INDOLOGY CONFERENCE IN BUCHAREST

Chitra Suresh – George Anca – Satya Vrat Shastri – Shashi Bala – Liana Nicolae – Silvia Zabarcencu

GEORGE ANCA

To H.E. Chitra Suresh, ad-interim Ambassador

Subject: INDOLOGY  CONFERENCE  IN BUCHAREST (theme to be chosen)

Initiative of Indian Embassy in colaboration of RICA (Romanian-Indian Cultural Association, president, Dr. George Anca; Co-president, Professor Satyavrat Shastri

Date: March 2018, the day to be fixed

Place: National Library of Romania (BNR)

          Serviciul Marketing și Comunicare

          Carmen Mihaiu

          email: carmen.mihaiu@bibnat.ro, promovare@bibnat.ro

tel.: 0758222516

Speakers: 3-5 scholars from India + Indians in Romania, 10 Romanian Indologists

This is the first draft to be worked step by step.

Your sincerley,

Dr. George Anca

SATYA VRAT SHASTRI

My dear Professor Anca

Many thanks for Christmas and New Year good wishes which I and Mrs. Usha heartily reciprocate.

It is a good news that the Ambassador of India in Romania has shown interest in organizing an Indological Symposium in Bucharest in 2-3 months from now. From weather point of view  April or May would be ideal. 

Kindly indicate the duration of the Symposium. Is it going to be a two or three day event?

It should have a section in it on Modern Sanskrit Literature--highlighting its extent and the new trends and tendencies surfacing in it. So should it have a section on Sanskrit teaching both in India and abroad: The need for innovations to  generate interest in it.

There is considerable scientific and technical literature in Sanskrit. Emphasis on it would also be in order.

The utility of Indological studies for modern society is another area that also needs to be explored.

I have been working hard on my latest book : Glimpses of History of Sanskrit Literature for quite some time . It is now in its final stages and is likely to hit the stands around the third week of the next month. It has a significantly different approach from other works of the kind and material that has not been either noticed or even if noticed , noticed scantily.

I will arrange to send a copy of it as soon as it is published. It will throw up for you many new ides.

With regards to Mrs. Anca and your good self,

I remain,

Sincerely Yours,

Satya Vrat Shastri

SHASHI BALA

Dear Dr. Anca.

Merry Christmas and a very happy new year to you. 

It is a good news that you are asked for organizing a conference on Indology.

i think it should Incorporate history, linguistics, literature and ritual.

There may be a panel discussion on Indology in Romania - past, present and future.

other topics can be Sanskrit for all round cultural development ,

Role of Upanishafic philosophy in establishing peace and harmony, 

vedic ritual for controlling pollution.

Regards

Shashibala

LIANA  NICOLAE

Carte

Într-o zi,mi-a venit în minte gândul că puterea, sănătatea şi noua mea viaţă mă vor ajuta să spun tot ce aveam de spus. Unii mă vor crede prea îndrăzneaţă, în ciuda fragilităţii mele fizice, alţii sofisticată, că e prea târziu să am simţiri uimitoare, că încerc să-mi păstrez demnitatea interioară şi exterioară pe care mi-o cer admiratorii mei anonimi.
 

     Poate că mi-am petrecut viaţa rememorându-mi amintirile, sunt o fabrică de amintiri. Nu mi-e teamă de cuvinte, ele sunt, sincer vă spun, pe drept, întemeiate. Poate aceste însemnări vor fi confuze, proaste, ipocrite, jeluitoare, am avut curaj şi răbdare, dar voi face tot ce pot ca să fiu clară. Uneori, spre sfârşit am cam forţat limita, poate nu mai eram eu însămi, totul în jur se răsturna, poate mi-am pierdut capul, nu am fost singura care şi-a pierdut capul, şi vouă vi s-a-ntâmplat la fel, recunoaşteţi!
 

     Când m-am hotârât să-mi notez amintirile în scris, mi-am luat vacanţă. Ea mi-a adus însă, dintr-odată timp şi am început să mă ordonez, să mă gândesc. Atunci era toamnă, ploua murdar şi frunzele cădeau, copacii goi m-au aruncat în angoasă. Am început să-mi dau seama că a gândi nu-i un lucru tocmai bun. Toţi din jur mă considerau un om calm, chibzuit, hotârât. Atunci, uneori, capul mi se învârtea, vuia ca un cuptor de crematoriu.

      Nu a gândi s-a dovedit a fi apăsător, ci faptul că gândeam tot timpul că mintea îmi umbla la foarte puţine lucruri, fără a stabili o clasificare sistematică de zi cu zi şi nu era o sarcină uşoară. Dacă eliminăm acest tip de gânduri, veţi fi şi voi de acord, că nu mai rămâne mare lucru. Şi în fond, dacă mă adresez vouă astăzi, nu pentru voi scriu. Ştiu că nu mă plăceţi. Nu-i ceva grav, nu vă cer să mă iubiţi..

   
     Cursul vieţii mi-a frânt oasele visurilor mele de tinereţe. Aveam nevoie de tihnă şi de ordine pentru că neliniştile mele se consumaseră în mai multe locuri din Europa. Am plecat de acolo un om sfârşit, doar cu nesfârşită ruşine şi cu amărăciune, ca şi cum, în permanenţă îmi scrâşnea nisip în dinţi. Poate voi ajunge în starea de graţie a lui Jerome Nadal şi "să nu mă aplec în faţa nimănui, dacă nu trebuie să mă înclin în faţa nimănui".
 

        Mă simt ca după o boală îndelungată, când nimic nu mai are gust, nu mai ai poftă de mâncare, şi atunci ce rost are ce mai mînânci? Trebuie doar să te hrăneşti. La drept vorbind, ajungi la concluzia că nu prea mai sunt lucruri care să ne păstreze interesul. Poate acest scris, dar şi acesta, sunt sigură, că-i din obişnuinţă. Poate scriu să fac mişcare, să-mi pună sângele în mişcare, să verific dacă mai pot simţi ceva, dacă mai am puterea să sufăr puţin. Este într-adevăr un curios exerciţiu!

   
     Toţi semenii din generaţia mea au trecut prin asta, dar pot să spun, fără a fi modestă, că eu am cunoscut şi am văzut mai mult decât ei. Nu este greu să constaţi că oamenii uită foarte repede. Doar eu încep să cunosc suferinţa, pe când ceilalţi se folosesc aproape întotdeauna, de fraze gata făcute, de o proză lamentabilă, de un sentimentalism rânced, o limbă moartă, hidoasă.

    Poate sunt nedreaptă dar eu sunt încăpăţânată şi sper că mă veţi înţelege. Nu mă bălăcesc în mocirla insipidă a celor care bravează cu tradiţionale cuvinte, cum ar fi: eroism, onoare, doctrine, acestea devenind foare obositoare şi ar trebui să nu se mai vorbească despre ele. Dar dacă voi continuaţi să vă ascundeţi în spatele lor, vă invit să continuaţi până vă fuge pământul de sub picioare. Dacă aţi fi reuşit să mă faceţi vreodată să plâng, lacrimile mele v-ar fi desfigurat faţa, aţi fi rămas schimonosiţi.
 

    Vreau să ştiţi adevărul: acum trăim în cea mai rea dintre lumile posibile, chiar dacă un fel de război s-a terminat. Iată două citate, poate nu ultimele, promit, care ne vor da de gândit nouă şi filosofilor Iată ce spunea Sofocle: "Ceea ce trebuie să preferi oricărui lucru, este să nu te fi născut". Mereu se spune că nu se va mai întâmpla, adică războiul s-a sfârşit?! Dar sunteţi siguri că această lecţie a fost înţeleasă? Într-un fel, războiul nu se va sfârşi niciodată, nici când ultimul copil, venit în ultima zi de luptă, va fi înmormântat.

    Vă ghicesc gândul: veţi spune că sunt un om răutăcios, dar să nu vă pripiţi, încă mai am de spus din întreaga mea poveste,mai am probleme privitoare la chestiunea responsabilităţii voastre morale. De altfel, Schopenhauer dă dreptul fiecăruia să gândească la dreptul de a ucide:

"Ar fi mai bine dacă nu ar fi nimic. Cum pe pâmânt există mai multă durere decât plăcere, orice satisfacţie nu-i decât trecătoare, creând noi dorinţe şi noi supărări, iar agonia animalului devorat este mai mare decât plăcerea devoratorului".

    Voi credeţi într-o iluzorie justiţie, pe când stăpânii lumii nu vor decât duritate. Pentru ei părerile de rău nu au ţinut niciodată de foame, defuncţii nu mai aud nici remuşcările sau lamentaţiile. În epoca modernă toate morţile sunt inutile,  genocidul modern este un fenomen colectiv, aplicat pentru mase de către mase. Aşadar, cine este vinovat? Toţi sau nimeni? Ar trebui să spuneţi că ceea ce aţi făcut şi voi, am făcut şi eu, nu mă disculp în faţa unui fapt sau altuia, poate şi eu sunt vinovată într-un fel, scuzaţi-mă, sunt puţine şanse ca şi voi să fiţi o excepţie. Poate aţi avut mai mult noroc decât mine, dar nu sunteţi mai buni. Atunci, aici este pericolul.

   Am devenit bănuitoare faţă de toate persoanele care manifestă amabilitate, tandreţe excesivă. "Post tenebres, lux".  "După întuneric, lumina". Iată că acum am priceput că vindecarea vine numai de la Dumnezeu. Doar noi creăm confuzie în capul nostru; omul îşi face rău singur, nu trebuie să schimbe nimic, doar să creadă că are tot ce-i trebuie şi să meargă până la capăt, să se lase dus, să joace până la ultima carte. Doar uitarea e o atitudine relativ greşită, numai înfruntarea e cea corectă.

SILVIA ZABARCENCU

 Seniori

 Am regăsit de multe ori, în cărți, discursuri motivaționale sau în filozofia colectivă, că modul în care ne privim și ne tratăm noi pe noi înșine devine, inevitabil, modul în care ne vor privi și ne vor trata ceilalți.

Ba chiar am dat din cap a acceptare, convinsă de acest adevăr perfect logic. Dar, pentru că multe dintre înțelepciunile vieții ne intră pe o ureche și fac imediat stânga-mprejur pe cealaltă, nu m-am priceput niciodată prea bine să parcurg drumul de la înțelegere la implementare în existența mea zilnică.

 ,,O persoană cu adevărat liberă este cea care-și permite să refuze o invitație la cină fără să ofere niciun pretext”. Cât de elocvent, cât de eliberator, cât de greu de pus în practică.  La începutul acestui an, în timp ce încercam să-mi ordonez ,,to do”-urile pentru următoarea perioadă, mi-am dat seama că ultima persoană pe lista mea de priorități ajunsesem chiar eu. 

Dacă aveam vreo programare la medic,  vreo rezervare la restaurant, vreo întâlnire la film sau vreo petrecere privată de bifat, iar programul meu pe ziua respectivă se aglomera în mod neașteptat cu vreo întâlnire, un eveniment sau o solicitare din partea unui prieten, acelea erau primele liniuțe tăiate cu cerneală albastră. ,,Lasă că fac altădată”, ,,Săptămâna

viitoare”, ,,Luna viitoare”, ,,Nu e momentul”. Până când, trăgând linia sub mine, am constatat că toate micile mele  nevoi personale stăteau sub semnul lui ,,Când o să am timp”. Adică, având în vedere antecedentele, niciodată.

Săptămâna aceasta, în timpul unei călătorii – în scop profesional – la Munchen, am ales să iau prânzul într-unul dintre localurile cochete din Marienplatz, în centrul orașului. La sosirea mea, totul era gol. ,,Aș vrea o masă pe terasă, vă rog”, i-am glăsuit politicos

chelnerului, care – la fel de reverențios – a dat din cap a negație. ,,Totul este rezervat, ne pare rău, vă mai putem găsi o masă doar înăuntru, cu puțin noroc”.

M-am uitat în jur, la cele aproape 40 de mese gol-goluțe și m-am simțit ca la ,,Camera Ascunsă”. ,,Dar nu e nimeni”, am exclamat eu, mirată. ,,Nu e acum, dar să vedeți în zece minute”, a zâmbit băiatul. Uitându-mă la ceas, mi-am dat seama                                                     că avea dreptate. Cum putusem să uit? Era ora 12 fără cinci minute, iar în toate țările civilizate, intervalul 12-14 este dedicat mesei, fără excepție. N-o să vezi vreodată un elvețian, un neamț sau un francez care să-și ia masa de prânz la ora patru, fiindcă a avut rapoarte de făcut și n-a putut să plece, nici vreun englez care mănâncă peste tastatatura computerului un Snickers cumpărat de la automat, fiindcă are prea multe de făcut și nu-și permite să plece o  jumătate de oră din birou. E o regulă nescrisă, pe care toată lumea o respectă și care a devenit o realitate ce dictează inclusiv programele restaurantelor și ale cafenelelor. 

În nici zece minute, localul pustiu la venirea mea s-a umplut de râsete, chicoteli, discuții gălăgioase și solicitări făcute cu mâna ridicată în aer. Familii cu

copii, cupluri ieșite în pauza de prânz, pensionari veniți la o șuetă și chiar oameni singuri, precum domnul de la masa de lângă mine – care avea ușor 80 de ani, dar ieșise la masă îmbrăcat elegant, în pantaloni cu dungă, sacou și cămașă, cu o pălărie extrem de șic

și lavalieră la gât.

A cerut o salată de creveți, pe care a mâncat-o cu înghițituri mici și gesturi elegante, fără să privească în telefon, fără să vorbească cu nimeni, fără să se concentreze pe nimic altceva în afară de mâncare. Și-a savurat apoi în tihnă un espresso lung, privind amuzat la vacarmul din jur, după care s-a ridicat, îndreptându-se cu pași mici către zona pietonală de promenadă. Iar eu, privindu-l pe el, mi-am reamintit ce  înseamnă acel respect despre care citim în cărți. Să știi să-ți faci bucurii zilnice, să ai grijă să-ți  fie bine, să te bucuri de viață chiar dacă nimeni nu te privește. Să te respecți înseamnă să-ți faci timp pentru tine și să alegi să petreci frumos acel timp, chiar dacă ai 20, 50 sau 80 de ani. Să privești oamenii, să te uiți la vitrine, să citești un ziar, să-ți mai dorești lucruri, chiar dacă ești doar ,,tu cu tine”.

Dincolo de considerentul financiar, care încetinește sau anulează multe vise, ceea ce mă întristează la mentalitatea românească este lipsa acestui respect de sine, care să ne permită să ne ridicăm deasupra circumstanțelor zilnice, deasupra regimurilor politice și chiar deasupra trecerii timpului.

Am auzit de prea multe ori ,,Ce să-mi mai doresc la vârsta mea?”, ,,Ce pot eu să mai fac după 50/60/70 de ani?”, ,,Ce rost mai are să fac asta sau asta acum?”, toate izvorâte din obișnuința de a fi mereu utili, de a avea un scop pus în slujba altora, de a ajuta, de a face și de a ne pune mereu pe ultimul loc. Când nu mai lucrăm, nu mai avem copii de crescut sau nepoți de îngrijit, brusc ne simțim fără niciun țel, fiindcă ideea de a petrece timpul doar fiind fericiți cu și pentru noi înșine este  un concept total străin și de neimaginat. 

Mai mult, spre nefericirea noastră, suntem și un popor care glorifică sacrificiul. Pentru job, pentru familie, pentru copii, pentru soț. Am auzit multe mame tinere care se laudă în gura mare că s-au abandonat pe sine pentru copil și că nu le mai interesează nimic legat

de ele însele, uitând că acel copil va replica și el, cândva, modelul pe care l-a văzut acasă. Mulți angajați care consideră că petrecutul weekendurilor la serviciu e un act de noblețe care le va asigura gloria eternă și o plăcuță bătută în litere de aur pe clădirea firmei la care  lucrează, uitând că nimeni nu e de neînlocuit și că timpul trece ireversibil în defavoarea lor.

Ați auzit vreodată teoria ,,punerii ouălor în același coș”, pe care o folosesc uneori brokerii pentru a explica de ce nu e bine să-ți investești toți banii într-un singur loc?  Prea mulți dintre noi facem exact asta cu timpul și energia noastră: ne raportăm la alții înainte de a  ne raporta  la noi înșine și ștergem totul din viața noastră de dragul unui singur om, a unei singure activități, a unui singur scop. Nici măcar nu încercăm să atingem un echilibru, fiindcă găsim o plăcere inexplicabilă în a fi ,,mamă eroină”, ,,erou al muncii”, ,,nevastă-model”, "gazda primitoare excelenta", și alte principii de pe vremuri, declinate în varianta capitalistă și de secol XXI.

Deschideți televizorul la ora știrilor, indiferent de canal, și veți auzi aceleași exprimări abrazive pentru ureche. ,,O bătrână de 55 de ani…”, ,,Doi bătrâni de 60 de ani…”. ,,Unui bătrân de 58 de ani i s-a făcut rău în prima zi de caniculă”.   Apoi deschideți un jurnal similar al unei televiziuni  franceze, germane, spaniole sau italiene și căutați – în zadar, vă asigur – o exprimare similară. În Occident, oamenii ajunși la vârsta pensionării sunt numiți ,,veterani”, ,,seniori” sau ,,domni/doamne venerabili/e” cu respect și diplomație.

La noi sunt ,,bătrâni”, ,,bătrâne”, ,,moși”, ,,tatăi” și ,,mamăi”. O mostră de ignoranță sau doar simptomul unei societăți în care nu mai reprezinți nimic în momentul în care nu mai poți  SERVI cuiva, nu mai poți plăti rate la bancă, școli particulare, abonamente la fitness și nu mai poți semna  condica în fiecare dimineață la 8? 

După o anumită vârstă, românii ajung să se considere inutili și fără țel, iar societatea nu face decât să le confirme acest lucru, umilindu-i în fel și chip. Și nu, nu e vorba doar de bani, e vorba în primul rând de atitudinea față de propria persoană și de ceea  ce ești dispus să accepți sau nu.

Deloc întâmplător, imaginea oricărei doamne trecute de 70-80 de ani care se încăpățânează să-și păstreze bunul-gust și cochetăria trezește la noi exclamații pe

care le-am auzit de nenumărate ori: ,,O babă nebună”.

Adică, ce-i mai trebuie, la vârsta ei, să-și pună o rochie elegantă, o pereche de pantofi frumoși și să-și aranjeze părul? Ce-i mai trebuie respect de sine și cochetărie, dacă nu mai are 18 de ani și ,,90-60-90”? 

Privindu-l pe bătrânelul german, mi-am adus aminte și de doamnele cochete din cafenelele pariziene pe care le admirasem de atâtea ori, de bătrânica simpatică dintr-un boutique londonez, care proba cercei vintage, de bunica unui fost coleg american de la masterat, care își petrecea după-amiezele citind reviste de modă și colindând magazine de antichități. Și, în ultimă instanță, de propriul meu bunic, care la 91 de ani nu rata

nicio știre, niciun ziar și nicio revistă de economie și politică, care comenta cu entuziasm fiecare meci de la  campionatul european, ba chiar își făcea planuri și croșeta pronosticuri pentru Cupa Mondială care urma peste patru ani. Și, punând laolaltă toate adevărurile ignorate pe care le-am citit de-a lungul vremii, mi-am dat seama că așa vreau să fiu și eu peste 40 de ani. Doar că, pentru  ca asta să se întâmple, trebuie să încep de  acum. Fiindcă ceea ce tolerezi la 20 sau la 30 de ani ajunge să fie destinul tău la 50, 60 sau 70.

 Și nu, nimic din cele de mai sus nu ține de alții. Nu trebuie să te războiești cu nimeni, nu trebuie să închizi uși în nas, nu trebuie să bați cu pumnul în masă. Trebuie doar să faci alegeri mai deștepte, să faci loc, delicat, pentru mici bucurii semnificative, să spui un ,,nu” elegant atunci când cineva  vrea să profite de timpul, energia și bunăvoința ta, să nu te arunci cu capul înainte în orice proiecțel, doar ca să-ți arăți disponibilitatea și să speri că vei contabiliza niște bile albe pe o tabelă imaginară și inexistentă, să nu zici niciodată, ,,O să am timp de mine mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare, după ce copiii intră la școală, după ce, după ce, după ce”.

Dacă nu îl smulgi tu cu bună-știință din ghearele vieții, e posibil ca acel timp să nu vină niciodată.

MOTTO:  Daruieste-ti zambetul celor care MERITA, dragostea celor care te APRECIAZA, lacrămile celor care iti sunt mereu alaturi si viata celor care te iubesc !