BRISE MARINE

 

Teofil Părăianu -  Stéphane Mallarmé – George Herbert  Om Gupta – Liliana Popa – Puși Dinulescu – George Anca – Genoveva Preda – Silvia Cinca – Ioan Miclău-Gepianu

TEOFIL PĂRĂIAN

Canonul cel Mare

- Părinte Teofil, Postul Mare este răstimpul în care omul este chemat să se cerceteze pe sine mai mult decât altădată, să se apropie mai mult de Dumnezeu. Pentru aceasta Biserica noastră Ortodoxă ne întâmpină cu slujbe mai multe si mai lungi, dintre acestea Canonul cel Mare are un loc deosebit. Ce este, de fapt, Canonul cel Mare?

- Canonul cel Mare este un canon mare, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala Bisericii noastre, prin lungimea lui, prin bogătia lui, prin alcătuirile din care este compus. Canoanele Bisericii noastre, canoanele de slujbă, sunt alcătuiri care au în general opt cântări numărate ca nouă pentru că una lipseste de obicei si anume cântarea a doua. Canonul cel Mare are si cântarea a doua, de altfel în Triod sunt mai multe canoane care au toate cele nouă cântări. Nu este vorba de o singură cântare, ci e vorba de alcătuiri din mai multe ziceri care împreună formează ceea ce numim noi o cântare, cântarea întâia, cântarea a doua, cântarea a treia s.a.m.d. Canonul cel Mare are multe alcătuiri de felul acesta apartinând fiecărei cântări si de pe urma faptului că este lung se numeste Canonul cel Mare. De fapt, ce înseamnă canon în acest înteles, înseamnă îndreptare nu înseamnă chinuire, un canon în care te chinui ca să realizezi ceva sau te chinui pentru că ai făcut ceva rău, ci este vorba de un îndreptar, de un mijloc de îmbunătătire sufletească, de ceva care te ajută să te faci din rău bun sau să fii preocupat de îmbunătătire. Acesta e rostul tuturor canoanelor de slujbă, de exemplu, Canonul de pocăintă care este o rânduială pentru credinciosi în general, pentru rugăciunea particulară, e acelasi lucru, adică o rânduială de rugăciune prin care îti propui să nu mai fii rău dacă ai fost rău sau dacă esti bun, să fii si mai bun, să fii mai angajat într-o viata superioară. Canonul cel Mare, de fapt, ca si celelalte canoane, nu are atât importantă când îl realizăm, de exemplu miercuri seara din săptămăna a cincea a postului. Spus o singură dată pe an nu are mare importantă, însă importanta lui este în continutul lui, în ceea ce se poate realiza prin continutul lui si de aceea e important să îl avem la îndemână si să îl studiem, să-l aprofundăm, să ni-l impropriem prin învătarea anumitor ziceri din cuprinsul canonului, să ne orientăm după continutul lui. Asa că eu as recomanda să fim cu mai multă luare aminte nu numai la vremea când se face, pentru că atunci fiind o multime de idei, ideile urmează una pe alta si am putea zice că într-un fel se desfiintează una pe alta. Trecem de la o alcătuire la altă alcătuire, cea de la care am trecut o uităm, cea la care suntem o avem în vedere, dar după ea urmează alta si alta si asa că acolo sunt, poate, sute de idei care sunt în folosul nostru, dar care nu sunt lucrătoare în viata noastră pentru că nu ne rămân. Ne rămâne doar ideea că am participat la un canon lung, la un canon mare, la un canon care e mare nu numai prin lungime ci e mare si prin profunzime. E un sentiment de coplesire. Suntem prea mici pentru un canon asa de mare.

- Părinte Teofil ce ne propune Canonul cel Mare pentru viata noastră?

- Scurt vorbind, să lepădăm lucrurile întunericului si să ne îmbrăcăm în armele luminii, să nu mai fim răi, ci să fim buni, să ne pară rău de răutătile noastre si să adăugăm lucruri bune în viata noastră.

- Părinte, vă rugăm să ne tâlcuiti întelesul stihirii următoare din Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanu: "Fie mie scăldătoare sângele cel din coasta Ta, totodată si băutură si apa iertării ce a izvorât, ca să mă curătesc cu amândouă ungându-mă si bând si ca o ungere si o băutură, cuvintele tale cele de viată".

- În această alcătuire vorbim cu Domnul nostru Iisus Hristos care, pe Cruce fiind, a fost străpuns cu sulita după ce si-a dat duhul, după ce a murit pe Cruce si din coasta Lui a curs sânge si apă, ne mărturiseste Sfânta Evanghelie (In. 19, 34). La această apă si la acest sânge, care a curs din coasta Mântuitorului se referă alcătuitorul acestei stihiri, acestei ziceri, si spune în rugăciune către Mântuitorul: să-mi fie si mie sângele curs din coasta ta, mijloc de iertare a păcatelor, să-mi fie si mie apa care a curs o dată cu sângele din coasta ta mijloc de îmbunătătire, să beau sângele tău si să mă ung, să mă spăl cu apa ta, să-mi fie scăldătoare, să mă facă curat sângele si apa din coasta ta, să mă facă curat ca iertat si să mă facă curat de orice întinăciune. Ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Lui care este Cuvântul lui Dumnezeu, să ne fie nouă cuvintele Lui folositoare pentru mântuirea sufletelor noastre, care de fapt, e bine să stim, înseamnă mai ales curătire, mai ales îmbunătătire sufletească. Când zicem mântuire la asta să ne gândim în mod special: să fim îmbunătătiti, să fim iertati de greseli, de păcate si să fim curati si să fim mai buni decât am fost atunci când am făcut cele rele pentru care cerem iertare.

- Canonul este lung si cere din partea nostră nu numai multă răbdare ci si multă atentie. Exemplele si pildele din Vechiul si Noul Testament precum si analiza profundă a sufletului căzut sunt privite de multi dintre credinciosi ca ceva putin depăsit de timpul în care trăim. Cum trebuie înteles textul Canonului si mai ales mesajul, îndemnul cuprins în el, de fiecare dintre noi?

- Numai cei care sunt putini credinciosi pot să facă aprecieri negative fata de ceva atât de înalt si atât de însemnat. Sigur că cineva care nu este obisnuit cu slujbe lungi, cineva care nu este interesat de îmbunătătire prin sfintele slujbe, cineva care ar vrea ca înaintarea lui să se realizeze cumva de la sine, acela poate să coboare si cele înalte si să le micsoreze din măretia lor, dar cineva care îsi dă seama de importanta acestor lucruri si de ajutorul pe care îl poate avea din aceste exemple, din exemplul celor din Vechiul Testament care i-au slujit lui Dumnezeu: să fii primitor de străini ca Avraam, să fii răbdător ca Iov, să fii ostenitor ca Iacob pentru împlinirea dorintelor pe care le ai, să fii postitor ca Moise ca să poti primi legea lui Dumnezeu sau să poti aprecia pozitiv legea lui Dumnezeu, toate lucrurile acestea sunt lucruri de mare însemnătate si pe care noi, credinciosii adevărati, le pretuim, iar credinciosii cei cu putină credintă le defaimă sau le neglijează.

Interviu realizat la Mănăstirea Brâncoveanu,
7 martie 1998
 

Brise Marine

Par Stéphane Mallarmé


La chair est triste, hélas ! et j'ai lu tous les livres.
Fuir ! là-bas fuir! Je sens que des oiseaux sont ivres
D'être parmi l'écume inconnue et les cieux !
Rien, ni les vieux jardins reflétés par les yeux
Ne retiendra ce coeur qui dans la mer se trempe
Ô nuits ! ni la clarté déserte de ma lampe
Sur le vide papier que la blancheur défend
Et ni la jeune femme allaitant son enfant.
Je partirai ! Steamer balançant ta mâture,
Lève l'ancre pour une exotique nature !

Un Ennui, désolé par les cruels espoirs,
Croit encore à l'adieu suprême des mouchoirs !
Et, peut-être, les mâts, invitant les orages,
Sont-ils de ceux qu'un vent penche sur les naufrages
Perdus, sans mâts, sans mâts, ni fertiles îlots ...
Mais, ô mon coeur, entends le chant des matelots !

 

Easter Wings

By George Herbert

Lord, who createdst man in wealth and store,

      Though foolishly he lost the same,

            Decaying more and more,

                  Till he became

                        Most poore:

                        With thee

                  O let me rise

            As larks, harmoniously,

      And sing this day thy victories:

Then shall the fall further the flight in me.

My tender age in sorrow did beginne

      And still with sicknesses and shame.

            Thou didst so punish sinne,

                  That I became

                        Most thinne.

                        With thee

                  Let me combine,

            And feel thy victorie:

         For, if I imp my wing on thine,

Affliction shall advance the flight in me.

OM  GUPTA

Dear Dr. George Anca Ji,

Today is Holi – the day when Bhakt Prahalad was saved from his own evil father by Lord Narasimha Himself! May Lord protect all of us from all evil tendencies!!

Wish you a very happy Holi! May your life be holy, Colourful with divinity and Lord’s blessings!

Om Gupta, Houston, TX, USA

PS: The poem below is an effort to describe how we play Holi in Houston! I would love to hear your comments on the same.

.

        ह्यूस्टन में होली

ह्यूस्टन में आनंद भयो है, होरी को रंग बरसे l

राम कृष्ण दोउ खेलें होरी, देख-देख मन हरसे ll

                                        ह्यूस्टन में आनंद भयो...

                                                                                                                                                    

होरी खेलें गोकुल वासी, खेलें मथुरा - कासी l

राधा-कृष्णा खेलें होरी, घट घट के जो वासी ll

राम सिया भी खेलें होरी, संग अयोध्या वासी l

हम भी खेलें होली भैय्या, मिलकर ह्यूस्टन वासी ll

                                        ह्यूस्टन में आनंद भयो...

ह्यूस्टन की जो देखी होली, भोले शंकर आए l

संग भवानी को लेकर के, डमरू खूब बजाये ll

देख के ह्यूस्टन रंग-बिरंगा, गणनायक ललचाए l

रिद्धि-सिद्धि संग लेकर, वे ह्युस्टन दौड़े  आए ll

                                   ह्यूस्टन में आनंद भयो...

देखी ह्यूस्टन की जो होली, बरसाना ललचाया l

संग अयोध्या को लेकर,  वृन्दावन भी  आया ll

जगन्नाथपुरी भी चली आईं, संग द्वारिका लाईं l

तीरथ सारे ह्यूस्टन आए,  रंग जाओ मेरे भाई ll

                                        ह्यूस्टन में आनंद भयो...

मिलकर प्रेम से खेलो होली, ह्यूस्टन के सब भ्राता l

नाता जोड़ो राम से भैय्या, जीवन रंग का दाता ll

होली की देता तुम्हें बधाई, भरो प्रेम पिचकारी l

प्रेम से खेलो 'ॐ' से होली,  हो जीवन सुखकारी ll

                                        ह्यूस्टन में आनंद भयो...

              डॉ ओमप्रकाश गुप्ता, ह्यूस्टन, होली २०१९ 

LILIANA POPA

Exercițiu cu mine însămi

nu pot respira înlăuntru
mai bine afară, cu tâmplele
atinse de viscol...
drumul se îngustează
mărginit de prăpăstii.
pe zidurile stîncoase
flori de colț
fluturi amăgiți
caută soarele
printre culorile sfîșiate
de umbrele ascuțite ale piscurilor

gîndurile sar din piatră în piatră
și curg pe unde ivorii
departe, în pădure
apune soarele

PUȘI  DINULESCU

Pescăruşul lui Andrei Şerban

III

Confratele Leo Butnru, citind pe facebook articolul meu despre spectacolul acesta, a avut amabilitatea să-mi ataşeze înregistrarea spectacolului cu „Pescăruşul“, din 2007, de la celebrul teatru Mossoviet din Moscova, în regia lui Andrei Koncealovski. A fost o splendoare şi o mare încântare.
Deşi nu cunosc limba rusă, decât foarte vag, fiindcă ştiu, totuşi, aceată piesă aproape pe dinafară, am putut să urmăresc spectacolul cu sufletul la gură.
Koncealovski nu mi-era necunoscut. Fratele lui Nikita Mihalkov, cu cinci ani mai în vârstă, acum la 82 de ani, are în spate o carieră formidabilă de regizor de film (Un cuib de nobili, Unchiul Vania, Siberiada etc.), de scenarist (între care şi la filmul lui Tarkovski Andrei Rubliov), în fine, o personalitate de mare anvergură.
Şi spectacolul e într-adevăr copleşitor. În primul rând, pentru că lasă piesa să meargă aşa cum a fost ea scrisă şi pentru că a ştiut să distribuie în rolul lui Treplev un actor căruia îi vine bine acest rol. Caragiale scria undeva că pentru un actor rolul este ca o haină. Trebuie pur şi simplu să-i vină bine! Atât! Iar Camil Petrescu scria undeva că niciodată un actor nu e vinovat pentru nereuşita rolului. Numai regizorul poate fi vinovat, în primul rând pentru că i-a încredinţat un rol care nu i se potrivea.
Bogdan Nechifor, actorul care l-a jucat pe Treplev în seara când am văzut spectacolul, este, desigur, in tânăr talentat, dar, din păcate, nu este potrivit pentru rol. Dar deloc. Fiindcă nu are candoare. Niciun pic. Şi aici era cheia acestui personaj, aşa l-a conceput Cehov. Categoric! Altfel, autosacrificarea lui nu are valoare, nu e pertinentă artistic. În fine, nu face impresie.
Văzând şi montarea lui Koncealovski, e cu atât mai edifictoer acest fapt.
Dar în rest, Doamne, ce nebunie de actori şi ce întâlnire cu rolurile încredinţate! Ajunsă la 45 de ani, Mihaela Trofimov este o necunoscută pentru marea masă a iubitorilor de teatru din România, dar ce întâlnire fabuloasă cu Arkadina! Analiza, pentru mine, cel puţin, nu poare funcţiona, doar exclamaţiile îmi stau la îndemănă! La fel şi pentru Constantin Cojocaru, actor bine cunoscut, dar a cărui interpretare măiastră a lui Sorin, este, tot aşa, dincolo de orice analiză. Chiar parcă îmi vine să regret că nu se mai acordă ca pe vremuri, distincţia de artist al poporului. După acest rol, cred că domnul Cojocaru ar fi meritat-o!
După un început cam ezitant, Alina Rotaru, în rolul Ninei Zarecinaia, străluceşte şi ea ca o stea veritabilă, mai ales după ce am tot văzut atâtea ratări a acestui rol fundamental, dar această fată minionă este toată numai suflet, numai nerv şi până chiar la simbol interpretarea ei ridicându-se, mai ales că ea în acest spectacol, practic, devine rolul principal şi titular!
Pescăruşul, de fapt, în acest spectacol, este ea şi faptul este posibil, legitim, mai ales că la sfârşitul actului 2, Trugorin chiar vorbeşte
despre o fată ca un pescăruş, care, ca şi ea, trăieşte pe malul unui lac, pe care-l iubeşte şi care e nimicită doar din plictiseală de un om care trece pe-acolo...
Plus că în limba rusă substantivul „pescăruş“ este de genul feminin: se spune „ceaika“!
Convingător şi strălucitor este Richard Bovnoczki, în rolul lui Trigorin. Foarte interesant şi cum e făcut rolul Maşei de Sabrina Iaşchevici, ca şi felul cum e îndrumată să-l joace. Deşi frumoasă, deşi chiar foarte sexy, Maşa, prin extravaganţa ei, se exclude singură de la masa celor fericiţi sau fericibili.
Mi-a plăcut foarte mult şi Florina Gleznea, tot o apariţie nouă, cel puţin pentru mine, care, mai ales, în fragmentul regizoral al dansului ei, a fost cuceritoare. Şi maestrul Gelu Niţu îşi rezolvă cu aplomb şi intensă personnalitate rolul brutalului şi stupidului Şamraev. La locul lor, bine distribuiţi şi convingători, Vitalie Bichir în rolul lui Dorn şi Ioniţă Vişan în Medvedenko.
Sunt şi fragmente regizorale antologice, mai ales cel al spectacolului în spectacol, alături de dansul Polinei, de care am mai amintit şi totuşi, cu toate nazurile, pe care le fac eu aici, cam răsfăţându-mă, e vorba, hai, să fim serioşi, de un mare spectacol, în care şi neîmplinirea cu Treplev, chiar, se face la un nivel la care majoritatea mare a spectacolelor de pe scenele noastre nici nu îndrăznesc să viseze.
Înainte de a încheia şi de a îndemna lumea să nu piardă acest spectacol, nu pot să nu îmi afişez bucuria de a fi văzut costumele Doinei Levintza pe trupul de zeiţă al Mihaelei Trofimov, de care, mărturisesc, dar să nu spuneţi la nimeni, m-am îdrăgostit până peste cap!

GEORGE  ANCA

Cheleş

Dumnezeu e omul bun, omul rău e (Dumnezeu). Să reprezinţi puterea supremă, nu un moşneag. Brâncuşi nu era vobăreţ, de departe, ziceai că e mut, că nu are ton de vorbă. Dar în sufletul vieţii lui se ascundeau taine care nu se văd pe faţă. Am fost licenţiat la liceul de sculptură, la Iaşi; la modelaj în pământ am avut un italian, Celeste Fabio, la modelaj în lemn, un slovac – Firfibocek.

         M-am întâlnit cu Brâncuşi la Liga naţională a femeilor române. Îl adusese soţia lui Tătărăscu. Păi uite cine m-a adus încoace, deşi aveam multe treburi, mi-a spus Brâncuşi. Ea făcuse liceul la Paris – bărbatul ei fusese sărac – şi avea cunoştinţele ei acolo. Doamnele i-au spus despre Brâncuşi. Deşi e scund, are calităţi.

         Atelierul unde am lucrat, unde se făceau expoziţiile, se afla în locul Teatrului Naţional de astăzi, peste drum de Universitate. L-am cunoscut în 1936, când a venit, a stat în 1937, până în 1938 când a lichidat lucrările. Discuţiile cu el erau în privinţa artei. Era foarte gânditor, părea că vede ceva în faţă şi deseori se întrerupea, îşi cerea şi scuze. Pe lângă că citise, avea ceva şi în sufletul lui, în sângele lui. Parcă era sculptor născut, şi născut era, natural. Era ţăran. Era un bun modelor. Făcea un modelaj şi apoi căuta să-i dea nişte linii mai drepte sau mai strâmbe.

         Nu avea vicii, nu fuma, nu bea alcool, dormea puţin, de citit citea foarte mult. Reviste (şi străine), cărţi diferite. Se interesa de diferite epoci, de domnitori, ce fel de viaţă petreceau. Era foarte curios în felul lui.

         Vorbea cu oamenii, era foarte popular, dar nu vorbea mult, numai dacă găsea pe cineva să stea de vorbă, altfel nu. Nu vorbea mult cu fiecare. Cu anumiţi oameni cu care putea să se înţeleagă. Dodii, îmi dau seama, ceva parcă din Ion Creangă, avea el ceva din felul lui. În anturajul lui se afla un lucrător venit de la Paris. Şi era şi o femeie. Da' vorbea franţuzeşte, vobea bine franţuzeşte. Începuse bietul de el puţin de tot să îmbătrânească. În '38 a lichidat lucrările începute aici, că la Paris avea lucrări. Tot lucrări care vorbesc mult. Într-o lucrare de-a lui se ascund multe taine.

         Geniu, l-am cunoscut şi chiar m-am şi convins. De două ori m-a invitat să mă duc cu dânsul la Paris. Discuţiile le cam aveam pe viaţa asta românească şi că poporul românesc, lumea de jos cum trăieşte, lumea de sus. Avea felul lui de a deplânge mult sărăcimea. Cheleş, am făcut asta din modestie, din sărăcie, tăietura asta. Nu mă lăsa sufletul, aşa trebuia să fac, fiindcă natura asta ne stăpâneşte pe toţi. Viaţa e un bun al omului cuminte şi cinstit (e vorba lui). Aşa mă prindea (peste umeri): îmi rup din suflet când îţi spun că trebuie să mergi cu mine. Îţi voi arăta drumul tău. Din adâncul sufletului am rupt.

         Mi-a scris nu numai o scrisoare, vreo zece, la Iaşi, la Bucureşti. Şi când i-am scris că predau la liceul industrial, mi-a spus, în răspuns, regreţi că n-ai mers cu mine, acum e prea târziu, nu poţi să iei calea pe care o luai atunci. Nu mai am scrisorile, pentru că m-am strămutat de la Iaşi la Bucureşti, m-am retras la Neamţ şi apoi la Argeş. Mi-am risipit tot. Sculpturi, un pat, nişte figurine.

         Am 80 de ani fără câteva luni. În 1916, la 25 decembrie, m-am dat voluntar. Ce patriot eram eu, dacă credeam că dau cu nemţii afară? Într-o săptămână, am fost puşcaş mitralior. Atunci nu se murea prea mult de gloanţe, mai mult de mizerie. După ce a trecut iarna ne-a dat cojoace şi pâslari ruseşti. Administraţie proastă. Tatăl meu se afla la garnizoană. Fusese sărac, mama avusese puţin pământ. Am plecat de acasă sărac. Mă duceam la Paris, dar am avut o soră infirmă.

         Până acum am avut elevi la Bellearte. Corcescu era cu mine la Târgu-Jiu, un băieţel bun. E sculptor monumental şi eu l-am ţinut la aşa ceva, îl ocroteam, îl ajutam (că directorul nu-l lăsa, îi lua figurinele şi i le arunca). Şi Ene – în stil românesc era bun. Huţanu – o bucăţică de român cu mult suflet în el, foarte mult. Are lucrări frumoase. Cu dânsul am vorbit şi port corespondenţă. Mă, s-avem şi noi un album cum avea Austro-Ungaria pe timpul gloriei – făcuse o enciclopedie, o aveam eu, am dat-o directorului de la Urziceni şi n-o mai scot, de doi ani, de la el, dar la Huţanu a stat 15 ani, o aveam de la tata.

         Oamenii spuneau despre Brâncuşi, fiindcă era retras, că e un dement, dar nu-i aşa. Eu vă spun, sunt om de 80 de ani, eram tânăr când l-am văzut şi l-am cunoscut, un om destul de întreg şi cuvintele lui nu le pot uita până mor. (Transcrierea e a patra împărtăşire, aproximativă faţă de cea dintâi, de la bătrânul Păvălucă – nu mă putea auzi din cauza răguşelii mele şi a vetei lui din urechi, şi atunci vorbea tare el, în compensaţie. În drum spre tramvai, a mai afirmat încă o dată:) Cred că era Dumnezeu. Spunea: Dumnezeu e omul bun, omul rău e dracul. (L-am invitat să-mi scrie el, dar mai bine i-aş scrie tot eu, orientându-i, măcar şi greşit, cheful de moldovenizare sublimă a lui Brâncuşi).

GENOVEVA  PREDA

Circulă multe legende, s-au scris și cărți despre iubirile lui Brancuși, deși el n-a lăsat nici o mărturie. Dar privindu-i statuile am ghicit atracția lui pentru grația celor pe care le-a sculptat.
El a scris aforismul : „Arta e singura scândură care ne poate salva dintr-un naufragiu.”
Un prieten i-a replicat : „Eu credeam că dragostea salvează.”
Brâncuși i-a răspuns : „Nu…dragostea e naufragiu.”
El îmi apare ca o furtună din senin, ca o ploaie fericită, dar și plină de sfâși...eri. A vorbit cu piatra, reusind să o transforme în magie. Alături de talentul său divin, laconismul e poate tot ce-i mai de preț, mai ascuns în arta sa. Îi simt însingurarea. Acolo își ascunde creația lui. În loviturile lui cu ciocanul, ghicesc îmbrățișări, priviri…contopiri. El își șlefuia statuile cu mâinile dându-le lumină. Le lustruia cum vântul și apele mângâie dorul nevăzut al pietrelor.

Circulă multe legende, s-au scris și cărți despre iubirile lui Brancuși, deși el n-a lăsat nici o mărturie. Dar privindu-i statuile am ghicit atracția lui pentru grația celor pe care le-a sculptat.
El a scris aforismul : „Arta e singura scândură care ne poate salva dintr-un naufragiu.”
Un prieten i-a replicat : „Eu credeam că dragostea salvează.”
Brâncuși i-a răspuns : „Nu…dragostea e naufragiu.”
El îmi apare ca o furtună din senin, ca o ploaie fericită, dar și plină de sfâși...eri. A vorbit cu piatra, reusind să o transforme în magie. Alături de talentul său divin, laconismul e poate tot ce-i mai de preț, mai ascuns în arta sa. Îi simt însingurarea. Acolo își ascunde creația lui. În loviturile lui cu ciocanul, ghicesc îmbrățișări, priviri…contopiri. El își șlefuia statuile cu mâinile dându-le lumină. Le lustruia cum vântul și apele mângâie dorul nevăzut al pietrelor.

SILVIA CINCA

Fragment din cartea în lucru PERDEAUA DE STICLA

"La plecare Luci, mi-a spus cu înțeles:
-Ai grijă, e mai bine să crezi și să încerci să scapi, decât să acoperi negând.
-Bine Lucia. Am să te ascult, voi urmări și-ți voi spune. Păstrăm legătura. Drum bun. ...
I-am dat Luciei îmbrățișarea și am umărit-o până a trecut dincolo de ultimul control de pașapoarte. Ne-am mai făcut cu mâna, apoi a dispărut pe unul din coridoarele aeroportului.
Sederea Luciei îmi readuceau în minte stări și fapte trăite în America. Lucia era crescută acolo, educată acolo. Avea multe calități pe care eu le apreciam. Unele dintre ele erau în atingere cu gândurile-mi proprii care se nășteau din experiențe general umane. Gândesc de exemplu că nu trebuie să ai o educație de zile mari să știi că sinceritatea și respectul sunt două laturi elementare de conviețuire. Respectul elementar se găsește într-un simplu salut sau în a face ceea ce este firesc într-o relație existentă. De a răspunde unui bună ziua, de a considera o simplă întrebare care ți se adresează, a respecta cuvântul dat, sunt poate cele mai simple și cele mai firești cerințe. Lucia și cu precădere cei trecuți prin școlile de acolo, învățau fără vorbe aceste reguli de conduită. Eu sufeream uneori în România de lipsa lor. Imi părea că oamenii nu dau importanță acestor elementare cerințe în schimb au alte îndeletniciri privindu-l pe cel de aproape."

 RESTITUIRI ISTORICE

       Iorga nu a fost ucis de legionari Preotul, scriitorul, etnologul și istoricul Mihai-Andrei Aldea argumentează foarte bine cum a fost manipulată istoria despre asasinarea lui Nicolae Iorga care nu a fost înfăptuită de Legionari. Nicolae Iorga a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, cu acordul Germaniei şi al U.R.S.S., de către un grup care colabora cu Siguranţa şi Gestapoul – dar, cum s-a dovedit ulterior, şi cu NKVD-ul – şi care avea rolul de a submina Mişcarea Legionară. Ulterior a primit acest ordin, de a-l lichida pe Iorga şi a arunca vina pe gruparea lui Horia Sima. (reamintesc faptul mereu ignorat că la acea dată C.Z.C. (Cornelui Zelea Codreanu) murise iar Mişcarea Legionară se spărsese în mai multe grupări divergente. Deci a vorbi despre “Mişcarea Legionară” ca despre o grupare unitară după moartea lui C.Z.C. este cel puţin incorect.) Faptul că uciderea lui Nicolae Iorga a fost organizată la ordinul lui Carol al II-lea şi împotriva dorinţei conducerilor grupărilor legionare este deja dovedit clar şi voi cita aici, pentru cei interesaţi, doar câteva elemente:

1. Horia Sima a dat ordin repetat, în scris, ca nimeni să nu se atingă de Nicolae Iorga.

2. Horia Sima i-a oferit gardă de corp lui Nicolae Iorga – alcătuită din legionari – atunci când a primit informaţia că se intenţionează asasinarea acestuia; oferta, confirmată de soţia lui Nicolae Iorga, printre alţii, a fost respinsă de Nicolae Iorga; printre altele, DATORITĂ ASIGURĂRILOR pe care le primise de la Siguranţă că securitatea îi este asigurată de autorităţi !

3. Ucigaşii lui Nicolae Iorga NU s-au predat – aşa cum au făcut grupurile de legionari în cazurile Armand Călinescu etc. – ci au încercat să fugă, FIIND PRINŞI DE POLIŢIA LEGIONARĂ care i-a predat autorităţilor de stat – Antonescu şi Carol al II-lea.

4. Carol al II-lea îi felicită pe ucigaşi zicând “Canalia aia trebuia de mult să moară!” şi le facilitează FUGA ÎN GERMANIA.

5. În vreme ce legionarii refugiaţi în Germania erau trataţi urât, ucigaşii lui Nicolae Iorga sunt sprijiniţi de germani iar atunci când sovieticii cuceresc estul Germaniei şi îi prind LE DAU DRUMUL SĂ PLECE ÎN OCCIDENT !

6. Nici Carol al II-lea, nici Antonescu, nu organizează un proces privitor la moartea lui Nicolae Iorga; Antonescu ar fi putut să facă asta măcar după “Rebeliunea legionară”, ar fi avut prilejul unei noi “demolări publice” a legionarilor. Nu a făcut acest lucru, aşa cum nu-l făcuse nici Carol al II-lea înaintea lui.

7. Nici regimul comunist din România, deşi dă repetat vina “pe legionari” pentru moartea lui Iorga nu organizează vreun proces pe temă, cu toate că Boeriu, capul asasinilor, era un om de afaceri prosper în R.F.G. – şi nu numai – astfel încât era uşor de identificat şi extrădat. Însă, evident, nu era ca oamenii KGB-ului din România să îl condamne pe KGB-istul din R.F.G.” noteaza Alexandru Bolfa.

 IOAN MICLĂU-GEPIANU

 CINEASTUL  BEN TODICĂ

         Prietenia mea cu Ben mi-a fost benefică. O întâlnire a talentului peisajului

natural, cineastul, cu cel al peisajului literar, poetul, s-a transformat în niște

activități ulterioare, care vor rămâne nu numai amintirea unei prietenii, ci roadele

unei munci creative deosebite și de continuitate.

         BEN, o personalitate de un caracter ales, simplu, harnic, cinstit, veșnic

îndrăgostit de locurile natale, de prietenii de altădată ai copilariei sale. În același timp

un român-australian care a adus respect și valoare culturii australiene. Rar mi-a

fost dat să întâlnesc oameni înzestrați cu atâta răbdare, înțelegere față de  oameni din jurul lor, adresându-se întotdeauna tuturor cu cele mai potrivite  cuvinte, ce se vădeau de departe izvorâte dintr-un izvor al unui cuget simțitor, educat și creștin.

       M-am străduit întotdeauna, la rândul meu, să-i răspund la fel de sincer și cu demnitate.  Prin practica și îndemnul muncii perseverente, cu inimă și dăruire, filmele lui Ben Todica din Melbourne încep a se derula, pe tematicile cele mai reale si senzationale ale vietii comunitatii etniei române din Melbourne si apoi din Australia.

        Dar, niciodata “Benoni din Ciudanovița”, cum îmi place să-l supranumesc, nu

a uitat mica noastră biblioteca “Mihai Eminescu”, și să nu ne trimită o casetă video a filmului realizat. Niciodată nu a uitat simpla Revista “Iosif Vulcan”, de la apariția ei și până la sfârșitul apariției.  In aceste condiții sănătoase, am reușit și eu să-mi îmbogățesc activitatea, pe marginea multor filme primite, să întocmesc  descrieri/prezentări, spre a largi spațiul de informare și înspre cititorii Revistei “Iosif Vulcan”-Australia.

        Mă folosesc acum de acest moment inspirator venit din reamintire, să redau o asemenea prezentare a filmului: “La revedere George” realizat de Ben Todica, in anul 2003 precum și excepționalul film ”Mormintele cu Crucile”.

  

 “La revedere George”

    “ In aceasta prima jumatate a anului 2003, și totodată început de nou mileniu, un nou film românesc realizat la Melbourne, cu ocazia ceremoniei de înmormantare a lui George Pascu, emigrant român in Australia – sosește drept crestină donație bibliotecii “Mihai Eminescu”, din partea dlui Ben Todica. De fapt, la arhiva bibliotecii amintite, avem mai multe casete video cu filme românesti, din viața noastră

românească traită aici lângă Tropice, donate de cineastul din Melbourne. Reprezentând diferite trăiri și evenimente: nunți, botezuri, activități culturale, cultural-religioase, etc., deci tradiții ce ni le păstrăm și prin care ne indentificăm si

noi ca aparținând unei etnii anume.

      Primind acest nou film, am reflectat din nou asupra unui detaliu ce, intuitiv, mi se lumina in minte si anume, imortalizarea acelui aspect traditional al obiceiului de înmormantare la români, păstrat și împlinit oriunde ne-am găsi trăitori.

Asezat in fața televizorului, timp de doua ore și jumatate, am vizionat în întregime desfășurarea ceremoniei de înmormantare a celui ce a fost George Pascu. Iar dacă mi-au apărut câteva lacrimi in ochi, nu este o minune, ci o simțire ce o va incerca fiecare dintre dumneavoastră în fața unui asemenea moment de pietate, de trecere a acelei linii separatoare, a acelei linii de aur, dinspre viața pămantească  înspre cea a veșniciei. Realizarea filmului a fost sponsorizată de Wayne Pascu, unul dintre fii lui

George Pascu, și desigur, cu participarea întregii familii, căci bunul Dumnezeu a

binecuvântat casa lui George cu 7 copii, 5 baieți si 2 fete. George Pascu a fost un român simplu, a emigrat de tânăr, cand avea 17 ani. S-a căsătorit in Australia, alegandu-și iubita, o australiană, întemeind o familie frumoasă și trainică. Om plin de bunătate, iubit de cei din jur, așa cum de fapt în acest film povestesc prietenii, apropiați si cei ce l-au cunoscut. O descriere a personalității lui George Pascu a prezentat-o doamna Ileana Stan, apoi numeroși prieteni și membrii ai comunității române din Victoria au găsit cele mai calde amintiri despre viața celui trecut la veșnicie. “Să-i fie tarana ușoara!” El nu a fost nici profesor, nici universitar, dar vizionând filmul, vă veți convinge ca nici un milionar să fi fost, nu ar fi avut o înmormantare atât de bine și creștin pregătită, luxoasă chiar, așa cum au considerat cei 7 copii că merita tatăl lor”(…)

Urmărind in continuare filmul, din nou trebuie apreciat aspectul de calitate și claritate al imaginilor. Si cum din fericire realizatorul filmului îmi este bun prieten,

l-am sunat la telefon, enumerandu-i câteva “ponturi”pe care le-am găsit eu a fi

întradevăr de un profesionalism deplin, profund și ales, adică de surprindere în spațiu suficient vizibil, in lumini reale, cu intensitatea culorilor bine reglată pe tot

timpul filmărilor făcute de Ben. Naosul(nava)deci interiorul bisericii, soleea de pe care cei doi preoți ortodocși, Pr.Dumitru Coman si Pr.Cristos Dimulianus oficiau, Catapeteasma(Iconostasul) înălțate strălucitor si aurit, fizionomiile Sfinților, fizionomiile credincioșilor prezeții în biserică, totul, totul, erau redate cu o claritate desăvârșită. Maica cea Sfantă cu Fiul în brațe se apropia ușor (pe ecran),

încât aveai impresia că te apropii tu personal spre icoană. In smerenia, duioșia si spiritualitatea ortodoxă  icoanele au un rol cu totul deosebit. Cinstirea lor a fost întotdeauna o datină și o prezență vie in viața creștină. Iar noi românii, născuți și crescuți  în acelasi leagan al crestinismului suntem ca niște gemeni acestuia. In sfârșit, recomand românilor-australieni sa vizioneze aceste filme realizate de Ben, această realitate vie prinsă pe pelicula de filmare, căci este  încă o dovada a realității de tradiție și libertate a spiritualității ortodoxe române(…) Ioan Miclau- 22.06.2003

“Mormintele cu Crucile”

                                film realizat de Benoni Todică

         “Noi nu știm cum a mai trecut un an, iar această scurgere și grabă mare a timpului trebuie să ne învețe să ne îngrijim sufletele noastre”.(Pr.Dumitru Coman – Melbourne)

         Printre Crucile Românilor din Cimitirul mare al orașului Melbourne, se aud iar

cântece cu rugăciuni pentru pomenirea morților, pentru binecuvântarea odihnei lor.

“Ei au nevoie de rugăciunile noastre, de dezlegările noastre, pentru iertarea păcatelor lor și pentru miluirea noastră de asemeni”! Cu aceste creștinești îndemnuri,

Preotul Bisericii Ortodoxe Romane din Melbourne, Pr.Dumitru Coman, însoțit de un mare număr de credincioși, s-au adunat a împlini această îndatorire evanghelică de pomenire a sufletelor morților și a le aduce flori la mormintele lor, an de an.

               Prin strădania omului de inimă mare, a cineastului Benoni Todică, avem acum imortalizat pe pelicula casetei video această ceremonie creștină, săvârșită la

mormintele românilor din cimitirul australian amintit.  Ne aflăm in fața unei Cruci

de marmoră, cu datele biografice ingenios sculptate, inserată fiind și fotografia celui

a cărui trup odihnește aici. Citim:

             IN LOVING MEMORY

                  ISAIA LUCHIAN

                 16.3.1906-30.5.1999

      iubit soț(dec.) tată, bunic, străbunic.

Cu Sfânta Biblie deschisă pe brațe, Preotul Dumitru Coman și Creștinii adunați în fața

Crucii mormântului cantau:

 “Hiristos a inviat din morți,

Cu moartea pre moarte călcând,

Și celor din morminte

Viață daruindu-le”.

Frumos moment. Deși numai vizionam filmul, și ascultam cantecul de speranță in Hristos Mantuitorul, aveam impresia că sunt alaturi de acei frati creștini români, cerând miluirea lui Dumnezeu. Intre acei credincioși l-am recunoscut pe  Augustin

Luchian, avea ochii și obrajii plini de lacrimi, cu mâinile îngrija flacăra lumânării ce

o ținea nn fața Crucii mormântului, unde odihnea cel plecat din familia căreia aparținea și el. Deodată o ploaie deasă și curată porni să se aștearnă peste tot. Picurii

ei loveau frunzele și florile cimitirului, reânoind parcă și spiritul naturii. Însă ceremonia datinei nu s-a întrerupt. Enoriașii prezenți au deschis repede umbrelele lor

protejând Cartea si Duhovnicul lor, iar preotul parcă mai încărcat de sfințenie, implora miluirea morților și viilor în numele Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Legat parcă invizibil dar sufletește de acest moment, m-am trezit si eu stând în fața televizorului, făcându-mi semnul Sfintei Cruci. Acest fapt l-am dezvăluit, desigur, bunului prieten Ben Todică, altfel aspectul rămânând o plăcere interioară și de suflet,

dar întăritoare!”

       Credincioșii au adus prescuri și colaci și vin, sfințindu-le, le-au mâncat bucuroși între mormintele și crucile spălate acum de ploaia lui Dumnezeu.

      La un moment dat, pe ecran apare o întrebare: “Ce e viata?” In același timp, un strop de apă cade în palma unei mâini intinse. Ce-o fi insemnand asta? m-am intrebat.

Imediat am recunoscut darul/harul curat al cineastului Ben, care a avut indemnul intuitiv și metaforic al acestei imagini, ce purta legat in sieși inteleptul răspuns dat intrebarii: ”o picătură de apă”.

Am mai retinut apoi in desfășurarea filmului câteva versuri de adânc lirism pe care artistul le aduce ca pe un motto, duios dar dureror, și, totuși real pentru statutul nostru

de emigranți, căci purtam în noi povara grea a dorului si amintirilor natale. Iată-le:

 “Noi am plecat din țara mamă,

acolo au rămas munții cărunti,

pădurile cu doinele,

mormintele cu crucile!”

  “Și am luat cu noi culorile lor, sunetul lor, versurile și miresmele lor, toate închise in

sipetul sufletelor noastre”. Și iar ni se spune răspicat, tot prin gura artistului: “Suntem

responsabili de visele copiilor noștrii”, fiind acestea recunoașterea continuității și veșnicei perpetuări în viață a acestui neam al românilor. Ce să pot spune mai mult decât, a ruga pe Bunul Dumnezeu să țină în iubire Biserica Ortodoxa Romana din Australia, în aceeași iubire întreaga etnie românească trăitoare in aceasta frumoasa Țară- Australia (Revista “Iosif Vulcan”-Australia, 2003)

Cateva titluri de filme realizate de BEN TODICA, existente la arhiva Bibliotecii

“Mihai Eminescu”-CRINGILA, N.S.W, AUSTRALIA

- Mormintele cu Crucile, La revedere George, Nae Georgescu in Australia(intervievat de C.Crăciun), Nunta-Gavrila și Celina, Ziua Natională a Romaniei- 1 Decembrie 2000, Mărturisirea Rabinului(The Rabbi’s Testimony),

Expoziții-pictor Dorina Bugariu, Vasile Andru(un nume tot mai cunoscut în țară și in lume), Corin Izvernariu(intervievat de Ileana Stan), Nunta-Valentin si Adela,

Emisiunea in Limba Romana despre poetul Ioan Miclau, Ordinarea Vrednicului

frate Corin Izvernariu, Pranz cu George, Hramul Bisericii Ortodoxe Române-

Sfinții Apostoli PETRU și PAVEL din Melbourne-Australia, Înainte-Botezul,

Artholes in Melbourne, Nae Georgescu în Australia- intervievat de Cristian Crăciun, Loredana, Dor de Țară-interviu cu d-na Alexandrina Stroiu,  si…,mai multe CD-uri, printre care – Teatrul Național București în Melbourne, 2004.

       Prietene, Ben Todică, “Să fii iubit”

       Cu frăție, Ioan Miclău-Gepianu

       Cringila, N.S.W,

       Wollongong.

        2018