Puși Dinulescu - George
Anca – Ben Todică – Lora Levițchi – Adina Alberts – Radu Sergiu Ruba – Andrei
Marga – Moș Nelutzu G
PUȘI DINULESCU
ROBERT CALUL (Abstract
scenometric:)
DEBUTANTUL:
Robert Calul a fost prietenul meu cel mai bun, singurul prieten care
mă-nţelegea.
ROBERT
CALUL: Mă port fără să joc teatru. Sunt mereu acelaşi, aşa cum inima mă-ndeamnă
să fiu. Sunt Robert Calul, cel fără habar şi nevoie de altceva decât de
propriul lui altar. Sunt o rugăciune.
Onoraţi
prieteni, sunt un biet păun… Priviţi-mi
penele… Culorile lor pastelate, vouă, ochilor voştri, obişnuiţi doar cu alb şi
negru… ca-n filmele tragice… vouă… A fi copac e un nonsens… De fapt sunt
pictor.
UNUL:
Sunteți pictor?
ROBERT
(scrisoare adresată Suzanei):
Sângele meu te caută. Buşteanul s-a
împiedicat în om. Printre zambile, substanţa fără gust a morţii pluteşte, din
cer se desprinde somnul limpede. Mă doare capul. Sângele meu te caută. Eşti
atât de frumoasă…
Tu ar trebui
să cânţi mereu la pian, degetele tale albe şi lungi, degetele tale ca apa şi
tulpinile, ca aerul…
Te iubesc.
Eşti colorată în toate formele spectrului de lumină. Unghiile tale roşii, părul
tău portocaliu, fularul tău verde, pantofii tăi galbeni…
Unghiile tale
ca trandafirii cei mai aprinşi, părul ca flăcările, fularul ca iarba şi
pantofii ca polenul margaretelor.
Suzana, tu
eşti pasărea rară, eşti singurul fir de iarbă în care cred… am certitudinea…
Scrisoarea
aceasta a fost compusă ca imn de laudă, ca rugăciune, ca spasm.
Al nostru, al amândurora,
Robert.
AVIATORUL:
Mai bine să ne plimbăm pe-aici. Aerul e curat… Printre copacii acoperiţi cu
zăpadă şi ţurţuri chiar…
ROBERT:
Tu îţi baţi joc de mine.
AVIATORUL: Da. ( Robert se repede şi-i
arde o palmă. Aviatorul se prăbuşește. Se ridică).
De
ce mă baţi?
–ROBERT:
Fiindcă mă enervezi, fiindcă nu suport să fiu luat în răspăr… tocmai acum… în
situaţia asta… nenorocită… când nu ştiu ce-i cu Suzana… O pierd, mă-nţelegi, o
pierd. Se va îmbolnăvi. Am presentimentul că se va îmbolnăvi.
DEBUTANTUL:
De ce-o fi murit?
DOCTORUL:
Nu poate fi niciun dubiu, E moartă.
*
DEBUTANTUL:
Unde-i fi tu, Robert? (Întâi nu l-am recunoscut. Era cu spatele la mine, ţinea
în degete o balanţă oltenească, într-unul din talgere pusese un parmen, în
celălalt un creţesc). Ce faci?
ROBERT:
Piaţa (și râse iar. Mă luă de braţ şi
abia am putut să mă ţin cu dânsu-n pas, cu paşii lui de uriaş, de cogeamite
zdrahon). Ai văzut balanţa mea? Ieri seară îţi vorbeam de atingeri, azi îţi
vorbesc de balanţă.
DEBUTANTUL:
Dar n-am chef de lecţii.
ROBERT:
Până acum ai fost un băiat silitor… un bărbat silitor. Probabil te-ai
emancipat. Asta mă bucură.
DEBUTANTUL:
Eşti un om bucuros, am zis eu şi l-am întrebat apoi, poate fiindcă n-aveam
altceva de întrebat:
ROBERT:
Cum ţi-a plăcut aseară?
DEBUTANTUL:
Ce mă mai întrebi? Ştii doar… a fost o prostie…
Ca de obicei…
ROBERT:
Ca de obicei, da…
DEBUTANTUL:
Repeţi ce spun eu, vezi?
ROBERT: Vrei să luăm troleibuzul?
DEBUTANTUL:Dar
unde să mergem? N-am chef de mers nicăieri.
ROBERT:
Mergem la mine. Vreau să-ţi citesc nişte poezii.
DEBUTANTO:
Nu.
ROBERT:
Atunci am să ţi le trimit prin poştă. Tot ai să le citeşti.
DEBUTANTUL:
Bine, trimite-le prin poştă.
ROBERT:
Uff! eşti câine, nu om! Sau măcar
lasă-mă să-ţi vorbesc de balanţă. Am şi scris o poezie cu titlul ei. Când m-ai
întâlnit tocmai terminasem să le-o recit negustorilor-grădinari. Ştii că le-a
plăcut? Nu vrei să ţi-o recit şi ţie?
DEBUTANTUL:
Nu.
ROBERT:
Atunci, ce dracu vrei?
DEBUTANTUL:
Scuză-mă, Robert, dar când mă vezi în ce hal sunt, tu mă iei cu lucruri
d-astea, care n-au rost. Știică am și eu chestiile mele…
ROBERT:
Dar tu, tocmai tu, mă sfătuiai să m-apuc… Altfel nu m-aş fi apucat…n-aș fi
scris nici un rând… până acum. Nu-ţi aduci aminte de discuţia noastră despre
odele amicale?
DEBUTANTUL:
Nu-mi aduc aminte de nimic!
ROBERT:
Cum? Dar ce-i cu tine?
DEBUTANTUL:
Balanţa…
ROBERT:
Da. A început şi la tine să scârţâie, domnule inginer!
DEBUTANTUL:
Dar sunt şansonetist!
ROBERT:
Eşti un rahat. Arată-mi diploma de şansonetist!
*
DEBUTANTUL:
Am luat din greşeală două bilete, ia-l dumneata pe celălalt.
STUDENTA
LA MEDICINĂ: Să ţi-l plătesc?
DEBUTANTUL:
Nu.
Scoase
totuşi cinci zeci de bani şi vrând-nevrând mi-i strecură în buzunar. Spuse cum
o cheamă şi că-i studentă la medicină, dar că incidentul cu biletul o amuzase.
DEBUTANTUL:
Nu-mi faci şi mie o autopsie?
STUDENTA:
Ba, da, dar nu-i corect „autopsie”, ci „necropsie”.
DEBUTANTUL:
Fie…
STUDENTA:
Când?
DEBUTANTUL:
Să mă mai gândesc…
STUDENTA:
Păi una zici şi…
DEBUTANTUL:
În două zile îţi dau răspunsul. (Am ajuns în dreptul casei ei).
STUDENTA:
Nu vrei să mă săruţi?
DEBUTANTUL:
Ba da. Dar să știi că atunci te iau cu mine!
STUDENTA:
Întâi, hai să bem ceva!
DEBUTANTUL:
Să bem? Dar nu beau. Nu beau, din principiu.
STUDENTA:
Şi din mai ce?
DEBUTANTUL:
Tot din principiu. La poftă… (Băurăm).
STUDENTA: Îmi place de tine că eşti un adevărat
bărbat!
DEBUTANTUL:
Nu crezi că-i prematur să spui asta?
STUDENTA:
Mă iubeşti?
DEBUTANTUL:
Da.
STUDENTA:
Atunci, să mergem.
DEBUTANTUL:
Cum se face că eşti atât de inteligentă? De mult îmi doresc o femeie
inteligentă.
STUDENTA:
Nu ştiu.
DEBUTANTUL:
De ce nu ştii?
STUDENTA:
Fiindcă eşti aşa de drăguţ şi spui lucrurilor pe nume.
DEBUTANTUL:
De ce nu te dezbraci?
STUDENTA:
Fiindcă mi-e ruşine.
DEBUTANTUL:
Fată inteligentă şi să-i fie ruşine?
STUDENTA:
N-am chef să mă dezbrac, sărută-mă întâi. (Atunci am aprins lumina şi am dat şi
drumul la radio.).
DEBUTANTUL:
Şi nu ţi se pare că viaţa e altceva decât ceea ce facem noi acum?
STUDENTA:
Nu, nu mi se pare.
DEBUTANTUL:
După părerea mea, viaţa e mai dură şi lucrurile astea n-au rost. N-are nici un
rost să fim animale.
STUDENTA:
Dacă părinţii noştri n-ar fi fost animale, noi n-am mai exista.
DEBUTANTUL:
Bine, dar eu nu simt nevoia să am copii. Dac-aş avea copii, ar fi probabil mult
mai proşti decât mine. La ce să-i am?
STUDENTA:
Să ai o bucurie la bătrâneţe... Ce-o fi cu noi?
DEBUTANTUL:
Noi suntem şi apa şi rechinul în acelaşi timp.
STUDENTA:
Bine. Dar mă iubeşti?
DEBUTANTUL:
Nu.
STUDENTA:
Pân-acum ziceai că da.
DEBUTANTUL:
Astă-seară nu te mai iubesc, sunt obosit. Poate mâine seară…
STUDENTA:
Nu m-ai înţeles.
DEBUTANTUL:
Te-am înţeles, dar e acelaşi lucru. Tu trebuie să-nţelegi.
STUDENTA:
N-am ce.
DEBUTANTUL:
Păcat.
STUDENTA: Să ne certăm.
DEBUTANTUL:
Da.
STUDENTA:
Pe cât timp?
DEBUTANTUL:
Pe totdeauna. Tu nu eşti altceva decât un animal.
STUDENTA:
Dar sunt inteligentă.
DEBUTANTUL:
Ştiu, dar…
STUDENTA:
Dar tu nu eşti animal?
DEBUTANTUL:
Ba da, dar nu pot iubi tot un animal.
STUDENTA:
Îţi trebuie un om…
–_DEBUTANTUL:
Aiurea… Îmi trebuie o idee, omul e un animal. Totuşi ideile sunt în oameni. Pot
iubi oamenii pentru ideile lor.
STUDENTA:
Dar pentru ideile mele…
DEBUTANTUL:
Nu le cunosc şi nu mă interesează să le cunosc, de-acum încolo... Caut altceva!
STUDENTA:
Ce?
DEBUTANTUL:
Nu ştiu.
STUDENTA:
Tu mereu cauţi altceva?
DEBUTANTUL:
Da.
*
DEBUTANTUL:Cum
s-a-ntâmplat?
FEMEIA
BĂTRÂNĂ: Dar cine sunteţi dumneavoastră?
DEBUTANTUL:
Un prieten.
BĂTRÂNA:
Dar ce să se fi întâmplat?
DEBUTANTUL:
Cum cu cine? Cu prietenul meu. Ce
s-a-ntâmplat cu Robert?
BĂTRÂNA:
Care Robert?
DEBUTANTUL:
Robert, prietenul meu. A locuit aici şi-acum o lună a murit.
BĂTRÂNA:
Nu ştiu.
DEBUTANTUL:
Bine.
BĂTRÂNA:
Altceva mai doriţi?
DEBUTANTUL:
Cum? Nu l-aţi cunoscut?
BĂTRÂNA:
Ba da. Sunteţi chiar prietenul lui? (... văzui o tingire... O am desprins-o din
perete).
DEBUTANTUL: E de alamă?
BĂTRÂNA:
Da.
DEBUTANTUL:
N-aveţi un ziar?
BĂTRÂNA:
Vreţi să luaţi tingirea? făcu bătrâna.
DEBUTANTUL:
Nu. Dar vreau s-o învelesc.
BĂTRÂNA:
Pot să vi-o dăruiesc.
DEBUTANTUL:
Mulţumesc. Era a lui Robert?
BĂTRÂNA:
Da.
DEBUTANTUL: Dumneavoastră l-aţi omorât pe Robert?
BĂTRÂNA:
Da.
DEBUTANTUL:
De ce?
BĂTRÂNA:
Era un chiriaş teribil de nesuferit. Fiica mea era îndrăgostită de el. Ştiam că
noaptea, câteodată, intra în camera lui.
–
E frumoasă fiica dumneavoastră?
BĂTRÂNA:
Nu, dar e inteligentă.
DEBUTANTUL: Cât de inteligentă?
BĂTRÂNA: Foarte inteligentă.
DEBUTANTUL:
Aţi omorât-o şi pe ea?
BĂTRÂNA:
Bineînţeles.
DEBUTANTUL:
Atunci cum de nu v-au arestat?
BĂTRÂNA:
Sunt nebună.
DEBUTANTUL: Și de ce nu v-au internat într-un
ospiciu?
BĂTRÂNA:
Când i-am ucis pe Robert şi pe fiica mea evadasem pentru prima oară, acum am
evadat a doua oară.
DEBUTANTUL:
De unde cunoşteaţi care sunt relaţiile între Robert şi fiica dumneavoastră?
BĂTRÂNA:
De la o vecină.
DEBUTANTUL:
Şi era adevărat?
BĂTRÂNA:
Nu.
DEBUTANTUL:
Când i-aţi ucis ştiaţi că nu-i adevărat?
BĂTRÂNA:
Da.
DEBUTANTUL:Atunci de ce i-aţi ucis?
BĂTRÂNA: Din motive tehnice.
*
–
De ce ai venit? am întrebat eu.
–
Fiindcă mi s-a telegrafiat.
–
Cine ţi-a telegrafiat?
–
Nu ştiu.
–
Şi cum te chiamă?
–
Nu mă mai recunoşti?
–
Nu.
–
Nici eu nu te mai recunosc.
–
Atunci e o greşală.
–
Da.
–
E foarte romantică situaţia în care ne găsim.
–
Da.
–
Cât de romantică?
–
Roz de romantică.
Am
sărit din pat, m-am ridicat în picioare, am luat-o de mijloc şi repede, ca să
nu uit, ca nu cumva timpul să treacă şi vorbele mele să aibă timpul de-a se
duce, i-am spus:
–
Hai să ne logodim.
–
Aşa repede?
–
Da.
–
Nici nu ştiu cine eşti.
–
Atunci de ce m-ai luat şi m-ai îngrijit?
–
Mi se făcuse milă de tine. Când am ieşit din casă şi te-am găsit prăbuşit în
faţa porţii, am crezut întâi că eşti altcineva, pe urmă am ştiut că nu eşti
decât tu. Nu mai era nimeni în apropiere. A trebuit atunci eu singură să te târăsc
până înăuntru, să te pun în pat, şi să-ţi dau doctorii.
–
Cât timp am stat aşa, fără să mă trezesc?
–
O săptămână.
–
Atunci înseamnă că nu ţi s-a telegrafiat.
–
Ba da. Ieşisem din casă fiindcă mi se telegrafiase.
–
Cine-ţi telegrafiase?
–
Nu ştiu.
–
Ce scria în telegramă?
–
Nu ştiu.
–
Cum, nu ştii?
–
Era într-o limbă străină, într-o limbă pe care n-o cunosc.
–
Poate a fost o greşală.
–
Da. A fost o greşală. Tocmai mă duceam la poştă să le spun că e o greşală.
–
Şi nu te-ai mai dus?
–
N-am mai putut.
–
Dar cui îi era adresată telegrama?
–
Mie mi-era adresată.
–
Atunci nu putea fi vreo greşală.
–
Nici nu ştiu ce să mai cred.
–
Bine. Dar ne logodim?
–
Poate că da.
–
Atunci să fixăm data.
–
Tu n-ai nimic de făcut înainte de asta?
–
Ba da, trebuie să-mi iau rămas bun de la Robert, prietenul meu care a murit.
–
De când eşti tu bolnav poate l-o fi şi înmormântat.
–
Da. Trebuie totuşi să-mi iau rămas bun. Nu ştiu cum să fac asta, dar trebuie.
Nu vrei să m-ajuţi şi tu?
–
Ba da. Aş dori… mi-e frică numai să nu te încurc.
–
N-ai să mă încurci. Uite, mâine dimineaţă plecăm şi găsim ce-avem de făcut.
Până atunci trebuie să ne obişnuim unul cu altul.
–
Eu m-am şi obişnuit.
Dar
mie mi-era mult mai greu. În decursul acelei săptămâni ea avusese tot timpul să
mă privească, să-şi închipuie de mine cine ştie ce, în orice caz mă avusese tot
timpul în faţă. Dar eu? De-abia mă trezisem, abia acum o vedeam prima dată şi
mi se părea extrem de ridicol să fiu alături de ea, fiindcă, desigur, nu meritam
şi fiindcă era mai normal aşa. Adică normal, cum?
Rămăsăse
o singură soluţie, ultima soluţie. Am început să mă plimb prin cameră şi paşii
mi se făceau din ce în ce mai deşi. Când m-am oprit, ochii mi s-au pironit
între ai ei. Aş fi dorit mult să-i pot scoate, să-i desprind, să-i pot pune la
loc, numai dac-ar fi insistat, dar lucrurile nu erau atât de simple, cum puteau
părea la prima vedere.
–
Cum a murit Robert? întrebă ea.
–
Vreau să scriu o carte despre el, am zâmbit eu. Despre el şi despre mine.
–
Şi despre tine?
–
Nu, mai mult despre Robert. Dar de unde știi cum îl chema?
–N-ai
spus tu mai devreme? Dar aş vrea să nu mă părăseşti niciodată, insistă ea.
–
Dacă nu mă părăseşti tu, înseamnă că vom fi toată viaţa împreună.
–
Toată viaţa?
–
Da. Ţi se pare prea mult?
–
Nu. Dar e totuşi o sumă, o sumă considerabilă. E de fapt singura sumă.
–
E drept.
–
Ştiu, dar mă gândesc să-ţi răspund ceva inteligent. Nu ştiu ce.
Eram
acum chiar lângă ea. Mă aşezasem. Avea picioarele lungi, mi-era frică să nu fie
prea subţiri, întotdeauna picioarele lungi au riscul ăsta. Nu pot suferi
femeile cu picioare subţiri, îmi fac rău.
–
Ne cunoaştem de prea puţin timp, spuse fata iar.
–
Asta n-are importanţă.
–
Are!
–
Are?
În
cameră se făcuse prea cald, ar fi trebuit deschise geamurile. Nici unul dintre
noi nu se putea mişca, dar geamurile erau aproape şi largi, înalte.
–
Pot să deschid geamul? întrebă ea.
–
Nu.
–
Atunci pot să-l închid?
–
Dar e închis.
–
Întâi să-l deschid şi pe urmă să-l închid.
Am
stat în cumpănă vreo câteva minute, pe urmă am dat din cap. Eram de-acord.
–
N-o să-ţi pară rău dacă fac asta? mai întrebă ea.
–
Nu. Ştii la ce mă gândesc?
Fata
se ridică de pe canapea şi deschise geamurile larg, toate geamurile.
–
Ca să-l putem căuta pe Robert, am urmat eu, trebuie să facem rost de bani. Eu
nu mai am bani. Tu n-ai?
După
ce se aşezase iar lângă mine, se ridică iar, se apropie deodată de geamuri,
le-mpinse unul după altul şi le răsuci foraibăruile.
–
Dar nişte sticle n-ai? am insistat eu. Dac-am vinde sticle, am putea face rost
de bani.
–
Sticle am destule, spuse fata.
–
De ce? Bei mult?
–
Nu beau decât apă, dar vecinii mei sunt mari beţivi şi îmi dăruiesc mie toate
sticlele. E o tradiţie în casa asta. Sunt cea mai frumoasă femeie din imobil!
În
patru ţoşti mari şi într-un sac, pe care l-am pus pe umeri, n-au încăput toate
sticlele, dar mai multe nu puteam să luăm. Noroc de căruciorul pe care l-am
găsit în curte.
–
Bun cărucior! M-am bucurat eu.
Am
pus înăuntru două ţoşti.
Ea
împingea căruciorul, iar eu veneam după ea cu sacul, în care intrau de două ori
mai multe sticle ca într-o ţoşcă.
–
Sunt curioasă câţi bani o să luăm, spuse fata.
N-avem
mult de mers până la centrul de achiziţii şi parcă nici nu fusesem bolnav.
Simţeam toţi muşchii plini de ser sau de ceva în genul ăsta, simţeam cum
se-ntind, ca praştia şi asta-mi era de ajuns. Fata mergea înaintea mea şi
împingea căruciorul cu grijă, îi era parcă frică să nu vină cineva alergând
să-i izbească sticlele şi să i le împrăşite. Adică să i le spargă.
–
Dar de ce ne trebuie aşa mulţi bani? se-ntoarse ea, dar nu mă privi drept în
față.
–
Eu, dacă n-am bani, simt că nu sunt eu însumi.
–
Ce om ciudat eşti tu!
–
Nu mă mai ţine de vorbă, că trebuie să fiu atent, să nu scap sacul, m-am
supărat eu.
Acum
începusem să obosesc, dar nu-mi venea încă să las sacul jos. Mi-ar fi fost
foarte greu să-l iau în spate. Muşchii începuseră să mă doară, dar ştiam că nu
mai aveam mult, că mai puteam încă rezista. De ce atunci să las sacul?
Fata
se opri.
–
Mă doare umărul, spuse ea. Nu mai pot merge. Trebuie să ne oprim, să mă
odihnesc.
Am
uitat să spun șă mai avea o țoșcă și ea, a patra, agățată de umăr.
–
Nu ne putem opri! am răcnit eu și am mers în continuare nesmintit.
–
Dar nu mai pot merge, mi s-a anchilozat umărul! De ce nu vrei să ne oprim?
–
Fiindcă nu se poate!
–
Ce-i aia, nu se poate?
–
Aia!
Fata
abia se putea ţine acum după mine. Trebuia să ne oprim. Am început să las sacul
jos, lăsându-mă pe spate şi rezemându-mă de gard. M-am întors, l-am luat în
braţe şi având grijă să nu scap cealaltă ţoşcă de pe umăr m-am lăsat pe vine şi
am pus sacul lângă gard. Am scos ţoşca de după umăr, am așezat-o lângă sac şi
m-am întors să văd unde-i fata.
La zece metri în urmă, încerca să se ajute cu
stânga să-şi poată desprinde din umăr ţoşca ei. M-am repezit la ea, am ţinut cu
amândouă mâinile de curelele ţoştii, ea se lăsă în jos şi am putut şi eu lăsa
traista pe pământ, lângă cărucior. Pe urm, am împins eu căruciorul şi am luat
pe umăr traista până unde lăsasem sacul meu.
–
Mai avem totuşi ceva de mers, zise fata.
–
Ştiu că mai avem. Numai de n-o fi închis.
–
N-ar fi bine să fie închis, dar s-ar putea totuși să fie închis!
–
Cine ştie?
–
N-ar fi mai bine să dau eu o fugă până acolo şi să văd dacă-i deschis? Dacă nu,
să ne-ntoarcem…
–
Acum nu ne mai putem întoarce.
–
Dar dacă-i închis, trebuie să ne întoarcem.
–
Stăm acolo până se deschide.
Am
găsit totuşi deschis, mai erau încă înaintea noastră vreo zece persoane, dar
asta nu era mult.
–
Ai văzut că-i deschis? am râs eu.
–
Am văzut!
–
Am putea lua aproape o sută de lei.
–
Nu s-o fi spart nici o sticlă pe drum?
–
La mine nu s-a spart nici una.
–
Nici la mine, credeam că la tine.
–
Totuşi, mai mult de şaptezeci-optzeci de lei nu cred să luăm.
–
De ce?
–
Sunt cam multe sticle de o jumătate.
–
Mai mult de douăzeci nu sunt.
–
Asta înseamnă că sunt totuşi multe.
–
Dar mai aveam acasă sticle de un litru!
–
De ce nu mi-ai spus asta până acum?
–
Uitasem. Şi nu ştiam că-i aşa mare diferenţa de preţ.
–
E destul de mare.
Când
ne veni rândul, eu nu mai avui nici un chef de vândut, dar în spatele nostru
era destulă lume, nu puteam să stau şi să mă mai gândesc. Am îÎnceput să le
scot întâi din sac, una câte una.
–
Frumoase sticle! spuse omul de la centrul de achiziţii.
–
Sunt amintiri de care cu greu mă despart, spuse fata. Sticlele astea au fost
pentru mine conştiinţa unei superiorităţi!
–
Vă înţeleg, recunoscu omul.
–
Când poţi să te desprinzi de cele câteva amintiri mai puternice şi mai gustoase
pe care încă le păstrezi, pentru a putea astfel trăi cu adevărat în prezent,
atunci înseamnă că ai ajuns la maximul de conductibilitate. Conductibilitatea e
proba apartenenţei tale la un prezent, am adăugat eu.
–
Am devenit un conductor excepţional! surâse fata.
De-abia
deşertasem sacul şi una din ţoştile tovarăşei mele că masa achizitorului se şi
umpluse.
–
Sunteţi căsătoriţi? întrebă el.
–
Suntem hămesiţi! am răspuns eu în locul ei.
–
Hai, să plecăm mai repede! îmi sopţi fata.
–
Stai să terminăm întâi de dat sticlle, am observat eu, fără să-mi feresc vocea.
Numai
trei sticle erau ciobite. Le-am lăsat şi pe acelea, fără să le vindem, fiindcă
tot nu mai aveam ce să facem cu ele. Erau două sticle verzi, de apă minerală şi
una de vermut, tot de un kilogram, care era de fapt crăpată. Pierdeam dintr-o
dată cinci lei şi zece bani.
–
Căruciorul nu-l cumpăraţi?am întrebat eu.
–
Nu-i al nostru, sări fata, nu-l putem vinde!
Am
ieşit cât am putut de repede. Eu, cu mâinile în buzunare, o luasem înainte şi o
lăsasem pe ea să târâie căruciorul. Dar începu și ea să grăbească paşii.
M-ajunse.
–
Acum avem destui bani, spuse ea, putem începe cercetările.
–
Nu mai am nici un chef de cercetări!
–
Dar nu putem face altfel, e vorba de liniştea ta sufletească…
–
Şi ce-am mai putea descoperi nou? De fapt, nu-i vorba de vreo descoperire, dar
într-un fel sau în altul simt nevoia acelui rămas bun, de care ţi-am mai
vorbit.
–
Și unde ar trebuia să ne ducem întâi? făcu ea.
–
Acasă.
–
Acasă?
–
Da. Am o idee. Nu e ceva grozav, dar altceva deocamdată nu văd. Aşa trebuie
început!
*
Cum
am ajuns, fata a scos banii, i-a numărat şi i-a pus pe o masă din colţ, de
lângă telefon.
Lăsase
capu-n pământ.
Aplecată
uşor din spate, cu părul acoperindu-i urechile dintr-o parte, era în faţa mea
şi îndrăzni, în sfârşit:
–
Trebuie să-ţi spun ceva!
–
Spune!
–
Pe Robert l-am cunoscut foarte bine. Când am primit telegrama, aveam impresia
că-i de la el. Îi plăcea să se ţină de lucruri în genul ăsta. Ştiam că e
imposibil, că a murit, am şi fost la înmormântare, dar mă gândeam că altcineva
nu putea fi. Am cunoscut-o şi pe fata care a fost ucisă odată cu el. Am fost
colege de liceu. Era o fată foarte inteligentă, cea mai inteligentă fată din
liceu.
–
De ce nu mi-ai spus până acum?
–
Nu puteam. Toate sticlele erau de la Robert. Cât timp le ţineam lângă mine, nu
puteam mărturisi nimic. Jurasem.
–
Cui? Lui?
–
Lui. Era îndrăgostit de mine şi eu eram puţin îndrăgostită de el, însă credeam
şi eu, ca şi alţii, că e şi mai îndrăgostită de el fosta mea colegă de liceu,
ceea ce era fals.
–Te-ai
culcat vreodată cu Robert?
–
De două ori. Ca să-mi salvez reputaţia, mă travestisem, ca să semăn cât mai
bine cu fosta mea colegă de liceu, Robert a murit din cauza mea, din cauza
răutăţii mele. Ce trebuie să fac?
–
Robert n-a lăsat niciun mesaj?
–
Era un om foarte bun, era cel mai bun om de pe pământ, dar nu-l puteam iubi.
Era prea dur…
–
Şi ce mesaj a lăsat? Ţi-a lăsat ţie vreun mesaj? Nu ţi-a lăsat nimic pentru
mine?
–
Poate ştii că a fost asasinat. Nu ştia că va muri. Mi-a povestit totuşi mult de
tine. Spunea că…
Nu
mă mai puteam stăpâni. Îmi venea să mă ridic de pe scaunul acela şchiop, să
smulg lampa din tavan, s-o calc în picioare, toate trebuia să le fac.
–
Nu vrei să mănânci ceva? întrebă fata.
–
Ba da. Ce ai de mâncare?
–
Nişte ostropel.
–
Fă şi mămăligă. Vin ai?
–
Nu beau decât apă şi nu ţin în casă vin, ţuică sau altceva.
–
Nu pot mânca ostropel fără vin.
M-am
ridicat de pe scaun, am ajuns până în faţa ei şi am îngenunchiat.
–
Nu vrei s-aprind nişte tămâie? întrebă ea.
–
Nu.
–
Ce vrei, atunci?
–
Să-mi povesteşti mai departe.
–
Dar de ce-ai îngenuncheat?
–
Fiindcă eşti frumoasă, fiindcă Robert te-a iubit şi tu te-ai culcat cu el. Cum
de ţi-a venit ideea asta?
–
E vorba de o amuletă.
–
De-o amuletă…
–
Îmi promisese o amuletă. Eu sunt superstiţioasă. Venise până atunci aproape în
fiecare seară, cu o sticlă-două. Bea și pleca.
–
Ce-ţi spunea?
–
Că sunt frumoasă şi că într-o zi sau într-o noapte îmi va dărui amuleta.
–
Şi-ntr-o noapte…
–
Da. Ştii bine ce-am făcut. Am intrat în camera lui, niciodată nu o-nchidea cu
cheia, am aflat asta pe urmă…
–
Şi pe urmă?
- Nu era acolo. L-am aşteptat. A venit foarte
târziu. Şi era beat. Întâi nu m-a recunoscut, a crezut că sunt colega mea şi a
vrut să mă dea afară. A aprins lumina mare. Atunci m-a recunoscut. A căzut în
genunchi. Şedea aşa cum stai şi tu acum. „Dă-mi amuleta!”, am spus eu. A căutat
într-un sertar şi a scos o broşă. Nu era frumoasă. Mi-a dat-o. „Nu pleci?”,
m-a-ntrebat. „Nu,nu!”, am spus eu şi am început să mă dezbrac. Era prima oară
când mă dezbrăcam în faţa unui bărbat. Se uita la mine ca la un glob. Dar nu
sunt grasă. Pot să mă dezbrac şi în faţa ta, să te convingi.
–
Nu-i nevoie, îmi pari mai degrabă slabă.
–
Nu sunt nici slabă. Pot totuşi să mă dezbrac!
–
Mai sunt două ore până-nserează. Te vei dezbrăca atunci.
–
Mai e aşa de puţin? Nici n-am mâncat. Dacă n-avem vin, nu vrei să iei totuşi
nişte ostropel?
–
De fapt mai sunt vreo patru ore până înserează. De-abia e ora patru. Arată-mi
amuleta!
-
N-are rost, nu-i nimic de capul ei, cred că nici nu-i amuletă, în orice caz nu
e nici pentru mine, nici pentru tine. O fi fost pentru Robert. De asta a murit,
că mi-a dăruit amuleta. E o broşă obişnuită.
–
Tu ai auzit de Suzana?
–
Nu. N-am auzit.
–
Să citeşti cartea mea, vei afla poate unele lucruri care te interesează.
E vorba acolo şi de Suzana.
–
Suzana, spui?
–
Da.
–
Păi, Suzana o chema şi pe colega mea de liceu.
–
O fi o coincidenţă. Suzana, de care vorbesc eu, a murit câteva luni înaintea
lui Robert. E, desigur, altă Suzana!
–
Timpul e ceva relativ.
–
Ştiu. Dar în cazul ăsta nu e relativ.
–
Spune-mi? Sunt frumoasă?
–
Nu pot să-mi dau seama. Dezbracă-te-ntâi!
–
Dar nu s-a-ntunecat.
–
Mai sunt aproape patru ore, până atunci nu te poţi dezbrăca. Nu se obişnuieşte
să te dezbraci în faţa unui bărbat înainte de-a-nsera.
–
Da. Aşa e. De ce oare?
–
Nu pot să-mi explic. Totuşi, aşa e frumos.
–
Tu nu eşti frumos.
–
Da. Dar sunt bărbat.
–
Asta n-are importanţă, totuşi semeni atât de mult cu Robert…
–
Îţi pare rău că a murit?
–
Acum, că te-am întâlnit pe tine, trebuie să recunosc ceva.
–
Că nu-ţi mai pare rău...
–
Mă-ntreb totuşi, de ce nu l-am iubit mai mult?
–
Spuneai că din cauza durităţii.
–
Cu mine era foarte bun şi în general era foarte bun.
–
Hai să cumpărăm un chil de vin!
–
Ştii, trebuie să-ţi spun ceva. Robert a lăsat pentru tine ceva. Mi-a spus asta
a doua oară când m-am culcat cu el. A îngropat în curte o sticlă, sub ulm.
Acolo a lăsat o scrisoare.
–
O vom lua mâine, o vom citi atunci.
–
O îngropase încă de acum câteva luni, când aflase că ai de gând să scrii ceva
despre el.
–
Scriam mereu unul despre altul.
–
Nu. Spunea că vrei să scrii un roman despre el şi despre tine.
–
Dar gândul ăsta mi-a venit abia acum două săptămâni. Cum puteam să-i spun acum
câteva luni?
–
Ţi-am spus că timpul e relativ.
–
Da. Dar în cazul ăsta nu e relativ, e acelaşi lucru ca şi în cazul identităţii
Suzanei.
–
Mai sunt trei ore până înserează.
–
Da. Mai sunt numai trei ore. Cum a trecut o oră?
–
De s-ar însera mai repede…
–
Să cumpărăm întâi ceva…
*
Când
m-am trezit din somn, în jurul meu nu mai era nimeni. Mi-am dat seama de asta
aproape imediat, am avut o tresărire, am sărit și am căutat să mă-ndepărtez cât mai repede de
locul acela, unde-aș fi putut fi găsit, unde puteam fi atacat. Nu se luminase
încă de ziuă şi dormisem foarte prost. M-am ascuns în colţul opus, dar, după
două minute, în care timp am făcut tot felul de presupuneri, mi-am dat seama că
nu mai avea nici un rost să mă feresc.
Lucrurile
din jurul meu n-aveau contururile cunoscute şi probabil doar asta mă făcuse
să-mi fie atât de frică. Se lumina acum. Chiar lângă mine era un aparat de
radio, nu semăna cu al meu şi nu am avut curajul să-l încerc. Nu ştiam cum se
deschide.
Hainele-mi
erau pe un scaun, claie peste grămadă şi pantalonii bineînţeles nu mai aveau
dungă, iar cămaşa mea era cocoloş. Am deschis geamul şi am început să mă
îmbrac. Răcoarea uşoară a dimineţii ajunse până la mine, mă-nfăşură într-un
fular parfumat, mă ajută să mă-mbrac, fiindcă tot nu mă trezisem de-a binelea.
Pe urmă am deschis totuși aparatul de radio. Becurile de la scală se aprinseră
și începu un gâjâit.
Atunci
fata intră în cameră şi-mi spuse:
–
Ce mult ai dormit! Eu n-am mai putut să rămân. Să isprăvim odată cu treburile,
nervii mei nu mai rezistă. Vrei să mănânci ceva?
–
Nu.
–
Mă duc să te-aştept sub ulm. Fă întâi puţină gimnastică. Bea măcar o cafea.
Ţi-am făcut-o şi e dincolo. Te-aştept sub ulm, grăbeşte-te, îţi spun încă o
dată, nervii mei nu mai rezistă!
–
Bine.
După
ce ieşi, după ce am rămas iar singur, am închis aparatul de radio. Mă uitam în
oglindă şi-mi potriveam cravata, căutam s-ascund creţurile cămăşii care-mi
dădeau un aer atât de neglijent. Am intrat repede dincolo, mi-am luat cafeaua,
care se şi răcise, prin vine parcă sângele porni să treacă mai repede şi eu
aveam din ce în ce mai mult senzaţia că-mi intru iar în piele.
Când
am deschis uşa, picioarele începură să-mi meargă singure, am coborât cele cinci
trepte, am luat-o pe aleea care dădea în poartă, poarta era deschisă şi am
luat-o pe trotuar, spre celălalt capăt al străzii, care nu era departe şi care
fusese locul unde până acum aproape o lună şi jumătate stătuse Robert.
Aş
fi vrut în mintea mea mii de gânduri să se zbată, să-şi caute drum, toate
deodată să-ncerce să se desprindă, dar fiecare în folosul lui însuşi, în aşa
fel încât în momentul în care aş fi ajuns în faţa porţii lui Robert să fiu cât
mai turburat.
–
Robert! începui eu să strig. Robert!
Alergam
şi după ce am dat la o parte poarta, când am intrat în grădină, au început deja
gândurile să-şi iasă dintr-un fel de matcă, să mi se-nfierbânte capul, să vreau
într-adevăr să ajung cât mai repede sub ulm.
Fata
era aşezată-n iarbă. Fusta albă îi acoperea genunchii puternici şi părul
coborât până jos îi dădea un aer de vas de lut. Era foarte stupid să porneşti
de la părul lung și s-ajungi la vasul de lut, dar, încă pe când eram elev,
profesorul de psihologie mă trimesese la psihiatru.
–
Dumneata eşti un fel de Rangoon, îmi spusese profesorul.
–
Dar ce este Rangoon?
–
Capitala Birmaniei. Dar du-te mai bine la psihiatru, să vină părinţii la
şcoală, am să le spun să te ducă la psihiatru.
Fusesem
şi la psihiatru, dar n-are rost acum să insist asupra unor amănunte, care nu
prea au rost, mai ales atunci când e vorba de cu totul alte chestii.
–
Ăsta e locul, spuse fata.
–
În dreapta sau în stânga?
–
Dar pomul e rotund.
Se
gândi un timp apoi urmă:
–
Dreapta şi stânga sunt egale din punctul de vedere al unui pom cu tulpina
rotundă.
–
Dar toţi pomii au tulpina rotundă.
–
Asta nu ştiu precis, recunoscu fata.
Se
ridică, îşi netezi fusta şi întrebă iar:
–
Dar n-ai adus o sapă, un hârleţ sau aşa ceva?
–
Nu. De unde s-aduc?
–
Păi, de la mine!
–
A! De la tine… Nu-i nimic, vom scurma cu unghiile!
–
Nu a plouat de mult, observă fata.
–
Dar prietenul meu n-a lăsat cu limbă de moarte să scurmăm cu unghiile ca să
putem găsi mesajul?
–
Ba da! De unde ştii?
–
Mi-am închipuit, asta era în felul lui de a concepe lucrurile. Era ferm convins
că nu poţi descoperi nimic fără a te purifica întâi prin durere. Spunea odată
că purificarea este un fel de tribut pe care-l plăteşi ca să te poţi desprinde.
Altfel nu ai posibilitatea obiectivării.
–
Dar purificarea e o negaţie.
–
Eşti fantastică! Sigur! Numai că ştii bine că nu poţi rămâne la negaţie, că
purificarea nu e un scop în sine, că nu e decât un mijloc. Deci că neantul este
un mijloc. Purificarea e neantul. Neantul îţi neagă personalitatea, dar nu
pentru a te risipi, pentru a deveni stafie, ci pentru a-ţi reda personalitatea.
Neantul este mai degrabă un atelier.
–
Nu ştiu dacă fac bine ce fac…
–
Totuşi…
–
M-au impresionat atât de mult vorbele tale, încât aş fi în stare să comit un
fel de impietate. Şi nu numai o impietate. Prin ceea ce spun acum ,aş putea să
te distrug! Dar mi-e milă de tine şi mila mea e mai puternică decât raţiunea.
Dac-ai începe într-adevăr să cauţi mesajul, dac-ai începe să scormoneşti cu
unghiile, degetele tale s-ar însângera, ai pierde, poate, prea mult sânge,
poate n-ai avea nici destulă forţă…
–
Dacă aş putea găsi mesajul fără să-mi sânger buricele, fără pericolul de a mă
infecta, mi-aş păstra forţele pe care le irosesc acum, pentru a căuta încă mai
departe; mesajul ăsta nu-i decât un punct de plecare!
–
Să ştii că mesajul nu e îngropat…
–
Cum?
–
Robert mi-a transmis mie mesajul, dar m-a rugat să te las întâi să cauţi
singur.
–
Eu voi căuta mai departe decât Robert!
–
Robert n-a fost decât profet, nimic altceva.
–
Se poate.
–
Şi numai în privinţa ta. Tu trebuie să fii ceva mult mai larg, să îmbrăţişezi
tot albastrul cerului, tot cenuşiul mării, pentru a-l înfăţişa oamenilor,
tuturor oamenilor. Tu nu trebuie să te cauţi pe tine însuţi, să te mai întrebi
dacă ai vreun rost sau nu sau vreo valoare oarecare…Tu nu mai trebuie să cauţi
să-ţi construieşti propria ta axiomă! Cu asta s-a ocupat Robert…
–
Ăsta-i mesajul?
–
Da. Şi mi-a mai spus că romanul sau eseul sau romanul-eseu, pe care ai să-l
scrii despre el şi despre tine nu va fi decât ceva cu totul neînsemnat pe lângă
ceea ce va urma, dar că fără să-l scrii nu vei putea să te clarifici, să-ţi
recunoşti încărcătura de prisos pe care trebuie s-o laşi, pentru a zbura liber
apoi, în sferele care ţi-s destinate. A mai spus că cei ce nu te vor recunoaşte
chiar din această primă carte a ta, se vor căi mai târziu, dar că va fi prea
târziu, pentru că tu trebuie să fii recunoscut şi lăudat chiar de-acum, că tu
eşti una din acele naturi rezonatoare care trăieşte şi prosperă în marele succes,
că eşti o natură solară şi extrem de puternic legată de exterior.
–
Deci Robert a făcut purificarea pentru mine, Robert a murit pentru mine…
–
Fără moartea lui, tu n-ai fi putut şti nimic din ceea ce-ţi era organic necesar
să ştii… pentru a putea deveni ceea ce ţi-e sortit să devii, asta mi-a spus.
Dealtfel, într-un fel sau altul, asta ţi-o spun eu, acum, el chiar şi-a
pregătit moartea, dar pentru că nu avea putere să se sinucidă, a ales-o pe
bătrâna aceea, pe care eu am ajutat-o să evadeze, căreia eu i-am spus ce i-am
spus, căreia eu i-am dat revolverul.
–
Dar colega ta de liceu?
–
De asta nu mi-am dat seama că o se întâmple. Aici eu am greşit, restul a fost
pregăti cu migală de mine şi Robert, după ce ne-am culcat prima oară împreună,
a doua zi dimineaţa.
–
Dar cu mine te-ai culcat aseară? Că nu mai ţin minte. Mi se înghesuie în cap
atâtea lucruri care n-au importanţă şi…
–
Nu ştiu. Nici eu nu mai ţin minte. Mi-e capul la altceva acum.
–
Dar Robert, dacă se purificase, dacă… descoperise astfel posibilitatea de a
depăşi neantul, de a crea marile opere…
-
Robert e… uite, mă faci să spun ceva care era mai bine s-o ştii, totuși… Robert
a fost un alter-ego al tău, Robert e un simbol. Nu ţi-ai dat seama până acum?
Mi-e tare penibil să spun lucrurilor atât de crud, pe numele lor adevărat. Şi,
vezi, asta înseamnă că stafia lui Robert poate reveni în orice moment. Depinde
de tine…
–
În primul rând de mine, dar…
–
Ţi-am dat mesajul lui Robert. Ce mai vrei? Asta mi-ai cerut!
George Anca
Scenometrie Puși Dinulescu
Scenometrie (cf. cartea noastră Scenometrie Teatrux), termen
poate eufonic cu psihometria practicată în proza lui Puși Dinulescu, are de a
face pre/para teatral cu scena/scenariul-reprezentare-spectacol a operei
scrise, aici. L-am practicat tacit cinci ani la colocviile publice cu Puși,
îmbinând convorbirile literare cu teatrul de poezie, de exemplu. Și includerea
în cartea de scenometrie a piesei imposibile Astă-seară se joacă Noica
făcea caz de întâlnirile cu filosoful. Astăzi se joacă Puși. Adică, precum în
piesa pușiană de-o viață, Adevărata casă cu țoape etc.: adevărata
scenometrie.
O lectură mediată,
implicit anticritică, în clasic, presează, aproape, crestomația înscenabilă,
oricum deșirarea deslușirii misterelor acestei opere unice, unic marginalizată.
Cititorul nu e mituit cu niscai coerențe de clasă, nici barat cu ifose de
cancelarie, și fie să reacționeze la scenometrie, vreo noutate oarecare, pe o
operă de recunoscut cu orice șpil. Numele suprem al cititorului, în sanscrită,
este sahridaya, cititorul cunoscător, colaborator al autorului. Cum și doctrina
lacunei, la Poe, Wagner, Baudelaire, lăsată cititorului să o umple, tot pe
acolo bate.
Scenometria
se aplică aici pentru prima oară în hermeneutica literară, anume asupra operei
lui Puși Dinulescu. Nici Roland Barthes, nici alamkara sanscrită, nici dodiile
sistematizate de Marian Popa nu vor eșapa cenzura sau critica ideologică aici.
Lăsăm esența lui Puși la vedere, ca pe scenă, cine ajungem. Doar vorbim din
studenție, un film, o bere, Robert Calul, hai la teatru. Să nu plângem că tot
nu ne lasă ăl râs cinic-hercinic. Că involuție, că ratare, out. Râs
ultra-tehnic, barthesian. Rasa-dhvani / sentiment-sugestie? Vidush, ghiduș: să
iasă toți brahmanii și turnătorii din sală.
Abia
am prescenometrizat porțiuni dialogate din Robert Calul, ca pentru a
prinde un fir (rupt anume din pornire, poate a se înnoda fie și întâmplător în
sensibilitatea receptorului) – nu se poate povesti nimic din Puși, ci lua
sculptural-muzical-dramaturgic ca atare fiecare rând și Urmuz etc. - , a sugera
dintru început dialogismul epic al pușianismului, ce nu se putea, măcar și la
60 de ani, a nu se ecloza în piese întru Caragiale-Mazilu. Romanul, miraj al
prozatorului român în anii 60, este, totuși, Robert Calul, îsumându-se,
augural, pe mitul dublului, operei avenire, astfel un roman-fluviu printre
deșerturi și libații.
Poveste
cu Monica din Linda Belinda se face, reflex, roman, Galaxia Burlacilor. Măcar Romanul
Sfintei Mogoșoaia este scenometrie curată, mateină, încartiruind,
grupuri-grupuri, Dulcinee-Rusoaice, misterele paracomuniste bucureștene,
aluzionate în arhipelagul povestirilor, și cu farfuria zburătoare
ursind-repreromanticizând-ridendo Îngerul contabil, și iar povestiri,
până la Etna dramaturgică indusă ca de Caragiale, de nu la concurență, ia pun'te tu cu mine, că mă iubești.
Tirada
maximă e autorul-personaj, Puși în persoană, căruia, citind cartea lui Grigore
Traian Pop, i-a venit în minte comedia Neisprăvitul, de Fonvizin. Dar nu
mă tem de acest cuvânt, spune el, pentru că neisprăvit înseamnă viu, iar
isprăvit înseamnă mort. Și-mi convine. Acum, cu miștoul, care nu rareori mă
caracterizează, am să amintesc și faptul că, la vremea lui, și Hasdeu a fost
derizionat cu porecla de Omul-Fragment.
Că-și
permite să citeze din răspunsul lui Hasdeu – unde? - în Galaxia burlacilor,
deși roman, zice, adică nu ce? Hasdeu: Orice porțiune a infinitului este un
fragment. Un fragment este o rază a soarelui, un fragment și soarele însuși, un
fragment este întreaga sistemă solară. De ce să nu fiu și eu un biet fragment.
Fiecare fragment, însă, are o misiune pe care o îndeplinește în sfera
totalității. Unquote.
Și
mai: Dubito ergo cogito, cogito ergo sum, nu-i așa domnule Desartes? Dar
te-ntreb pe dumneata de ce criticii, de ce chiar un biograf care mi-e prieten,
de ce chiar femeile, uneori, mă iau drept un neisprăvit? De ce? Numai pentru că
nu sunt un cerc închis. Nu, domnule, eu nu sunt închis, eu nu sunt isprăvit, eu
sunt ca infinitul, un Neisprvit! Așa să știți voi! (Puși Dinulescu)
Și în
Poveste și în Galaxie și în Burlacul, mai (re) citează o
notiță de la cursul lui Vianu:
Cursul 6.
Sf.Augustin:
<Geniul poetic are un caracter malefic>.
Jakob
Burckhardt: Die Kultur der Renaissance in Italien.
Volksgeist
(De aici o săgeată spre Burckhardt).
Hegel
Filozofia istoriei (De aici o săgeată spre Volksgeist).
Weltgeist
luând cunoştinţă de sine devine Kultur.
Istoria
omenirii – istoria conştiinţei de libertate.
Peste
atâția nemți, Sf. Augustin. Cum scenometria nu se bordează la literatură, nici
la știință, nici la spirit, să facem caz, la această citare, de Noua cetate
a lui Dumnezeu, de Dumitru Drăghicescu, Paris, 1929. Traducerea mea din
franceză este încă inedită, așa că, se citesc aici unele paragrafe pentru prima
oară, repatriate lingvistic, după 85 de ani. Cum Cetatea lui Dumnezeu de
Augustin este Roma, și Noua Cetate a lui Dumnezeu de Dumitru Drăghicescu
este Societatea Națiunilor, așa și Einstein este Dumnezeu în Îngerul
contabil.
Dumitru
Drăghicescu:
Pentru că știința timpului său este încă la
debuturile ei, și prin urmare insignifiantă, ea nu satisface deloc aspirațiile
sale. Dorințele sunt în fapt infinite. Faust concepe efectiv că un dumnezeu
locuiește în el; prin elanurile sale spre infinit, pe care le-a moștenit de la
educația sa religioasă, aspirațiile sale se prelungesc la infinit și nimic din
ce este bornat nu-l mai mulțumește. De aici această inchietudine impacientă și
această nemulțumire obstinată, această revoltă contra oricărei limite care-l face,
cum am văzut, să blesteme toată existența și să ia realitatea în oroare. Și de
aceea eroul lui Goethe se dedă magiei, și aceasta este exact anticiparea
științei ce va veni. Mefistofel este cea mai fericită și perfectă incarnare a
științei timpului nostru.
Ceea ce Faust cere de la magia lui
Mefistofel, burghezia cere de la știință și aceasta îi oferă sau îl lasă să
spere. Aspirațiile burgheziei secolului nostru sunt exact cele ale lui Faust.
Ca și el, burghezia noastră ar vrea să se bucure „fără ca vreodată să fie un
moment satisfăcut”. Ca și Faust, burghezia zilelor noastre aruncă această
sfidare Mefistofelului ei care este știința:
„Dacă vreodată mă întind liniștit pe un
pat de lene, fie-mi îndată sfârșitul. Dacă, flatându-mă, tu mă poți abuza până
la punctul în care eu să mă complac în mine însumi, dacă tu poți să mă înșeli
prin juisanță... Dacă eu spun clipitei care trece: Așteaptă, ești așa
frumoasă... atunci eu consimt bucuros să pier și că mi-e timpul revolut.”
Și, fără îndoială, burghezia cere Mefistofelului
ei, adică științei „mâncări care nu satură, un loc la care nu se câștigă
niciodată”. Bref, ceea ce cere ea științei este să se bucure indefinit, fără
sațietate posibilă, căci ea își dorește și crede în capacitatea sa infinită de
a se bucura (1).
(1)
„Mereu am dorit să-mi astâmpăr dorurile, apoi am râvnit iar... Că omul dresat
pe acest pământ priveşte în jurul lui... că în acest mers înainte el găseşte
noroc şi nenoroc, fără ca vreodată să fie o singură clipă satisfăcut.” (Faust, partea a doua.)
Dar pentru că Mefistofel, simbolul
științei și magiei sale, poartă ca semn distinctiv inevitabilele coarne de țap,
el marchează bine prin aceasta că puterea sa nu poate procura decât plăcerile
lumii mici, și mai precis cele ale simţurilor, ale senzualității. În el, ca în
știința noastră, este materia care și-a aservit spiritul și inteligența.
Într-o societate în care astfel este
starea de suflet și astfel aspirațiile, viața morală nu putea fi altfel decât
ne-a descris-o Proudhon. Epoca noastră este cea a lui Mefistofel; el îl
înlocuiește pe Dumnezeu. Burghezia juisantă vrea, întocmai ca Faust, să
introducă infinitul în satisfacerea nevoilor sale finite și aceasta dă
senzualității sale caracterul nepotolit, terminându-se prin dezgust și prin
detracarea simțurilor, prin viciu sau prin nebunie. Goethe a văzut atât de bine
aceasta, punându-i în gură lui Mefistofel aceste cuvinte profunde apropo de om
și adresându-le Domnului Dumnezeu: „Micul Dumnezeu al lumii... El ar fi trăit mai bine dacă tu nu-i dădeai reflexul
luminii celeste; el a numit-o rațiune și n-o uzează decât pentru a fi mai
bestial decât toate bestiile.”
În 1914, scadența păru, un moment,
ajunsă la termen pentru burgheziile naționale; timpul păru un moment revolut
pentru Faust burghez. Știința mefistofelică a timpului nostru a procurat
Faustului său burghez aceeași trezire catastrofică, din care el n-a fost tras,
întocmai sufletului celuilalt Faust, decât printr-o minune a indulgenței
divine. Știința și Mefistofel pot, pe drept, spune despre noi: „Nicio plăcere
nu-l potolește, nicio fericire nu-i ajunge... Și iată că ultimul moment,
mediocru și vid, nenorocitul dorește să-l rețină.” (Faust, partea a doua).
Dacă Satan simbolizează corupția
moravurilor, recunoaștem că el și-a îndeplinit o misiune necesară căci, dacă
este adevărat că bobul de grâu nu germinează înainte de a se descompune,
progresul moral și științific nu este posibil dacă vechile moravuri, ca și
vechile legi și toată organizarea socială și ideologică a popoarelor, nu se
descompun de asemenea. Mefistofel este agentul cel mai activ al progresului
uman, Goethe a pus în el o profundă intuiție când l-a făcut să spună că el
este:
„O parte a acestei forțe care totdeauna
vrea răul și totdeauna creează binele.”
Pentru a arăta că aici este unul din
adevărurile cele mai esențiale, Goethe a făcut către Domnul Dumnezeu
reflexiunea următoare:
„Activitatea omului se domoli prea
ușor, el s-a complăcut repede în odihna absolută; de aceea eu îi alătur
binevoitor acest companion care să-l îmboldească și stimuleze și, în diavol ce
este, trebuie să muncească.”
Cert, odihna în care se complăcea adesea burghezia bogată nu
este compatibilă cu progresul. Și, pe de altă parte, pentru a schimba
moravurile, trebuie mai întâi a le determina descompunerea. Omul trebuie să
plonjeze mai profund în animalitate pentru ca, asemeni lui Anteu, să prindă noi
forțe și să se reidice mai sus apoi, deasupra animalității. Iată de ce Satan
creează totdeauna binele, tocmai voind totdeauna răul. (Până aici, Dumitru
Drăghicescu, pe subiect mult colocviat cu Dinulescu)
Puși Dinulescu se autoprefațează ca E.T. Hoffman, și introducerile
acestea aruncă zaruri scenometrice.
Ben Todică
Macaroanele din Avatarul lui George Anca sunt sigur
albastre?
Cartea
incepe cu un dar:
ai pălmui pământul cu deltele prea grele
n-a plâns din sălcii forma precum bujor spre scrum
de-a sângerat lucerna din sexul mamei mele
să nu mă uit la tine ce-ţi povestesc de-acum
George Anca e unul dintre
cei mai aparte scriitori ai secolului 21, vi-o spun de la 80 de ani depărtare
de România, un literat care poate fi incadrat într-o categorie numai de el
inventată. Norocul nostru ca el sa fie publicat azi este funcția de director al
Bibliotecii Nationale Pedagogice din Bucuresti, Literatura română beneficiind
astfel cu 40 de ani mai devreme de a fi țnteles de istorie. Textul, pentru
cititorul obișnuit, e ca un desen tehnic. Nespecialistul neantrenat să-l
interpreteze, dupa ce descoperă întruchiparea, se minuneaza, se aprinde în
entuziasm si placere. V-ați putea întreba de ce nu scrie simplu/obișnuit. Aș
putea spune ca textul obișnuit ca sa fie transportat în istorie trebuie sa
devină artă si atunci el trebuie sa sară din pagina în scântei/stele în toate
direcțiile. Informația conținută/delivrată de o fraza gen Anca poate ocupa în
mod obisnuit o pagina si nu numai. Dar Anca amorseaza emoția și trăirile tale
împletindu-le, povestea devenind a ta.
Anca, într-o fraza, depune
o întreagă pagină pe care, daca scrisa, normal, ar putea sau nu sa te
transporte sau sa creeze emotia în tine, din cauza lipsei de conecție a ta cu
firul povestirii si chiar ai putea sa uiți, ajuns la sfarsitul paginii,
începutul ei. Formula Anca, după ce înveți să o simți, garanteaza succesul
transportului istoric. Ca să-l apreciezi pe Anca și să beneficiezi de tehnica
lui este ca și cum ai învăta să mergi pe bicicletă singur, fără professor. E
greu și enervant, ba chiar plictisitor la început, însă, după ce înveți să
mânuiești cu măiestrie cititul, te vei bucura și vei beneficia de o viteză
aproape fără limite. România e norocoasă să-l aibe și ar fi normal să-l
aprecieze cat e printre noi. Însă, ca mai toate personalitățile istoriei
noastre, ne vom bucura de ele si le vom sărbători dupa plecarea dintre noi,
atunci cand nu vom mai fi obligați să-i remunerăm și să dăm socoteala
interpretarii muncii lor, a darului.
Tehnica Anca autorul a dezvoltat-o de-a lungul unei vieți și a multe
încrucișări cu diverse culturi ale lumii. Citiți-i biografia și civilizațiile
prin care a trecut și unde a studiat și profesat meseria de literat. Va pot
spune din experiența personală că sărutul în fiecare cultură are gust specific
culturii în care s-a născut. Nu vă lăsați amăgiț i de vise.
Din început, Anca ne spune
cș nu exista 10 fara 9 si că nu va fi un 11 fără 10, adică prezent, si cât de
important e pentru existență trecutul. Deci vă dați seama, citindu-l, că în 10
vezi contopindu-se macro și maxi infinitul cifric al trăirii. Din primele fraze
traim timpul aboriginezului australian prin care toată istoria de la poalele
Carpaților răsare. Oriunde îți întorci privirea prin frază, istoria curge
stroboscopic în incăperea emoției create peste căldurile nesațului nostru. Îmi
văd bunicii și strabunicii împreună cu părinții și noi la gura sobei asteptând
lacomi macaroanele albastre, trăind avatarul 12 Anca, în ciuda faptului că în
România lui Ceausescu erau doar doua ore de televiziune pe seară, în Avatar
suntem scaldați în emisiuni televizate 24 din 24. “Tata vrea să se îmbogăţească, a cumpărat un aparat de fi lmat, a fi lmat
macaroanele şi, peste 100 de ani, va deveni milionar. Se apropie filmul italian
şi mă duc şi eu să-l văd (ora 10.00 – 10.21 p.m.)”
Cand citești textul nu
încerca să raționalizezi fraza, ci lasă-te furat de imaginile create,
citind,(relax, relax) care navalesc peste tine din subconștient, din memoria
trăirilor tale și atunci vei fi scăldat în emoții/trăiri/mărturii. Domnul Anca
aproape ca isi prevestește viitorul, marele success, zic eu pe care il va avea
stilul sau în viitor, un viitor de 200 de ani, (vom fi moluște ale conștiinței
atunci încercând să ne imaginăm ce inseamnă sa fii om, om în secolul 21).
Anca face dragoste forțat
cu cititorul presupunand ca acesta are nevoie de protecția și călăuza lui, de
vindecare de scoaterea din stana de piatră în care trăim azi. Această boală de
care vindecă Anca e supersofisticată și deci egal și bandajul, zeci de ani de
medicină literară pentru a fi înțeleasă. În patru pagini de “text anca” treci
prin 40 de ani de experiență personală, în cazul Avatarului 12 Comunism.
Încă din prima povestire,
un necunoscator, un extraterestru poate reconstitui întreaga Romanie cu vecinii
ei europeni, cu toate evenimentele istorice, climatice si georgafice în
laborator și să funcționeze la prima cheie, trecând prin generală și liceu.
Jargonul romanului de stradă la nivel academic și apoi planetar, îl
numesc si deci ca să-l savurezi pe Anca trebuie ca mai întai să fi fost un
golan de stradă, jigodie maximă, deci școala veții care el/ea apoi satul/a,
aventuriera/ul a urmat o universitate cu doctorat ” la paişpe ani e nervoasă, dacă nu-i iese o linie, face scandal de
tragedie, aseară mi-a recunoscut că ce-o fi
apucat-o, conversaţie tibetană, orez himalaic, o iubesc, sună, n-aud, ca
la tine, ba da, creaţia, am întrebat, pâine, tichete, vitrina albastră,
tratează băieţii cu indiferenţă, telepatie, în privire nerăbdare de a pleca,
m-am gândit apoi la nepoţica lor leucemică, focuri de stins, se pronunţase,” imagini peste imagini, reclame peste știri,
anunțuri urgente peste filme de dragoste toate într-un vacarm peste trecutul și
prezentul nostru fulgerator, un Jazzz, Jazz, Jazz textul lui Anca pentru că așa
ceva nu se poate preda, pentru ca e unic și nu se repetă. Explozia povestirii e
unică si ca atare creeaza în tine cititorul prin materialele experienței tale
unice o unică experiență. O lingură de zahăr peste o durere de măsea nu se va mai
repeta niciodată sincronizat cu segmentul citit și emoția textului. Dar și
povestirea are momente de durere unica, de extremă durere și sărăcie compusă
din rămășițele vieții create precum covorul oltenesc, din cârpe rămase, din
haine rupte vechi și noi, neținând cont de nepotrivirea fibrei textile, dacă e
naturală sau sintetică, din lemn, hârtie sau chiar metale, câteodata din păr de
cal sau hârtie etc.” Pedagogia
orientală, gură la guru, garou în gară, aparte de templu aparat. I frig mi, I
laibăr, freegdom. Înţeles-ai Zagreb în pofi da Londrei. Geta ziarista are cancer
urcat la ganglioni. Ţaţa Anica Stejar, masonul Devotto. Apărai apă, rai. La coadă la ouă, carnetul de
muncă mi-a căzut în noroi. Terente în apă, respirând prin trestie. Elvira nu
răspunde, da, Grete-Stelică. Ce-am mai tuşit săptămâna asta.” Iar trairile anilor se scurgeau cu viteza
fotogramelor prin proiectorul cinematografic personal. Viata e o caricatură, e
un desen animat, niște păpusi din cârpe luate în serios, foarte luate, exagerat
de mult luate de-a dura prin curtea cerului. Cineva acolo sus râde!
Cartea Avatar 12 este un dar fiicei autorului,
Cu plecaciune,
Ben Todica
LUMINILE: ALEXANDRA, LUIZA ET ALL
Eu nu mai plâng, eu sângerez,
Când ale lumii nimicuri aşa de greu se-ngroaşă,
Ca plasma sângelui din cela închegat,
Se lasă din inimi de haini, alunecând ca o melasă,
Căci curge dintr-un sistem putrezicios la rădăcină,
Ne dă cu viclenie la toţi să bem din dulcea lui licoare,
Ce-i iscusit servită nouă de doctori emeriţi,
Că-i de fapt vin-ndoit cu mătrăgună, cucuta şi stricnină.
Când ale lumii nimicuri aşa de greu se-ngroaşă,
Ca plasma sângelui din cela închegat,
Se lasă din inimi de haini, alunecând ca o melasă,
Căci curge dintr-un sistem putrezicios la rădăcină,
Ne dă cu viclenie la toţi să bem din dulcea lui licoare,
Ce-i iscusit servită nouă de doctori emeriţi,
Că-i de fapt vin-ndoit cu mătrăgună, cucuta şi stricnină.
Natura plânge, oamenii au şi uitat să
plângă,
Natura mâinile îşi frânge,
Prin ramuri de-arbori mari, ce-s seculari,
Căzut-au la pământ cuprinşi de blestematul de
topor, ce- a fost de omul cu fatza de Cerber,mânuit,
Ţinut ca o marionetă, legat de mâini şi de picioare
Şi pus în sfori ca să danseze, fie pe ploaie, fie pe soare,
De către dracii ce tara-ntreagă o calcă cu nesimţire în picioare,
Noi am ajuns sa facem în faţa lor nici doi bani.
Noi spunem "Sa Traiti!",
La o adunatură din Parlament, de mult perversi golani!
Natura mâinile îşi frânge,
Prin ramuri de-arbori mari, ce-s seculari,
Căzut-au la pământ cuprinşi de blestematul de
topor, ce- a fost de omul cu fatza de Cerber,mânuit,
Ţinut ca o marionetă, legat de mâini şi de picioare
Şi pus în sfori ca să danseze, fie pe ploaie, fie pe soare,
De către dracii ce tara-ntreagă o calcă cu nesimţire în picioare,
Noi am ajuns sa facem în faţa lor nici doi bani.
Noi spunem "Sa Traiti!",
La o adunatură din Parlament, de mult perversi golani!
Şi râde psihopatul că-i plătit să
taie-n lemn şi carne,
E sfidător la Dumnezeu, stăpânii şi-i ţine ca pe palme,
Că îl hrănesc cu-a lor ciolane,
Ce-s aruncate de la masa imbelşugată a lor,
Strâmbele lor mâini stângi cu ghiare,
o spală pe a călăului mână dreaptă,
Căci nebunesc se cred guvernatori de aer, foc şi apă,
De vieţi de om, de a lor respiraţie şi gropi la cimitir,
În care zac şi alţii, cu tare de destin,
Ce-au fost trimişi la ceruri de-un putred de sistem.
E sfidător la Dumnezeu, stăpânii şi-i ţine ca pe palme,
Că îl hrănesc cu-a lor ciolane,
Ce-s aruncate de la masa imbelşugată a lor,
Strâmbele lor mâini stângi cu ghiare,
o spală pe a călăului mână dreaptă,
Căci nebunesc se cred guvernatori de aer, foc şi apă,
De vieţi de om, de a lor respiraţie şi gropi la cimitir,
În care zac şi alţii, cu tare de destin,
Ce-au fost trimişi la ceruri de-un putred de sistem.
Eu
nu mai plâng, decis-am să mă regenerez,
Din seva sângerândă ce cu cruzime mi-a fost năpraznic tăiată,
Când fete tinere au fost violate, bătute făr de milă, cu bestialitate
Şi-apoi ucise, râzând de un mecanic, de-un poliţist, de-un procuror şi-un politician,
Un mare gang de mafioţi, ce actioneaza rapid că-s bine organizaţi,
Alimentând cu sânge de inocenţi, pe a lor draci înfierbântaţi,
Putreziciunea din a lor mădulare ce-s unse ca la cămătari,
Scăldat-îi în sudoare, de care valută multă curge pe feţe de jurati.
Din seva sângerândă ce cu cruzime mi-a fost năpraznic tăiată,
Când fete tinere au fost violate, bătute făr de milă, cu bestialitate
Şi-apoi ucise, râzând de un mecanic, de-un poliţist, de-un procuror şi-un politician,
Un mare gang de mafioţi, ce actioneaza rapid că-s bine organizaţi,
Alimentând cu sânge de inocenţi, pe a lor draci înfierbântaţi,
Putreziciunea din a lor mădulare ce-s unse ca la cămătari,
Scăldat-îi în sudoare, de care valută multă curge pe feţe de jurati.
Eu
nu mai plâng, mă metamorfozez,
În cei ce i-am iubit atât de mult,
Şi viaţa au ales să părăsească,
C-au fost aşa scârbiţi de-a lumii decadenţă şi tumult
De-a ei făţărnicie şi cruci vârâte adânc în carne vie,
Să îi sfâşie, fragezi fiind spre veşnicie,
Eu am ales, ca aceşti îngeri, ce prea devreme-au plecat,
Să fie flori sălbatece, crescute-n pâlcuri,
Ce-au răsărit în vârf de munţi,
Unde nemernici ori haini, nu vor putea să ai ajungă
Regenerez aşa, vieţi de copii pierdute,
Ce-au fost la moarte năpraznică condamnaţi.
În cei ce i-am iubit atât de mult,
Şi viaţa au ales să părăsească,
C-au fost aşa scârbiţi de-a lumii decadenţă şi tumult
De-a ei făţărnicie şi cruci vârâte adânc în carne vie,
Să îi sfâşie, fragezi fiind spre veşnicie,
Eu am ales, ca aceşti îngeri, ce prea devreme-au plecat,
Să fie flori sălbatece, crescute-n pâlcuri,
Ce-au răsărit în vârf de munţi,
Unde nemernici ori haini, nu vor putea să ai ajungă
Regenerez aşa, vieţi de copii pierdute,
Ce-au fost la moarte năpraznică condamnaţi.
Eu
nu mai plâng aicea pe pământ căci îmi plâng rudele în cer,
Ca si-Alexandra şi Luiza-au fost ucise de acelaşi putregăios sistem,
Ce s-a infiltrat şi a crescut ca o tumoră în fieştece sector,
Ce reprezintă siguranţa de zi cu zi a omului ce~i muritor,
Si~apartenenţa lui la neam, la ţară, la steagul românesc cu tricolor.
Ca si-Alexandra şi Luiza-au fost ucise de acelaşi putregăios sistem,
Ce s-a infiltrat şi a crescut ca o tumoră în fieştece sector,
Ce reprezintă siguranţa de zi cu zi a omului ce~i muritor,
Si~apartenenţa lui la neam, la ţară, la steagul românesc cu tricolor.
Voi,
cei mişei, nu mai dormiţi pe voi,
Gândind c-aveţi de partea voastră: pe poliţai, pe procurori şi pe judecători
Tentaculele caracatitzei lungi crescut-ai si mult va apără pe voi!
Voi, cei mârşavi, ce încă staţi aşa de liniştiţi,
Nu ve-ţi scapă de Dumnezeu, pe care adesea îl huliţi,
Degeaba vă schimbaţi ca şi cameleonii a voastre piei aşa de groase,
Degeaba unul pe altul vă înlocuiţi,
Dându-vă far de merit, din cele mai ofensatoare pentru popor,
Materiale beneficii şi funcţii pompoase,
Gândind c-aveţi de partea voastră: pe poliţai, pe procurori şi pe judecători
Tentaculele caracatitzei lungi crescut-ai si mult va apără pe voi!
Voi, cei mârşavi, ce încă staţi aşa de liniştiţi,
Nu ve-ţi scapă de Dumnezeu, pe care adesea îl huliţi,
Degeaba vă schimbaţi ca şi cameleonii a voastre piei aşa de groase,
Degeaba unul pe altul vă înlocuiţi,
Dându-vă far de merit, din cele mai ofensatoare pentru popor,
Materiale beneficii şi funcţii pompoase,
Eu
nu mai plâng, căci voi, prin ale voastre fapte,
V-aţi scris pe veci in iad a voastră condamnare,
Vă conjur, paraziţilor ca să vă daţi cu toţii demisiile de onoare,
Din funcţiile cele mai înalte ce abuziv le-aţi ocupat în stat!
Unde doar aţi furat şi mult manipulat,
Ne mor copiii, ne mor adulţii, ne mor bătrânii,
Familiile noastre ni le-aţi sfărtecat.
Cu ochi de fiară galbeni şi minţi de retardaţi.
Nu mai rânjiţi frumos în de aur oglinzi, în timp ce noi ajuns-am goi,
Căci n-aţi făcut decât a noastră muncă, de zeci de ani, să ne-o furaţi!
Vă vom găsi şi vă vom jupui,
Pe fiecare dintre voi, mişeilor,
Cu piei de lupi, care de mii de ani, ne-aţi luat de oi!
V-aţi scris pe veci in iad a voastră condamnare,
Vă conjur, paraziţilor ca să vă daţi cu toţii demisiile de onoare,
Din funcţiile cele mai înalte ce abuziv le-aţi ocupat în stat!
Unde doar aţi furat şi mult manipulat,
Ne mor copiii, ne mor adulţii, ne mor bătrânii,
Familiile noastre ni le-aţi sfărtecat.
Cu ochi de fiară galbeni şi minţi de retardaţi.
Nu mai rânjiţi frumos în de aur oglinzi, în timp ce noi ajuns-am goi,
Căci n-aţi făcut decât a noastră muncă, de zeci de ani, să ne-o furaţi!
Vă vom găsi şi vă vom jupui,
Pe fiecare dintre voi, mişeilor,
Cu piei de lupi, care de mii de ani, ne-aţi luat de oi!
Eu
nu mai plâng, căci am vorbit cu Dumnezeu,
Pedeapsă să vă dea cât voi n-o să puteţi,
Cu toate averile şi ale voastre scârboase influenţe,
A voastre genocide, cu corpurile noastre ca şi bureţi
Muiaţi în sânge de copile şi oameni inocenţi, să vi le curăţaţi!
Pedeapsă să vă dea cât voi n-o să puteţi,
Cu toate averile şi ale voastre scârboase influenţe,
A voastre genocide, cu corpurile noastre ca şi bureţi
Muiaţi în sânge de copile şi oameni inocenţi, să vi le curăţaţi!
Amin,
Amin, Amin,
Vă conjur să îngenuchiaţi, corupţilor,
Iar vieţile celor ucişi ce-au fost a nostre familii,
Făr de întârziere, să ni le-napoiaţi!
Iar de voi nu puteţi mişeilor,
Cest sacru act ca să îl săvârşiţi,
Atunci eu vă blestem,
De focul bolilor fără de leac, voi să pieriţi!
Să aveţi parte din vârful alor vostri munţi de-averi,
De numai suferinţa şi de chin.
Iar când ai vostrii cei mai dragi,
Năpraznic vor muri, răpuşi de tare de destin.
Poate atunci, mişeilor vă ve-ţi trezi,
Ve-ţi înţelege că Dumnezeu nu-i oaie ca şi noi,
E SINGUR DREPT APĂRĂTOR AL CELOR CARE,
DE VICLENIA VOASTRĂ AU FOST ÎNGENUNCHIAŢI,
C-au fost lumini, nu pentru ei, ci pentru un intreg popor creştin!
Vă conjur să îngenuchiaţi, corupţilor,
Iar vieţile celor ucişi ce-au fost a nostre familii,
Făr de întârziere, să ni le-napoiaţi!
Iar de voi nu puteţi mişeilor,
Cest sacru act ca să îl săvârşiţi,
Atunci eu vă blestem,
De focul bolilor fără de leac, voi să pieriţi!
Să aveţi parte din vârful alor vostri munţi de-averi,
De numai suferinţa şi de chin.
Iar când ai vostrii cei mai dragi,
Năpraznic vor muri, răpuşi de tare de destin.
Poate atunci, mişeilor vă ve-ţi trezi,
Ve-ţi înţelege că Dumnezeu nu-i oaie ca şi noi,
E SINGUR DREPT APĂRĂTOR AL CELOR CARE,
DE VICLENIA VOASTRĂ AU FOST ÎNGENUNCHIAŢI,
C-au fost lumini, nu pentru ei, ci pentru un intreg popor creştin!
Durerea
unor mame şi taţi rămaşi făr de-a lor fiice,
Durerea unor copii rămaşi făr de părinţi că i-aţi ucis,
Este prea mare când pân si Dumnezeu decis-a a tace,
Jigodiilor, ştiu că vă daţi la fund ca drojdia din vinul
de mătrăgună ce ni l-aţi dat intenţionat, ca să ne otrăviţi
Pământul, noi să nu putem, să îl împărăţim, decât in vis.
Durerea unor copii rămaşi făr de părinţi că i-aţi ucis,
Este prea mare când pân si Dumnezeu decis-a a tace,
Jigodiilor, ştiu că vă daţi la fund ca drojdia din vinul
de mătrăgună ce ni l-aţi dat intenţionat, ca să ne otrăviţi
Pământul, noi să nu putem, să îl împărăţim, decât in vis.
Doamne,
fă grabnică dreptate,
Dezleagă graiul apelor, deznoadă frânghiile cu multe noduri,
În care părinţii noştrii au murit exterminaţi,
Să li se-ntoarcă lor, iar a lor mâini cu ghiare, TU să le legi la spate,
Căluşe să le pui în gură, să-i vadă toţi când merg prin Parlament.
Doamne, tu în Geneză 6-9 ne-ai spus că sângele de om vărsat
De mână de om cu propriul sânge să fie curăţat,
Vă conjur a voastre hangere murdărite cu sânge de inocenţi
Să le predaţi în genunchi la Domnul şi mult să vă căiţi
Că aţi distrus o ţară, un neam, pân' şi identitatea naţională.
Corupţilor de monştrii, temeţi-vă cu-adevărat de Dumnezeu,
Pedeapsa Lui nu va fi absolut deloc uşoară!
Dezleagă graiul apelor, deznoadă frânghiile cu multe noduri,
În care părinţii noştrii au murit exterminaţi,
Să li se-ntoarcă lor, iar a lor mâini cu ghiare, TU să le legi la spate,
Căluşe să le pui în gură, să-i vadă toţi când merg prin Parlament.
Doamne, tu în Geneză 6-9 ne-ai spus că sângele de om vărsat
De mână de om cu propriul sânge să fie curăţat,
Vă conjur a voastre hangere murdărite cu sânge de inocenţi
Să le predaţi în genunchi la Domnul şi mult să vă căiţi
Că aţi distrus o ţară, un neam, pân' şi identitatea naţională.
Corupţilor de monştrii, temeţi-vă cu-adevărat de Dumnezeu,
Pedeapsa Lui nu va fi absolut deloc uşoară!
Amin,
Amin, Amin
SCRISOARE DESCHISA catre Dna Viorica Dăncilă
Stimata doamna, cu respect pentru
functia pe care o ocupati in stat, dati-mi voie sa va spun ca dvs sunteti, in
toata povestea asta, foarte departe de adevar! Dvs cu referendumul despre care
vorbiti public...
Fetele astea nu sunt moarte!
Doamna, mai pierdeti mult vremea!?!?
Sesizati, pentru Dumnezeu, INTERPOLUL!!! Dati-le in urmarire generala. Exista organisme internationale care se lupta din greu cu acest fenomen. Stiti ca Romania ocupa locul intai in Europa la traficul de minori pentru sex si organe?!?
Deplasati-va personal la Caracal, “inghesuiti-l” pe procurorul care a intarziat actiunea politistilor si aflati adevarul!
Luati-o la intrebari si pe dna procuror care a iesit public alaltaieri seara, la 21:30, ora de maxima audienta, si cu lacrimi in glas ne-a anuntat ca “in cenusa din cazan s-au gasit bijuteriile Alexandrei, recunoscute de mama fetei, precum si fragmente de oase si dinti ce par a fi umani”, declaratie publica ce a avut o singura menire, aceea de a ne face pe noi toti sa credem ca fetele sunt moarte si sa ne obisnuim cu ideea.
Fetele astea nu sunt moarte!
Doamna, mai pierdeti mult vremea!?!?
Sesizati, pentru Dumnezeu, INTERPOLUL!!! Dati-le in urmarire generala. Exista organisme internationale care se lupta din greu cu acest fenomen. Stiti ca Romania ocupa locul intai in Europa la traficul de minori pentru sex si organe?!?
Deplasati-va personal la Caracal, “inghesuiti-l” pe procurorul care a intarziat actiunea politistilor si aflati adevarul!
Luati-o la intrebari si pe dna procuror care a iesit public alaltaieri seara, la 21:30, ora de maxima audienta, si cu lacrimi in glas ne-a anuntat ca “in cenusa din cazan s-au gasit bijuteriile Alexandrei, recunoscute de mama fetei, precum si fragmente de oase si dinti ce par a fi umani”, declaratie publica ce a avut o singura menire, aceea de a ne face pe noi toti sa credem ca fetele sunt moarte si sa ne obisnuim cu ideea.
Iata niste indicii care ma fac sa
cred cu tarie ca aceste fete sunt in viata si probabil sunt deja scoase din
tara!
1. Simplu fapt ca pe langa situatia Alexandrei, se incearca “o rezolvare” si a celuilalt caz cu notorietate publica, acela al Luizei... care necesita, nu-i asa, si acesta o solutie gen “praf in ochi”!
2. Cazanul in care cica a incinerat-o pe fata... cum sa incinerezi un corp intr-un cazan?!? Corpul uman contine 70% apa. Ca sa incinerezi un corp iti trebui minim 2 ore temperatura de peste 1000 de grade Celsius, temperatura pe care nu o poti obtine decat intr-un cuptor special! La crematoriu IML din Bucuresti, cand se incinereaza un cadavru, miroase tot Berceniul. Cum puteti crede ca Alexandra a fost incinerata in cazan, in aer liber?!
3. Iesirea publica a dnei procuror, seara, la 21:30, total neobisnuita, oferind detalii menite sa ne “faca praf” pe noi telespectatorii, si sa ne stearga orice urma de indoiala asupra mortii acesteia!
4. Mama Alexandrei a primit un telefon de la un numar necunoscut si o voce barbateasca i-a spus:”Mama soacra, eu si fata ta am plecat in Anglia ca sa facem bani!”
5. “Criminalul” declara ca a surprins-o pe fata la telefon apeland 112. Pai oricine stie ca, dupa un apel la 112, ar fi trebuit ca politia sa ajunga urgent. “Criminalul” asta, in schimb, nu s-a sinchisit, si “a omorat-o, a transat-o, a incinerat-o” parca stiind ca nimeni si nimic nu-l va deranja din treaba!
6. Faptul ca mama Luizei, dupa o prima tentativa nereusita pe care am avut-o de a discuta la telefon, atunci cand am sunat-o din nou dupa 2 zile, mi-a zis ca e greseala si ca ea n-are nicio fata, desi vocea era aceeasi! Probabil a fost amenintata!
7. Daca fetele ar fi fost moarte, nu ar mai exista aceasta reticenta din partea politiei, procuraturii, aceasta lentoare incredibila in a actiona...
8. Si nu in ultimul rand, simplu fapt ca asa zisul criminal avea “bluza galbena a copilei“ aruncata lejer pe umeri... mi se pare sugestiv pentru toata aceasta dorinta de manipulare a maselor!
1. Simplu fapt ca pe langa situatia Alexandrei, se incearca “o rezolvare” si a celuilalt caz cu notorietate publica, acela al Luizei... care necesita, nu-i asa, si acesta o solutie gen “praf in ochi”!
2. Cazanul in care cica a incinerat-o pe fata... cum sa incinerezi un corp intr-un cazan?!? Corpul uman contine 70% apa. Ca sa incinerezi un corp iti trebui minim 2 ore temperatura de peste 1000 de grade Celsius, temperatura pe care nu o poti obtine decat intr-un cuptor special! La crematoriu IML din Bucuresti, cand se incinereaza un cadavru, miroase tot Berceniul. Cum puteti crede ca Alexandra a fost incinerata in cazan, in aer liber?!
3. Iesirea publica a dnei procuror, seara, la 21:30, total neobisnuita, oferind detalii menite sa ne “faca praf” pe noi telespectatorii, si sa ne stearga orice urma de indoiala asupra mortii acesteia!
4. Mama Alexandrei a primit un telefon de la un numar necunoscut si o voce barbateasca i-a spus:”Mama soacra, eu si fata ta am plecat in Anglia ca sa facem bani!”
5. “Criminalul” declara ca a surprins-o pe fata la telefon apeland 112. Pai oricine stie ca, dupa un apel la 112, ar fi trebuit ca politia sa ajunga urgent. “Criminalul” asta, in schimb, nu s-a sinchisit, si “a omorat-o, a transat-o, a incinerat-o” parca stiind ca nimeni si nimic nu-l va deranja din treaba!
6. Faptul ca mama Luizei, dupa o prima tentativa nereusita pe care am avut-o de a discuta la telefon, atunci cand am sunat-o din nou dupa 2 zile, mi-a zis ca e greseala si ca ea n-are nicio fata, desi vocea era aceeasi! Probabil a fost amenintata!
7. Daca fetele ar fi fost moarte, nu ar mai exista aceasta reticenta din partea politiei, procuraturii, aceasta lentoare incredibila in a actiona...
8. Si nu in ultimul rand, simplu fapt ca asa zisul criminal avea “bluza galbena a copilei“ aruncata lejer pe umeri... mi se pare sugestiv pentru toata aceasta dorinta de manipulare a maselor!
Doamna, ce fac specialistii de pe
langa dvs?!?
Deci, doamna, fetele astea valoreaza
greutatea lor in diamante! Fetele astea nu au fost rapite ca sa fie omorate, ci
ca sa “produca”! Uitati-va la tineretea si la frumusetea lor!!! Stiti cati bani
“produce” o fata de calibrul acesta, pe zi?!?
50 000 DE EURO/ZI
Stiti cati clienti sunt obligate sa aiba intr-o singura zi?!
100-150 DE CLIENTI/ZI
Mai puteti respira, doamna?!?! Mai puteti dormi noaptea?!! Pentru ca eu, nu!
50 000 DE EURO/ZI
Stiti cati clienti sunt obligate sa aiba intr-o singura zi?!
100-150 DE CLIENTI/ZI
Mai puteti respira, doamna?!?! Mai puteti dormi noaptea?!! Pentru ca eu, nu!
Pt dvs, doamna, ar trebui sa fie
foarte usor sa accesati niste informatii clasificate. Ar trebui sa fie foarte
simplu sa va informati corect, aveti parghii, aveti institutii, aveti puterea!
De ce n-o faceti?!?
Cautati si la Braila! Va implor... din nou!
Cautati si la Braila! Va implor... din nou!
UNDE-I
ELITA INTELECTUALĂ?
În 23 iulie, am primit prin mail
acest “comentariu”, după cum îl defineşte autorul, profesorul Andrei Marga. Mă
bucur că nu m-am grăbit să-l postez de îndată. O fac acum, după destule şocuri
şi bulversări publice provocate de tragedia Alexandrei Măceşanu. Materialul e
lung pentru standardul FB, dar sunt convins că există nu numai câţiva prieteni,
ci poate mai mulţi care să-l parcurgă cu atenţie. Nu vor regreta.
23 iulie 2019, 11:00 Andrei Marga Actualitate, Comentariu 1
Unde-i elita
intelectuală, se întreabă mulți concetățeni. Nu poți spune că lucrurile merg
bine în țară cât timp producția agregată n-a atins nivelul din 1989, când
capacitatea de a concura în competițiile epocii este mică, când are loc cea mai
mare emigrație dintr-o țară în timp de pace și când nedreptățile ating vieți.
În diferite țări, elita intelectuală a jucat un rol major. Nu se poate imagina refacerea postbelică a Germaniei fără acțiunea exemplară a intelectualilor ei. Nu ai cum explica urcarea vertiginoasă a Israelului decât considerând modul în care această țară cultivă mințile inovative. Nu se poate imagina refacerea Poloniei din ultimele decenii. Nu se explică emergența Chinei ca supraputere. Una dintre propulsiile care fac din SUA supraputerea hegemonică a lumii este asigurată de universitățile lor de vârf.
Intelectuali nu sunt doar cei care spun că stau în bibliotecă sau se ocupă de arte, cum se mai crede. Toți cei care revendică titlul ar fi trebuit să fi zăbovit destul prin bibliotecă. Dar ei pot fi, între timp, în tehnologii, în economie, în politică, în administrație, în cultură, în biserici, în apărare, liberi întreprinzători, oameni profesionalizați de pe întreaga suprafață a societății.
În urmă cu un an, doctoranda Miruna Fântânescu (SNSPA) mi-a pus, în cadrul unei anchete, întrebarea: ce este elita intelectuală și unde se află? Reiau pe scurt răspunsul meu.
Consider, așadar, „elită intelectuală” mănunchiul de personalități dintr-o comunitate care au pregătire sistematică și cert competitivă cel puțin într-un domeniu, care dispun de capacitatea și pregătirea de a-și asuma probleme ale vieții comunității în interes public, care întrețin argumentativ dezbaterea profesională și au ceva viabil de oferit celor care așteaptă vocea cunoscătorului și care se angajează cu soluții în dezbaterea publică, fie ea și inconfortabilă. Există oriunde intelectuali, dar, la propriu, nu este vorba de „elită intelectuală” dacă pregătirea nu este în regulă, dacă asumarea de probleme ale comunității nu este în interes public, dacă nu se oferă rezolvări proprii și dacă nu se participă la dezbaterea argumentativă pe chestiuni ale vieții.
Orice discuție despre „elita intelectuală” întâlnește alternativa: să delimităm elita printre cei care se află în față în comunitatea respectivă, ca diverși manageri, șefi sau lideri, sau să o delimităm luându-i în seamă doar pe aceia care sunt competitivi dincolo de acea comunitate? În condițiile globalizării activităților, a doua soluție se impune de la sine. Elită „provincială” există, desigur, dar este o contradicție în termeni.
Există, însă, acum, în România, o elită intelectuală propriu-zisă? Mulți derivă realitatea din cuvinte: ar fi elită căci vorbim adesea de așa ceva. Este nevoie, totuși, de precauție pentru a nu intra și cu „elita intelectuală” sub bănuiala lui Titu Maiorescu, cum că ar fi vorba de simple forme fără fond.
Plec, însă, de la altceva. Observ că multe concepte sunt operaționalizate cu prea mari aproximări în discuția publică. Bunăoară, se consideră „elită intelectuală” ansamblul celor cu calificări formale – care au, deci, licență, master, eventual doctorat, sau funcționează în poziții de universitar, cercetător, magistrat, director, diplomat etc. La noi replica este la îndemână: tot mai mulți dintre aceștia au o pregătire precară și au promovat pe căi și cu mijloace discutabile, iar diplomele și funcția nu mai sunt indicii ale valorii.
Este destul să se vadă ce a ieșit dintr-o asemenea „elită”. Poate fi veritabil universitarul când în domeniul său se prelungește înapoierea, sau măcar necompetitivitatea, și el n-a mișcat un deget? Se mai crede că justiția este bună și deciziile ei nu ar trebui discutate. Numai că întrebarea „câte nedreptăți se săvârșesc la noi cu mijloacele <justiției>?” nu poate fi reprimată. Nu poate fi oprită nici întrebarea: de ce doar în România s-au semnat protocoale secrete ale justiției și serviciilor secrete? Unde este justiția eliberată de injustiție? Se spune adesea că diplomația este la înălțime. Dacă luăm în seamă nu doar pragurile istorice (intrarea în Uniunea Europeană, în NATO), care sunt ale epocii și sunt legate de politici ale unor supraputeri, rămâne o realizare modestă a diplomației. În afară de devalizări de active industriale, prestigiu diminuat și profil șters, ce se resimt tot mai dramatic!
Este limpede că nu dă rezultate sistemul actual, în care selecția pentru „elită” se face pe scară mare după relații cu serviciile secrete, nepotism, coterie, corupție. Duce în impas sistemul în care valoarea oamenilor se stabilește – cum ar spune Virgil I. Bărbat – după funcție, nu invers!
Nici o țară europeană nu are acest sistem, care blochează de fapt modernizarea. Când nu este meritocrație, este greu de vorbit de „elită intelectuală”.
Este răspândită, totodată, echivalarea „elitei intelectuale” cu ansamblul celor care au dobândit notorietate, prin funcții publice, mai nou ca urmare a mediatizării. Ori, odată cu reducerea meritocrației în societatea românească și confuzia de valori organizată din ultimii ani, ajung în funcții publice mulți pseudo calificați, aparent intelectuali. Se poate observa că unii dintre cei prizați, cu sau fără funcții, care par spontani și stăpâni pe subiecte, nu au o cuprindere a situației și înțelegerea ei și nu au soluții la dificultățile din societate, în afara alinierii la opinii curente. Unii au bătut apa în piuă „să nu comentăm hotărârile justiției”, pentru a trebui să constate că este vorba de o justiție străină de valoarea dreptății. Apoi, „să nu criticăm autoritățile europene”, pentru a constata că alegerile au măturat pe bună dreptate vechea și inadecvata comisie, care a dus în impas Uniunea Europeană. Conformismul este răspândit, dar acest fapt nu-l face mai puțin reprobabil.
La noi, s-a creat, de asemenea, impresia că unii intelectuali care stau deoparte, dar discută depreciativ despre „politicieni” ar avea o optică privilegiată asupra evenimentelor și ar forma „elita intelectuală” veritabilă. Ei nu numai că ar fi „apartinici”, dar, în virtutea unei confuzii aflate în circulație, ar fi și „apolitici”. Apolitismul trece fals la noi ca semn de distincție.
Numai că, și în acest caz, obiecțiile sunt la îndemână. Unii stau de o parte, dar de aici nu rezultă că au ceva important de oferit. De „apolitici” mediocri este plin. Politicienii sunt cum sunt, dar este iluzoriu să se creadă că cei care îi dezavuează sunt altfel.
Probele că cei care pretind abstinența, „neutralitatea”, nu oferă ceva salutar sunt numeroase. De pildă, promisiunea „operelor la sertar” s-a infirmat. Nu s-au descoperit asemenea opere după 1989. Și acum sunt mai mult promisiuni.
Ca să fim realiști, România a trebuit să intre în reforme economice, după 1989, fără să aibă sprijinul unor analize indigene făcute serios. Cei mai etalați specialiști în științe și tehnologii nu au scos un cuvânt, după 1989, pentru a arăta ce este de făcut cu industria, chiar dacă industriile din domeniul lor (agricultura, chimia, de pildă) se prăbușeau. În absența unor proiecte viabile ale juriștilor, reforma justiției a intrat după 1989 pe mâna unora cu pregătire îndoielnică, iar astăzi trebuie făcute corecturi din greu. Acum, cei care fac cercetare științifică publică tot mai multe articole ISI, dar țara importă patente pe scară fără precedent. Criza elaborării de monografii lămuritoare și de ediții de autori, ca și criza de traduceri din scrieri reprezentative, este mai adâncă în România decât altădată. Nu se întrevede capacitatea de a scrie istoria contemporană a țării, iar când se încearcă, eșecul este după ușă, căci nu se stă în arhive, iar pregătirea istoricului este cam verbală.
Din nefericire, toate acestea, ca și multe altele, sunt fapte. O minte responsabilă nu le poate eluda.
Pe de altă parte, „elita intelectuală” este legată de anumite valori civice și morale. Când aceste valori și-au făcut simțită prezența, au fost vii dedicarea, integritatea și onoarea intelectualilor. Acum, tocmai caracterul, ca să-l reiau pe Tudor Arghezi, joacă feste. Menționez aici doar patru aspecte.
Un prim aspect este revendicarea de realizări care sunt meritul altora. Mulți dintre cei ajunși în funcții își însușesc realizările rivalilor, fără să roșească, chiar în vreme ce îi atacă.
Un alt aspect al lacunelor de caracter este practica minciunii, profitând de faptul că, odată cu trecerea timpului, oamenii nu mai consultă arhivele și uită. Un exemplu a fost suspendarea președintelui în 2012. Aceasta era legală, legitimă, întemeiată și nimeni internațional nu emitea rezerve. A avut loc însă imediat nefericita declarație a unui ministru, care a amenințat că va încerca să schimbe judecătorii de la Curtea Constituțională. Reacția internațională a fost cvasi instantanee. Cum să schimbe executivul judecătorii? În acel moment, liderii popularilor europeni au ieșit la rampă, Angela Merkel în primul rând, cu potențialul cunoscut. Recent, tocmai autorii gafelor declarau, falsificând vizibil stările de lucruri, că inițiatorii suspendării nu s-ar fi pregătit destul pentru prezentarea acesteia în afara țării.
Al treilea aspect pe care-l discut este plăcerea de a-l lovi pe cel împins în dificultate. Nu discut exemplul lovirii unor oameni care făcuseră istorie (Iuliu Maniu, Nicolae Mărgineanu, Lucrețiu Pătrășcanu și alții) din momentul în care erau încarcerați. Unii intelectuali de prim plan au publicat atunci articole de înfierare a celor care nu mai aveau șansa de a se apăra. Nu discut faptul că este deja veche meteahna de a considera că omul adus la tribunal este deja vinovat, „penal” cum se zice astăzi cu apetit sadic, sau de a socoti că cel care a ispășit o pedeapsă nu ar mai fi om. Mulți intelectuali ce se pretind elită se iau după atmosfera creată de tot felul de servicii și oficii, în loc să examineze cu capul propriu și onest cazurile ce apar în societate.
De un deceniu și jumătate s-a creat în România o altă tradiție nefastă. Neputând scoate un om din jocul politic prin competiție democratică, inși capabili doar de lovituri pe la spate, vor să-l scoată cu mijloacele „justiției”. Și, în aceste condiții, se pune întrebarea: nu cumva, în loc să se ocupe de ameliorarea vieții oamenilor, cei care se și cred „elita intelectuală” se ocupă, nedemn, de lovirea unor cetățeni?
În sfârșit, al patrulea aspect este disponibilitatea de a vinde. Sunt intelectuali care nu luptă pentru operă proprie, ca mijloc de consacrare și de obținere a recunoașterii, ci caută aranjarea – în interior, dar mai nou și în exterior. Unii vor să se aranjeze în exterior pentru a conta înăuntrul țării. Culmea penibilității s-a atins atunci când exponenți ai țării au luat liste de însemnări din mâna unor lideri europeni și le-au prezentat ca imperative pentru țară sau au prezentat țara de care răspund ca „plină de corupție” .
Așa cum se procedează în orice țară matură, una este să critici și alta este să comercializezi critica. Adică să te opui reformării unei justiții care este departe de a fi justă, pentru că trebuie servite interesele cutăruia; să te opui măririlor de venituri ale populației pentru a nu deranja raporturi oneroase; să te opui ameliorării redevențelor pentru a nu sensibiliza pe cineva etc. Una este să critici, dar cu totul alta este să aranjezi atacuri în exterior pentru a regla raporturi politice din interior.
O distincție ar trebui luată în serios și la noi. Este vorba de distincția între „a fi membru al unui grup profesional” și „a te comporta ca profesionist” (Howard Gardner, Five Minds for the Future, Harvard Bussiness Press, 2008, p.129). În această privință, merită subliniat că o seamă de profesii – profesor, prelat, magistrat, jurnalist, demnitar, de pildă – pretind, pentru a fi exercitate conform sensului lor, ceva mai mult decât alte profesii, anume, cultură, experiență de viață și devoțiune față de adevăr și dreptate.
Convine sau nu, nici „elita” nu este veritabilă fără „integritate” și „onoare”. Acestea, la rândul lor, nu pot sta pe altceva decât pe un sănătos idealism al vieții, care condiționează coeziunea persoanei și a comunității.
Răspunsul meu la întrebarea privind existența realității la care trimite un concept este al unui pragmatism reflexiv (detaliat în A. Marga, Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, Compania, București, 2017). De aceea sunt de părere că trebuie considerate consecințele: rezultate și fapte.
Rezultatele sunt cele cunoscute. Faptele sunt și ele de netăgăduit. Au spus destui intelectuali ceva despre direcția pe care a apucat România de un deceniu și jumătate, care a dus cel mai mult la rezultatele de azi? Au reacționat destui la abuzurile de Constituție, inclusiv cu recentul referendum, ridicol și bazat pe întrebări ce trădează ignoranță, care se știa că încalcă drepturile omului și demnitatea umană? Au reacționat mulți la abuzurile și nedreptățile din justiție? Au reacționat la eliminarea de oameni de valoare pentru a se face loc contrafacerilor? Au reacționat destui la condamnări nedrepte și, în ultimele săptămâni, la dubioasa adopție a fetiței din Baia de Aramă?
Nici o țară din lumea civilizată nu se lasă cotropită de noile Securități și de amatorismul de la vârful statului. Nici o țară nu-și bagă la închisoare oamenii pentru ca cineva să nu aibă rivali. Nici o țară nu comercializează copii privind indiferentă ce se face cu ei.
Cu elita intelectuală, suntem de fapt într-o dilemă. Dacă elita intelectuală există, iar consecințele nu sunt pe măsură, atunci, acea elită sau nu se pricepe sau nu se angajează. Numai că o elită intelectuală care nu se pricepe nu este elită. Iar o elită intelectuală care nu se angajează se demite singură. Deci, dacă acestea sunt rezultatele și consecințele, atunci, logic, elita intelectuală nu există în România actuală.
Din această dilemă se poate ieși numai diferențiind lucrurile. Definiția permite această diferențiere, încât să nu cădem în naivitatea de a lua „elita intelectuală” drept realitate, dar nici în obtuzitatea de a nu vedea ceea ce există. În acest caz, o mână de intelectuali care acționează fiecare pe cont propriu – unii reeditându-i pe Dinu Păturică și Tănase Scatiu în epoca televiziunii.
Moș Nelutzu G
Rivuluţie,
puicuşorule!
“…scoatem şi de-aici
interfonu’?
Oamenii din jur se apucaseră de treabă. Ditamai funcţionarii demolau. Dădeau de pământ cu ceea ce le era la-ndemână: lozinci cu îndemnuri, tablouri cu conducătorii, arhiva din pod, cu documentele biroului organizaţiei de bază. Primul care s-a grăbit să se ducă acolo, a fost secretarul de partid. Dracu’ să-l ia! O fi vrut să distrugă ceva cu mâna lui.
Oamenii din jur se apucaseră de treabă. Ditamai funcţionarii demolau. Dădeau de pământ cu ceea ce le era la-ndemână: lozinci cu îndemnuri, tablouri cu conducătorii, arhiva din pod, cu documentele biroului organizaţiei de bază. Primul care s-a grăbit să se ducă acolo, a fost secretarul de partid. Dracu’ să-l ia! O fi vrut să distrugă ceva cu mâna lui.
Culmea, pe ăl mare, care îi ţinuse în lesă, nu l-au deranjat. De când a aflat de fuga lui Ceauşescu, n-a mai ieşit din biroul său! Încă îl mai respectă, sau, într-atât le băgase frica-n oase, încât le e şi acum teamă de el?!
Pândea mişcările. Trebuie să par detaşat. Până şi celor mai revoltaţi, care trânteau, buşeau, condamnau şi se manifestau gălăgios, le era parcă ruşine să le reproşeze ceva funcţionarilor. Nici măcar celor cu funcţii, care se folosiseră de carnetul de partid ca să profite şi să tragă sforile în favoarea lor. Urlau „Jos comunismul!”, dar nu le zicea nici dă-te mai încolo celor care le frecaseră ridichea în numele principiilor pe care ei le încălcau primii. Ăştia se-nvârteau printre ei şi ei îi tratau ca pe colegi de revoluţie. Tâmpiţi! Înainte, când îl vedeau pe Manta, şeful biroului personal-învăţământ, cu câte un ciot de creion, îl întrebau, la mişto: „cui i-ai încondeiat dosarul, nea?”. Acum, nimeni n-a cerut să se deschidă dulapul cu dosarele de cadre! Să vadă şi ei, proştii revoluţionari de mucava, cine i-a încondeiat, din cauza cui n-au promovat. Pentru ei, comunişti erau doar şefii, dar nu ăştia care erau lângă ei şi pe care îi puteau lua de guler, ci cei de la judeţeana de partid în sus. Aveau impresia că ăia dau ordine şi ăştia de jos nu fac altceva decât execută. Minte de îndobitociţi! Se răzbunau pe lucruri. Cele care, în mintea lor, simbolizau comunismul. Lucrurile nu puteau riposta. Laşi!
Scoseseră interfoanele din toate birourile. Doreau să termine ce-au început, ca să plece acasă. Revoltă revoltă, dar avem familie, tabieturi!
S-a uitat instinctiv la ceas. Trecut de 16. Aici nu mai am ce face. Şi-a închis ca de obicei sertarele şi s-a trezit în secretariat, în faţa uşii preşedintelui. Iapa popii! Avea intenţia să-i ceară permisiunea să plece. Absolut idiot! Dacă tot am venit până aici, intru. S-a trezit în faţa unui om singur, cu privirea pierdută în gol. Nu mai era nimeni care să permită sau să interzică ceva. A îngăimat totuşi: „eu plec”. Răspunsul a fost semnul de lehamite cu mâna. Într-un târziu, când apăsase deja clanţa uşii capitonate, de undeva, de departe, l-a ajuns un glas răguşit:
- Cum credeţi. Dacă vreţi, veniţi să ne mai spuneţi şi nouă...
L-a lăsat cu gândurile lui. A coborât treptele înguste şi a ieşit în curte. Doi căţelandri se hârjoneau. Se opreau brusc, ca şi cum ar fi fost arşi cu fierul roşu, şi se scărpinau violent, muşcându-şi din trup, din rădăcinile cozilor. Îi mâncau puricii de vii.
Din cabina portarului, radioul, dat la maxim – se vedea că instituţia nu mai are stăpân - arunca în eter ştiri care relatau apocalipsa.
Între zăbrelele porţii din fier de la intrare, erau înfipte portretele lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. Li se scoseseră ochii. Aveau înfipte între buze şi pe obraze mucuri de ţigară. Răzbunare, eliberare de frică?! Gesturi primare! Căcănărie! Purjare a prea-plinului tensional. Arborarea acestor simboluri batjocorite semăna cu arătarea crucii, spre a alunga diavolul.
Era atât de tensionat, încât a fost de-a dreptul descumpănit de liniştea care domnea pe stradă. Se pregătise sufleteşte să intre în vârtejul mulţimii tălăzuindu-se cu furie, urlând, dărâmând. Nici pomeneală.
Strada dormita, ca într-o zi de duminică. A înaintat spre mijlocul ei, ca s-o cuprindă cu privirea. Spre Pistol, nici o mişcare. Până la blocul înălţat ca să acopere Catedrala, pe locul unde cândva a fost preţuita casă de curve, „La Scăricica”, nici ţipenie. Cine să iasă pe stradă?!
În colţ, nu departe de locul unde Văleni era tăiată de V. I. Lenin, care mărginea partea stângă a Halelor Centrale, un bătrân, îmbrăcat într-un palton jegos, atât de jegos încât părea confecţionat din tablă, plesnit pe la cusături, era lungit pe trotuar, cu capul pe mâna întinsă. Din mâneci ieşea palma pământie, cu unghii mari, negre, din care scăpase o sticluţă cu carmol, substanţa destinată frecţiilor. Barba, nici nu i se putea identifica culoarea, murdară, năclăită de vomă, ca şi hălăciuga de pe cap, care părea lipită, ca perucile. În gura întredeschisă, din care se prelingeau bale alb-sângerii, se vedeau gingiile vinete, în care erau înfipte cioturi de dinţi. Limba diformă, o uriaşă ciupercă acoperită de orificii, ca piatra ponce, mişca, leneş, unduit, ca melcii fără casă.
Când l-a mişcat uşor de umăr, acela a bolborosit, făcând să apară între buze mici balonaşe, care se spărgeau imediat, prefă-cându-se în bale, privind cu ochii albi asfaltul
- …Dddu…ceţi-vă dra…toţ... ţi-mă să …orm! A zis şi s-a destins, începând să sforăie, mulţumit.
I-a cules de pe jos, abia reprimându-şi scârba, căciula, parcă hărtănită de câini, şi i-a îndesat-o pe cap. Ăsta n-avea nicio grijă!
Cu ideea asta în cap, nici nu i-a trecut prin minte să dea telefon la Salvare. Ca şi cum, întâmplându-se ceea ce se întâmpla, n-ar mai fi existat nicio instituţie care să funcţioneze. Era confuz, se înstrăinase până şi de sine. Nu şi-a putut explica niciodată clar ce gândea atunci. A fost pentru el ca un sfârşit al lumii, la care, absolut ciudat, a fost martor supravieţuitor.
Abia dincolo de intrarea principală a
Halelor Centrale se simţea că se întâmplă ceva. De departe, se putea crede că
acolo ar fi fost un accident care atrăsese o mulţime de gură-cască. Pe măsură
ce te apropiai, părea a fi un miting. Toată strada dintre magazinele de la
parterul blocurilor şi Palatul Culturii, perpendiculară pe intrarea “B” a Casei
Albe era înţesată de oameni, încât se înainta cu dificultate. De-o parte şi de
alta se înşirau camioane militare în care rămăseseră doar şoferii.
Soldaţii, îmbrăcaţi în uniforma de iarnă, cu pături făcute sul, pe după gât şi atârnate în diagonală pe piept, erau masaţi în faţa intrării „B” şi jur-împrejurul clădirii administraţiei. Înarmaţi ca pentru război, dar deloc fioroşi, ci mai degrabă rebegiţi, contrariaţi de situaţia în care se află. Nu învăţaseră la instrucţie, nici ei, nici ofiţerii, cum trebuie să se comporte în cazul în care au în faţă nu duşmanul, ci chiar poporul căruia îi juraseră credinţă. Drogaţi să fi fost, nu puteau să vadă în mulţimea de oameni care se manifesta gălăgios răufăcători, sau duşmani. Priveau doar cu uimire, când la manifestanţi, când la superiorii lor. Din nicio parte nu venea un răspuns. Li se citea în priviri uimirea.
Pe stradela dinspre impunătoarele scări ale Palatului Justiţiei, devenit al Culturii, un ciot al vechii străzi Romană, tăiat de Bulevardul Republicii, fostă Calea Câmpinii, şi barat de galeriile comerciale, nu era loc să arunci un ac. La fel, pe spaţiul verde din preajma Statuii Libertăţii, pe artera principală, din prelungirea bulevardului şi continuarea Căii Câmpinii, care trecea prin faţa magazinului „Omnia”, până la „Galeriile Comerciale”, iar, pe partea cealaltă, până dincolo de „Mercur”, tot Pasajul Lipscani şi străzile lăturalnice.
Din balconul situat deasupra intrării principale în Casa Albă, faţă-n faţă cu „Omnia”, de unde de atâtea ori vorbise ploieştenilor Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, preşedintele R.S.R., acum vorbea cine ajungea acolo. Unii păreau că au ceva de spus, alţii, doar voiau să fie văzuţi. Curios, chiar vizavi, dincolo de spaţiul verde, de pe o tribună încropită pe o platformă de remorcă, printr-o staţie de amplificare pusă la dispoziţie de directorul Ovidiu Popescu de la telefoane, luau cuvântul persoane, concomitent cu cele de la balcon. Asta a fost soarta „madamei Gregorescu”, cum i s-a mai spus Statuii Libertăţii! Ori a mirosit balega cailor de la trăsuri, ori a asistat la discursuri.
A recunoscut în militarul care tocmai vorbea în balcon pe generalul Dimitrie.
Generalul a încheiat scurt: „Aici nu sunt soldaţi şi duşmani. Singurii duşmani sunt dezordinea şi panica. Comandanţii, la mine, soldaţii rămân în dispozitivul ordonat”. Ştie, mă, ce să zică, fir-aş al… Şi-l respectă subordonaţii… Huoo!, Huoo! Jos Ceauşescu! Libertate! Libertate! Hoţii, Hoţii! Li-ber-ta-te! Olee, olee…
- Stai, omule! Ce te-a apucat să strigi chiar acum? Nu vrei să auzim ce spune? L-a întrerupt, enervat.
- Uite ce, urlu când vreau. Mă opreşti mata? M-am săturat. Dacă nu urlăm cu toţii, ăştia vine-napoi. Mata de ce taci? Ţii cu ei? Eşti de-al lor?
A plecat ceva mai departe de impetuosul săturat de viaţa pe care o trăia şi a urmărit, la început cu interes, apoi din ce în ce mai intrigat, mai dezamăgit, pe cei care luau cuvântul.
Unii aveau ce spune, veneau cu propuneri, cam ce-ar trebui să facă populaţia, cum ar trebui să se organizeze, ce se mai întâmplă prin alte locuri din ţară. Puţini, cu mesaje confuze, prezentate e-moţional, zbierat. Nici ei nu ştiau ce să spună şi-o scăldau.
Apăreau însă şi figuri ciudate. Înjurau pe unul şi pe altul dintre foşti; alţii urlau cât îi ţineau bojogii, scandau lozinci idioate. Erau anunţate atacuri teroriste, otrăviri de ape şi fel şi fel de grozăvii.
A urmărit o vreme încordat, să afle. A oprit câţiva şi i-a întrebat de unde ştiu chestiile pe care le povestesc. L-au privit cu scârbă şi se făceau nevăzuţi în mulţime.
Căuta să
recunoască pe cineva. Cine-or fi ăştia? Vor ei să vorbească sau îi pune cineva?
Întrebări cărora nu le găsea răspuns. Văzând ce prostii îndrugă unii, îi venea
până-n gât să se ducă şi să-i sictirească. Îşi revenea şi continua să caşte
gura. Molâu!
Se vorbea de la două tribune. Enervant, pentru unul care vrea să audă şi să-nţeleagă, comic, pentru cel cu simţul umorului. Vorbele pornite de la balcon se intersectau cu cele pornite de pe platforma remorcii. Se amestecau de nu se mai ştia cine ce-a zis, iar când se porneau urletele, huiduielile şi acuzaţiile de „hoţii, hoţii, jos cu hoţii!”, nu se mai ştia dacă hoţii la care se făcea referire se află printre vorbitorii de la balcon sau printre cei aflaţi pe remorcă.
Dacă nenea Iancu ar fi fost aici, ar fi ştiut el cum să imortalizeze aceste momente de tragism tensionat, exprimat printr-un comic irezistibil. Căci, în vreme ce se derulau confruntările verbale, îmbrâncelile, ghionturile şi scuipăturile, pe chestiunile, desigur împortante şi arzătoare, ţigănuşii, vegheaţi îndeaproape de balaoacheşii cu pantofi cu scârţ, se prefăceau că se hârjonesc pe spaţiul verde - pe care, altădată, nimeni n-ar fi avut curajul să calce – şi, dintr-o dată, se repezeau ca hereţii şi ciordeau ce apucau de la cei cufundaţi cu totul în clocotitoarea oală a revoluţiei. Astfel, se declanşau alte şi alte revoluţii locale, cu pumni, înjurături şi urlete, încât, cei aflaţi mai departe de epicentrul evenimentelor, credeau că atunci şi acolo s-a declanşat bătălia hotărâtoare împotriva dictaturii şi a putredei societăţi.
Alţi temerari revoluţionari au tăbărât în întărâtată haită pe Madam Gregorescu. Escaladând-o cu bărbătească hotărâre, s-au avântat într-o luptă până la sacrificiu pentru a-i smulge suliţa, odios insemn al dictaturii, înfricoşătoare armă cu care a fost împuns poporu’ martir. Un răgnet de biruinţă a izbucnit din piepturi când în cele din urmă au smuls-o.
Bronzul - adus din îndepărtata şi la fel de revoluţionara Franţă, pe cheltuiala cetăţenilor ploieşteni şi naţionali, spre a sta mărturie vie, în eternitate, a victoriei libertăţilor liberale (după o sângeroasă şi inadmisibil de lungă tiranie a hoţilor conservatori) - a redundat sau numai s-a clătinat din pricina smuciturilor de-o extremă hotărâre.
De-ndată ce temuta suliţă a fost îndepărtată, s-a trecut, cu arzătoare dorinţă populară, la pregătirea bătrânei şi încercatei madame, pentru triumful revoluţiei. A fost viu colorată, i s-au aninat de braţe bucăţi din „Tricolorul cu gaură”, decretat, după extirparea tumorii tiraniei (obedienţii brazi, poluantele sonde, prea semeţii munţi), simbol al populaţiei greu încercate o jumătate de secol, populaţie hotărâtă acum să lupte fără să se menajeze, pentru făurirea noii societăţi, libere.
Elanul revoluţionar, impulsionat de gaura încărcată de simboluri naţionale, îşi afişa răspicat programul menşevic: „Jos Ceauşescu!”, „Jos dictatura!”. Viitorul?! Deocamdată,… gaura.
Creierul naţional, slăbit până-n pragul sucombării de loviturile suferite timp de o jumătate de secol, avea nevoie de grabnică reanimare. A fost însă lăsat să mai sufere, considerându-se că prima operaţiune trebuie să fie „tabula rasa”. Marele revoluţionar anonim, numit convenţional popor, a stabilit, bazat pe istorica sa experienţă, că numai într-un recipient gol poate încăpea un nou conţinut. În mod firesc, după cinica şi energica operaţiune tabula rasa, la a cărui succes a contribuit din plin însuşi creierul operat, ar fi trebuit să urmeze a doua - deprinderea cu noua filosofie de viaţă, democraţia.
(din romanul „Trecutul continuu” de Ioan Groşescu – Editura Karta graphic, 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu