ARDEAL
Ardeal
– Orfeu – Trivium – Gnosticism - Neutrosophy
RADU COSMIN
VREM
ARDEALUL
Născută pe 4
octombrie 1885, Maria Puia murea, la doar 30 de ani, pentru idealul unirii
Ardealului cu România, în închisoarea Tribunalului din Alba Iulia, actualul
Palat Administrativ.
Dactilografă
în biroul avocaților frații Nestor ea a copiat și multiplicat poemul ”Vrem
Ardealul” a lui Radu Cosmin – un adevărat manifest pentru luptătorii unioniști,
un îndemn pentru armata română să treacă Carpații unde-i așteptau frații de-o
limbă, de-o credință și de-un neam.
Poezia a
circulat în sute de exemplare în Transilvania stârnind entuziasmul ardelenilor
care credeau că venise ceasul dezrobirii. În urma unui denunț autoritățile o
arestează și o închid la Alba Iulia. După 7 luni de anchetă și tortură ea va
muri cu câteva luni înainte de data procesului, fixat pentru 5 martie 1916. A
fost trădătă de un anume Ioan Popa, unul dintre cei care a primit poezia de la
tânăra dactilografă. Imediat Maria Puia a fost arestată şi supusă unor
chinuri şi presiuni sălbatice. Cu toate acestea tânăra de la Blaj a refuzat cu
îndârjire să divulge date sau persoane implicate în acţiunea de răspândire a
poemului „Vrem Ardealul“.
A
preferat să le ducă cu ea în mormânt, ca pe cel mai preţios secret socotit de
ea, mai presus chiar de viaţa ei. Aşa se explică faptul că în singurătatea
celulei în care a fost închisă, tânăra Maria Puia s-a spânzurat cu franjuri
rupte din rochie.
Va fi
înmormântată la Blaj, de preotul Vasile Moldovan, fără ceremonial și fără
cuvântări interzise de autoritățile austro-ungare.
Din
închisoare i-a scris mamei sale scrisoarea – va fi citită la proces –
în care își asuma singură vina de a fi răspândit poezia Vrem Ardealul.
Scrie să fie îmbrăcată în veșmintele de pădureancă pentru că este româncă.
Poemul
„Vrem Ardealul“ a fost scris în 1914 de Radu Cosmin, în contextul începerii
Primului Război Mondial. În scurt timp, poezia a ajuns un adevărat material
incendiar, atât pentru românii de dincolo de Carpați, dar mai ales pentru cei
ardeleni. Poezia a ajuns la Blaj în 1915, în mod conspirativ, printr-un
mecanic de locomotivă român, care făcea cursa cu trenul la punctul de frontieră
Predeal (granița dintre România și Ardeal la acea vreme). Mai exact, bărbatul a
ascuns hârtia în tureacul cizmei.
Pe
clădirea unde a fost închisoarea în care a murit eroina Maria Puia, Fundația 1
Decembrie 1918 Alba Iulia a așezat o placă comemorativă.
RADU COSMIN
Vrem
Ardealul, scris
în 1914
„Maiestăţii
Sale Regelui
Sire, am
văzut în noapte regimentele pe stradă,
Baionete,
săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă
Am
crezut, că merg oştenii mândrei noastre artilerii,
Să
salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii…
Am
crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi
I-ai
chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!
Dar la
sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme
Oştile
Măriei Tale au scos sabia să sfarme
Şi
să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul
Celor ce
strigau în noapte: “Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”
Nu ştiu
cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă,
Dar
socot, că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă
Să
se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,
Sufletul
întregii naţii, care strigă: “Vrem război!”
Patru
luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,
Patru
luni, de când ai noştri, robii hoardelor barbare,
Fraţii
umiliţi de veacuri pier sub pajure străine,
Aşteptând
şi-n ceasul morţii clipa, care nu mai vine…
Mor sub
steagul lui Attila, milioanele de fraţi
Şi-n
zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi…
Vulturii
Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,
Deşi
stau gătaţi de moarte şi cu arme la picior!
Plâng pe
văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăş,
Văduve
atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureşi,
Să-şi
dea viaţa pentru alţii, în năpraznicul război,
Când
puteau să şi-o păstreze, pentru ei şi pentru noi,
Gârbove
în pragul vetrei plâng femeile şi torc,
Aşteptând
în van pe cei ce poate nu se mai întorc,
Gem la
sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri,
Iar prin
temniţi zebrelite, câţi de-ai noştri gem în lanţuri
Geme
Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina
Aruncând
asupra noastră toată lacrima şi vina
Că în
clipa ce-o ameninţă s-o răpească alt stăpân,
Noi,
plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!
Ori am
vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie
Şi să
scrim din mila altor marea noastră epopee?!
Dar la
lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare
Tremură
să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.
Voievozii
toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt.
Şi
eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,
Ce treziră-n
noi mândria sângelui străbun latin,
Aşteptând
să sune goarna, ceasului măreţ, divin!
Freamătă
de nerăbdare, ca alăturea de noi,
Regimente-ntregi
de umbre să pornească la război!
Ţărâna
lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,
Alba
Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare
Să-şi
deschidă largă poarta împărătescului alaiu
Să
primească pe urmaşul voievodului Mihaiu!
A venit,
Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!
Freamătă
pământul ţării, şi sub zările albastre,
Steaua
noastră ne surâde dintre creste Carpatine
Şi ne
cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine
Sângele
roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme!
Căci
de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,
Noi avem
menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim
Neamul
risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!
Vodă
Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!
Şi nici
când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii
Un fior
imens şi tragic îi străbate pân’ la cer
Şi
de-alung de Vatra Dornii, pân’ la Porţile de Fier,
Culmile
parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare
Că de
n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare
Să se
prăbuşească singuri în al vremilor iad,
Peste
noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad!
Sire,
ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,
Alte-s
gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:
Glasul
sângelui ce strigă, în suflarea românească,
Nu-i
acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,
Şi mai
ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii
Pentru
fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,
Dar
de-ţi este, Sire, spada ruginită şi bătrână,
Dă-o
s-o călească în focul tinereţii, altă mână!
De-ai
uitat-o, Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,
Şi
punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,
Lasă
altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie.
Să-ţi
pui laurii de aur ai victoriei latine.
Şi
cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai“.
george anca
ORFEU DIGITAL
Încadrarea temei
“Studiul temelor este un studiu de
circulaţie” (Alexandru Ciorănescu). Vladimir Streinu urmează circulaţia ideii
de literatură universală, lirica, pe Orfeu.
Studenţii au optat, în
elaborarea unor lucrări proprii, pentru “marea conversaţie” - Iliada, Eneida, Divina Comedie, Faust etc.,autorii acestora – Homer,
Virgiliu, Dante, Goethe etc. adresându-se empatic şi lui Orfeu. “Coborârea în
infern” sau interpretarea ad hoc a unor versete precum “sunt lacrimae rerum” au
pus cursanţii în situaţia de a se descoperi pe sine prin interiorizarea
sensurilor clasice perene ale capodoperei, nu fără legătură funcţională cu
hermeneutica ortodoxiei, principala lor preocupare.
“Tema” Orfeu poate atrage mitologic,
liric, “orfic”, principiile comparatiste devenind mai elastice pentru noi, mai
ales dacă ni-l asumăm oarecum genetic-literar pe tracul nelipsit mai din nici o
literatură a lumii, din nici o epocă, din nici un gen literar, dar atrăgând
magnetic literatura românească, de la Eminescu la Blaga, Nichita Stănescu sau
Ion Caraion, între mister mistic şi folclor simulat – “Sunt fecior de
Dumnezeu/Pe numele meu Orfeu” (Călinescu).
Descrierea temei (arhaism, ubicuitate, sincronism)
Antologia tematic-cronologică ne
plasează primordial în antichitatea arhaică, prehomerică, în mit şi, prin
Platon, de exemplu, în relativizarea acestuia, a personajului, “molatec
sufleteşte, ca un chitarist ce era”. Orfeu, fiul lui Oeagru din neamul
tracilor, îşi ridică lira şi intonează cântare nouă, cosmogonică, farmecă
fiarele, face şi stâncile să-l urmeze. El însuşi încremeneşte la moartea a doua
a soţiei, Euridice. (Ovidiu).
„Iar viersul care
subjuga pe toţi / Nu izbutea să-şi mângâie stăpânul - / Plângându-se că zeii-s
nemiloşi, / Înspre lăcaşul de infern se duse. / Acolo prin suave-acorduri el /
Strunind vibrarea corzilor, vădise / Tot ce-a sorbit din magicul izvor / Al
mamei sale din zeiască spiţă, / Precum şi jalea lui fără de leac / Şi dragostea sporindu-i chinul zilnic.
/…/Judeţul umbrelor se-nduioşează / Şi zice în sfârşit: ‘Am fost învins! /
Bărbatului îi dau, să însoţească, / Soţia dobândită prin cântări. / Depinde
darul de această lege: / Atât cât se mai află în Tartar, / Nu are dreptul a
privi în urmă!’ / Cum să dai legi îndrăgostiţilor? / Iubirea-şi este ei supremă
lege. / Orfeu, aproape de al nopţii prag, / Privind spre scumpa lui Euridice, /
O pierde şi-o ucide tocmai el” (Boethius).
Literatura milenară asupra lui Orfeu
nu face decât să-l actualizeze, să-l reoculteze, să-l „consoleze” dantesc, în atavică
simetrie cu vremurile aurorale,
argonautice, muzicale pe care le-a eternizat. Decuparea scenariului originar,
în consonanţă cu „variantele” continue, în timpuri şi limbi diferite, este încă
şi pe gustul postmodernilor, adoratorii prezumaţi ai unui Orfeu digital, pe home
page.
Orfeu, cântăreţul arhetipal, se naşte
din Apollo, zeul muzicii, creatorul lirei, şi Calliope, muza poeziei epice, de
unde neîntrecutul dar muzical poetic (variantă: părinţi, Oeagrus şi Calliope).
Într-un film recent al argonauţilor în căutarea lânii de aur, rolul lui e
interpretat de un actor afro-american (şi la moartea lui Franc Sinatra s-a
spus, omagial: a cântat ca un negru).
Ca învăţător religios şi iniţiat, în
Egipt şi Tracia, descoperă şi răspândeşte mistere, purificarea de păcate,
leacuri vindecătoare de boli, mijloace de prevenire a mâniei divine, riturile
către Hecate, cultul pentru Demeter Chtonia. Prin credinţa în nemurirea
sufletului şi reîncarnare, orfismul întâlneşte religia indienilor, a dacilor, a
celţilor. Maxima “te vei naşte Dumnezeu, pentru că eşti fiu al celui Divin”
este pusă în legătură cu Iisus Christos rostind “Eu şi Tatăl suntem unul”.
Orfeu coboară în Hades spre a-şi salva
soţia, Euridice, faptă de curaj inspirată de iubire, spun cei mai mulţi; după
alţii, poate prin deconstruire, o probă de laşitate, pentru că nu a vrut să
moară pentru ea, ci a coborât viu, şi viu a lăsat-o a doua oară moartă. În timp
ce Alcesta moare din iubire pentru soţul ei, îngăduindu-li-se, în compensaţie,
a se întoarce din morţi. Şi Savitri îl convinge pe zeul morţii – dar şi al
dreptăţii -, Yama, să-i readucă la viaţă soţul.
Legendele morţii lui Orfeu includ
sinuciderea, trăznirea de către zeu pentru a-i fi divulgat misterele sau, mai
ales, sfâşierea în bucăţi de către menadele trace, fie pentru a nu le fi luat
în seamă, fie pentru a le fi antrenat soţii în peregrinările lui. Muzele i-au
adunat mădularele şi le-au îngropat, iar lira au aşezat-o printre constelaţii,
întru amintire.
Chiar fermecând prin vraja viersului
nu numai fiare şi stânci (Eschil, Euripide) dar şi stăpânirea morţii (Ovidiu),
Orfeu, bineînţeles (postmodernism), “uită”, ca Lot în biblie, restricţia de a
întoarce capul spre a-şi vedea soţia. Euridice, sora Evei, fusese muşcată de
şarpe (v. şi statuia Eurydice mourante
de Charles Nanteuil) în timp ce culegea flori cu naiadele surate – Radha, între
băciţele gopi, fusese mai fericită în
iubirea pentru Govinda, văcarul, avatarul, tot atât de muzical ca Orfeu, al lui
Krişna, în pădurea Vraja (Jayadeva).
Prin misterele întemeiate de Orfeu,
s-a scris, grecii ar fi pus stăpânire pe eroii şi zeii cei mai vestiţi. Tracii
spun că privighetorile care-şi fac cuibul în preajma mormântului lui Orfeu
cântă mai melodios şi mai plăcut decât semenele lor (Pausanias).
Poetul dintâi – poeta vates latin sau
adhi kavi sanscrit – se regăseşte, avatar, în Orfeu, în iubirea pentru
Euridice, antifon din tot altă vreme sunetului prim, plâns când epopeic,
scandat virgilian sau eminescian, când elegie renascentistă, ca la Ronsard, ori
expresionistă, la Rilke. Seneca - pe care spaniolii îl numără ca primul lor
poet, prin origine, după cum Ovidiu este revendicat de geţi, prin români, între
care a sfârşit -, face din Tracia bistonilor scena cântului suprem: “Frumos
cântă cu sacrul glas / Unit cu lira-i Pieridă, / La poala tracicei Rodope, /
Orfeu, vlăstarul Calliopei - / Nimic nu dăinuie de-a pururi! / Acordurile lui
curmară / Tumultul de torente repezi, / Uitară undele să curgă, / Pierzând
avântul lor şi-n timp ce / Se-opriră fluviile-n albii, / Bistonii-ndepărtaţi
crezură / Că printre geţi secase Hebrul: / Cea care iar se naşte piere! /
Atunci, cântând o mângâia / În versul său, cu triste-acorduri / Le spuse
geţilor în cântec: / De-o lege-ascultă zeii-n ceruri / Şi cel ce-a vrut ca anul
zornic / Să aibă patru anotimpuri / Ce rând pe rând revin întocmai: / Din furca
lor avide Parce / Torc firul vieţii tuturora; / Cel ce se naşte-i robul
morţii.”(Traducere de Ion Acsan).
Sincronia orfismului se altoieşte pe
ubicuitatea Traciei: “Orfeo rege-a fost cândva / Din rude mari în Anglia. /…/
Căci Tracia de-atunci se cheamă / Azi Winchester de bună seamă” (baladă
engleză, secolul 14). D.H. Lawrence îşi portretizează psihologic un personaj
feminin în comparaţie cu Ovidiu în Tracia.
Orbul
sculptor în chilie pipăie marmura clară.
Dalta-i
tremură… înmoaie cu gândirea-i temerară
Piatra
rece. Neted iese de sub mână-i un întreg
Ce
la lume îşi arată palida-i, eterna-i fire,
Stabilă-n
a ei mişcare, mută-n cruda ei simţire –
O
durere-ncremenită printre secolii ce trec.
Iar
pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată
Stă
Orfeu
Mihai
Eminescu, Memento mori
Surse, excerpte
Vladimir
Streinu, Studii de literatură universală,
Univers, Bucureşti, 1973.
Alexandru
Ciorănescu, Principii de literatură
comparată, Cartea românească, 1997.
Orfeu şi Euridice în
literatura universală, antologie
de Ion Acsan, Albatros, 1981.
Adrian
Bucurescu, Dacia magică, Arhetip RS,
Bucureşti, 1999.
“Pe
o gemă tracică, Apollon, cu supranumele de OR-PHEOS ‘Cel Jelit’, apare
crucificat, ca şi Christos în iconografia creştină.”(p.206)
“Ca şi zeul get, Christos a înviat şi s-a înălţat la cer. Lui Apollon i s-a mai spus
şi CHAR-YSTOS ‘Fiul Cerului’, iar lui Iisus, Christos. Cei doi Zalmoxis le-au lăsat geţilor un NOF DIADIS ‘Noul
Testament’, iar cartea sacră a creştinilor este Noul Testament. Un trib trac se numea CRESTONAI, etnonim ce
aminteşte de creştini.
Asemănările sunt mult mai multe decât
cele arătate până acum. Adversarii primilor creştini reci şi impossessarono oltre che del
territorio anche di tutto la mitologia della Tracia. Molti, ancora oggi,
credono che la mitologia greca sia greca, invece e della sconosciuta civilta
Tracia. Quando I Greci fondarono sul Mar Nero, Apollonia nel V sec. a.C.
eressero una statua alta tredici metri (scultore Calamide) în onore del dio
Trace afinche proteggesse la…Grecia; e quel dio era Apollo onorato în Tracia
2000 anni prima di quello greco (ritrovato a Dupljaja sul Banato) ecc. ecc. Poi
se ne impossessarono. Cosi la dea Cibele, era la dea della fertilita Trace
(famose le statuette dalle grosse mammelle).
Se rileggiamo Omero
(Iliade) scopriamo che accenna a Reso, come al mitico Re Trace, elogia l’elevato grado di civilta della sue tribu
e resta affascinato dal suo cocchio e l’armatura d’oro puro e del suo cavallo
piu bello del mondo. A Varna ultimamente e stato scoperto qualcosa che da
ragione ad Omero. În Tracia ancora nel 3200 a.C. sguazzavano proprio nell’oro.
Vale dire duemila anni prima di Reso Monili d’oro a 24 carati a chili, gli
scettri e i gioielli a lamine d’oro come la maschera di Agamennone li avevano
gia fatti mille anni prima che sorgesse Micene e Troia. E sappiamo oggi dov’era
il famoso (tenuto sempre segreto) ‘forziere’ di Traiano nel periodo piu
opulento di Roma: le miniere d’oro tra la Tracia e la Dacia.
E se rileggiamo Erodoto,
anche lui narra di un popolo con ottime regole e organizzazione sociale, dove
ogni familia disponeva di una propria casa, che dimorava sui laghi, le qui
belle abitazioni non în paglia ma în tavole unite, sono costruite în mezzo
all’acqua sopra alti pali. Il popolo – lui che scriveva nel 470 a.C. – li
chiamo ‘Antichi’ Peoni; la zona e il lago Prasia (oggi lago Takiros); il
territorio la Tracia. Di questi villagi ne sono stati oggi rinvenuti circa 350.
Databili 4000 a. C. Sappiamo cosi da dove veniva l’architettura palafitticola
identica a quella delle valli alpine; în oltre chi erano e da dove provenieva
la cultua dei popoli dei Campi d’Urne.”
Jeffry Hamilton Steele, Thoughts about Orpheus (5/97), JHS HOME
PAGE.
“When Orphaeus plays his lyre, nature
listens. Eurydice, while gathering fowers by the river her wedding to Orphaeus,
is bit on the foot by a snake. She quickly dies. That night, Orpheus – playing
his lyre, pouring all his grief into the music – enters the cave to the
wonderworld în hope of finding his bride. Charming the ferryman and 3-headed
guard dog, he reaches Hades the cold-hearted King of the Underworld – who is
uncharacteristically affected. Hades pronounces to Orpheus, ‘Go back to the
light of day. Go quickly why my monsters are stilled by your song. Climb up the
steep road to daylight, and never once turn back. The spirit of Eurydice shall
follow. But if you look around her, she will return to me.’
And so Orpheus begins the return
journey, but fails to hear any sign of her spirit following him upwards.
Wondering if he has been tricked and doubting that he could succeed în
returning down a second time, with the mouth of the cave în sight, he turns to
look behind. For a brief moment he can make out her form and he attempts to
embrace it. She says only ‘goodbye’ and vanishes. Other versions of the story
have her nagging him as they walk, saying he must nov love her if he won’t turn and look.
To not look feels like
death; to look is death. I ask each one of you: În what ways do you give în to looking back and what act of faith will it
take for you to proceed forward?”
În chip de feed-back
Aurelia
Băjan (studentă), Conversaţia homerică
(Note de curs).
“LITERATURA UNIVERSALĂ ŞI COMPARATĂ’’
este un curs care se doreşte a fi o
incursiune în magica lume a literaturii,
începând chiar cu prima epopee
descoperită - «Epopeea lui Ghilgameş» şi continuând cu celelalte opere
care au marcat începuturile civilizaţiei.
Literatura indiana fascinează prin
producţiile literare de uz religios
«Vedele», «Upanişadele», «Brahmanele», «Sutrele», prin
literatura epică şi prin producţiile didactice «Panciatantra», poezii lirice şi
opere dramatice.
Pe fondul literaturii Orientului Antic
apare literatura greacă, o literatură care a beneficiat de un contact util cu o
experienţă literară îndelungată şi străveche.
Homer este cel care atinge întotdeauna
perfecţiunea prin viaţa prezentată în epopeile sale, prin înverşunata voinţă
omeneasca ce triumfa eroic chiar împotriva divinităţii.
Tragedia este reprezentată de Eschil,
Sofocle, Euripide, iar comedia de Aristofan.
Literatura antica latină
a preluat subiectele din literatura greacă, traducând-o, Homer rămânând model
pentru medievalitate.
Toata literatura antică va fi baza literaturii
posterioare care îşi va trage seva din ea, nereuşind însă să o depăşească.
Literatura Evului Mediu derivă din cea
latină şi greacă, fiind o operă pentru aristocraţie în care este simţită prezenţa femeii şi implicit sentimentul
curtoaziei.
Tema tratată cel mai frecvent este
salvarea sufletului. Datorită caracterului oral, a circulat şi anonimic.
Religiozitatea este nelipsită cu atât
cu cât operele cavalereşti, de iubire sunt mai prezente, iar marile creaţii ale
epocii sunt opere religioase şi culminează cu descrierea Infernului (în «Divina
Commedia» a lui Dante, alături de Virgiliu) şi a Paradisului (alături de
Beatrice).
Evul Mediu se recuperează dincolo de
fapte sângeroase, de aventuri, învingătorii fiind Machiavelli, Luther,
Savonarola.
Chaucer, părintele poeziei engleze, a
reluat spiritul novator, prerenascentist şi renascentist, folosind o limbă
începătoare (ca a lui Dosoftei) şi fiind preluat de un scriitor italian.
«Cavalerie», «amor curtenesc»,
«clerici şi laici», «masculin/feminin», «miraculos», «scris/oral», «simbol»
sunt termenii-cheie ai literaturii medievale în care oralitatea ocupă primul
loc.
Arta devine un subiect aproape divin
în secolele XIV, XV, XVI prin Renaştere, aceasta redescoperire a omului în
care se accentuează libera dezvoltare a
personalităţii, eliberata de rigorile dogmelor .
Renaşterea este tranziţia de la Evul Mediu la cultura
modernă. Se spune ca marile civilizaţii nu mor, ci renasc. Aşa, Atena renaşte
prin Florenţa a cărei renaştere consta în încreştinare.
Prima perioadă este marcată de
renaşterea idealurilor clasice, iar a doua Renaştere a fost o emanare, o
extindere a studiului clasic ce se numeşte umanism. Este vorba , de fapt, de o
renaştere perpetuă în care nici lumea păgână nu moare, prin Dante renăscând
Virgiliu.
Literatura renascentistă este plină de
epopei, palide însa faţa de cele antice.
Împotriva miraculosului, Renaşterea
pune Soarele în centrul universului prin Copernic şi face ca oamenii să fie mai
fericiţi prin artă decât antichitatea.
Clasicismul este abordat prin
«Commedia dell arte», iar subiectul
aplicativ va fi clovnul multicultural.
Literatura comparată are la baza trei
tipuri de relaţii :de contact, de interferenţă şi de circulaţie. Anticii
sunt cei care dau tonul şi fac muzica în clasicism ceea ce înseamnă renaşterea,
creşterea şi perpetuarea acestor valori.
Clasicismul francez al secolului XVII
este clasicismul pur care impune respectarea regulilor care sunt de fier.
Aceasta
Armonie este contrata de sugestie la
romantici care devin clasici prin valoare.
«Comedia dell’arte» este o formă
de teatru populară în secolele XV-XVII, caracterizată prin caractere fixe care
poartă mască, improvizează texte.
Sursa principală a «Commediei
dell’arte» este o veche comedie italiană improvizaţională mascată. S-au păstrat
1000 de manuscrise ale acestei comedii, dintre care 50 ale lui F.Scalla.
Personajele sunt grupate în trei categorii: bătrâni, amanţi şi zanni.
Erasmus din Rotterdam
compune «Elogiul nebuniei» în 8 zile şi o dedică lui Thomas Morus.
Romantismul este un ansamblu de
mişcări culturale şi artistice caracterizat prin sensibilitate individuală şi
imaginaţie în care exaltează gustul misterului şi al fantasticului.
O noua manieră de a simţi, romantismul
afirma opoziţia fata de ritualul clasic.
In literatura se vorbeşte de marea conversaţie al cărei
punct de început este Homer; toţi scriitorii sunt în conversaţie cu el, «marele
singuratic» pentru că nu are cu cine discuta.
TRIVIUM i2 - 13
Muzeul Pedagogic. B.P.N. “I.C. Petrescu”
Abecedarul lui Al.I.Odobescu. Manuscris şi adnotări ale coautorului acestui
abecedar, Vasile Grigore Borgovan
Un caiet cuprinzând manuscrisul unui abecedar cu lecţii alcătuite de
Al.I. Odobescu (atât de literatură cât şi de gramatică) impresionează şi te
îndeamnă să-l faci cunoscut, măcar în parte, celor care încă mai resimt emoţii
(desigur, pozitive, de evlavie şi respect pentru înaintaşii noştri).
Câteva note ale lui Vasile Grigore Borgovan, prieten al lui Al. I.
Odobescu te atenţionează:
Notă:
“Aci, vezi, cititorule, scrisul original al marelui prozaist român
Al.I. Odobescu, care prin anii 1892-1895 a colaborat la Abecedarul cl. a II-a şi gramatică pentru clasa a III-a , cu
subsemnatul aci,
Prof V. Gr. Borgovan”.
Şi o altă notă:
“Scrisul original al lui Al I. Odobescu, adevereşte,
V. Gr. Borgovan”.
Exemplificăm,
în continuare, cu câteva lecţii din acest abecedar.
Ani Sandu, bibliotecar
Valter Mărăcineanu
Întocmai ca vulturul care s-aruncă din înălţimea cerurilor pe piscurile
pleşuve ale munţilor se repeziseră vitejii ostaşi ai României spre reduta
Griviţei, atâta voinicie şi atâta dispreţ de moarte. Ruşii şi Francezii şi
alţii (...) care erau pe acolo.
Gloanţele turcilor scăpăiau şi
sfârâiau mai numeroase decât picăturile ploilor torenţiale din luna lui Iulii.
Tunurile bubuiau cu sutele; ghiulelele lor se rotocoliau prin aer, roşii ca
focul, unele pocneau pe sus, altele se spărgeau pe pământ. Moarte de sus,
moarte de jos, moarte de pretutindeni! Părea că se cutremură pământul. Reduta
Griviţei vărsa, ca un vulcan furios, focul şi moartea, prăpădul şi ruina în
toate părţile.
Şi totuşi, într-acest zgomot asurzitor şi înfiorător se auzea din când
în când, pornind din piepturi româneşti îndemnul inimos şi îmbietor: „’Nainte,
copii!”
Colonelul Ipătescu îl striga acum
nemuritorilor dorobanţi. Îl strigase ostaşilor săi neuitatul şi bravul maior
Şonţu, înainte ca glonţul turcesc să-l izbească în piept şi să-l trântească
pentru totdeauna la pământ, dându-i moartea vitejească şi gloria.
Dorobanţii, zburau la redută,
nepăsători şi neclintiţi în faţa primejdiei îngrozitoare.
Sublocotenenţii, locotenenţii,
căpitanii, maiorii se luau la întrecere de fapte mari cu ostaşii lor.
- La redută, copii! răcneau locotenenţii.
- La redută, băieţi! strigau
căpitanii.
Şi dorobanţii zburau şi aveau un foc
în inimă pe care voiau să-l stingă cu sângele turcilor.
Dar cine-i căpitanul care cu stea în
frunte părea că se arată? Aleşi între aleşi. E Valter Mărăcineanu. Ochii lui
aruncau flăcări, pieptu-i sălta cu putere, mâna lui jucă sabia, cum joacă
limbele de flăcări prin focurile îngrozitoare.
Dorobanţii-l urmau însutindu-şi
puterile. Ajunseră cu toţii la şanţul redutei.
Dintr-un salt Valter Mărăcineanu,
mândria de astăzi şi de veac a căpitanilor României, numai dintr-un salt e pe
malul de lângă şanţ.
- După mine, băieţi! strigă dânsul şi
sare în şanţ în mijlocul turcilor, care pitulaţi acolo împuşcau într-una pe
vitejii noştri dorobanţi.
Valter Mărăcineanu, într-o mână cu
sabia, într-alta cu revolverul, începe lupta (...) se aruncă asupră-i. Viteazul
cade străpuns de gloanţe, tăiat de sabie, stârcit de picioarele turcilor.
Lupta se încinge între dorobanţi şi
turci. Fu teribilă. Se omorau cu gloanţele, se împungeau cu baionetele, se
tăiau cu săbiile, se muşcau cu dinţii. Dorobanţii răzbunară moartea lui Valter
Mărăcineanu, trimiţând pe cealaltă lume sute de turci.
Până când nu se dede semnalul de
retragere, dorobanţii luptară mereu fără să se dea vre-un picior măcar îndărăt.
Erau măreţi şi înspăimântători.
Se reped cu cinci, cu zece, tot mai
mulţi, mai plini de
ură
Unii urcă, sunt ca tigrii ce s-azvârlă
pe prada lor;
Luptă, strigă, urlă, săbii zăngănesc
îngrozitor.
Puşti troznesc, scrăşnesc răniţii,
crunte chinuri îi
tortură
Morţi, morţi, se aude rămânând ca o famfară
Piept la piept se strâng, cu dinţii se
apucă şi se rup,
Fără milă printre rânduri plugul
morţii ară, ară,
Arma cade peste armă, trupul cade
peste trup.
VIII. Legenda lui Nicolae Milescu
1.Cartea strămoşilor
Multă vreme strămoşii noştri n-au avut
carte în limba lor. Năvălirile hoţeşti ale vecinilor nu le dădeau răgaz să-şi
aibă şi ei şcolile lor şi să aibă oamenii lor învăţaţi.
În partea de limbă românească, ei erau
ca şi orbi. Cu adâncă durere cunoşteau şi ei că:
Cel ce carte-a învăţat
Patru ochi şi-a câştigat
Fără carte dacă eşti
Ca un orb de socoteşti, dar
n-aveau
ce-şi face capului: ei trebuiau să dea mai mult cu sabia în mână să-şi apere
moşia, nu ca noi, care de război suntem feriţi şi ne învăţăm în pace dulcea
noastră limbă românească.
VIII. Legenda lui Nicolae Milescu
2.Ce doreau strămoşii
Cât de fericiţi s-ar fi ţinut
strămoşii să poată şi ei cânta ca noi:
Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce vorbim
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.
Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm
Şi pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.
G. Sion
Ei însă nu puteau să aibă această
fericire, ci îşi plângeau amarul, când vedeau că cei care aveau ceva carte,
vorbeau şi scriau în alte limbi. Atunci ziceau:
Limba română-şi iubeşte
Cu sufletul său,
Vorbiţi, scrieţi româneşte
Pentru Dumnezeu;
Căci vorbind în limbi străine
Nu pot să v-ascult
A fugi în lume-mi vine
Căci mi-e ciudă mult.
G. Sion
XL. Legenda lui Nicolae Milescu
3. Nicolae Milescu onorat
Între românii care aveau carte şi încă multă carte, a fost şi un vestit
boier din Vaslui, anume Nicolae Milescu. El de mic copil a avut mare tragere de
inimă pentru carte, mai ales pentru învăţătura limbilor străine. Cu vremea
ajunsese să fie cel mai învăţat om din timpul său.
Vrednicia, ştiinţa şi buna-purtare fac
pe om să fie altora folositor şi cei mari şi puternici să şi-l împrietenească.
Fiindcă:
Copaciul când înfrunzeşte
Pe
mai mulţi sub el umbreşte.
De aceea şi Ştefăniţă-vodă l-a chemat
pe Milescu la curtea lui domnească şi i-a dat cea mai înaltă slujbă, l-a pus
spătar făcându-şi-l omul său de încredere.
Ca pe un frate-l avea
Domnul şi mult îl iubea
Şi-n tot chipu-l răsfăţa
De mai mare drag ţi-avea.
VL(?).
Legenda lui Nicolae Milescu
4.Greşeala Milescului
Milescu a făcut o greşeală.
Era pe atunci în ţara polonilor un
domn pribeag din Ţara Românească, anume Constantin-vodă Basarab. Milescu i-a
scris acestuia ca să vină cu polonii în Moldova, că el îi va ajuta să dea jos
pe Ştefăniţă şi să se facă domn Constantin-vodă.
Constantin Basarab era însă om
cinstit.
El în loc să asculte de Milescu
trimite scrisoarea Milescului de-a dreptul la Ştefăniţă-vodă.
Primind Ştefăniţă-vodă scisoarea, zise
Milescului:
„Eu ţi-am dat avere, cinste şi mărire
Şi mai mult ca toate, chiar a mea
iubire
Dar când al meu suflet ţi se va
deschidea
Cugetă în sine-ţi răsturnarea mea
Tu ai
scris o carte leşilor să vie
Să cuprindă ţara şi a mea domnie”
D.
Bolintineanu
Legenda lui Nicolae Milescu
5. Pedeapsa
Milescu nu ştia că Domnul îi are la
mână chiar scrisoarea lui. El credea că va putea scăpa tăgăduind.
Deci zise Domnului:
- Doamne, n-am scris carte leşilor să
vie. De va fi aceasta să mă pierzi cu urgie.
Ca să-l înfunde cu minciuna, Domnul
scoate şi-i arată scrisoarea cu pricina. Milescu încremeneşte.
Domnul îi zice atunci:
- Vănzătorule, nu meriţi să fi tăiat, căci ai trebui îngropat!
Şi unde te-ai odihni
Pământul l-ai otrăvi
Căci carnea de vânzător
E venin otrăvitor.
Dar ca în veci însemnat să fii şi
lumea să fugă de tine ca de duhul cel rău vei fi însemnat.
Şi, zicând aceste, porunci călăului
de-i tăie nasul. De aici înainte Milescu a fost silit să pribegească prin ţări
străine, a fost în Germania, unde şi-a cârpit nasul şi apoi în Rusia, unde a
trăit până la sfârşitul vieţii.
Dacă n-ar fi făcut acea greşeală,
Milescu putea face mult bine ţării sale, Moldovei.
XXX. Legenda Sihastrului Daniil
4. Moldova scăpată
Sihastrul stând puţin pe gânduri,
pironi ochii într-unul din colţurile peşterii şi ca şi cum ar fi citit acolo
viitorul.
Domnul Moldovei, îi zise proorocind:
- Bucură-te, Doamne, pe turci vei
învinge. Biruinţa întreagă este a Moldovei. Dumnezeu îmi spune acest adevăr.
După ce vei goni pe turci peste Dunăre, să înalţi, Ştefane, o sântă mănăstire
şi să o închini sântului martir George, că el va lupta pentru tine. Du-te şi
începe lupta: D-zeu e cu tine.
Ştefan se simte întinerit de cuvintele
sihastrului. El plecă întâi să se odihnească în castelul său din Cetatea
Neamţului, dar maică-sa nu-i dă voie să intre în cetate câtă vreme sunt turcii
în Moldova. Văzând aceasta Ştefan îşi strânge oastea nouă şi cade asupra
turcilor ca o furtună cotropitoare. Turcii se apără cu deznădăjduire, dar
moartea îi seceră cu neîndurare. În cele
din urmă, văzând că nu mai e chip de a se bate cu Ştefan, câţi au mai rămas cu
zile:
Fug potop, potop cu toţii
Şi se duc, se duc ca vântul
Asurzind întreg pământul
De-a lor urlete barbare
De-a lor vaiete amare.
V.
Alecsandri
XXIX. Legenda Sihastrului Daniil
3.Răspunsul Sihastrului
- Cum? Înalte Doamne să închini
Moldova? Ştefan îmi vorbeşte sau mă-nşală auzul? Te-ai schimbat oare, Măria Ta?
Unde e leul Moldovei? Vrei, Măria Ta să nimiceşti ca om mic toată mărirea ţării
şi a măriei Tale? Ceahlăul nu se poate face (...). Ştefan al Moldovei nu se
poate pleca!
Nu! Căci n-au pierit toţi vitejii acestei ţări. Tu poţi încă să scalzi
Moldova în val (ură de sânge) păgânesc, luptând să o scapi şi tot (...) să ne
mai rămână! Dar, de bunăvoie (Tu) să o închini; aceasta nu se poate,
preaînălţate (...) odată cu capul, nu!
Ţi se pare oare că eşti obosit?
Lasă cârma ţării unui odihnit!
C-n legea Moldovei liberă să fie,
Şi nu Ştefan Vodă o va da –n robie.
XXVIII. Legenda Sihastrului Daniil
2. Întrebarea
Pe când sihastrul se ruga şi-afurisia,
afară Ştefan îngenunchea şi se ruga cu lacrimi fierbinţi lui Dumnezeu, ca să-l
ajute şi de astădată, cum l-a ajutat de atâtea ori.
- Vino, Măria Ta, zise pustnicul mai
la urmă deschizând uşa peşterei.
- Ce e, Măria Ta? Îţi văd faţa adânc
mâhnită: de ce durere ai dat în viteaza viaţă a Măriei Tale?
- Nu mai pot birui pe turci, părinte.
Când credeam că am isprăvit cu unii, alţii mai numeroşi au năvălit asupra nenorocitei
Moldove. Vecinii mei, poloni şi unguri care trebuiau să vină la război, m-au
părăsit, m-au vândut; vitejii mei cei mai mulţi au căzut în luptă şi dacă mai
ţineam lupta, mureau toţi tovarăşii mei. Câţi am rămas ne-am retras în păduri.
Au pierit vitejii, n-am cu cine apăra ţara.
Şi deci am venit la tine să te întreb dacă n-ar fi mai bine să fac pace
cu turcii şi să le închin Moldova, decât să-i las să o pustiască?
Legenda Sihastrului Daniil
1. La uşa sihastrului
Chin mare era pe sufletul lui Ştefan-Vodă
după bătălia de la Valea Albă. Până ce nu merge să se odihnească în Cetatea
Neamţului, unde se afla maică-sa şi soţia sa, eroul Moldovei o luase în sus pe
apa Moldovei. Mergea să se roage la Sânta mânăstire a Voroneţului, cea de
dânsul zidită şi voia să vadă acolo pe un pustnic înţelept care trăia lângă
mânăstire, într-o peşteră a muntelui, departe de lume, ca într-un pustiu.
Pustnicul acela se numea Daniil Sihastrul.
Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume
Unde un Sihastru a fugit în lume.
Aici vine Ştefan şi bate la uşa sihastrului.
- Cine e acolo? întrebă
dinăuntru glasul cel slăbit al
sihastrului.
- Ştefan al Moldovei, vine a-ţi
vorbi.
- Ştefan al Moldovei, Daniil îi
spune,
Să aştepte afară, sunt în rugăciune.
D. Bolintineanu
GNOSTICISMUL
[gr. gnosis = cunoastere secreta, initiere]. Doctrina sincretista, compusa din elemente ale religiilor de mistere, foarte populare in India, Babilonia si Persia, mituri ale filozofiei grecesti, asociate insa si cu unele idei crestine inspirate din Evanghelia lui Ioan. Ideea comuna a gnosticismului este dualismul intre fiinta divina originara, inaccesibila, si o serie de emanatii rele care ajung in lume, in materie. Sistemul lui Valentin (160), crestin din Alexandria, care a expus invatatura sa la Roma in acelasi timp cu Marcion, intre 135-160, este centrat pe ideea de pliroma. Lumea spirituala pura (pliroma) este compusa dintr-o unitate de eoni, emanatii divine provenite din Dumnezeu-Tatal. Creatia ar fi identica cu caderea in pacat, iar lumea materiala, in esenta rea, ca si spiritele umane, au fost modelate de un demiurg. Cuvântul (Cristos, Logosul) nu este acelasi cu Dumnezeu-Creatorul, ci o emanatie spirituala, care a trecut prin Maria ca apa prin conducta, nu a murit fizic, si nu a înviat. Mântuirea ar fi un act de cunoastere revelata, necesara revenirii in armonia pliromei. Exista o inegalitate fiintiala intre oameni, deoarece numai cei spirituali, gnostici (nu cei trupesti, nici cei psihici) poseda aceasta cunoastere si deci se pot mântui. Origenes, Clement de Alexandria, Tertulian, Hipolit, Epifanie, Efrem Sirul si Irineu de Lyon au combatut gnosticismul. Ei afirma despre creatie ca este buna, fiind opera lui Dumnezeu. Printre reprezentantii gnosticismului crestin se numara: Simon din Samaria (Simon Magicianul), Nicolae (fondatorul sectei Nicolaitilor), Cerint (contemporan cu apostolul Ioan), Menandru din Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din Alexandria (cca 125), Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (nascut cca. 85), Bardesan din Edessa (n.154).
Doctrine gnostice:
Dumnezeu
este indiferent la soarta omenirii si a universului, omenirea si materia sunt
impure (nu sunt rezultatul creatiei unui Dumnezeu iubitor si grijuliu, ci
emanatii asupra carora Dumnezeu nu are control direct). Puterile care
guverneaza in mod secret universul sunt arhanghelii raului, asupra carora
Dumnezeu nu are nici un control. Oamenii sunt rai in esenta (cu exceptia acelor
putini alesi, in care scânteia divina arde inca, cei predestinati sa se
reuneasca cu lumea divina). Salvarea, mântuirea, nu sunt oferite tuturor, ci
doar unui numar limitat de alesi. Cei alesi primesc cunoasterea divina de la
Cristos (revelatia este pura cunoastere divina si indiferenta de aprecierea
intelectului uman. Logica si bunul simt reprezinta oricum raul. Vechiul
Testament ar fi rau, fiind produs de dumnezeul rau al evreilor. Idealul este
viata divina a spiritului uman (care se atinge prin ascetism extrem,
condamnarea mariajului, desprinderea de animalitatea restului omenirii).
Mântuitorul aduce salvarea odata cu intelegerea (revelatia).
Biblioteca gnostica din Nag Hammadi (Egipt): In anul 1945 un fellah (taran egiptean) descopera intr-un cimitir de lânga satul Nag Hammadi 13 manuscrise copte scrise in sec.3-4 in dialect sahidic. Majoritatea par a fi traduceri din limba greaca. Cele 13 manuscrise cuprind 51 de texte scrise in traditie gnostica. Manuscrisele se afla azi la Muzeul Coptic din Cairo cu exceptia lui Jung Codex (Zürich). Doar câteva au fost publicate: “Evanghelia Adevarului” (probabil de Valentinus) si “Evanghelia lui Toma” (cuprinde 114 pilde din Isus). Jung Codex: manuscrisul a fost separat de celelalte 12 si cumparat de Institutul Jung in anul 1952. Se pare ca dateaza din sec.4 d.C. si cuprinde: “Evanghelia Adevarului”, “Scrisoarea lui Rheginos”, “Tratat asupra a Trei Natiuni” si fragmente din “Rugaciunea Apostolilor”. Crestinismul, care este o miscare mesianica evreiasca, poseda o tensiune interna provenita din întârzierea temporala a Parousiei (sfârsitului lumii) asteptate. De vreme ce Parousia nu s-a produs, Biserica preschimba eshatologia (stiinta despre sfârsitul lumii) istorica in eshatologie supranaturala. Asteptarea Parousiei nu dispare insa niciodata cu totul din viata comunitatilor crestine. Acest element apocaliptic reprezinta fermentul anarhist, revolutionar, care insoteste crestinismul in cursul intregii sale istorii. Atunci când presupusa promisiune apocaliptica a lui Cristos de “a se intoarce pe când (credinciosii contemporani) vor fi inca in viata” nu s-a împlinit, gnosticii au ales calea helenistico-dualist-esoterica si au denuntat invataturile bisericii crestine ca fiind minciuni banale bune pentru prostime. Parousia: Plato foloseste cuvântul parousia in sensul prezentei ideei in obiect si a transcendentei obiectului in idee. Teologia il foloseste in sensul prezentei lui Cristos in momentul intoarcerii (amânata sine die). In asteptarea unei intoarceri propriu-zise nu este de mirare ca unii credinciosi si-au cam pierdut rabdarea si au urcat in caruta gnosticismului. Crestinismul considera ca Domnul este pentru trup si trupul este pentru Domn, in timp ce gnosticismul socotea ca materia reprezinta totdeauna raul iar spiritul reprezinta todeauna binele. Extinzând aceasta idee, si aplicându-o la persoana Fiului lui Dumnezeu, gnosticii vedeau o distinctie separativa intre Isus si Cristos. Isus ar fi fost un simplu om, in timp ce Cristos ar fi reprezentat o emanatie divina, care a venit la botezul sau in Iordan si care l-a parasit la crucificarea sa. Ca atare, atât întruparea, cât si învierea, piloni ai crestinismului, sunt negate. Doctrina crestina cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu sustine ca Isus Cristos ar fi Dumnezeu, ar fi o persoana divina, cu doua naturi inseparabile: natura divina si natura umana. Natura umana perfecta a facut posibila crucificarea lui si actul de substituire a pacatosilor pe cruce. Natura divina a facut posibila învierea, înaltarea si glorificare lui. Deja din scrierile Noului Testament se observa o întelegere si acceptare diferita a mesajului crestin. Accentuarea unor elemente ale anuntului biblic, adica urmând metoda alegerii, a contribuit la crearea unor divergente care, urmând traditii diferite sau bazându-se pe doctrine salvifice curente, a avut ca efect final formarea unor grupuri crestine ce tindeau sa iasa din comuniunea Bisericii. Aceasta, spre diferenta de practica din religiile pagâne, în fata acestor tendinte separatiste, se vede constrânsa sa insiste asupra unitatii adevarului ce-i fusese transmis prin traditia comunitatilor fondate de apostoli, adevar aparat de criteriul apostolicitatii. Inca de la început, asadar, diagnoza istorica ne arata ca nu exista imaginea izvorului pur al adevarului de credinta, care, putin câte putin a fost alterat de doctrine false…, ci multiplicitatea marturiilor de credinta care printr-o alegere unilaterala, adica printr-o deviere de la doctrina, a condus la formarea comunitatilor separate (secte). Confruntarea Bisericii cu aceste comunitati separate si cu învatatura lor a contribuit mult la aprofundarea mesajului crestin si la o traire corecta a lui de catre primii crestini (cfr. 1 Cor 11, 19). La sfârsitul primului secol, în Asia Mica traieste si-si propaga învatatura Cerintus, despre care Irineu din Lion ne spune ca sustinea o cristologie diferita de cea transmisa de traditia apostolica. Pentru dânsul, Cristos este fiul natural al Mariei si al lui Iosif. Pentru a se deosebi de ceilalti oameni, dupa botez, Cristos s-ar fi coborât asupra lui Isus sub forma de porumbel. Numai de acum înainte, Isus Cristos l-ar fi revelat pe Tatal si ar fi savârsit minuni. Inainte de moarte, Cristos l-a parasit iarasi si numai Isus a patimit, a murit si înviat. Tot Irineu se spune ca evanghelistul Ioan a fost determinat sa scrie evanghelia sa si pentru a apara puritatea mesajului si a persoanei lui Cristos de erorile pe care Cerintus le propaga. Se pare ca ideile lui nu au câstigat multi adepti. Daca Cerintus ramâne un personaj singular, ebionitii (de la termenul ebraic ebjon=sarac) în schimb, vor gasi numerosi adepti pentru ereziile lor. Poate ca la început, ei erau iudeo-crestini ortodocsi care dupa anii 66-67 au plecat din Ierusalim, stabilindu-se în Transiordania. Mai târziu, sustinând obligativitatea legii mozaice pentru mântuire, ei se vor separa de Biserica. Ruptura s-a produs probabil în jurul anului 150. De la dânsii avem fragmente ale unei Evanghelii a lui Matei, Predicile lui Petru si Pseudo-Clementinele. Un scriitor ebionit este Simmacus, traducator al Scripturii. Aceasta traducere cât si alte scrieri ale sale vor fi cunoscute si de catre Origene. Atât în problema cristologica cât si în considerarea validitatii legii mozaice, ebionitii sunt împartiti, unii lasându-se cuprinsi si de idei gnostice. Eterodoxia lor se constata cu claritate în dualismul referitor la originea lumii. De la început, Dumnezeu a creat doua principii, unul bun (care va stapâni în lumea viitoare) si altul rau (stapânul lumii prezente). Principiul bun este Cristos (Mesia doar din momentul botezului si pâna la începerea patimirii), care trebuie sa conduca iudaismul la o autentica observare a legii mozaice. Cristos a respins orice forma de sacrificiu; nici sacrificiul sau pe cruce nu are asadar vreo valoare. In locul sacrificiului intra viata de saracie si comuniunea bunurilor; pentru iertarea lipsurilor si greselilor personale, ebionitul face ablutiuni zilnice, participa la o cina sacra cu apa si pâine si sfinteste zilele de sâmbata si duminica. Alaturi de ebioniti, trebuie mentionati si elchasaitii, de la un oarecare Elchasai care la începutul secolul al II-lea si-ar fi desfasurat activitatea printre sirieni si parti. Secta sustine existenta a doua principii, unul feminin (Duhul Sfânt) si altul masculin (Isus Cristos, om si profet, care ar fi avut mai multe incarnari). Se practica ablutiunile frecvente si este sustinuta obligativitatea legii, inclusiv circumciderea. Mandeii sunt asemanatori acestora; în plus, insista asupra botezului ce poate fi primit de multe ori, ca semn de curatire interioara. Se acorda mare importanta celebrarii ascensiunii cultuale a sufletelor defunctilor spre împaratia luminii. In eterodoxia lor exista un mare rege al luminii, Marele Mani, iar alaturi de el nenumarati mici Mani. In opozitie cu Marele Mani si însotitorii sai, se afla lumea apei negre populata de demoni si spirite rele. Intre cunoasterea profunda a misterului crestin, care are ca finalitate apropierea crestinului de Dumnezeu (In 10, 14), si gnosticismul propriu-zis nu se poate stabili decât o simpla paralela de metoda; nicidecum nu se poate admite ideea ca gnosticismul si-ar avea vreo radacina în paginile Noului Testament, asa cum unii autori lasa sa se înteleaga. Gnosticismul reprezinta un sincretism religios al antichitatii târzii care, pe baza unui dualism oriental, pune împreuna conceptii religioase ale iudaismului târziu si unele elemente, denaturate, ale revelatiei crestine. Gnosticismul a existat si înaintea crestinismului, iar multe din persoanele care îl îmbratisasera, iar apoi trecusera la crestinism, nu au renuntat total la vechea lor credinta, ci s-au limitat doar la a adauga unele idei crestine la vechile lor convingeri gnostice. In acest fel apare “gnosticismul crestin”. El încearca sa ofere omului religios o explicatie valida despre lume si despre el însusi, pentru care se serveste fara mare discernamânt de doctrina cultelor misterice orientale, de filosofia greaca si de notiuni doctrinare crestine. Referitor la izvoarele acestei erezii, în afara de târzia Pistis Sophia si Cartile lui Je, ea poate fi reconstituita în cea mai mare parte din scriitorii crestini antignostici (Irineu, Tertulian, Iustin si Hipolit, si într-o masura mai mica din Clement Alexandrinul, Origene, Epifaniu din Salamina si Filastrius din Brescia). Intre anii 1945-1946, sapaturile arheologice scot la iveala bogata biblioteca de la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, în apropiere de anticul cenobiu pahomian Chenoboskion. In 13 papirusuri sunt cuprinse 40 de opere necunoscute pâna atunci, în limba copta, în cea mai mare parte reprezentând traduceri din opere grecesti scrise în secolul al II-lea d.C. Din aceste opere (apocrife ale Noului Testament si lucrari gnostice pure) putem reconstitui cu siguranta principalele concepte ale gnosticismului:a. un dualism accentuat între cauza prima ultraterena si lumea materiala destinata mortii;b. imposibilitatea de a se pierde scânteia divina a luminii din eu-ul gnosticului, chiar daca sufletul sau este înclinat total si învins de rau;c. urmând calea cunoasterii, eu-ul poate sa se elibereze de legaturile materiei si sa se întoarca spre împaratia luminii adevaratului Dumnezeu;d. caderea si ridicarea gnosticului sunt îmbracate în speculatii mitologice care, completate cu elemente scoase din filosofia, religia si astrologia contemporana, accentueaza caracterul sau sincretist.
Prezentarea acestor patru mari caracteristici nu trebuie sa ne determine sa credem ca gnosticismul reprezinta un sistem unitar si uniform în toata zona sa de raspândire si pe toata durata existentei sale. Radacinile sale trebuie cautate în Orientul Mijlociu si în estul bazinului Marii Mediterane, iar pe parcursul timpului îmbraca forme si aspecte noi, în functie de promotorii sai principali sau din cauza adaptarii sale la noile situatii. Dualismul sau, de exemplu, provine din Iranul antic, iar atunci când se întâlneste cu Vechiul Testament, Dumnezeul creator este interpretat ca un Demiurg care nu cunostea lumina. O alta zona de provenienta trebuie cautata în conceptiile astrologice babiloniene; dupa Alexandru cel Mare, acestea au patruns masiv în lumea greaca, propagându-se acum pe scara larga ideea influentelor planetare asupra destinului omului. Un aspect ce trebuie înca aprofundat este cel al raportului dintre iudaism si gnoza, mai ales în problema creatiei. Este posibil ca sectarismul iudaic târziu (de exemplu, esenienii de la Qumrân) sa fi exercitat un rol de mediere între curentele iraniene si eleniste, pe de o parte, si miscarea gnostica, pe de alta parte. Atunci când sincretismul gnostic ajunge la apogeu, el se întâlneste cu crestinismul care începe sa se raspândeasca peste granitele Palestinei. Multi crestini aud acum vorbindu-se despre o persoana mânuitoare care are sa le comunice noi revelatii, complet necunoscute pâna atunci. Spre anul 160, Iustin ne spune ca exista crestini care îl recunosc pe Cristos ca mântuitor, însa vad în creatorul lumii un Dumnezeu rau; exista grupuri de crestini ce se numesc valentinieni, marcioniti sau vasilieni. Insa atât el, cât si mai târziu Origene, ne spun ca aceste grupuri nu mai fac parte din Biserica. Succesul propagandistilor gnostici în rândul crestinilor se poate baza pe doua motive principale. In primul rând, datorita superioritatii si profunzimii sale (dubioase), mesajul gnostic nu se serveste de traditia bisericeasca; el este transmis pe cai secrete, în parabole, si nu poate fi înteles decât de catre cei carora le este dat sa-l înteleaga. Insasi evanghelia lui Marcu spune ca: Si cu multe parabole asemanatoare le propovaduia Cuvântul, asa cum erau în stare sa-l asculte. Si nu le vorbea fara vreo parabola; dar în particular le lamurea toate discipolilor sai (4, 33-34). In al doilea rând, succesul gnosticilor se bazeaza pe ideea ca numai ei, oameni superiori celorlalti, spirituali, poseda adevarata interpretare a evenimentelor cosmice, capabili asadar sa-l cunoasca pe Dumnezeu. Principalii exponenti ai gnosticismului sunt: Menandru, samaritean de origine, ce se propune ca adevaratul rascumparator, trimis în aceasta lume de puterile invizibile. Din Siria, provine Vasilide, influent la Alexandria, dar care are urmasi si la Roma. El sustine dualismul persian si propaga teoria emanatiilor (nenumarati îngeri care populeaza cele 4 ceruri si 365 de firmamente). Un gnostic mai renumit este egipteanul Valentin, care începe sa predice la Alexandria spre anul 135, propagându-si apoi ideile, pentru doua decenii, la Roma. Lui îi este atribuit Tratatul despre cele trei naturi, iar Irineu din Lion cunoaste Evanghelia adevarului, atribuita valentinienilor. Valentin se serveste de Platon si Pitagora, ca si de gândirea paulina si de cuvinte ale lui Isus, pentru a avea un plus de acceptare din partea crestinilor. Insa la dânsul, ca la toti gnosticii de altfel, este prezenta în mod substantial cosmogonia mitologica: de la Tatal invizibil îsi au originea realitatile (fiintele) emanate, ce culmineaza în cei 30 de eoni supremi ce constituie pleroma, lumea spirituala superioara de la care provine realitatea terena, si spre care creatia imperfecta tinde sa se întoarca. Precizam ca ideile expuse aici nu redau decât ceea ce credem ca se repeta frecvent în amalgamul conceptiilor gnostice, amalgam sincretist fara o logica si o coeziune interioara. Este posibil ca gnosticismul în aceasta faza a sa, determinanta si definitiva de altfel, sa reflecte indirect o tentativa imatura din punct de vedere cosmogonic, filosofic si teologic, tentativa de realizare a unui acord-dialog (gnozeologic-mântuitor) între religiile pagâne ale zonei de interes si crestinism. Exponentul principal al gnosticismului crestin este Marcion. Nascut la începutul secolul al II-lea, probabil este fiul episcopului din Sinope, în Pont. Din cauza unei deivergente de opinii referitoare la scrierile pauline, bogatul armator vine în conflict cu autoritatile comunitatii locale. Apoi, atât Papia cât si Policarp din Smirna îl exclud din comuniunea ecleziala. Spre anul 140 vine la Roma, unde intra în contact cu comunitatea crestina pe care o ajuta cu o substantiala contributie financiara. Aici întâlneste un alt gnostic, sirianul Cerdon. Pentru Marcion, Dumnezeul creator nu este adevaratul Dumnezeu, nici Tatal lui Isus Cristos, ci doar un Dumnezeu drept si sever care, prin impunerea legii mozaice, a impus evreilor un jug insuportabil. Ideile sale sunt cunoscute repede si de catre comunitatea de aici, pentru care motiv dupa doar un an, contrar vointei sale, el trebuie sa se separe si de aceasta comunitate. De acum nu-l mai intereseaza apartenenta la comunitatea crestina; începe sa-si propage cu mult zel ideile si în scurt timp reuseste sa-si câstige numerosi adepti. Rezultatul îl constituie formarea a numeroase comunitati gnostice (cu proprii episcopi si prezbiteri) alaturi de cele crestine. Deoarece liturgia lor este foarte asemanatoare cu cea a comunitatilor ortodoxe, multi crestini trec cu usurinta în grupul marcionitilor. Biserica îsi da seama imediat de pericolul marcionit, iar scriitori importanti, Iustin, Tertulian si altii, scriu cu toata decizia împotriva lui si a învataturilor sale. Datorita clarificarilor doctrinare ce apar si care demonstreaza incompatibilitatea învataturilor marcionite cu traditia apostolica, forta de atractie a gnosticismului marcionit scade simtitor. Doctrina marcionita exclude întreg Vechiul Testament, deoarece aici vorbeste Dumnezeul dreptatii (judecatii), creatorul universului, demiurgul, caruia îi sunt straine bunatatea si caritatea. Dumnezeul cel bun se reveleaza doar atunci când îl trimite ca Mântuitor pe Cristos, care aduce Evanghelia iubirii divine. Paul este singurul apostol care a primit aceasta Evanghelie, prezenta în epistolele sale si în Evanghelia lui Luca. Insa si aceste scrieri au fost alterate prin introducerea dreptatii si legalismului vetero-testamentar; aceste doua aspecte, afirma Marcion, trebuie scoase din scrierile pauline si din evanghelia lucana. Pentru aceasta Scriptura purificata, Marcion scrie un comentariu, pastrat în putine fragmente, Antitheseis, din care reiese cu toata claritatea contrastul dintre Vechiul si Noul Testament. Nu numai dualismul prezent la dânsul i-a determinat pe scriitorii crestini sa ia pozitie împotriva lui, ci si docetismul destul de accentuat. Marcion nu poate admite faptul ca Mântuitorul sa se întrupeze în impurul trup uman; aceasta ar însemna pentru Dânsul sa fie în stapânirea demiurgului. Neputând avea un adevarat trup uman, Cristos nu a putut suferi pe cruce; asadar, jertfa sa pe Calvar este doar aparenta, si aparenta este si mântuirea crestinilor. Aceste concluzii, consecinte drastice si înspaimântatoare pentru crestini sunt trase de discipolii lui Marcion, care încearca sa-l corecteze, ceea ce ne dovedeste fragilitatea tezelor marcionite în fata pozitiei doctrinare a Bisericii. Ideile sale despre impuritatea si decaderea trupului uman îl determina apoi sa condamne casatoria, considerata pacatoasa tocmai din cauza decaderii grave a trupului uman. Lui Marcion îi sunt straine speculatiile gnostice despre emanatiile pleromei, credinta în destinul impus de astri, cosmogoniile, împartirea crestinilor în psihici si pneumatici. Succesul marcionitilor se datoreaza personalitatii fondatorului, seriozitatea exigentelor ascetice impuse ca si liturgiei foarte asemanatoare cu cea a marii Biserici. Niciunul dintre gnostici nu a determinat atât de acut Biserica sa-si examineze propria pozitie fata de Scriptura si fata de norma credintei (o contributie importanta o are Irineu din Lion), sa-si revada formele de organizare si sa se coalizeze cu toate energiile pentru a contracara o erezie atât de periculoasa.
Biblioteca gnostica din Nag Hammadi (Egipt): In anul 1945 un fellah (taran egiptean) descopera intr-un cimitir de lânga satul Nag Hammadi 13 manuscrise copte scrise in sec.3-4 in dialect sahidic. Majoritatea par a fi traduceri din limba greaca. Cele 13 manuscrise cuprind 51 de texte scrise in traditie gnostica. Manuscrisele se afla azi la Muzeul Coptic din Cairo cu exceptia lui Jung Codex (Zürich). Doar câteva au fost publicate: “Evanghelia Adevarului” (probabil de Valentinus) si “Evanghelia lui Toma” (cuprinde 114 pilde din Isus). Jung Codex: manuscrisul a fost separat de celelalte 12 si cumparat de Institutul Jung in anul 1952. Se pare ca dateaza din sec.4 d.C. si cuprinde: “Evanghelia Adevarului”, “Scrisoarea lui Rheginos”, “Tratat asupra a Trei Natiuni” si fragmente din “Rugaciunea Apostolilor”. Crestinismul, care este o miscare mesianica evreiasca, poseda o tensiune interna provenita din întârzierea temporala a Parousiei (sfârsitului lumii) asteptate. De vreme ce Parousia nu s-a produs, Biserica preschimba eshatologia (stiinta despre sfârsitul lumii) istorica in eshatologie supranaturala. Asteptarea Parousiei nu dispare insa niciodata cu totul din viata comunitatilor crestine. Acest element apocaliptic reprezinta fermentul anarhist, revolutionar, care insoteste crestinismul in cursul intregii sale istorii. Atunci când presupusa promisiune apocaliptica a lui Cristos de “a se intoarce pe când (credinciosii contemporani) vor fi inca in viata” nu s-a împlinit, gnosticii au ales calea helenistico-dualist-esoterica si au denuntat invataturile bisericii crestine ca fiind minciuni banale bune pentru prostime. Parousia: Plato foloseste cuvântul parousia in sensul prezentei ideei in obiect si a transcendentei obiectului in idee. Teologia il foloseste in sensul prezentei lui Cristos in momentul intoarcerii (amânata sine die). In asteptarea unei intoarceri propriu-zise nu este de mirare ca unii credinciosi si-au cam pierdut rabdarea si au urcat in caruta gnosticismului. Crestinismul considera ca Domnul este pentru trup si trupul este pentru Domn, in timp ce gnosticismul socotea ca materia reprezinta totdeauna raul iar spiritul reprezinta todeauna binele. Extinzând aceasta idee, si aplicându-o la persoana Fiului lui Dumnezeu, gnosticii vedeau o distinctie separativa intre Isus si Cristos. Isus ar fi fost un simplu om, in timp ce Cristos ar fi reprezentat o emanatie divina, care a venit la botezul sau in Iordan si care l-a parasit la crucificarea sa. Ca atare, atât întruparea, cât si învierea, piloni ai crestinismului, sunt negate. Doctrina crestina cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu sustine ca Isus Cristos ar fi Dumnezeu, ar fi o persoana divina, cu doua naturi inseparabile: natura divina si natura umana. Natura umana perfecta a facut posibila crucificarea lui si actul de substituire a pacatosilor pe cruce. Natura divina a facut posibila învierea, înaltarea si glorificare lui. Deja din scrierile Noului Testament se observa o întelegere si acceptare diferita a mesajului crestin. Accentuarea unor elemente ale anuntului biblic, adica urmând metoda alegerii, a contribuit la crearea unor divergente care, urmând traditii diferite sau bazându-se pe doctrine salvifice curente, a avut ca efect final formarea unor grupuri crestine ce tindeau sa iasa din comuniunea Bisericii. Aceasta, spre diferenta de practica din religiile pagâne, în fata acestor tendinte separatiste, se vede constrânsa sa insiste asupra unitatii adevarului ce-i fusese transmis prin traditia comunitatilor fondate de apostoli, adevar aparat de criteriul apostolicitatii. Inca de la început, asadar, diagnoza istorica ne arata ca nu exista imaginea izvorului pur al adevarului de credinta, care, putin câte putin a fost alterat de doctrine false…, ci multiplicitatea marturiilor de credinta care printr-o alegere unilaterala, adica printr-o deviere de la doctrina, a condus la formarea comunitatilor separate (secte). Confruntarea Bisericii cu aceste comunitati separate si cu învatatura lor a contribuit mult la aprofundarea mesajului crestin si la o traire corecta a lui de catre primii crestini (cfr. 1 Cor 11, 19). La sfârsitul primului secol, în Asia Mica traieste si-si propaga învatatura Cerintus, despre care Irineu din Lion ne spune ca sustinea o cristologie diferita de cea transmisa de traditia apostolica. Pentru dânsul, Cristos este fiul natural al Mariei si al lui Iosif. Pentru a se deosebi de ceilalti oameni, dupa botez, Cristos s-ar fi coborât asupra lui Isus sub forma de porumbel. Numai de acum înainte, Isus Cristos l-ar fi revelat pe Tatal si ar fi savârsit minuni. Inainte de moarte, Cristos l-a parasit iarasi si numai Isus a patimit, a murit si înviat. Tot Irineu se spune ca evanghelistul Ioan a fost determinat sa scrie evanghelia sa si pentru a apara puritatea mesajului si a persoanei lui Cristos de erorile pe care Cerintus le propaga. Se pare ca ideile lui nu au câstigat multi adepti. Daca Cerintus ramâne un personaj singular, ebionitii (de la termenul ebraic ebjon=sarac) în schimb, vor gasi numerosi adepti pentru ereziile lor. Poate ca la început, ei erau iudeo-crestini ortodocsi care dupa anii 66-67 au plecat din Ierusalim, stabilindu-se în Transiordania. Mai târziu, sustinând obligativitatea legii mozaice pentru mântuire, ei se vor separa de Biserica. Ruptura s-a produs probabil în jurul anului 150. De la dânsii avem fragmente ale unei Evanghelii a lui Matei, Predicile lui Petru si Pseudo-Clementinele. Un scriitor ebionit este Simmacus, traducator al Scripturii. Aceasta traducere cât si alte scrieri ale sale vor fi cunoscute si de catre Origene. Atât în problema cristologica cât si în considerarea validitatii legii mozaice, ebionitii sunt împartiti, unii lasându-se cuprinsi si de idei gnostice. Eterodoxia lor se constata cu claritate în dualismul referitor la originea lumii. De la început, Dumnezeu a creat doua principii, unul bun (care va stapâni în lumea viitoare) si altul rau (stapânul lumii prezente). Principiul bun este Cristos (Mesia doar din momentul botezului si pâna la începerea patimirii), care trebuie sa conduca iudaismul la o autentica observare a legii mozaice. Cristos a respins orice forma de sacrificiu; nici sacrificiul sau pe cruce nu are asadar vreo valoare. In locul sacrificiului intra viata de saracie si comuniunea bunurilor; pentru iertarea lipsurilor si greselilor personale, ebionitul face ablutiuni zilnice, participa la o cina sacra cu apa si pâine si sfinteste zilele de sâmbata si duminica. Alaturi de ebioniti, trebuie mentionati si elchasaitii, de la un oarecare Elchasai care la începutul secolul al II-lea si-ar fi desfasurat activitatea printre sirieni si parti. Secta sustine existenta a doua principii, unul feminin (Duhul Sfânt) si altul masculin (Isus Cristos, om si profet, care ar fi avut mai multe incarnari). Se practica ablutiunile frecvente si este sustinuta obligativitatea legii, inclusiv circumciderea. Mandeii sunt asemanatori acestora; în plus, insista asupra botezului ce poate fi primit de multe ori, ca semn de curatire interioara. Se acorda mare importanta celebrarii ascensiunii cultuale a sufletelor defunctilor spre împaratia luminii. In eterodoxia lor exista un mare rege al luminii, Marele Mani, iar alaturi de el nenumarati mici Mani. In opozitie cu Marele Mani si însotitorii sai, se afla lumea apei negre populata de demoni si spirite rele. Intre cunoasterea profunda a misterului crestin, care are ca finalitate apropierea crestinului de Dumnezeu (In 10, 14), si gnosticismul propriu-zis nu se poate stabili decât o simpla paralela de metoda; nicidecum nu se poate admite ideea ca gnosticismul si-ar avea vreo radacina în paginile Noului Testament, asa cum unii autori lasa sa se înteleaga. Gnosticismul reprezinta un sincretism religios al antichitatii târzii care, pe baza unui dualism oriental, pune împreuna conceptii religioase ale iudaismului târziu si unele elemente, denaturate, ale revelatiei crestine. Gnosticismul a existat si înaintea crestinismului, iar multe din persoanele care îl îmbratisasera, iar apoi trecusera la crestinism, nu au renuntat total la vechea lor credinta, ci s-au limitat doar la a adauga unele idei crestine la vechile lor convingeri gnostice. In acest fel apare “gnosticismul crestin”. El încearca sa ofere omului religios o explicatie valida despre lume si despre el însusi, pentru care se serveste fara mare discernamânt de doctrina cultelor misterice orientale, de filosofia greaca si de notiuni doctrinare crestine. Referitor la izvoarele acestei erezii, în afara de târzia Pistis Sophia si Cartile lui Je, ea poate fi reconstituita în cea mai mare parte din scriitorii crestini antignostici (Irineu, Tertulian, Iustin si Hipolit, si într-o masura mai mica din Clement Alexandrinul, Origene, Epifaniu din Salamina si Filastrius din Brescia). Intre anii 1945-1946, sapaturile arheologice scot la iveala bogata biblioteca de la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, în apropiere de anticul cenobiu pahomian Chenoboskion. In 13 papirusuri sunt cuprinse 40 de opere necunoscute pâna atunci, în limba copta, în cea mai mare parte reprezentând traduceri din opere grecesti scrise în secolul al II-lea d.C. Din aceste opere (apocrife ale Noului Testament si lucrari gnostice pure) putem reconstitui cu siguranta principalele concepte ale gnosticismului:a. un dualism accentuat între cauza prima ultraterena si lumea materiala destinata mortii;b. imposibilitatea de a se pierde scânteia divina a luminii din eu-ul gnosticului, chiar daca sufletul sau este înclinat total si învins de rau;c. urmând calea cunoasterii, eu-ul poate sa se elibereze de legaturile materiei si sa se întoarca spre împaratia luminii adevaratului Dumnezeu;d. caderea si ridicarea gnosticului sunt îmbracate în speculatii mitologice care, completate cu elemente scoase din filosofia, religia si astrologia contemporana, accentueaza caracterul sau sincretist.
Prezentarea acestor patru mari caracteristici nu trebuie sa ne determine sa credem ca gnosticismul reprezinta un sistem unitar si uniform în toata zona sa de raspândire si pe toata durata existentei sale. Radacinile sale trebuie cautate în Orientul Mijlociu si în estul bazinului Marii Mediterane, iar pe parcursul timpului îmbraca forme si aspecte noi, în functie de promotorii sai principali sau din cauza adaptarii sale la noile situatii. Dualismul sau, de exemplu, provine din Iranul antic, iar atunci când se întâlneste cu Vechiul Testament, Dumnezeul creator este interpretat ca un Demiurg care nu cunostea lumina. O alta zona de provenienta trebuie cautata în conceptiile astrologice babiloniene; dupa Alexandru cel Mare, acestea au patruns masiv în lumea greaca, propagându-se acum pe scara larga ideea influentelor planetare asupra destinului omului. Un aspect ce trebuie înca aprofundat este cel al raportului dintre iudaism si gnoza, mai ales în problema creatiei. Este posibil ca sectarismul iudaic târziu (de exemplu, esenienii de la Qumrân) sa fi exercitat un rol de mediere între curentele iraniene si eleniste, pe de o parte, si miscarea gnostica, pe de alta parte. Atunci când sincretismul gnostic ajunge la apogeu, el se întâlneste cu crestinismul care începe sa se raspândeasca peste granitele Palestinei. Multi crestini aud acum vorbindu-se despre o persoana mânuitoare care are sa le comunice noi revelatii, complet necunoscute pâna atunci. Spre anul 160, Iustin ne spune ca exista crestini care îl recunosc pe Cristos ca mântuitor, însa vad în creatorul lumii un Dumnezeu rau; exista grupuri de crestini ce se numesc valentinieni, marcioniti sau vasilieni. Insa atât el, cât si mai târziu Origene, ne spun ca aceste grupuri nu mai fac parte din Biserica. Succesul propagandistilor gnostici în rândul crestinilor se poate baza pe doua motive principale. In primul rând, datorita superioritatii si profunzimii sale (dubioase), mesajul gnostic nu se serveste de traditia bisericeasca; el este transmis pe cai secrete, în parabole, si nu poate fi înteles decât de catre cei carora le este dat sa-l înteleaga. Insasi evanghelia lui Marcu spune ca: Si cu multe parabole asemanatoare le propovaduia Cuvântul, asa cum erau în stare sa-l asculte. Si nu le vorbea fara vreo parabola; dar în particular le lamurea toate discipolilor sai (4, 33-34). In al doilea rând, succesul gnosticilor se bazeaza pe ideea ca numai ei, oameni superiori celorlalti, spirituali, poseda adevarata interpretare a evenimentelor cosmice, capabili asadar sa-l cunoasca pe Dumnezeu. Principalii exponenti ai gnosticismului sunt: Menandru, samaritean de origine, ce se propune ca adevaratul rascumparator, trimis în aceasta lume de puterile invizibile. Din Siria, provine Vasilide, influent la Alexandria, dar care are urmasi si la Roma. El sustine dualismul persian si propaga teoria emanatiilor (nenumarati îngeri care populeaza cele 4 ceruri si 365 de firmamente). Un gnostic mai renumit este egipteanul Valentin, care începe sa predice la Alexandria spre anul 135, propagându-si apoi ideile, pentru doua decenii, la Roma. Lui îi este atribuit Tratatul despre cele trei naturi, iar Irineu din Lion cunoaste Evanghelia adevarului, atribuita valentinienilor. Valentin se serveste de Platon si Pitagora, ca si de gândirea paulina si de cuvinte ale lui Isus, pentru a avea un plus de acceptare din partea crestinilor. Insa la dânsul, ca la toti gnosticii de altfel, este prezenta în mod substantial cosmogonia mitologica: de la Tatal invizibil îsi au originea realitatile (fiintele) emanate, ce culmineaza în cei 30 de eoni supremi ce constituie pleroma, lumea spirituala superioara de la care provine realitatea terena, si spre care creatia imperfecta tinde sa se întoarca. Precizam ca ideile expuse aici nu redau decât ceea ce credem ca se repeta frecvent în amalgamul conceptiilor gnostice, amalgam sincretist fara o logica si o coeziune interioara. Este posibil ca gnosticismul în aceasta faza a sa, determinanta si definitiva de altfel, sa reflecte indirect o tentativa imatura din punct de vedere cosmogonic, filosofic si teologic, tentativa de realizare a unui acord-dialog (gnozeologic-mântuitor) între religiile pagâne ale zonei de interes si crestinism. Exponentul principal al gnosticismului crestin este Marcion. Nascut la începutul secolul al II-lea, probabil este fiul episcopului din Sinope, în Pont. Din cauza unei deivergente de opinii referitoare la scrierile pauline, bogatul armator vine în conflict cu autoritatile comunitatii locale. Apoi, atât Papia cât si Policarp din Smirna îl exclud din comuniunea ecleziala. Spre anul 140 vine la Roma, unde intra în contact cu comunitatea crestina pe care o ajuta cu o substantiala contributie financiara. Aici întâlneste un alt gnostic, sirianul Cerdon. Pentru Marcion, Dumnezeul creator nu este adevaratul Dumnezeu, nici Tatal lui Isus Cristos, ci doar un Dumnezeu drept si sever care, prin impunerea legii mozaice, a impus evreilor un jug insuportabil. Ideile sale sunt cunoscute repede si de catre comunitatea de aici, pentru care motiv dupa doar un an, contrar vointei sale, el trebuie sa se separe si de aceasta comunitate. De acum nu-l mai intereseaza apartenenta la comunitatea crestina; începe sa-si propage cu mult zel ideile si în scurt timp reuseste sa-si câstige numerosi adepti. Rezultatul îl constituie formarea a numeroase comunitati gnostice (cu proprii episcopi si prezbiteri) alaturi de cele crestine. Deoarece liturgia lor este foarte asemanatoare cu cea a comunitatilor ortodoxe, multi crestini trec cu usurinta în grupul marcionitilor. Biserica îsi da seama imediat de pericolul marcionit, iar scriitori importanti, Iustin, Tertulian si altii, scriu cu toata decizia împotriva lui si a învataturilor sale. Datorita clarificarilor doctrinare ce apar si care demonstreaza incompatibilitatea învataturilor marcionite cu traditia apostolica, forta de atractie a gnosticismului marcionit scade simtitor. Doctrina marcionita exclude întreg Vechiul Testament, deoarece aici vorbeste Dumnezeul dreptatii (judecatii), creatorul universului, demiurgul, caruia îi sunt straine bunatatea si caritatea. Dumnezeul cel bun se reveleaza doar atunci când îl trimite ca Mântuitor pe Cristos, care aduce Evanghelia iubirii divine. Paul este singurul apostol care a primit aceasta Evanghelie, prezenta în epistolele sale si în Evanghelia lui Luca. Insa si aceste scrieri au fost alterate prin introducerea dreptatii si legalismului vetero-testamentar; aceste doua aspecte, afirma Marcion, trebuie scoase din scrierile pauline si din evanghelia lucana. Pentru aceasta Scriptura purificata, Marcion scrie un comentariu, pastrat în putine fragmente, Antitheseis, din care reiese cu toata claritatea contrastul dintre Vechiul si Noul Testament. Nu numai dualismul prezent la dânsul i-a determinat pe scriitorii crestini sa ia pozitie împotriva lui, ci si docetismul destul de accentuat. Marcion nu poate admite faptul ca Mântuitorul sa se întrupeze în impurul trup uman; aceasta ar însemna pentru Dânsul sa fie în stapânirea demiurgului. Neputând avea un adevarat trup uman, Cristos nu a putut suferi pe cruce; asadar, jertfa sa pe Calvar este doar aparenta, si aparenta este si mântuirea crestinilor. Aceste concluzii, consecinte drastice si înspaimântatoare pentru crestini sunt trase de discipolii lui Marcion, care încearca sa-l corecteze, ceea ce ne dovedeste fragilitatea tezelor marcionite în fata pozitiei doctrinare a Bisericii. Ideile sale despre impuritatea si decaderea trupului uman îl determina apoi sa condamne casatoria, considerata pacatoasa tocmai din cauza decaderii grave a trupului uman. Lui Marcion îi sunt straine speculatiile gnostice despre emanatiile pleromei, credinta în destinul impus de astri, cosmogoniile, împartirea crestinilor în psihici si pneumatici. Succesul marcionitilor se datoreaza personalitatii fondatorului, seriozitatea exigentelor ascetice impuse ca si liturgiei foarte asemanatoare cu cea a marii Biserici. Niciunul dintre gnostici nu a determinat atât de acut Biserica sa-si examineze propria pozitie fata de Scriptura si fata de norma credintei (o contributie importanta o are Irineu din Lion), sa-si revada formele de organizare si sa se coalizeze cu toate energiile pentru a contracara o erezie atât de periculoasa.
FLORENTIN
SMARANDACHE
NEUTROSOPHY
New types of
Neutrosophic Set/Logic/Probability, Neutrosophic Over-/Under-/Off-Set,
Neutrosophic Refined Set, and their Extension to Plithogenic
Set/Logic/Probability, with Applications
https://www.mdpi.com/journal/symmetry/special_issues/Neutrosophic_Set_Logic_Probability
Deadline for manuscript submissions: 31st July 2019
Dear Colleagues,
The field of neutrosophic set, logic, measure, probability, statistics and so on has been developed and explored very much in the last years due to their multiple practical applications.
The neutrosophic components: truth (T), indeterminacy (I), and falsehood (F) are SYMMETRIC in form, since T is symmetric to its opposite F with respect to I which acts as an axis of symmetry: T----------I----------F
This special issue invites state-of-art papers on new topics related of neutrosophic theories and applications, such as:
- Study of corner cases of neutrosophic sets / probabilities / statistics / logics, such as:
https://www.mdpi.com/journal/symmetry/special_issues/Neutrosophic_Set_Logic_Probability
Deadline for manuscript submissions: 31st July 2019
Dear Colleagues,
The field of neutrosophic set, logic, measure, probability, statistics and so on has been developed and explored very much in the last years due to their multiple practical applications.
The neutrosophic components: truth (T), indeterminacy (I), and falsehood (F) are SYMMETRIC in form, since T is symmetric to its opposite F with respect to I which acts as an axis of symmetry: T----------I----------F
This special issue invites state-of-art papers on new topics related of neutrosophic theories and applications, such as:
- Study of corner cases of neutrosophic sets / probabilities / statistics / logics, such as:
· Neutrosophic intuitionistic set
(different from intuitionistic fuzzy set), neutrosophic paraconsistent set,
neutrosophic faillibilist set, neutrosophic paradoxist set, neutrosophic
pseudo-paradoxist set, neutrosophic tautological set, neutrosophic nihilist
set, neutrosophic dialetheist set, neutrosophic trivialist set;
· Neutrosophic intuitionistic
probability and statistics, neutrosophic paraconsistent probability and
statistics, neutrosophic faillibilist probability and statistics, neutrosophic
paradoxist probability and statistics, neutrosophic pseudo-paradoxist probability
and statistics, neutrosophic tautological probability and statistics,
neutrosophic nihilist probability and statistics, neutrosophic dialetheist
probability and statistics,neutrosophic trivialist probability and statistics;
· Neutrosophic paradoxist logic (or
paradoxism), neutrosophic pseudo-paradoxist logic (or neutrosophic
pseudo-paradoxism), neutrosophic tautological logic (or neutrosophic
tautologism):
https://arxiv.org/ftp/math/papers/0301/0301340.pdf
http://fs.unm.edu/DefinitionsDerivedFromNeutrosophics.pdf
http://fs.unm.edu/DefinitionsDerivedFromNeutrosophics.pdf
· Refined Neutrosophic
Set
components (T, I, F) into many neutrosophic sub-components:
(T1, T2, ...; I1, I2, ...; F1, F2, ...);
https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1407/1407.1041.pdf
http://fs.unm.edu/n-ValuedNeutrosophicLogic-PiP.pdf
https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1407/1407.1041.pdf
http://fs.unm.edu/n-ValuedNeutrosophicLogic-PiP.pdf
T, I, F are independent components, leaving
room for incomplete information (when their superior sum < 1),
paraconsistent and contradictory information (when the superior sum > 1), or
complete information (sum of components = 1).
For software engineering proposals the classical unit interval [0, 1] is used.
For single valued neutrosophic logic, the sum of the components is:
0 ≤ t+i+f ≤ 3 when all three components are independent;
0 ≤ t+i+f ≤ 2 when two components are dependent, while the third one is independent from them;
0 ≤ t+i+f ≤ 1 when all three components are dependent.
When three or two of the components T, I, F are independent, one leaves room for incomplete information (sum < 1), paraconsistent and contradictory information (sum > 1), or complete information (sum = 1).
If all three components T, I, F are dependent, then similarly one leaves room for incomplete information (sum < 1), or complete information (sum = 1).
In general, the sum of two components x and y that vary in the unitary interval [0, 1] is:
0 ≤ x + y ≤ 2 - d°(x, y), where d°(x, y) is the degree of dependence between x and y, while
d°(x, y) is the degree of independence between x and y.
https://doi.org/10.5281/zenodo.571359
http://fs.unm.edu/NSS/DegreeOfDependenceAndIndependence.pdf
- Neutrosophic Overset (when some neutrosophic component is > 1), since he observed that, for example, an employee working overtime deserves a degree of membership > 1, with respect to an employee that only works regular full-time and whose degree of membership = 1;
and to Neutrosophic Underset (when some neutrosophic component is < 0), since, for example, an employee making more damage than benefit to his company deserves a degree of membership < 0, with respect to an employee that produces benefit to the company and has the degree of membership > 0;
and to and to Neutrosophic Offset (when some neutrosophic components are off the interval [0, 1], i.e. some neutrosophic component > 1 and some neutrosophic component < 0).
Then, similarly, the Neutrosophic Logic/Measure/Probability/Statistics etc. were extended
For software engineering proposals the classical unit interval [0, 1] is used.
For single valued neutrosophic logic, the sum of the components is:
0 ≤ t+i+f ≤ 3 when all three components are independent;
0 ≤ t+i+f ≤ 2 when two components are dependent, while the third one is independent from them;
0 ≤ t+i+f ≤ 1 when all three components are dependent.
When three or two of the components T, I, F are independent, one leaves room for incomplete information (sum < 1), paraconsistent and contradictory information (sum > 1), or complete information (sum = 1).
If all three components T, I, F are dependent, then similarly one leaves room for incomplete information (sum < 1), or complete information (sum = 1).
In general, the sum of two components x and y that vary in the unitary interval [0, 1] is:
0 ≤ x + y ≤ 2 - d°(x, y), where d°(x, y) is the degree of dependence between x and y, while
d°(x, y) is the degree of independence between x and y.
https://doi.org/10.5281/zenodo.571359
http://fs.unm.edu/NSS/DegreeOfDependenceAndIndependence.pdf
- Neutrosophic Overset (when some neutrosophic component is > 1), since he observed that, for example, an employee working overtime deserves a degree of membership > 1, with respect to an employee that only works regular full-time and whose degree of membership = 1;
and to Neutrosophic Underset (when some neutrosophic component is < 0), since, for example, an employee making more damage than benefit to his company deserves a degree of membership < 0, with respect to an employee that produces benefit to the company and has the degree of membership > 0;
and to and to Neutrosophic Offset (when some neutrosophic components are off the interval [0, 1], i.e. some neutrosophic component > 1 and some neutrosophic component < 0).
Then, similarly, the Neutrosophic Logic/Measure/Probability/Statistics etc. were extended
to respectively Neutrosophic
Over-/Under-/Off- Logic, Measure, Probability, Statistics etc.
https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1607/1607.00234.pdf
http://fs.unm.edu/NeutrosophicOversetUndersetOffset.pdf
http://fs.unm.edu/SVNeutrosophicOverset-JMI.pdf
http://fs.unm.edu/IV-Neutrosophic-Overset-Underset-Offset.pdf
https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1607/1607.00234.pdf
http://fs.unm.edu/NeutrosophicOversetUndersetOffset.pdf
http://fs.unm.edu/SVNeutrosophicOverset-JMI.pdf
http://fs.unm.edu/IV-Neutrosophic-Overset-Underset-Offset.pdf
and consequently the Neutrosophic Tripolar
Graph
and Neutrosophic
Multipolar Graph
http://fs.unm.edu/eBook-Neutrosophics6.pdf (p. 93)
http://fs.unm.edu/IFS-generalized.pdf
- N-norm and N-conorm
https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/0901/0901.1289.pdf
http://fs.unm.edu/N-normN-conorm.pdf
- Neutrosophic Measure and Neutrosophic Probability
(chance that an event occurs, indeterminate chance of occurrence,
chance that the event does not occur)
https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1311/1311.7139.pdf
http://fs.unm.edu/NeutrosophicMeasureIntegralProbability.pdf
http://fs.unm.edu/eBook-Neutrosophics6.pdf (p. 93)
http://fs.unm.edu/IFS-generalized.pdf
- N-norm and N-conorm
https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/0901/0901.1289.pdf
http://fs.unm.edu/N-normN-conorm.pdf
- Neutrosophic Measure and Neutrosophic Probability
(chance that an event occurs, indeterminate chance of occurrence,
chance that the event does not occur)
https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1311/1311.7139.pdf
http://fs.unm.edu/NeutrosophicMeasureIntegralProbability.pdf
· Law of Included
Multiple-Middle (as middle part of Neutrosophy)
(<A>; <neut1A>,
<neut2A>, …; <antiA>)
http://fs.unm.edu/LawIncludedMultiple-Middle.pdf
- Neutrosophic Statistics (indeterminacy is introduced into classical statistics with respect to the sample/population, or with respect to the individuals that only partially belong to a sample/population, or with respect to the neutrosophic probability distributions)
https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1406/1406.2000.pdf
http://fs.unm.edu/NeutrosophicStatistics.pdf
- Neutrosophic Precalculus and Neutrosophic Calculus
https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1509/1509.07723.pdf
http://fs.unm.edu/NeutrosophicPrecalculusCalculus.pdf
http://fs.unm.edu/LawIncludedMultiple-Middle.pdf
- Neutrosophic Statistics (indeterminacy is introduced into classical statistics with respect to the sample/population, or with respect to the individuals that only partially belong to a sample/population, or with respect to the neutrosophic probability distributions)
https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1406/1406.2000.pdf
http://fs.unm.edu/NeutrosophicStatistics.pdf
- Neutrosophic Precalculus and Neutrosophic Calculus
https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1509/1509.07723.pdf
http://fs.unm.edu/NeutrosophicPrecalculusCalculus.pdf
– Refined Neutrosophic Numbers (a+ b1I1 + b2I2 + … + bnIn), where I1, I2, …, In are subindeterminacies of indeterminacy I;
(t,i,f)-neutrosophic graphs;
Thesis-Antithesis-Neutrothesis, and Neutrosynthesis;
Neutrosophic Axiomatic System;
Neutrosophic Dynamic Systems;
Symbolic Neutrosophic Logic;
(t, i, f)-Neutrosophic Structures;
I-Neutrosophic Structures;
Refined Literal Indeterminacy;
Quadruple Neutrosophic Algebraic Structures;
Multiplication Law of Subindeterminacies:
https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1512/1512.00047.pdf
http://fs.unm.edu/SymbolicNeutrosophicTheory.pdf
- Theory of Neutrosophic Evolution: Degrees of Evolution, Indeterminacy or Neutrality, and Involution
http://fs.unm.edu/neutrosophic-evolution-PP-49-13.pdf
- Plithogeny as generalization of Dialectics and Neutrosophy;
Plithogenic Set/Logic/Probability/Statistics (as generalization of fuzzy, intuitionistic fuzzy, neutrosophic set/logic/probability/statistics)
https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1808/1808.03948.pdf
http://fs.unm.edu/Plithogeny.pdf
- Neutrosophic Psychology (Neutropsyche, Refined Neutrosophic Memory: conscious, aconscious, unconscious, Neutropsychic Personality, Eros / Aoristos / Thanatos, Neutropsychic Crisp Personality)
http://fs.unm.edu/NeutropsychicPersonality-ed3.pdf
- Neutrosophic Applications in:
Artificial Intelligence, Information Systems, Computer Science, Cybernetics, Theory Methods, Mathematical Algebraic Structures, Applied Mathematics, Automation, Control Systems, Big Data, Engineering, Electrical, Electronic, Philosophy, Social Science, Psychology, Biology, Engineering, Operational Research, Management Science, Imaging Science, Photographic Technology, Instruments, Instrumentation, Physics, Optics, Economics, Mechanics, Neurosciences, Radiology Nuclear, Interdisciplinary Applications, Multidisciplinary Sciences etc.
[ See: Xindong Peng and Jingguo Dai, A bibliometric analysis of neutrosophic set: two decades review from 1998 to 2017, Artificial Intelligence Review, Springer, 18 August 2018;
http://fs.unm.edu/BibliometricNeutrosophy.pdf ]
Guest Editor
Prof. Dr. Florentin Smarandache
Department of Mathematics and Sciences, University of New Mexico, 705 Gurley Ave., Gallup, NM 87301, USA
Website | E-Mail
Interests: neutrosophic triplet structures; neutrosophic duplet structures; artificial intelligence; number theory; information fusion; statistics; algebraic structures
Prof. Dr. Florentin Smarandache
Department of Mathematics and Sciences, University of New Mexico, 705 Gurley Ave., Gallup, NM 87301, USA
Website | E-Mail
Interests: neutrosophic triplet structures; neutrosophic duplet structures; artificial intelligence; number theory; information fusion; statistics; algebraic structures
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu