victorii: Legea pentru neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, lege ce lua ţăranilor posibilitatea de a vinde pământuri evreilor; Legea contra itzurei (camătei), care îi împiedica pe cămătarii evrei să abuzeze total de ţăranul român.
În ianuarie 1877, Eminescu a publicat seria de articole “Evreii şi Conferinţa”, scriind: ” Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? De când rachiul este un element de civilizaţie?…Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoală zidită de români băncile, demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat…, făcut-au caz presa

austriacă de aceasta? Nici vorbă! Dar dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire!”.
Episodul legat de “boala” şi moartea lui Mihai Eminescu este ţinut secret.
În 1882, poetul naţional îi scria Veronicăi Micle: ” Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
În perioada în care Eminescu conducea ziarul “Timpul”, Petre Carp conducea partidul. Cei doi au intrat într-un puternic conflict. Carp era membru al lojei masonice Steaua României, alături de Titu Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor Rosetti şi alţii, care s-au ocupat de lichidarea lui Mihai Eminescu.
Cu un an înainte de anihilarea lui Eminescu, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer a transmis un raport secret: “Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură( n.a. Titu Maiorescu), am fost informat despre această întrunire…S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată…S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a se orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”
Urmărirea lui Eminescu de către agenţi secreţi ai puterilor străine a fost remarcată din 1876, prin agentul Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei la Bucureşti.
În dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, madam Szoke, îi trimitea masonului Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu înnebunise. Astfel, fără voia sa, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la “Caritatea” ( Caritas), cu diagnosticul fals de alcoolism şi sifilis. Dr. Iszac a aplicat asupra lui Eminescu un tratament menit să-l elimine: administrarea de mercur, câte 20 de fracţiuni a 4 grame! Urmare a acestui tratament, Eminescu a suferit o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară.
Să ne oprim asupra detaliilor şi personajelor: Titu Maiorescu, profesor universitar şi decan al Facultăţii de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din activitatea de avocat a obţinut o importantă avere, având clienţi ca Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi Hirschler.
Titu Maiorescu i-a scris un bilet lui Eminescu, rugându-l să vină la el în vizită. Precând de la redacţia “Timpul”, Eminescu ajunge la Maiorescu, care în trimite la complicele său Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet important. Ajuns la Constantin Simţion, Eminescu a fost săltat de haidamacii lui Şuţu şi cărat la ospiciu.
Toţi conspiratorii pleacă rapid în străinătate!
Trebuie spus că Şuţu l-a internat pe Eminescu fără să existe o solicitare scrisă de admitere, care să cuprindă “numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea, domiciliul, atât al pătimaşului cât şi al petiţionarului”(Decret nr. 1012, art. 8); l-a internat fără “vreun act medical subscris de doi medici”; nu a anunţat Administraţia specială asupra internării; nu a solicitat constituirea unei comisii care sî-l examineze pe Eminescu; nu a întocmir “Buletinul unde va scri cauza admiterii”.
Închis, Eminescu a fost scos de sub protecţia publicului şi a familiei.
Fratele poetului, Matei Eminescu, i-a scris lui Maiorescu: ” Sunt informat că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vreun an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vreo 200 de galbeni într-un loc – îi iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el.” Titu Maiorescu s-a prefăcut că nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu!
La 20 octombrie 1883, Eminescu a fost transportat ilegal la Viena. La 5 februarie 1884 este luat şi primbat prin Italia. A ajuns la Bucureşti pe 27 martie 1884. Pe 7 aprilie 1884 a fost expediat la Iaşi.
La sfârşitul anului 1888, Eminescu a revenit la Bucureşti, alipindu-se ca redactor la un important ziar politic. La începutul anului 1889 a fost ridicat prin ordin al Poliţiei Capitalei, dus la Spitalul Caritas, internat şi supus tratamentului medical.
Dr. Tomescu nota: ” articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi aşa de comune în maladiile cerebrale nu s-au putut observa până în ultimele zile ale vieţii sale…”
Eminescu a murit datorită unui…accident: a fost lovit de un nebun, cu o piatră, în zone parietală stângă a capului!
La autopsie s-a reţinut: creierul lui Eminescu cântărea 1490 gr., lobul stâng fiind cu 25 gr. mai greu decât lobul drept. Nu au fost descoperite elemente de boală patologică. A fost îmbolnăvit datorită tratamentului cu morfină şi mercur! – meritocratia.ro

Mihai Eminescu – „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi”

Însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorbă cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”.

„Betleemul” prunciei poetului nepereche, binecuvântatul ținut al Botoșanilor, și către viața acestui „geniu sorbit de Dumnezeu din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”.

De-a lungul timpului s-au scris multe despre Eminescu. Nu știm dacă Eminescu va mai prezenta același interes pentru viitorime. Oare se va mai vărsa cerneală pe sute de pagini, ca și până acum, despre poetul nepereche? Oare va mai prezenta Eminescu interes? Oare vor mai fi români care să-l citească, să-i recite măiestritele stihuri și cărora să le vibreze sufletul când numele său va fi pomenit? Va mai sta Eminescu multă vreme în manualele școlare? Dar în vitrinele librăriilor și în sufletele românilor? Să nădăjduim că da, că Eminescu nu va fi uitat și că „aducerile aminte îl vor troieni cu drag” cât va fi suflare românească pe aceste vechi plaiuri românești. Revendicat de anumite curente literare, de oareșicare mișcări politice, Eminescu ne aparține tuturor, chiar și nouă, cinului monahal.

De ce? Pentru că neîntrecutul bard a iubit foarte mult viața cenobitică. Era fascinat de viețuirea din mănăstiri, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală din așezările noastre călugărești. Nu-mi propun să fac aici exegeze și nici să concurez cu ele. Voiesc doar să trec în revistă tangențele poetului cu lumea monahală.

Mama lui, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care cinci s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada. Ultima dintre ele a fost vreme de cinci ani stareță la această mănăstire. Doi frați de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift).

Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătușile sale, maica Fevronia, s-a atașat mai mult de nepot, participând chiar și la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Jurașcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după viața monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din obștea Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.

Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit

Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton, Gala Galaction a surprins meșteșugit importanța acestei așezări monastice în devenirea spirituală a lui Eminescu: „…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani… a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”.

Viața neuitatului poet s-a întâlnit ciclic cu mediul monahal. Să ne amintim de vizitele sale la Mănăstirea Văratic. Academiciana Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și ea oaspete vremelnic al frumoasei chinovii nemțene, a publicat mai multe materiale în care făcea referire la un act care spune clar că o modestă casă monahală era închiriată, începând cu anul 1874, de Mihai Eminescu de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin. Veronica Micle era găzduită de monahia Eufrosina Popescu, o rudă de-a sa, iar iubitul ei, vizitând-o la Văratic, își închiria câteva zile căsuța măicuței Asinefta. De asemenea, scriitoarea consemnează chiar numele unei maici bătrâne, care l-a cunoscut pe Eminescu. Monahia Pelaghia și-l amintea în anii săi de sfârșit, venind verile la căsuța de sub codru, stând visător la o fereastră, iar uneori primea vizita bunului său amic, Ion Creangă. Îi vedea pe cei doi ieșind diminețile din casă și pornind la plimbare, stihuitorul cu părul răvășit, pășind moale, purtând un sacou albastru de șiac, iar pe Creangă cu mustață și barbă, îmbrăcat într-o haină neagră, aspră, de postav, așa cum poarta unii călugări de la munte. Și mai spunea maica Pelaghia un lucru foarte important: că Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit. Îl cunoscuse ea însăși pe preotul care a oficiat sfântul sacrament.

În timpul viețuirii sale la București, botoșăneanul ilustru a tânjit foarte mult după pacea mănăstirilor moldave și după viața monahală de aici. Atât de mult, încât și-ar fi dorit el însuși să devină călugăr. De unde știm de această intenție? Din cercetările eminescologului Theodor Codreanu. Într-un articol excepțional, intitulat Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882: „..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.

O, ce călugăr, ar fi fost Eminescu! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Ce stareț, ce egumen nu și l-ar fi dorit pe Eminescu monah în obștea vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde cât și câți l-ar fi înțeles.

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț

În împrejurări nu chiar fericite poetul a ajuns să locuiască la mănăstire. Aflându-se într-o stânjenitoare suferință, Mihai Eminescu a fost internat între 9 noiembrie 1886 şi 10 aprilie 1887 în bolnița Mănăstirii Neamț. „A stat destulă vreme şi la M-rea Neamţ, unde, nu e vorbă, era tratat mai omeneşte decât ceilalţi bolnavi” scrie G. Călinescu. În registrul bolniţei era consemnat: „Mihai Eminescu de 34 de ani, ortodox, român, profesiune liberă, din urbea Iaşi, diagnostic: delirium tremens.”

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț a fost tulburătoare. Se trezea la 5 dimineaţa, „pe tăcute” se îmbrăca, păşind uşor prin cernita odaie, să nu-i deranjeze pe ceilalţi bolnavi. Cineva spunea: „cât era de bun în nebunia sa”. Apoi ieşea la aer, căci nu putea suferi încăperea, plimbându-se ore în şir în cerdac, recitând, şoptind mereu vreme de câteva ore neîntrerupt, când, obosit şi la chemarea clopoţelului, mergea cu ceilalţi bolnavi la dejun. Mânca foarte puțin, căci din mica sa porţie dădea adesea celorlalţi. După o astfel de masă frugală, dormea până la ora 4, când ieşea din nou în cerdac, se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului şi cu mâinile încrucişate, şi, vreme îndelungată, privea spre văzduh. Cina se lua pe la orele 6, după slujba vecerniei și pavecerniței. De multe ori visătorul pacient se făcea că mestecă, nu dorea să mănânce. „Era sătul de viaţă, d-apoi de mâncare!”  Seara, după 8, când toţi mergeau să doarmă, „începea timpul când Eminescu se simţea în culmea fericirii”. Din nou în cerdac, dar de astă dată nu mai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când apărea luna, plângea de multe ori, îşi plângea „durerea, necazurile, suferinţele acestei deşarte vieţi.”

„L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu”

Dr. Şuţu scrie că Eminescu avea obiceiul ca, înainte de a se culca, să audă glasul buciumului, neputând adormi „decât în armonia acestui plâns şi tânguitor ecou”. Somnul venea pe la orele două ale nopţii. „Până s-adoarmă însă, cerca versuri.” De aici de la Neamț a trimis la revista „Convorbiri literare” de la Iași, poezia Dorința în care întâlnim un cuvânt specific zonei, „prund”: Vino-n codru la izvoru care tremură pe prund….

Tot la Neamț s-a întâmplat un lucru cu totul impresionant. Reputatul profesor și eminescolog Nae Georgescu, care a trudit cu entuziasm și nețărmurită dragoste ca să scoată la lumină cât mai multe lucruri despre pătimitul poet, în articolul Familia Eminescu și Spovedania de la Sfinții Arhangheli afirmă că în urmă cu câțiva ani profesorul Paul Miron a descoperit o însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț. Un ieromonah care l-a spovedit pe Eminescu a făcut următoarea consemnare: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorbă cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”. Ca preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai la scaunul de spovedanie un om pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar, după cum însuși afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul excepțional. O confesiune a unui geniu în fața Dumnezeului său. Această spovedanie și împărtășania de după i-au adus alinarea fizică și spirituală tristului poet.

Călinescu spune că, dacă până in ianuarie Eminescu era agitat și confuz, după sărbători, deci după spovedania și împărtășania de care vorbește însemnarea din ceaslov, poetul s-a limpezit, și a putut așterne versuri. Dar tot de la Neamț Eminescu i-a scris lui Vlahuță, care încerca să-l ajute  printr-un fel de subscripție publică: nu te pot încredința îndestul cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, recompensă națională. E drept că n-am bani, dar aceasta este departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus e desigur cel din urmă la care aș avea vreodată recurs.”

Totuși niște elevi inimoși de la școala de pictură din Iași au făcut liste de subscripție, vreo 500 la număr, prin care au reușit să strângă câteva mii de lei ce au fost înmânați Henrietei, sora lui Eminescu, care îi trimitea la Neamț sume de bani pentru nevoile personale ale poetului.

La bolniță clipele limpezi se rostogoleau într-un iureș amețitor cu cele tulburi. Citeam într-o carte mai de demult despre o afirmație interesantă făcută de unul din nepoții renumitului muzicolog ieșean Gavriil Musicescu. În visările sale, Eminescu s-a închipuit a fi chiar stareț. Într-o scrisoare trimisă din vechea ctitorie a Ioaniților către dulcele târg al Iașilor, îl roagă pe Gavriil Musicescu să pună cuvânt la vlădica Iosif Naniescu, Mitropolitul de atunci al Moldovei, ca să-l numească stareț la Mănăstirea Neamț. Asta se întâmpla cam cu un an înainte de a păși spre bolțile veșniciei. Să fi fost un alt dor neîmplinit de-al poetului, rămas ascuns în ungherele cele tainice ale sufletului său? O fi fost rămășițe în mintea sa atât de cuprinzătoare și învolburată, a vreunei socotințe născute în clipele tinereții la Agafton sau din zbuciumata-i existență bucureșteană? Rămâne o taină numai de Dumnezeu știută: o taină alături de alta care a străbătut întreaga-i existență și operă deopotrivă. – doxologia.ro

               Eminescologul Nae Georgescu și pseudo-istoricul Lucian Boia

Ianuarie 20, 2016I

Spun de la început că n-am citit cărțile lui Lucian Boia (cu o excepţie), doar le-am răsfoit și am urmărit, uneori cu încântare, polemicile pe care le-au stârnit. Înțeleg că în programul său de revizuiri trebuia să-și aibă locul și Eminescu, astfel că tema îi era oarecum datoare; mă mir, numai, că tratarea vine atât de târziu [1].

Trebuind s-o citesc – de vreme ce mi s-a cumpărat de către prieteni cu bani peșin – nu pot să nu mărturisesc faptul că tratarea triumfalistă a subiectului, informația precară, caricaturizarea unor figuri instalate celebru în „panteon”, stilul redundant conclusiv și dispensarea de întemeiere teoretică mă fac să mă abțin de la o cronică propriuzisă. Prezint doar aceste câteva impresii de lectură, mai mult pentru a aviza publicul cititor că avem de-a face cu un kitsch științific, încă unul, din păcate, venind din zona profesorilor cu zăcășenie ce au stat încordați atâta timp și acum, de când cu democrația, se descordează violent-energic. Un energetism stilat, stilizat chiar – cartea are certe valori literare, se citește ușor, autorul alunecă pe cuvinte ca un virtuoz pe claviatura pianului celui mai bun – ce poate fi semn că, după aceste revizuiri, vor urma construcții proprii cel puțin bine finisate.

Încep cu revizuirea amintirilor lui Ioan Russu-Șirianu, publicate de fiul său, Vintilă Russu-Șirianu, în 1969. Lucian Boia le neagă autenticitatea, arătând că a avut această poziție încă din 1971, la doi ani după ce apăruseră aceste amintiri. Își citează acel articol din Magazin istoric (iulie 1971, p. 87), unde arată că Ioan Russu-Șirianu nu putea fi în București, deci alături de M. Eminescu, în 1882-1883, de vreme ce vine aici abia din 1884. Se bazează pe două surse: necrologul lui Ioan Russu-Șirianu. din 1909: „Aflăm de aici că ziaristul a activat în București între 1884-1891, deci a venit de peste munți în 1884.” (p.206). Acest necrolog se completează cu scrisoarea lui Ioan Slavici către Titu Maiorescu din 7 octombrie 1884 prim care-l recomandă pe nepotul său pentru un post: „Tânărul, pe care vi-l trimit cu această scrisoare, e nepotul meu Ioan Russu, fiul răposatei mele surori. El a terminat cursul pedagogic, și-l trimit la București, ca să facă practică la școala de la Sf. Ecaterina, să învețe românește și să mai vază lume…” Scrisoarea a fost publicată încă de Torouțiu. Lucian Boia este circumspect, dar apoi ferm în concluzii la 1971: „Să fi greșit Torouțiu? Nu, nu încape nici o îndoială: scrisoarea lui Slavici poate fi văzută de oricine la Biblioteca Acadenmiei. Atunci? Atunci înseamnă că Ioan Russu-Șirianu a venit la București în 1884 și nu l-a cunoscut defel de Eminescu (care se îmbolnăvise cu un an înainte și părăsise casa lui Slavici). Înseamnă că fiul a inventat de la primul până la ultimul cuvânt 50 de pagini, spre satisfacția istoricilor literari, și mai ales a editurii, care s-a grăbit să publice, fără discernământ, niște simple născociri.”

Spre lauda sa, trebuie spus că opinia i-a fost respectată, și eminescologii (vezi D. Vatamaniuc, de pildă) au ținut în rezervă amintirile lui Ioan Russu-Șirianu. Numai că… iată ce spune însuși Lucian Boia acum, în 2015: „A ieșit la iveală între timp o scurtă însemnare a lui Eminescu, în care poetul menționează prezența nepotului lui Slavici în casa acestuia, unde locuia. Să fi venit Ioan Russu-Șitrianu la București și înainte de 1884 (deși din scrisoarea lui Slavici ar rezulta destul de clar că nu mai fusese în România)? Sau Eminescu pur și simplu fabulează? Sunt tentat de această ultimă explicație, fiindcă e de luat în seamă și contextual în care se face referire la tânărul transilvănean. Sunt fraze incoerente aruncate pe hârtie cu puțin înainte de declararea bolii; nu lipsesc fantasmele erotice, în care apare și doamna Slavici, acuzată că l-ar hărțui pe poet. (…) Așa că n-am de gând să-l reabilitez pe Vintilă Russu-Șirianu.” (p.209). Lăsând „contextul”, Eminescu scrie așa, negru pe alb: „…martoră sora d-tale care stă aici de săptămâni și n-a putut observa absolut nimic în privința aceasta, martor nepotul lui Slavici care stă zile întregi aici.” Dincolo de dreptul de a reabilita, pe care și-l arogă Lucian Boia, să consemnăm că pe sine însuși nu vrea cu nici un chip să se revizuiască, rămâne cu încăpățânare la opinia din 1971, și după ce vede că nu se mai poate.

Să-l reabilităm așadar, domnule autor. Mai ales că în necrologul din 1909 scrie așa (preiau cu copy paste de pe Internet): „După terminarea studiilor pedagogice în pedagogiul de stat din Deva, a trecut în România unde delà 1884—1891 a fost profesor de istorie la şcoala pedagogică şi la Liceul de fete din Bucureşti.” Lucian Boia înțelege această frază așa: „Aflăm de aici că ziaristul a activat în București între 1884-1891, deci a venit de peste munți în 1884.” Nu e de loc sigură echivalarea, limba română având, și ea, dreptul la reabilitare. Dacă cita corect în 1971, autorul nu se mai aventura în tiradele anti-Ioan Russu. Altfel, e simplu de ce nu convin aceste amintiri ale nepotului lui Slavici: ele descriu momentul recluziunii lui Mihai Eminescu, din iunie 1883, dar descrierea nu seamănă cu tradiția Ciurcu-Ventura (întărită de procesul verbal al locotenentului Câță Niculescu). Oricum ai lua-o, dacă accepți amintirile nepotului lui Slavici, e altă arestare, în altă zi, la prânz nu seara, cu alte haine: rezultă un Eminescu foarte insurgent, arestat de mai multe ori la sfârșitul lui iunie, reușind să scape de la poliție probabil prin prieteni influenți (vezi și pariul său din 25 iunie, și notațiile de tipul unde am fost eu azi-nioapte, etc.).        Abia astfel se înțelege mai bine de ce a trebuit să intervină Titu Maiorescu: stopează aceste arestări și eliberări care scandalizau lumea bună a Bucureștilor. Pentru asta, însă, critical a trebuit să deschidă un dosar penal acum, la 28 iunie 1883 – dosar pe care-l va închide tot el, la 15 iunie 1889. Demonstrația lui Călin Cernăianu vine din zona juridică, și n-a fost combătută de nimeni; mai clar: ca să-l poată interna pe Eminescu la stabilimentul de alienați mintal al dr. Șuțu, Maiorescu trebuia, după procedură, să deschidă un dosar de punere sub interdicție. S-a consultat, desigur, cu Theodor Rosetti, președintele Înaltei Curți de Casație, prietenul amândurora (menționează în jurnal că l-a informat). Era o situație limită, nu mai amintesc contextul, poetul trebuia salvat, protejat, și aceasta a fost soluția găsită pe moment – doar că, mai apoi, lucrurile s-au rostogolit cu totul neconvenabil. Oricum, Eminescu a fost arestat de un locotenent de poliție, neapărat în virtutea unui ordin emis de judecător. Las deoparte că dosarul a fost descoperit încă din 1924 și n-a fost înțeles/interpretat corect, că procesul verbal al locotenentului a fost descoperit prin 1950 și iarăși n-a fost pus în context (în dosarul din care fusese luat) – dar în 1969, când au apărut amintirile lui Ioan Russu-Șirianu, se puteau face legăturile – numai că aceste amintiri au fost discreditate de… istoricul de serviciu (în, desigur, revista de serviciu a pozitivismului vremii aceleea). Lucian Boia poate numi asta „conspirație” – dar nu e altceva decât citire atentă a izvoarelor, deocamdată.

Revin și întreb: nu cumva avem în față, de fapt, un cenzor comunist îndârjit, care încă din 1971 voia să pună capac pe documente ca să nu avem nici măcar posibilitatea de a ne îndoi de ceea ce spune linia „oficială”? Și atunci, cine „conspiră”? Ce linie oficială păstrează și vrea să impună Lucian Boia? Pe cea de la 1971? Cât timp persistă un dubiu, corect e să se discute.

Zic, și eu, nu dau cu parul.

Dispensarea sa de filologie mi se pare, însă, marcă stilistică esențială: construiește doar cu exteriorul documentului, cu impresii, cum îl înțelege el însuși, ca arbitru („nu-l reabilitez”); de fapt, are construcția în minte, oboseala fiind doar aceea de a o trece pe hârtie pentru noi, cititorii. Citează de zece ori și mai bine cea mai contestată poezie a lui Eminescu, numind-o Doina. Ei bine, se numește Doină acea poezie, nearticulat. Observ că fac așa mai ales cei care vor să problematizeze, cum ar zice „Doina aceea cu străinii, a lui Eminescu”. Pare o obsesie, nu o neatenție. Dar dispensarea de filologie este de-a dreptul comică atunci când Lucian Boia vrea să facă interpretare de text. De pildă: „Ca să nu-și uite obiceiul, Eminescu mai stâlcește câte un cuvânt sau mai găsește câte o rimă neortodoxă, dar astfel de abateri sunt tot mai rare și – ce contează? – se pierd oricum în desăvârșirea ansamblului. „Totuși e” nu rimează decât foarte șchiop cu „asemene”, dar impresia de perfecțiune rămâne intactă:

Nu e nimic, și totuși e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.”

De unde citează? La Eminescu (sursele prime) textul este:

Nu e nimic și totuș e

O sete care ’l soarbe.

Titu Maiorescu pune virgula și gramaticalizează: totuși, dar Lucian Boia nu-l citează prin Perpessicius, pentru că acesta refuză virgula (ca și Ibrăileanu). Nu e greu de ghicit și apoi de aflat: citează după Cioabă, ediția de la aceeași editură, Humanitas, în care tânărul editor combină cum îi vine la mână. Vedeți ce neted rimează Eminescu totuș e / asemene, dar i-ul uniformizant cam strică (deși nu poate fi vorba decât de o asonanță, în fond, nici gând de „rimează foarte șchiop”). Câtă diferență, însă, între textul cu virgulă și cel eminescian, fără virgulă…Dar asta nu-l atrage pe Lucian Boia, indiferent la poezie în general, incorect și incoerent cu citările. Aici l-a ales pe colegul de casă, Cioabă – dar mai jos îl trădează, când preia „Din rude mari, împărătești, / O prea frumoasă fată”, pentru că modelul său refuză prima virgulă, a lui Murărașu, și o păstrează doar pe-a doua, a lui Perpessicius, îmbină, adică, textul genuin, eminescian, cu tradiția altor editori… Eu sunt convins că par a vorbi algebră pentru mulți cititori, dar cel puțin așa-zișii oameni de știință, chiar când își zic ei astfel, trebuie să înțeleagă că un text eminescian, oricare ar fi el, își are algebra lui, s-o urmărească baremi un pas alături – sau să declare de unde citează. Rude mari împărătești e una – înseamnă rude împărătești mari, apropiate și foarte apropiate de împărat (conți, etc.) – iar rude mari, împărătești înseamnă ce spune: din os domnesc (marchiz, marchizet, poate și doar copil recunoscut). Aici, Lucian Boia a luat din raft ce i-a venit la mână – sau, poate, a mizat pe memorie.

Trecem tocmai la capitolul străinismului, și cităm, de data aceasta cu mirare: „Să precizăm totuși că nu toți contemporanii poetului au fost chiar atât de porniți împotriva străinilor (nu marile figuri ale „Junimii”, în orice caz). Printre ei, Eminescu e totuși un excesiv, împărțindu-și compatrioții în funcție de sângele lor latin sau nelatin, și aplicând, în raport cu originea reală sau presupusă, etichete injurioase (printre care „bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire” nu e nici pe departe cea mai disperețuitoare).” (p. 189) Nu cred că expresia „cu nas subțire” e disprețuitoare, iar „bulgăroi cu ceafa groasă” e un loc comun, se zice și azi (nu pornind de la Eminescu). În context autorul vorbește și de antisemitism, – și e de mirare că-l izolează pe Eminescu de oamenii din timpul lui. Nu cred că dl. Lucian Boia, istoric, n-a auzit de discursul parlamentar al lui Vasile Alecsandri în chestiunea evreească, sau de cel al lui Vasile Conta; de Nicu Xenopol cu „Pățaniile unui American la Iași”, din „Convorbiri literare” – de I. Slavici însuși cu atâtea texte pe tema data. Iată: patru junimiști care-l contrazic. În Parlamentul României s-a conturat o linie care era oficială, „canonică” să-i zicem; pe când Eminescu era doar un ziarist care se folosea de dreptul la exprimare liberă. În fine, nu e locul, aici, să dezvoltăm tema – dar, repet: nu știa istoricul aceste lucruri? Dacă e așa, e rău; dacă știa și vrea să ascundă – e și mai rău pentru el (și pentru noi), deoarece ar întări supoziția de mai sus: pune capac pe informație ca să rămână șablonul stabilit cu xenophobia lui Eminescu. De ce numai a lui – și nu a lor, cei care/câți sunt?! Ne-ar conveni, oare, o antologie de texte xenophobe din vremea lui Eminescu pentru a se vedea…ce?! Cine e mai dur, mai inflexibil, mai intolerant? La ce ne-ar folosi asta?! – Și totuși, acest șablon cu Eminescu-xenophob pe care-l refrenizează și Lucian Boia la asta provoacă… Și noi știm cine și ce sunt provocatorii. Credeam că vorbim, de acum înainte, la timpul trecut de această practică/tactică.

Zic, și eu, nu dau cu parul…

Nu pentru Lucian Boia, dar pentru cei interesați îndeobște de filologie, de aspectul textului ca text, semnalăm că Eminescu publică în Convorbiri literare, și reia în Timpul, în două cuvinte, fără cratimă: Toată greco bulgărimea e nepoata lui Traian. Maiorescu preia greco-bulgărimea, iar un manuscris are greco-  bulgărimea (cu spațiu după cratimă). Niciuna dintre aceste patru surse prime nu are legat, grecobulgărime, pentru că nu este o categorie ca atare, un cuvânt care să aibă în spate o realitate compactă, concretă, cu această denumire. A fi scris greco- bulgărime (ca în manuscris) ori greco -bulgărime, ar fi însemnat să dea preponderență unuia din termini (bulgărimea grecească, sau grecimea bulgară, de pildă). În fond, nu e vorba nici de greci, nici de bulgari, coloratura entică, ci de categorii care se numesc ele însele astfel, care „se dau” astfel; mai degrabă – vezi aluzia la latinitate – sunt elemente balcanice care se declară macedo-români, aromâni etc. pentru a fi mai aproape de rădăcină, pentru a se „nepotiza”. Acestea constituie, pentru Eminescu, preponderent pătura superpusă. Fenomenul ca atare s-a petrecut, istoric, în Muntenia. În Moldova, cam în același timp, vin evreii izgoniți din spațiile rusești și atrași, poate, de toleranța europeană (m-aș referi mai mult la populații tolerante; de altfel, Eminescu ceartă clasa politică tocmai pentru că, în privința Moldovei, nu întărește rolul statului, care este și acela de a face dintr-un popor o națiune) – dar, atenție, evreii nu intră în politică. Lucian Boia ar putea, ca istoric, să urmărească traseul evreilor, cauzele migrației lor, antisemitismul rusesc și câte și mai câte – exact ca să răspundă subtitlului cărții sale: „facerea și desfacerea unui mit”, adică să discute, la Eminescu, xenophobia ca mit și să-l desfacă, apoi, cum se cere la urma urmei. Ferească sfântul, tocmai de asta fuge: ce nu e politic, nu-l interesează.

Dar iarăși: zic, și eu, nu dau cu parul.

Și nici nu cred că mai am multe de zis. Receptarea personalității lui Eminescu nu poate fi urmărită fără momentul Nicu Filipescu și campania ziaristică inițiată de el în 1909 și 1911 (nici n-a auzit de asta), fără momentul 1924 cu provocarea lui Panait Istrati la care a răspuns mai toată presa actvă, implicată, a momentului (nici de asta n-a auzit), fără mitul Bibliotecii Academiei Române unde se perindau, la un moment dat, luându-și unul atuia din mână caietele lui Eminescu, cerându-și părerea, comentând, Perpessicius, C. Botez, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, D. Murărașu, I.E.Torouțiu, Gh. Adamescu – și asta, ani buni de zile, cu reportaje consemnate în presă, impresii de la fața locului…Nu e politic, nu-l interesează pe Lucian Boia. Caricatural sau bășcălios îi expediază în căteva rânduri pe C. Noica, Mircea Eliade, George Munteanu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga; de Rosa del Conte n-a auzit, Svetlana Paleologu Mata nu-i spune nimic, Petru Creția, D. Vatamaniuc sunt personaje întâmplătoare în eminescologie pentru el. Despre muzicalitatea eminesciană, apoi, nu poți vorbi fără a aminti, cel puțin, de polemica dintre Vladimir Streinu și George Murnu pe tema „mandolinismului”, termen lansat de traducătorul lui Homer (părându-i-se lui Vladimir Streinu că este minimalizator, cum și este de altfel, oprind poezia eminesciană doar la romanță). Momenul „Titi cel păros” de la „Dilema” este trecut în contul glorioșilor democrați care au avut curajul, în fine, să-l critice pe Eminescu – și, atenție, Lucian Boia îi uită pe parcurs pe Horia Roman Patapieivici ori pe Mircea Cărtărescu – dar găsește, în schimb, un membru nou, recent, al grupului, din care citează copios. Dezechilibru de surse, la tot pasul; fuga după senzațional pe care-l caută în broșuri obscure, în notații marginale de arhivă – de parcă un mit s-ar construi în secret, prin ministere și comiții.

Impresia pe care mi-o lasă la lectură este aceea a muncii olarului: acesta ia un pumn de pământ, îl udă în apă și construiește, apoi, pe roata sa, pereții vasului netezind din afară și dinăuntru, adică ținând palmele în mângâiere și rotind cu piciorul masa. Prima problem a olarului e să-i iasă pereții vasului la fel de groși peste tot, să nu prindă gâlme interioare. În rest, operație mecanică: iei de ici, pui colo, îngroșezi, subțiezi – după simțuri. Lut galben – sau informație stocată în fișe, folosită, refolosită, răsfolosită: totul e să pui, rotunjește învârtirea cu piciorul a roții și simți la mână, cum se zice. Materia se supune, oala prinde contur.

Dar ce e, în fond, o oală? Iată un schimb de replici dintre I.C.Brătianu și P.P.Carp din ședința parlamentară de la 13 martie 1881, unde s-a citit și s-a comentat o zi întreagă ziarul Timpul scris de Eminescu. Citez din cartea încuiată cu șapte peceți pentru Lucian Boia, Monitorul oficial al României:

P.P.Carp : „…libertatea nu este decât un vas care valorează prin conţinutul său.”

I.C.Brătianu: „… dar aţi făcut cum zice proverbul ţărănesc, că olarul pune coada unde vrea. ” (M.O., martie 1881, p. 1785)

Pentru cine o fi făcut Luician Boia cartea aceasta? Pentru Eminescu, nu; și nici pentru tinerii dornici să învețe carte dintr-o carte: nu au nimic de învățat din ea. Mai degrabă, cred, pentru căruța sa de oale, ca să-și completeze revizuirile cu o temă nouă, râvnită.

Am zis, și eu, n-am dat cu parul…Vorba lui Eminescu: e Demoukrateia, monstrule vorbareț.

Sursa: Ziaristi Online

[1] Lucian Boia: Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit. Editura Humanitas, 2015.

N.N.: Ca şi A. Pleşu, cu „Minima Moralia”, şi L. Boia se simte confortabil în a subtiliza – pentru a o murdari – o sintagma care nu-i aparţine – „Românul Absolut” -, uitând, evident, să-l amintească pe cel care a formulat-o: „periculosul” Petre Ţuţea. – sibiu.justitiarul.ro

ILIE  ȘERBĂNESCU

 Datoria Grecilor

 „Au imaginat un program de salvare – au angajat 240 de miliarde de euro, bani pe care i-au dat contribuabilii din zona euro: germani, spanioli, francezi, ca şi cei sloveni, letoni, care nu aveau nici o vină şi nici o treabă cu Grecia.

240 de miliarde de euro au primit grecii. Din ăștia, 200 au plecat din Occident spre Atena, au zăbovit într-un cont eescrow pe care grecii nu aveau voie să-l atingă. Stăteau 3 zile acolo şi se întorceau de unde au venit, dar nu intrau în buzunarul contribuabililor, ci în fief-urile băncilor.

Acest program aşa zis „de salvare a Greciei” era un program organizat de transfer a banilor de la contribuabilul francez sau german către băncile lor din Grecia. Adică era un program de acoperire a mizeriei pe care s-au bazat băncile respective. Deci, nu era un program de salvare, era o minciună o altă mare minciună care s-a spart acum!” „Doamna Merkel susţine o minciună când spune că contribuabilul german îl ţine pe grec, nu, el susţine băncile germane.

(Cam asta s-a intamplat si cu cei 20 miliarde EURO imprumutati de Basescu care a dus la masuri basiste aberante)

Germania beneficiaza de resursele țărilor asuprite din UE fără să fie nevoită să tragă un foc de armă.

Poporul grec s-a trezit din manipulare şi întreabă Uniunea: „Unde sunt banii pe care ni-i cereţi şi care a fost traseul lor în economia greacă?” În sfârşit grecii au înţeles mizeria din spatele „austerităţii” şi a programelor de „relansare” economică a ţărilor membre UE via FMI!

„Presa europeană a transformat Grecia in oaia neagra a Europei. Nicio problema, asta este menirea presei in sec. 21, sa desfiinteze la comanda sau sa construiasca povesti frumoase in functie de preferintele sponsorilor.
Pe scurt, falimentul Greciei a inceput in momentul trecerii la Euro. Atunci datoria suverana s-a convertit de la drahma la euro, crescand bursc de la 80 de centi la 1.60 dolari (comparatie cu dolarul american). Tranzitia la euro a dublat efectiv datoria Greciei in termeni reali, comparativ cu cei care au avut credite in franci elvetieni si s-au trezit brusc datori cu 30% mai mult decat contractasera.

Au urmat interventiile Troicii, pomparea de noi credite toxice de la BCE si FMI, cand Grecia trebuia sa fie lasata sa falimenteze, austeritate merkelianica, taxe si supra taxe, masuri antieconomice care au provocat dezastrul. Doar asa poti ingenuchea si supune o tara ptr. a putea, ulterior, s-o cumperi, penny by the dollar. Au fost vizate porturile (Grecia are cea mai mare flota de transport maritim din lume), insule, aeroporturi, resurse, apa, energie, autostrazi, tot ce poate produce profit fara transpiratie si care urmau sa intre in poseseia unor corporatii din anturajul creditorilor.

Insa, ghinion. In ianuarie, Syriza a castigat alegerile si toate aranjamentele anterioare au cazut. Stop „privatizarilor” dubioase, stop furaciunilor. Tsipras a fost imediat transformat in BINLADENUL Europei. Comisia de ancheta a luat la puricat toate tranzactiile guvernelor anterioare si sunt sigur, multi vor rugini in puscarie.

FMI a simtit pericolul si, ptr. a se proteja imagologic, a aruncat pisica moarta in curtea BCE, publicand un raport din care reiese ca masurile impuse Greciei de Comisia Europeana au fost catastrofale. Ce urmeaza dupa 5 iulie, ramane de vazut. Ptr. ca in ciuda arogantei comentatorilor care le stiu pe toate si nimic, grecii au in maini soarta zdrentuita a Europei, efectul dominoului este ireveresibil. Efharisto para poli!” (Cristian Florin – roman stabilit în Grecia)

“FMI i-a instruit pe jurnaliştii greci în Washington, ptr. a prezenta ştiri favorabile FMI-ului şi Comisiei Europene” a declarat un jurnalist grec platit de FMI ptr. aceasta misiune.

Pericle - filosof grec, făcea o distincţie de mare însemnatate ptr. atenieni şi anume aceea între cetăţenii interesaţi de treburi publice - polites - şi cetăţenii care urmăreau doar propriul interes - idiotes. Democraţiile actuale s-au dovedit a fi conduse doar de IDIOTES!

Platon alt filosof grec, considera că democraţia este periculoasă ptr. ca plasează puterea politică în mâinile poporului ignorant şi plin de invidie. Elargumenta că, datorită ignoranţei şi prostiei lor, oamenii nu vor şti şi nu vor fi capabili să utilizeze puterea politică ptr. binele comun, majoritatea fiind interesată să-şi satisfacă exclusive intereselepersonale.

Tot Platon spunea ca din democraţie decurg războiul civil, anarhia şi distrugerea oraşului - stat (polisul). Când democraţia va lăsa polisul în această stare mizerabilă, oamenii vor cere lege şi ordine. Atunci ei se vor strânge în jurul oricărui om suficient de puternic ptr. a pune capăt anarhiei. Dar o astfel de persoană va fi întotdeauna un despot, un tiran căruia nu-i pasă de polis sau de popor, ci numai de putere. Astfel, democraţia, nu este altceva decât o serie de paşi marunti spre despotism.

Aristotel – filosof grec care a trăit în perioada 384 î.e.n. - 322 î.e.n. - spunea „Democraţia este calea cea mai uşoară către tiranie”;  constata si ca democraţia este una dintre cele mai corupte forme de organizare statală ptr. câ. statul devine captiv în mâinile unor mici grupuri de interese capabile să manipuleze cu uşurinţă masele în scopul îmbogăţirii personale în timp ce populaţia este ţinută în sărăcie lucie.

Efectul negativ major al democraţiei: prostimea decide (aparent) strategiile economico-sociale ale ţării iar intelectualii minoritari sunt obligaţi să se supună aşa-ziselor decizii ale majorităţii.

Grecii au civilizat lumea; au fost cei care au implementat ptr. prima oară în lume democraţia (anii 600 î.e.n.) şi după vreo 200 de ani de funcţioare au renunţat la ea;  devenise un sistem bolnav şi f. corupt! Ar fi culmea ca astăzi, pionierii democraţiei, să devină victimele asasinilor economici democraţi !!!

În urmă cu 2400 ani, în timp ce grecii se confruntau cu anomaliile sistemuluidemocrat, nemţii, francezii şi englezii se jucau încă în ţărână fiind la stadiul de Neanderthal. Iar astăzi le dau lecţii? „Democraţii” actuali sunt criminalii economici ai ţărilor emergente care încearcă – fără succes – să intre pe pieţele internaţionale cu produse performante, ecologice şi care, desigur, fac concurenţă serioasă chimicalelor din vest.

De aceea laptele vacilor noastre neaoşe care pasc iarba proaspătă de pe câmpuri nu mai este acceptat de UE (auzi tu, cica nu e eco!!!), de aceea nici viile noastre nu mai produc struguri buni ptr. vinuri, nici strugurii portughezilor n-au mai fost ok deşi vinul de Porto era celebru în toată lumea dar, după ce viile lor au fost smulse din pământuri şi replantate în Franţa, brusc şi vinul a devenit perfect vandabil pe pieţele lumii !

FMI, BM, UE şi toate organizaţiile internaţionale au supt sângele popoarelor mici, le-au suprimat complet independenţa şi suveranitatea, le-au distrus bruma industriei, speranţa, visurile, au transformat cetăţenii în sclavi şi ţările lor în colonii !

Ordinarilor! Vremea imperiilor a apus! O organizatie internaţionala aşa cum este UE nu poate rezista timp îndelungat datorită tratamentului discreţionar aplicat membrilor săi. Dacă nu s-ar dori colonizarea ţărilor sărace ale UE şi transformarea cetăţenilor acestora în sclavi, atunci ar fi fost egalitate între toţi cetăţenii începând cu salariile, pensiile, ajutoarele sociale, preţurile şi terminând cu libertăţile individuale. Or, realitatea este complet diferită; sunt discrepanţe uriaşe între cetăţenii UE şi din acest motiv este imposibil să subziste ca organizaţie … imperială.

Implementarea euro în Romania ar pune definitiv cruce poporului român. Trecerea la euro a fost mai putin simţită la germani, în rest, italienii, spaniolii, portughezii şi grecii au sărăcit complet. Au avut nevoie de ani de zile ptr. redresare economico-financiară şi unii dintre ei nu şi-au revenit nici azi!

Este regretabil că România NU are politicieni verticali, bărbaţi adevăraţi şi mai ales NU are polites ci doar Idiotes. Regretabil este si că nici poporul, in mod intentionat depatriat, nu mai reacţionează prompt la abaterile politicienilor ori nedreptăţilor, nu cunoaşte DEMNITATEA şi nici nu simte MÂNDRIA GRECILOR!

YVONE FOTACHE

Hoți versus păgubiți

Pamantul e vai steaua lui ! Ce au vesticii e din furat  –  colonii si teritorii de la vecini  – e la mintea cocosului.

Romanii au avut, asa ca au stat cum stau si azi : ca tampitii si prostii, ca sa-i jefuiasca strainii! 

Ce e ISTORIA ? O poveste cu talhari si criminali, aia este! 

De la Troia, la Razboiul din Golf, acelasi rahat : expeditii de jaf. Acum cateva sute de ani, vesticii trebuiau sa mearga pe mare la furat, azi ne aduc noua rahaturi pe uscat si cica-s de mancat…

Niste mizerii, dar musai sa platesti firma, brandul. 

Cum suna, de pilda : „Carnati de Turingia”? WOW!  O mizerie! 

Dintr-un porc romanesc nu poti sa faci asa ceva nici din greseala. Nici un amarat de cartof pai nu au aia pe acolo  – zici ca-s peleti. De ciolan afumat nici nu au auzit, ca urmare fasolea lor  –  insipida oricum!  –  devine inutilizabila.

Așa ca, mi-am făcut o lista cu ce trebuie adus din Romania in vestul cel civilizat!

N’spe zeci de kile de cartofi, 200 kg de burta vita, 200 de ciolane afumate, saci de mere, ceapa  – groaznic!  –  oala sub presiune Kuhta, morcovi, 30 cutii branza Nasal (net peste orice au astia!) 30 bucati de branza Homorod, 500 metri liniari de carnati, un brat de salam de Sibiu, o canistra de tuica de prune, 50 de table de slanina si… mai vad eu.

Si imi bag picioarele in dietele lor de figuranti, de hoti, de zgarciti, care ambaleaza fiecare cartof in parte, ii dau o denumire pompoasa si de fapt e net inferior celor care se aruncau in spatele aprozarelor lui Ceausescu!

Dar… nu ei, „civilizatii”, sunt prosti ! 

Romanii sunt prostii.

Au vrut „o tara ca afara” –  ca afara o sa fie! 

Bai mototolilor, fosta armata romana canta : „Nu vom ceda nici o palma de pamant, chiar de vom intra-n mormant!”  

E cel mai bun pamant din lume. De aceea isi rescriu istoria toti vecinii nostri, ca sa puna laba pe el  –  si nu numai vecinii. Care parteneriat, care prieteni? Aiurea!

Vine pampalaul ala de Charles si isi pune ceapa aici si face dulceturi din fructe adevarate!   

Și romanii?! Romanii…  ciotca la saorma cu de toate.

Stau cu mana la cosor. Pai ma, teritoriul acesta este absolut vital! Cica „lapte din Alpi” – un pisat. Vorbe, reclama!

Imperiul Roman a venit aici pentru ca-si bateau unii calatori gura : „In Dacia curge lapte si miere, iar vesela e din aur.” 

Romania exista ca tinta fixa pentru orice alta tara sau concern multinational, nu exista prieteni in jocul profiturilor la nivel mondial. Vaca de muls, atat si nimic altceva. NI-MIC! 

Mai mult, tara e locuita de prosti usor de pacalit si manevrat. Sa fii popor sarac intr-o tara ca Romania, in mod cert nu meriti ceea ce ai!

De ce, m-a intrebat un marinar, desi are iesire la mare, Romania nu a insemnat mare lucru in istoria navigatorilor si a vaselor de tot soiul? 

Caci, in afara de panzarul moldovenesc, el alte corabii romanesti nu stia. Nu galere, nu caravele, nu bricuri, fregate, goelete, baleniere, crucisatoare sau cuirasate, nu portavioane, etc. – nimic in afara de barci de pescuit si plute pe Bistrita!

Caravelele portugheze și spaniole au mers la furat pana în America. Vikingii au tras la ramele drakkarelor, manati de foame, tot pana in America.  In 1722, olandezii au descoperit Insula Pastelui si au sarbatorit asta macelarind populatia!

Evident, primii invadatori planetari sunt englezii. Dupa care vin spaniolii, portughezii, olandezii, turcii…  Toti cei care aveau flote ! Istoria i-a inregistrat ca descoperitori, dar descoperirile au fost doar inerente in goana lor lacoma dupa bogatiile lumii. In realitate, mergeau la furat!

Toata istoria navala este un concurs pentru suprematie si descoperirea de noi rute comerciale. Multi si-au frant gatul. Olandezii au fost printre cei mai temerari  –  au fortat Novaia Zemlea (Nova Zembla, cum spun ei) pierzand navele si intorcandu-se acasa doar cinci la suta, dupa ani si ani, pe o ruta reusita doar peste 200 de ani, de catre un spargator de gheata atomic. Dracii de englezi au inhatat 60% din uscat, la un moment dat, iar asta nu demult. 

FOAMEA SI LACOMIA ! 

Mergeau la furat si spaniolii, nu pentru a face pe bunii samariteni, chiar daca-si carau si preotii misionari dupa ei.

Romanii aveau ce le trebuia, de aceea nu se omorau cu navigatia. Neamurile care nu aveau iesire la mare si nici mancare, dadeau buzna la vecini. Am intrat noi peste careva ? 

Niciodata! 

Pentru ca aveam de toate! Ehei, acu’ s-a rezolvat, nu mai avem! 

Asa ca… n’spe milioane de romani si-au luat lumea in cap si sunt ba la munca, ba la furat, ba la ucis prin Afganistan (in cardasie cu alti hoti !) sau inrolati in Legiunea Straina.

Mecanismul jafului este simplu : orice neam, care intrepatrunde alt neam, vine la furat ! 

Toti hotii au aceeasi vrajeala, ca englezii in India : cica aduc civilizatia. 

Aiurea, au venit sa fure! La noi, indiferent ca au fost habsburgii si apoi austro-ungarii (care mai sunt inca !) ca au fost turcii sau grecii din Fanar, ca au fost nemtii si pe urma rusii, aceeasi situatie : toti au venit la furat! 

Pana si bulgarii au venit la ciupeala pe aici de-a lungul istoriei. Dintre vecini, numai sarbii au avut ce le trebuia, asa ca macar ei ne-au lasat dracu’ in pace…

Ziare.com

Departamentul de Stat al SUA: Romania continua sa numeasca strazi, scoli, biblioteci dupa persoane condamnate pentru crime de razboi naziste sau crime impotriva umanitatii

Marti, 29 Mai 2018, ora 20:40

Raportul anual al Departamentului de Stat al SUA privind libertatea religioasa in lume pe anul 2017 face referire, in sectiunea privitoare la Romania, la ritmul lent al restituirii proprietatilor religioase confiscate, la necesitatea recunoasterii depline a Holocaustului si extinderea predarii acestuia, precum si, printre altele, la plangeri de discriminare a unor grupuri religioase minoritare in raport cu Biserica Ortodoxa Romana.

In raportul despre Romania, care acopera intervalul 1 ianuarie-31 decembrie 2017, se arata ca executivul roman a aprobat recunoasterea catorva grupuri religioase ca asociatii religioase, dar a respins cererile altora. Grupuri religioase minoritare, in special, au continuat sa obiecteze fata de sistemul de incadrare juridica a organizatiilor religioase.

Conform documentului, au continuat sa existe raportari despre ritmul lent al restituirii proprietatilor confiscate, in special din partea Bisericii Greco-Catolice si a comunitatii evreiesti, iar numarul deciziilor unor agentii si instante privind restituirea de proprietati a ramas scazut.

Grupuri religioase minoritare au continuat sa afirme ca guvernul si administratiile locale acorda preferinta Bisericii Ortodoxe Romane (BOR), sa raporteze incidente de discriminare impotriva lor si sa conteste aplicarea de catre guvern a legilor privind educatia religioasa in scoli.

Denumirea unor strazi, organizatii, scoli si biblioteci dupa persoane condamnate pentru crime de razboi naziste sau crime impotriva umanitatii a continuat, se mai spune in raportul Departamentului de Stat.

Totodata, afirma documentul, inculparile pentru discurs antisemit si negare a Holocaustului raman rare, in timp ce predarea Holocaustului s-a mentinut optionala in scoli. Totusi, lideri guvernamentali au continuat sa se pronunte impotriva antisemitismului, iar guvernul a transferat o proprietate catre Institutul Elie Wiesel pentru infiintarea unui muzeu al istoriei evreilor din Romania.

In ce priveste politica guvernului american, raportul mentioneaza ca ambasada SUA la Bucuresti i-a transmis secretarului general al guvernului roman preocuparile sale continue fata de ritmul lent al restituirii proprietatilor. De asemenea, ambasada a continuat sa faciliteze intalniri intre WRJO (World Jewish Restitution Organisation, Organizatia Mondiala Evreiasca pentru Restituirea Bunurilor) si guvernul roman pentru a ajuta la accelerarea procesului de restituire a proprietatilor si de acordare de pensii pentru supravietuitorii Holocaustului.

Oficiali ai ambasadei si reprezentanti ai Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA (USHMM) au continuat discutiile cu ministri ai guvernului roman, cu oficiali din Ministerul Educatiei si cu lideri ai principalelor partide, subliniind importanta recunoasterii oficiale depline a Holocaustului in Romania, necesitatea extinderii predarii Holocaustului atat catre elevi, cat si catre functionari, precum si necesitatea implementarii depline a recomandarilor Comisiei Wiesel.

Mai sunt mentionate in raport asistenta acordata de ambasada SUA eforturilor USHMM de a avea acces la arhivele nationale din Romania, sprijinul oferit de ambasada Institutului Elie Wiesel pentru infiintarea unui muzeu al istoriei evreilor din Romania, intalniri ale unor diplomati ai misiunii cu un lider regional al Bisericii Greco-Catolice la Bucuresti pentru discutii despre relatiile cu BOR, incidente de discriminare din partea autoritatilor locale si relatiile cu guvernul.

Departamentul de Stat supune Congresului SUA raportul anual privind libertatea religioasa in lume. Ambasadele americane pregatesc versiunile initiale ale capitolelor pe tari pe baza informatiilor de la oficiali guvernamentali, grupuri religioase, organizatii neguvernamentale, jurnalisti, asociatii de monitorizare a drepturilor omului, persoane din mediul academic si altii.

Comentariu

Singura preocupare a Departamentului de Stat,este cea a pensiilor

pe care ar trebui sa le primeasca evreii care au suferit ca urmare a asa zisului "holocaust"din Romania!
Totul a pronit de la criminalul Iliescu,cel care in Israel,a comparat prigoana evreilor romani cu prigoana comunistilor de catre autoritatile romane interbelice!
Cum in conceptia sionista,singura prigoana admisibila in istorie este cea contra evreilor,acestia au sarit ca arsi ajungandu-se la o comisie care a inventat un holocaust roman,desi insusi marele rabin al evreilor romani din timpul maresalului Antonescu a recunoscut ,intr'un interviu inregistrat ,ca acesta a salvat vietile evreilor romani oprind deportarea lor in lagarele hitleriste,cum au procedat autoritatile maghiare,inclusiv cu evreii din Ardealul de Nord cedat lor prin Diktatul de la Viena!
Cum,oriunde apare problema persecutiilor evreilor,apare problema banilor,evident se cer pensii!
Se ridica intrebarea responsabilitatii evreilor adusi cu tancurile sovietice in Romania care au instaurat cea mai crunta teroare din istoria Romaniei,cea comunista,cu sute de mii de victime!
Cum se quantifica raspunderea evreilor pentru atrocitatile comuniste,statistic demonstrandu-se ca acestea au avut loc atunci cand guvernele comuniste erau compuse in majoritate zdrobitoare din evrei,cozi de topor sovietice?
Cat despre denumirile strazilor cu persoaje vinovate de crime contra umanitatii,nu prea vad care mai sunt,cu mici exceptii de satrapi comunisti ramasi probabil din neatentie administrativa!
Cred ca Departamentul de Stat exagereaza ingerintele in treburile interne romanesti,si ar trebui sa fie satisfacut cu loialitatea de aliat al Romaniei!
Asi dori sa stiu cum a rezolvat pro

blema holocastului ,autoritatile ungare ,stiut fiind ca au fost trimisi in lagarele naziste sute de mii der evrei,deliberat ,de catre guvernele maghiare,ceeace in Romania nu s-a intamplat! (internet)

                PAUL  CURCA

               Noua politie a gandirii

Trăim în vremuri mai interesante decât ne-am fi imaginat. Domnul Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Bisericii, a primit reclamații la CNCD pentru afirmații ofensatoare la adresa rromilor și a ateilor. Mai întâi, „jignirea” rromilor. În România este un fenomen grav, numărul mare de mame minore. Dacă spui ceea ce crezi despre fenomen, în cazul de față că în România numărul mare de nașteri în rândul minorelor este cauzat de factori cum ar fi: fetele rrome încep viața sexuală și sunt căsătorite de părinți de la o vârstă foarte fragedă, alte cazuri de graviditate sunt determinate de abandonul școlar, de lipsa de informații, adesea se întâmplă în familii unde părinții sunt plecați la muncă în străinătate iar copiii lăsați de capul lor, ești numai bun de acuzat. Aceste afirmații, după mintea mea, mi s-au părut corecte, exprimând o realitate ușor verificabilă a zilelor noastre, pe care rațional vorbind, nu prea poți s-o pui la îndoială. Am văzut însă, cu mirare, că nu este o părere larg împărtășită. Domnul Vasile Bănescu a fost reclamat la CNCD (Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) pentru asemenea afirmații. El poate fi găsit vinovat de discriminare a minorităților și pus să plătească o amendă. Iar această amendă, dacă va fi dată, va simboliza, fără nicio îndoială, începutul limitării exprimării libere a pozițiilor creștine în discursul public. Ne putem întoarce la o nouă epocă a cenzurii, iar premisele de la care plecăm sunt dintre cele mai sumbre.

Dacă spui toate aceste lucruri, după părerea progresiștilor, întărești prejudecățile la adresa minorității rrome și a grupurilor vulnerabile, astfel de declarații "legitimează rasismul, sexismul și clasismul existente în societatea românească"se arată în acuzația adusă lui Vasile Bănescu. Când văd asemenea reacții am impresia că realitatea este complet falsificată, refuzăm să vedem ceea ce se întâmplă cu noi. Problema fetelor minore gravide este gravă, dar modul cum vor progresiștii să o rezolve este fals. Soluția lor nu se leagă de rezolvarea vreuneia din problemele prezentate anterior, propune în schimb educația sexuală în școli. Ei nu identifică adevăratele probleme, ba chiar acuză de ură și intoleranță pe cei care o fac. Pentru că a spus câteva lucruri de bun simț, domnul Vasile Bănescu este reclamat la CNCD, i se cere socoteală, se intenționează să i se dea amenzi. Sunt suficiente indicii care să ne arate căi nu mai trăim într-o lume normală.

Creștinismul este atacat de progreșiști, de stângiști, de adepții marxismului cultural pentru că se opune modelului de societate pe care vor să-l implementeze aceștia.

Dar până acum au fost doar discuții, încercări de intimidare, amenințări. Acum însă e posibil să se treacă la next level: amenzi pentru exprimarea unor păreri care exprimă un punct de vedere creștin. De acum libertatea de exprimare este limitată printr-o decizie a unei minstituții care poate da amenzi pentru exprimare liberă.

Creștinismul este declarat discurs al urii pentru că susține cu fermitate păstrarea unor valori clasice legate de familie, de educație, de menținere a unei moralități în spațiul public. Toate acestea sunt intens atacate acum, oamenii se simt liberi numai dacă sunt încălcate toate regulile de bun simț, pe care oamenii de dinaintea noastră le considerau ca de la sine înțelese.După mersul lumii, valorile pe care le apară creștinismul, valorile clasice care au ținut omenirea împreună până acum, sunt pe cale de dispariție. Iar cine mai vorbește în numele lor, este pasibil de amendă.

Modul cum este tratat cazul Bănescu este un exemplu tipic de gândire ideologizată. Că fetele rrome părăsesc școala devreme, sunt măritate de familie și fac copii, sunt fapte obținute statistic, dar pe care le putem și verifica dacă observăm modelul de comportament al comunităților de rromi. Și nu văd un om care trăiește în această țară care să nu vadă că asta este realitatea. Și totuși, reclamația la CNCD demonstrează contrariul. Nu mai contează faptele, ceea ce rezultă din observarea lor. În gândirea ideologizată, să vorbești despre realități măsurate devine discurs discriminatoriu despre rromi.

Alt cap de acuzare pentru domnul Bănescu a fost că l-a parafrazat pe Victor Hugo, „cine nu crede în nimic, este capabil de orice”, iar un ateu s-a simțit lezat și a făcut rapid o reclamație. Aici se arată că purtătorul de cuvânt al BOR ar fi comis „următoarele delicte: discriminarea persoanelor ce nu au credințe religioase/superstițioase; promovarea unui comportament injust și degradant prin canale de promovare în masă, Trinitas TV”. Trebuie să recunoaștem că e o nouă limbă de lemn foarte dură, nu poți glumi cu discriminarea, degradarea promovate de către Trinitas. Probabil că sărmanului ateu care a făcut reclamația i-a fost frică să mai iasă din casă după ce a auzit cuvintele domnului Bănescu de teama creștinilor care promovau un comportament injust împotriva lui.

Dacă n-aș fi văzut știrea în mai multe locuri aș fi zis că e o glumă. Cum să reclami folosirea unui citat din Victor Hugo, cum să fii atât de limitat intelectual? Reclamația este împotriva domnului Bănescu, dar ea se poate extinde împotriva lui Victor Hugo, că doar cuvintele lui sunt în discuție și, prin extensie, împotriva oricărui scriitor și a oricărui cititor care ar mai avea ideea să dea vreun citat. Dacă luăm în considerație vorbe care nu ne convin, orice grup sau categorie socială se vor simți lezați. Vor fi intezise citatele despre gay, negri, rromi, femei (câți scriitori misogini există!), burghezi, țărani, muncitori, capitaliști, marxiști, comuniști, credincioși, musulmani, atei, copii, tineri, bătrâni. Orice scriere, a oricărui scriitor, are de susținut niște idei și de respins altele, ceva de spus în favoarea cuiva și, desigur, ceva de spus împotriva cuiva. Ăsta e conținutul literaturii și nici nu poate fi altul. Dacă luăm de bun că oricine s-ar putea simți discriminat, lezat, degradat, atunci toți scriitorii vor ajunge să fie interziși, mari sau mici, din trecut sau de azi. Se va obține, după asemenea epurare masivă, ceva ce va purta fraudulos numele de literatură, va fi o corectitudine politică aplicată culturii, mai plictisitoare decât creațiile propagandistice ale realismului socialist, pentru cine a prins timpul când acestea au fost intens mediatizate.

Ideea acestor oameni este că nu va fi eliminat tot din cultură, căci ei se concentrează pe ceea ce poate fi scos din ceea ce a mai rămas din cultura creștină a Europei. Dar dacă intrăm în logica lor, și urmărim ce rezultă din aplicarea riguroasă a principipiilor corectitudinii politice, vom vedea că aproape nimic semnificativ nu mai rămâne în picioare. Și nu văd de ce, odată pornit tăvălugul excluderilor, s-ar opri într-un anumit punct și ar spune: e suficient cât am suprimat, hai să păstrăm restul. Nu, așa ceva nu se va produce niciodată, revoluția trebuie să fie continuă, sau nu e deloc.

Suntem în punctul în care există o categorie de oameni căreia nu-i va păsa de această ciopârțire. Oricum, ei nu mai au treabă cu ceea ce încă mai poartă denumirea de artă și cultură în facultățile umaniste. Pentru că singura caracteristică a artei care îi interesează, este să nu îi lezeze cumva pe gay, negri, romi, femei și pe oricine se mai poate simți jignit de ceva pe lumea asta, bineînțeles în afară de bărbații albi creștini. Ar fi bine ca cei care au în biblioteca proprie capodoperele literaturii universale să le păstreze bine, căci nu se știe dacă vor mai putea fi tipărite, și dacă cumva citirea lor va mai fi legală.

CNCD-ul este o instituție care se ia prea mult în serios atunci când își arogă dreptul de a sancționa gândirea liberă, când este pregătită să dea amenzi pentru descrierea realității sau pentru citarea unui autor clasic. Intențiile acestei instituții sunt clare. Cred că ar fi momentul ca aceia care au convingeri conservatoare și creștine să ia atitudine, să nu permită degradarea climatului în care ne desfășurăm viața, rostirea adevărului să nu devină, ca în dictatură, un act riscant.