George Anca: DRĂGHICESCU LA DRĂGĂNESCU

RÉVÉLATION

PAR

D. DRAGHICESCO

Ancient Professeur à l'Universite de Bucarest

VERS UNE NOUVELLE IDEE DE DIEU

SOCIAL et DIVIN (sacré), ETAT (empereur) et EGLISE (Pape),

SCIENCE (omnischience) et TECHNIQUE (toute

puissance), CHUTE et RÉDEMPTION, GRACE et LIBRE

ARBITRE, TECHNIQUE RELIGIEUSE (sacrements).

PARIS

LIBRAIRIE FELIX ALCAN

1934

ADEVĂR

ȘI

REVELAȚIE

DUMITRU DRĂGHICESCU

Fost Profesor la Universitatea din București

Traducere din limba franceză de George Anca

SPRE O NOUĂ IDEE DE DUMNEZEU

SOCIAL și DIVIN (sacru), STAT (împărat) și BISERICĂ

(Papă), ȘTIINȚĂ (omnisciență) și TEHNICĂ (atot

puternicie), CĂDERE și MÂNTUIRE, GRAȚIE și LIBER

ARBITRU, TEHNICĂ RELIGIOASĂ (sfinte taine)

(FRAGMENTE)

Drogurile și sensul divinului. - Nu numai aceste droguri dau satisfacția iluzorie a atotputerniciei și omniscienței, la care aspiră Dumnezeul ascuns în străfundul omului, dar oamenii atribuie acestor droguri o origine divină, le consacră un adevărat cult și consideră ca divine senzațiile și emoțiile pe care le procură. Aceste senzații sunt cele care au dat sensul termenului pe care ei îl atribuie termenului „divin”.

Leuba recunoaște că n-a putut să-și facă o idee despre sensul pe care oamenii îl atribuie termenului divin decât primind mărturisirile: „celor pentru care efectele diverselor droguri echivalează unei transfigurații divine”. Și iată în fapt ce culege. Aceste droguri în general și alcoolul în particular dau omului care le folosește „o conștiință notabilă de putere, de capacitate, de realizare, de libertate”( LEUBA, Psychologie du mysticisme religieux, p. 29.) ... „convingerea că el vede și aude în pofida obstacolelor opace și a distanțelor, sau că se transportă corporal prin spațiu, în sensul care-i place, după voia fanteziei”

„Alcoolul crește încrederea în sine, optimismul și curajul. Niciodată un om nu se estimează mai brav decât asupra unei butelii de vin și niciodată nu-i vine la gură un elogiu atât de arogant pentru propria sa valoare... În fața privirilor bărbatului în stare de beție, viața pare larg deschisă; el nu se îndoiește că n-ar fi în posesia meritelor, a științei, a aptitudinilor pe care le cere succesul. Pare că spiritul ar fi brizat lanțurile care rețin pământul, ar fi prins aripi și ar fi zburat, cu un zbor liber de orice limitație, într-o lume de posibilități infinite. Dacă a fi uman semnifică a fi piedică fiecărui ocol prin infirmitate fizică și morală, trebuie într-adevăr ca beția să apară ca divină” „Aceste inimi simple nu pot să se eleveze mai sus... decât sentimentul libertății totale și al puterii fără limite pe care li-l procură drogurile narcotice. Astfel ei văd în bogăția procurată de droguri o posesiune sau o comuniune divină. Chiar dacă acest sentiment al libertății și al puterii nu este decât iluzoriu, nu este mai puțin adevărat că lui i se datorează influența pe care beția o are asupra omului”

Or, teologia nu definește și nu descrie altfel divinul. Un profesor de teologie creștină, pe care-l citează M. Leuba, prezintă acțiunea divină ca „creând în suflet un centru nou de activitate și de forță și introducând în el pacea, bucuria, libertatea, iubirea și lumina”

Dublul, spiritele și endodinamismul. - Omul vede că, în vis, dublul său reușește acolo unde, trezit, el eșuează. Aceasta îl confirmă în iluzia sa și-i fortifică tendința de a se crede, în principiu, atotputernic. Noțiunea pe care el o are despre dublul său este în oarecare sort una din sursele psihologice ale magiei.

Dar, pe de altă parte, omul primitiv, în timp ce-și constată foarte des eșecul, neputința sa în fața rezistenței lumii superioare, vede egalmente că șeful tribului poate mult mai multe lucruri decât el, ceea ce este explicabil prin aceea că tot tribul îi împrumută un concurs ilimitat. De atunci, se concepe că dublul șefului trebuie să dispună de o veritabilă atotputernicie și de o știință absolută. Dublul șefului și mai ales spiritul șefului decedat este probabil o altă sursă a magiei și a religiilor.

Experiența viselor lui pare decisivă, căci pentru primitiv, într-adevăr, nu este nicio diferență între vis și realitate, între ideal și lumea reală, între subiectiv și obiectiv.

Dacă este adevărat că omul începe prin a concepe lumea fizică, pământul cu toate corpurile care îi sunt lui organe, ca prelungire indefinită a propriului său corp, precum corpul său imanifestat, ideea că el trebuie să-și facă raporturi cu lumea fizică este o idee de-un sort al endodinamismului după care lumea fizică trebuie să se supună oricărei incitații și ordin care pleacă din suflet, exact cum se supune, însuși corpul omului. Aici pare să ajungă și animismul, care este spiritualizarea, mai mult sau mai puțin conștient concepută, a lumii fizice. Inevitabil, atunci omul aplică lumii materiei categoriile sufletului.

Magie antropopathică. - Considerăm mai întâi tipul conduitei antropopathice.

Ea diferă de magia mecanică prin aceea că ea stabilește raporturi între om și semenii săi, mediul său social și al altor ființe dotate cu inteligență și personalitate, raporturi de comandament și de obediență comportând pedeapsă și recompensă. Cealaltă, din contră, se specializează în lucruri ale lumii exterioare și trebuie să recunoască necesitatea sau existența unei relații cantitative destul de riguroasă între cauză și efect, fără nicio idee de penalizare sau de recompensă. Chiar când magia se exersează asupra zeilor, aceasta nu se face printr-un apel la inteligența sau la inima lor, ci printr-o putere misterioasă care îi constrânge la a face voința magicianului. Prin aceasta magia și religia se diferențiază.

Religia, confundată mai întâi cu magia, se distinge și se separă de ea sfârșind prin a o absorbi cât timp a rămas ea însăși magie propriu-zisă și s-a separat radical de ea când aceasta a devenit știință.

Această distincție și separarea care a urmat a putut fi făcută numai atunci când omul a început să constate ceea ce este iluzoriu în magie. „Cu trecerea timpului, impostura magiei a apărut din ce în ce mai clar spiritelor mai pătrunzătoare decât cei din masă și ea este puțin câte puțin răsturnată de religie: în alți termeni, magicianul face loc preotului care, el, renunțând la tentativa directă de a regla fenomenele naturale pentru binele umanilor, încearcă să atingă același scop prin maniere indirecte, invocând zeii și rugându-i să facă pentru el ceea ce el nu mai crede că poate face pentru el însuși. De aici rezultă că regele, care a început prin a fi magician, este din ce în ce mai înclinat să convertească practicile magiei în funcțiuni sacerdotale ale preoților și în sacrificii”.

Cum se substituie religia magiei?

Ceea ce nu se poate face prin sine însuși, ceea ce nu pot face spiritele va putea fi făcut de șeful tribului și mai ales de dublul său. Acest dublu nu întârzie să se identifice cu un spirit superior care, puțin câte puțin, se transformă în divinitate. Ceea ce nu mai este posibil pentru magicianul uman devine posibil pentru marele magician universal care este Dumnezeu. Și, într-adevăr, „Ideea de Dumnezeu este aceea a unui spirit posedând facultatea endodinamică universală”. „Când

iluzia magică nu joacă și nu mai restituie, omul face apel la cealaltă... Uneori el plătește magicialul alteori jertfește juninca pe altarul Zeilor, ori, pentru a fi mai sigur, el face și una și alta” (Frazer citat de Leuba (op. cit. passim.). „Regele din Metobeles (Africa) a recurs la religie pentru a suplea magia și sacrifică doisprezece boi negri pentru maii strămoșilor”. „Recunoscând – zice Frazer – tardiv falsitatea și sterilitatea inerente magiei, partea cea mai reflexivă a umanității începe să caute o teorie mai veridică a naturii și mai fructuoasă, pentru a-i utiliza resursele.”

Cauzalitate socială și cauzalitate magică. - Dar mai este ceva: cum deja am menționat, atitudinea magică a omului față de realitatea obiectivă îi este sugerată prin atitudinea însăși care-l poartă către semeni. Omul vede că un cuvânt, o urare, exprimate de el, un ordin dat unuia din semenii lui este executat; că este suficient în unele cazuri, de a pronunța un cuvânt, de a exprima o dorință, ca să fie imediat realizată. Omul generalizează această atitudine, continuă adică s-o păstreze chiar și în fața realității obiective, și vrea ca obiectele lumii exterioare, fizică, să se supună ordinelor sale întocmai ca semenii săi. Aici este precizamente atitudinea mentalității magice, care, dacă ea este dezmințită în raporturile sale cu realitatea obiectivă, se găsește foarte adesea confirmată în raporturile sale cu grupul social. Experiența sa socială, omul vrea s-o impună raporturilor sale cu realitatea; și reușita pe care o încercă cu semenii săi, o așteaptă și de la experiențele sale cu lumea exterioară. Așa făcând, el nu face decât să confunde cauzalitatea socială cu cauzalitatea lumii fizice.

Și asta pentru că primitivul vrea să comande prin cuvinte naturii, și să i se supună, cum comandă oamenilor care se supun la injoncțiunilor lor vebale. Una din trăsăturile esențiale ale magiei este credința în eficacitatea cauzală a cuvintelor pronunțate, credința că vorbele au, în lumea fizică, aceeași eficacitate ca printre oameni.

Religia și imperialismul individual. - Religia, în prima sa fază, este aproape exclusiv socială și națională. După M. Leuba „în timpul acestei perioade, activitatea religioasă tinde către prezervarea și creșterea comunității. Mai târziu, când a luat mai clar conștiința personalității sale, religia a putut deveni individualistă”.

Este deci foarte clar că religia realizează imperialismul persoanei umane procurându-i precizamente cea mai importantă condiție a acestui imperialism: socialitatea, coeziunea grupului pe care ea îl fortifică și îl face durabil. Dacă imperialismul personalității umane derivă din credința într-o alianță cu divinitatea (alianța lui Israel cu Iehova), este că în fond, în această alianță, omul nu face decât să ipostazieze alianța oamenilor, a omului cu grupul său social, cooperarea umană coordonată și dirijată de supunerea absolută la grup, mai precis la șeful grupului. Această alianță amplifică forțele omului și face posibilă realizarea viselor iluzorii ale magiei.

În alți termeni, eficacitatea religiei consistă în a crește și a unifica societatea, a satisface voința noastră de putere, să dezvolte și să justifice optimismul nostru și securitatea noastră, totodată exersând asupra noastră o influență moralizatoare. Prin aceasta religia împlinește oficiul magiei. Ea umple deficitul pe care-l constatăm între dorințele și puterile noastre și rezistențele realității obiective, și în acest scop a fost conceput Dumnezeul atotputernic. Cu ajutorul său, prin intervențiile sale în favoarea noastră, oare nu ne simțim noi înșine la fel de puternici ca zeii? „Experiența religioasă, spune M. Leuba, nu consistă în a căuta și înțelege pe Dumnezeu ci în a se reospăta din el, a găsi forță și bucurie în el.”(28). În aceasta, au dreptate, mai spune el „cei care privesc religia, chiar sub formele ei elementare, ca o admirabilă manifestare a lui Dumnezeu în om”

Prin magie și religie, omul ia efectiv atitudinea unui mic dumnezeu; el își atribuie puterea și știința acestuia. La început, aceasta nu este decât himeric și iluzoriu; dar este prodigios că, puțin câte puțin, el începe să realizeze himericul și iluzoriul și nimic nu se opune la ceea ce, prin perseverența sa și grație cooperării infinit extensive, omul nu ajunge să devină realmente ce și-a imaginat să fie sau ce ar fi putut fi. În fapt, religia, întrucât ea întreține și crește solidaritatea socială, a reușit să realizeze scopul vizat tocmai pentru că solidaritatea și cooperarea umane augmentează indefinit potențialul umanității și face posibil ca ea să realizeze ceea ce își dorea odinioară fără să poată. Sub aparențele unei iluzii religioase, se creează deci o frumoasă și bună realitate.

Ceea ce este himeric în magie acoperă așadar, și ea, o realitate. Religia și magia probează că omul se comportă ca și cum Dumnezeu s-ar manifesta în el, ca și cum Dumnezeu ar fi fost în el în germen sau în potență.

Magia și ideea de Dumnezeu. - Tot ce precede vine să confirme că magia nu se poate explica altfel decât prin ipoteza postulând în fondul naturii umane o predispoziție de a realiza cel puțin o aproximare a divinității. Și, într-adevăr, există sentimentul că magia și religia, atât de caracteristice pentru natura umană nu au niciun sens dacă nu se raportează la această ipoteză.

Aceasta pentru că omul a avut sentimentul obscur că există în el, virtualmente, ceva asemănător cu ceea ce noi concepem prin ideea de Dumnezeu, că el s-a singularizat printre toate animalele și și-a atribuit un sort de atotputernicie pe care n-o posedă. Tot grație acestui sentiment el a conceput ideea de Dumnezeu, care realmente nu există și pe care nimic din lumea exterioară nu-l indică și nu-l justifică. Dacă el nu avea, inerentă în el, această predispoziție, el n-ar fi putut să conceapă această idee. Puțin importă că ea i-a apărut prin ideea de spirite, prin cea a dublului său, sau a dublului strămoșilor săi, sau în fine prin intuiția profundă și obscură a grupului său social; dar fondul neclintit pe care îl posedă sufletul uman vine din faptul că omul conține în el o predispoziție de a realiza divinul. El a luat cunoștință de această predispoziție prin ideea de Dumnezeu.

Se poate râde de primitivul care se crede atotputernic și care-și explică eșecurile prin intervenția spiritelor răuvoitoare; se pot disprețui erorile și superstițiile pe care această credință i le sugerează, dacă ar rămâne fără această credință nu s-ar distinge de animale. El se revoltă contra dezobedienței mediului exterior căruia i se concepea stăpân absolut. În loc de a se supune lumii, adaptându-i-se ca animalele, el intreprinde să-i impună voința și aspirațiile sale. Himeric, magic mai întâi. Iluzia a avut ca efect de a întreține veleitățile sale și de a le face mai puternice decât rezistențele naturii. Aici este serviciul inapreciabil pe care magia și religia îl vor fi făcut umanității, și religia, ne încetând niciodată să îi precizeze și să-i conserve ideea de Dumnezeu, i-a pus-o continuu în fața ochilor, ca model a ceea ce el trebuia să devină la sfârșit, și ca viziune a ceea ce el putea realiza într-o zi îndepărtată, grație precizamente promisiunilor magiei și ale religiei, pe care doar societatea, știința și tehnica le vor putea realiza.

Magie și poezie. - Dorința umană de atotputernicie se poate satisface egalmente prin arta, legenda și ficțiunile poetice. Spiritul omului își ia revanșa contra eșecurilor și dezmințirilor pe care i le-a măciucit lumea exterioară creând prin arta și ficțiunile poetice și literare o lume suplă și docilă alături de lumea obiectivă recalcitrantă. Dar pe măsură ce magia a evoluat spre observația științifică și omul a început să degaje din obesrvațiile și experiențele sale regulile logice și legile naturii, în măsura în care aceste reguli au disciplinat conștiințele, magia s-a văzut înlocuită de știință. Ea s-a rezervat atunci exclusiv domeniului vecin al ficțiunii, adică cel al poeziei, legendei și artei. Alături de lumea exterioară, ea a creat lumea ficțiunii şi a artei. Atotputernicia care îi era interzisă, acolo, omul și-o dăruie în întregime aici. În ficțiunea poeziei și a artei, omul s-a comportat și se comportă mereu ca un Dumnezeu; forța sa creatoare este aici ilimitată, suverană. Aici spiritul este creator și întrucât este creator este precum Dumnezeu. Poezia, arta în general, literatura cultivată, romanul timpurilor moderne sunt probe că omul chiar cultivat, alături de real, care este menit a fi opera unui Dumnezeu atotputernic, o operă a naturii, a creat un real diferit, inedit, un real care diferă de cel al realității propriu-zise care este ceea ce omul ar fi vrut, și-ar fi dorit să fi fost. În domeniul ficțiunii, omul este într-adevăr atotputernic precum un Dumnezeu și el continuă să manifeste alura unui Dumnezeu confirmând astfel existența în el a unei predispoziții de a realiza divinul. Religiile și revelațiile lor sunt la acest subiect mai veridice decât unele teze științifice și ipoteze metafizice. Miturile și legendele, forma primordială a istoriei, povestesc istoria idealizată, flatată, deci nu așa cum a fost ea ci mai de grabă așa cum i-ar fi plăcut să fi fost. În poezia lirică, epică și dramatică, incidentele vieții reale sunt reluate, elaborate și poetizate. Cu progresul culturii, poezia, romanul, teatrul, ca și toate artele devin mijloace prin care se manifestă forța creatoare a spiritului. În artă, umul creează precum Dumnezeu, refăcând după placul său realitatea dată. Astfel se revelă ceea ce este în el divin, dâră sau virtualitate a lui Dumnezeu.

La fel de bine, poezia, arta și literatura în general au conservat intact patrimoniul metodelor și mijloacelor prelogice ale mentalității primitive, și cu siguranță aici se află farmecul și seducția pe care o exersează opera de ficțiune astăzi și o va exersa totdeauna asupra spiritelor, chiar și a celor mai pozitiviste și raționaliste. Poezia va fi întotdeauna supapa de siguranță a spiritului comprimat de logica riguroasă sau de rezistențele pe care lumea obiectivă le opune aspirațiilor noastre.

Opera lui Dumnezeu sau a naturii, lumea exterioară este deci curând dublată de o lume supranaturală, artistică care este replica sa. Căci dacă arta și ficțiunea poeziei creează o lume fictivă alături de realitate, ele nu fac decât să elaboreze datele lumii reale, imprimându-le turnura care place sufletului, care este cerută de aspirațiile profunde ale armoniei, frumuseții, fericirii și atotputerniciei.

Magie și muzică. - Există totuși o artă în care omul se comportă în creator în sensul absolut al cuvântului, căci pe acest teren el nu are model în natură, în care depășește infinit natura sau pe Dumnezeu, este arta muzicii. Ceea ce Dumnezeu sau natura oferă ca muzică este puțin lucru. În timp ce în celelalte domenii, poezie sau artă, se poate spune că imaginația depășește dificil realitatea, aici, realitatea este aproape inexistentă, omul creează inedit, căci el adaugă naturii ceva, în timp ce în alte domenii ale artei el o ia drept model,cu dorința de a o depăși modificând-o. Să comparăm de exemplu, pentru a preciza aceste idei, un peisaj pictat, cu un peisaj din natură, pe de-o parte; și de altă parte, sonoritățile pe care le oferă natura cu simfoniile lui Beethoven. Nu se poate spune, reflectând, că noi am fi exagerat superioritatea artei umane asupra datelor naturii.

Alături de știință și de ceea ce tehnica sa a adăugat și va adăuga la natură, arta și ficțiunea, prelungirea sau succedanee ale magiei, au adăugat și continuă să adauge la opera naturii. Și dacă realitatea naturală este ținută drept opera lui Dumnezeu, omul nu face decât să continue această operă. Se poate spune că, prin acțiunea omului, pur și simplu tot Dumnezeu este cel care continuă opera sa creatoare în lume. Omul, colaborator de neînlocuit al divinității, sfârșește prin a-i succeda și a o înlocui.

Predeterminarea dorințelor și aspirațiilor noastre. - Noi putem avea o idee certă sau cel puțin un sentiment a ceea ce este în noi echivalentul elanului vital, căci noi cunoaștem, prin aspirațiile și dorințele noastre – cele mai profunde și cele mai constante -, dorințele și aspirațiile cele mai generoase și permanente ale sufletului uman. Este cert că ele sunt cele care trebuie să realizezre evoluția socială și condițiile istorice pe care ea le creează omului. Ele fac continuitatea care se poate degaja de cursul incoerent și hazardat al istoriei. Noi avem deci, în aceste dorințe și în aceste aspirații, echivalentul virtualităților care conțin germenele unei specii purtate de indivizi.

Dacă ideea de Dumnezeu nu este decât ideea de om, ale cărui dorințe și aspirații infinite ar fi aproape satisfăcute, noi avem în ideea de divin imaginea anticipată a formei pe care umanitatea va trebui s-o ia atunci când evoluția sa socială și morală va fi ajuns la termenul ei.

Mediul social și evoluția sa nu sunt suficiente deci pentru a explica evoluția psihică și morală a umanității. Condițiile mediului social, și istoria care îi realizează și înregistrează evoluția, nu determină dar declanșează creațiile psihice și morale și evoluția lor. În același timp cu declanșarea lor, ele le hrănesc și le întrețin, procurând omului, prin cooperare cu semenii săi, o substanță umană mereu mai abundentă, atrasă de societăți mereu mai vaste.

Putem preciza acum diferența dintre instinct, inteligență și intuiție.

Revelațiile și ideile a priori. - Ne trebuie să considerăm acum dintr-un alt punct de vedere mecanismul fizic al revelației, al acestei divinații, în care eul subliminal joacă rolul capital. Ce sunt în fond divinația, revelația? N-or fi fiind ele mai degrabă un sort de amintire. A ghici, n-ar însemna a-și reaminti? A descoperi o lege a naturii se reduce, poate, în sumă, la a se aminti.

Nu se află oare în acest eu subliminal un ecou, și prin urmare o verificare, al existenței acestui germene divin, înzestrat cu omnisciență virtuală, pe care noi am presupus-o a subzista în natura umană?

Explicăm, căci aceasta poate avea aerul unui paradox. Noi am putea invoca în favoarea acestei opinii toată filosofia tradițională a ideilor a priori. Kant, demonstrând că judecățile sintetice a priori sunt posibile, a confirmat deja ipoteza noastră. În acest caz, paradoxul nostru se reduce la o plată banalitate. Numai că, noi pretindem să aducem explicația chiar a judecăților sintetice și a ideilor a priori, și noi spunem că ele sunt posibile întrucât se pot concepe ca acte de amintire transcendentă.

Revelație și anamneză. - Putem invoca, în favoarea ipotezei noastre, pe Platon și a sa teorie a ideilor. Se cunoaște importanța capitală pe care filosoful grec l-a atribuit reminiscenței în descoperirea adevărului. El opune opinia științei, pentru el principiul prin care omul se elevează de la una la alta este precizamente reminiscența, această anamneză care se produce spontan pentru a vizualiza vestigiile verității, ale frumuseții, ale unității, ale egalității, întâlnite în obiectele opiniei. Ne pare că aceste atribute ne sunt cunoscute și că noi nu facem decât să le recunoaștem. Sunt două mii cinci sute de ani de când se caută semnificația acestei anamneze, căci Platon însuși n-a dat o soluție acceptabilă enigmei. De altfel, acest principiu, el nu l-a inventat de la început; el a dat un nume metodei pe care o folosea Socrate, dezvoltată și generalizată de el. Ce semnifica, în fapt, această maieutică, sau arta de a moși spiritele? Dacă nu că veritățile există în spiritul nostru însuși și că este vorba doar de a le scoate.

Cum există ele acolo? Ce poate să semnifice aceasta?

Totul se explică și se clarifică în fine dacă se admite că, în natura umană, subzistă ca un germen divin, un dumnezeu în putere. Dumnezeu este, într-adevăr, presupus a poseda omnisciență. Dacă el este în germene în savant, atunci teoriile matematice, descoperirile, invențiile, ipotezele sunt ca reminiscențe ale acestei științe absolute – rezultate ale gândirii, care este ca dezvoltarea științei divine conținute în puterea din oameni. Prin chiar aceste invenții, prin aceste revelații, Dumnezeu, ca atotștiitor crește și se dezvoltă în umanitate. Marii savanți fac astfel operă divină. În ei, prin ei, divinul se actualizează și se revelă lumii. Dumnezeu este deci în inconștientul savanților ca o memorie eclipsată, ca o amnezie care începe să se vindece. Crescând în om, divinul omniscient se deschide în reminiscențe care se actualizează dând știința.

Revelație și inspirație. - Că revelațiile și descoperirile sunt reminiscențe, adică posibilități înnăscute ale cunoașterii, în oarecare sort atavice, pe care umanitatea le conținea în germene, este un fapt care își găsește verificarea în condițiile însele ale genezei lor. Ceea ce caracterizează revelația sau inspirația este, cum tocmai am văzut, că ea este produsul unei activități psihice, obscure, profunde, inconștiente. În aceasta, ea este asemănătoare activității instinctive; ea îi posedă toate trăsăturile caracteristice: disproporție, întrerupere, putere constrângătoare, pasivitate, stranietate. „Ea rupe, spune M. H. Delacroix, cursul conștiinței sau linia gândirii metodice și survine fără a părea să depindă imediat de ceea ce precede” (14). Este o predispoziție într-un sort organică și inconștientă și care se actualizează prin evoluția istorică a speciilor, dând revelațiile, inspirațiile și invențiile, pe măsură ce această evoluție le furnizează condițiile necesare (15).

(15) Ceea ce este adevărat despre descoperiri, despre revelaţii ştiinţifice, este încă mai mult în inspiraţiile artistice şi literare, poetice, plastice sau muzicale. „Starea de entuziasm poetic este o stare de vis. Se prepară în sufletul artistului ceva ce el însuşi ignoră” (HEBEL, cité, ibid.) „Orice invenţie estetică, spune M. Delacroix, se activează într-o stare de excitaţie inconştientă, misterioasă bine apropiată de starea de vis”. Într-o stare de semi-somn a apărut preludiul lui Rheingold la Wagner. Intervenţia presupune un sort de fugă în obscur „De altfel, ea se prezintă ca o acţiune străină şi subiectul se ţine mai mult sau mai puţin pasiv. Este ea natură sau supranatură...Inspiraţia artistică n-a despuiat toate aspectele inspiraţiei religioase, căci ea are acelaşi caracter psihologic, şi la un anumit grad de profunditate psihologică noi suntem înclinaţi să gândim religios” (op. cit., p. 190). „Dar cea mai mare parte a timpului o rumegare subconştientă prepară inspiraţia... Noi ne plasăm într-un sort într-o stare de amorţeală, de torpoare, în care ideea lucrează de la sine şi în parte cu cunoştinţa noastră, colaborarea noastră mărginindu-se la a o surprinde, la a o primi. Viaţa multor inventatori se împlineşte astfel în autohipnotism, prin ideea directoare şi munca conştientă nu face decât să scandeze mişcările subconştiinţei” (p. 195).

„Inspiraţia este deci jocul unui dinamism mental pe care noi nu-l identificăm fără ezitare cu eul nostru. Este ceva care se petrece în noi fără noi şi câteodată contra noastră. Este un mod particular de a introduce în conştiinţă idei, impresii, mişcări, a căror elaborare îi scapă” (p. 198).

Filosoful danez Hoffding a remarcat că, după Sf. Augustin, „memoria este caracterul esențial al vieții spiritului. Dumnezeu, adaugă el, trebuie să fie o ființă care acționează așa cum facultatea memoriei acționează în noi. Și el acționează în ce este mai intim în sufletele noastre – chiar deasupra elementului cel mai profund al eului nostru conștient. În acest om intim locuiește veritatea”. Ideea Sf. Augustin își află întreaga valoare și toată claritatea doar în ipoteza unui germen divin existent în umanitate. Această memorie, care acționează cel mai adânc, cel mai intim în sufletul nostru, este Dumnezeu însuși învăluit, și ca omniscient, Dumnezeu în germene. Și această memorie, această anamneză este cea care revelează veritățile pe care savantul pare a le descoperi sau inventa. Dumnezeu se deschide și se revelă în și prin descoperirile științifice pe care le sugerează oamenilor care le descoperă. Iată de ce noi nu descoperim adevărul asupra naturii și a noastră înșine decât printr-un act de divinație și de revelație. Dumnezeu, care s-a creat în noi și prin noi, recapătă, puțin câte puțin, precizamente, cu mijlocul anamnezei noastre, omnisciența sa proprie. Revelațiile noastre ne vin într-un sort de la el, pentru că în anamneza noastră se realizează reminiscențele sale.

Gândirea lui Dumnezeu regândită de om. - Tocmai am văzut cum-ul cunoașterii. Este vorba de a afla acum de unde vine ea? Or, ni se spune, „spiritul omului și Spiritul lui Dumnezeu sunt consubstanțiale. Prin consecință: omul luând conștiință de el însuși, descoperă în el nu numai ce este al omului, dar și ceea ce, în om, provine de la Dumnezeu. „Subiectul pur” găsește aici subiectul său împreună în el însuși și în ceea ce, venind din altă dimensiune, acționează și îl mută în propriul său fond. Cunoașterea religioasă înseamnă, în virtutea unei comuniuni inefabile, participarea spiritului la conștiința pe care Spiritul lui Dumnezeu o posedă de la sine. A cunoaște „religios” înseamnă, cum spunea sfântul Augustin, a cunoaște „la lumina lui Dumnezeu”. „Ceea ce se spune despre Dumnezeu, declară filosoful Max Scheler, este spus de Dumnezeu însuși”. Nicio „cunoaștere a lui Dumnezeu” fără „experiență religioasă”, adică fără „revelație” și fără comuniune prealabilă și reală a Spiritului lui Dumnezeu cu spiritul uman” .

„În fine, dacă este adevărat că cunoașterea religiosă se dobândește prin aprofundarea conștiinței omului pătrunzându-se progresiv de conștiința lui Dumnezeu, se va ajunge la această afirmație, că orice gândire religioasă nu este, în definitiv, o gândire originală a omului ci chiar o gândire a lui Dumnezeu regândită de om. În „gândirea religioasă” există o gândire de sus încrustându-se într-o gândire de jos. Dacă eu spun: „umanitatea este rebelă”, eu reproduc în mine această gândire a lui Dumnezeu: „Oamenii s-au răzvrătit împotriva mea”. Se cunosc expresiile tipice ale langajului profetic precum „cuvântul lui Iahve” sau „Eternul a zis”, care atestă cu putere intuiția pe care geniile religioase o aveau despre această identitate”.

Consubstanțialitatea sau identitatea spiritului uman cu Spiritul lui Dumnezeu se explică, în ultimă analiză, prin aceea că spiritul omului, în totalitatea sa, este o scânteie a Spiritului lui Dumnezeu, și „a cunoaște” uman, în cele două funcții ale sale externă și internă, o dublă refracție, în conștiințele limitate, a uneia și absolutei Conștiințe universale”.

Revoluție socială și revelație. - Cu extensia societății, spiritul crește și se mărește în umanitate. Fiecare descoperire științifică, tehnică sau artistică este ca apariția unui detaliu care integrează unul din atributele spiritului. Spiritul se dezvoltă, se explică în om, prin actele sale de revelație. Dezvoltându-se, el ia o direcție precisă, ca pentru a realiza progresiv un model dat. Aici, ca în ontogeneză, așa cum o concep Semon și Hering, (citați de Rignano), natura intimă a dezvoltării este analogă celei a unei reevocări mnemotehnice. „Dacă embrionul crește și reconstruiește, ca printr-o veritabilă amintire, organismul căruia îi este germen (se poate spune aceasta despre dezvoltatea spiritului, în circumstanțele istorice date), el îmbracă un aspect astfel încât pare „ghidat”, „dirijat” de un sort de inteligență ocultă sau „entelehie” de aceeași manieră în care construcția unei mașini este ghidată prin spiritul tehnicianului”. „... Pretinsa acțiune morfologică a factorilor fizico-chimici se revelă ca o simplă acțiune de declanșare și de potențialitate morfogenetică care există dinaintea ei . (11)”. Știința modernă pare, în aceasta, să confirme teoria platoniciană a anamnezei. Putem spune de asemenea, fără absurditate, că orice invenție sau descoperire este o reminiscență, o revelație. Așa cum factorii fizico-chimici în dezvoltarea embrionului, experiența și logica pot declanșa, provoca invenția, act mnemotehnic, anamneză; ele nu o creează și n-o explică.

Or, spiritul se hrănește din colaboraraea unei umanități mereu mai largi, constituind vaste societăți, dezvoltându-se în și pentru evoluția umanității, revelă omului adevărurile noi, care iau atunci aparența inspirației sau a revelației propriu-zise. În acest sens trebuie să-l înțelegem pe M. Brunschviecg, atunci când scrie: „Cea mai înaltă revelație a conștiinței religioase se face la ora când Newton demonstrează formula gravitației ... la ora când un stoic descoperă în sufletul său caritatea genului uman (12).” Cum se pot uita, în acest sens, revelațiile lui Iisus, ale sfântului Paul și ale sfâtului Ioan?

(11) RIGNANO, Qu'est-ce que la vie? p. 41.

(12) Idéalisme moderne, p. 97

Cum se produc revelațiile în profunzimile eului subliminal, ale subconștientului? H. Poincaré a furnizat, în acest sens, câteva indicații foarte prețioase. Subconștientul are, după Poincaré, proprietatea de a condensa în puțin timp o activitate formidabilă care ar strivi eul conștient. S-ar spune că el lucrează în infinitul mic și că face aceeași operație de condensare psihică precum face ochiul, pentru a condensa, într-o clipă, în senzația de roșu, în jur de 400 trilioane de mișcări ondulatorii. Așadar în fundul eului subconștient se produce actul mnemotehnic, anamneza, care este baza întregului nou adevăr. Este probabil că scara timpului subconștientului este de ordinul infinitului mic, pe când cea timpului nostru este infinit mai mare, și viteza evenimentelor este accelerată aici în aceleași proporții. Eul nostru conștient lucrează cu o lentoare care este la scara timpului nostru și a masei noastre.

Dar eul nostru conștient este puțin propriu la a descoperi, a inventa, pentru alte considerații încă. Fiind în contact cu lumea și agitat de atâtea alte chestiuni de ordin practic, tulburat de spectacolul lumii și de agitațiile sale, eul conștient este distrat și incapabil de concentrare. Pentru a-l prezerva trebuie să fie supus la un regim asemănător celui pe care i-l impun misticii, să fie făcut să treacă acest tunel al tenebrelor care realizează ceea ce se numește noaptea simțurilor și a rațiunii discursive; sau, în alți termeni, să fie făcut să descindă și să scoată apa în inconștient (13).

· „Autorii mistici au comparat deseori sufletul cu o sferă. La suprafaţă se găsesc simţurile şi facultatea discursivă, care o pun în raport cu exteriorul; dar unirea mistică se face în centru, ceea ce vrea să spună independent de raţionament şi de imagini”. După Maurice Blondel, „cunoaşterea integrală prin metoda mistică cere noaptea simţurilor, pentru că simţurile şi raţiunea discursivă îi sunt mai degrabă o jenă decât un concurs”. „În extaz, exerciţiul simţurilor este suspendat, nu mai există nicio mişcare voluntară.” (Procès de l'intelligence, p. 270). „Celesta lumină a contemplaţiei aruncă sufletul în tenebrele spirituale, căci claritatea sa depăşeşte forţele intelectuale ale sufletului şi paralizează modul său natural de a înţelege.”

Or, ce vor să spună toate acestea? Nu ne aminteşte asta de savantul care declară că raţionamentul nu-i serveşte cu nimic în descoperirile sale, în crearea ipotezelor? Eul subliminal, de care vorbea Poincaré, ce este altceva decât această noapte a simţurilor şi a înţelegerii?

„Există, spune M. Blondel, fără îndoială „tenebre” de afrontat, nopţi de traversat pentru simţuri şi înţelegere... dar ce să fie întunecat şi decolorat în umbra evanescentă şi reculul caselor îndepărtate?... Să fie fie cunoaşterea şi realitatea nouă? Nu. Este strălucirea soarelui nostru vizibil, lumina luminilor noastre obişnuite care pare să se şteargă şi să se depărteze.” (Qu'est-ce que la mystique? P. 10).

Cum se disting revelaţiile veridice de falsele revelaţii? În arte, gustul public rejectează creaţiile artificioase: în ştiinţă, experimentarea, aplicaţia practică condamnă falsele revelaţii; în morală şi în religie, criteriumul revelaţiilor este elevaţia preceptelor, perfecţiunea. Dacă verităţile morale şi religioase sunt vizibil orientate în direcţia perfecţiunii concepute în Dumnezeu, veracitatea lor este probată.

Revelație și experiență. - A judeca revelațiile morale și religioase după criteriul elevației și perfecțiunii lor nu este și nu a fost niciodată suficient. Este ca și cum s-ar mulțumi a se fonda o veritate științifică doar pe raționament și pe a priori. Cât timp adevărul științific n-a afrontat experimentare, el nu este definitiv. Este și mai ales a fost la fel pentru revelațiile credinței. Primii creștini n-au reușit să convingă lumea antică de adevărul revelației lor decât printr-un lung experimentum crucis, supliciul crucii și al rugului. Mai târziu, locica a adoptat, și ea, pentru verificarea legilor naturale, acest experimentum crucis, supunând generalitățile științifice la proba faptelor.

Dacă astfel este natura faptelor conștiinței și ale istoriei, și dacă ea cere o atitudine creatoare, adică activă, care nu constată ceea ce este dar decretează ceea ce trebuie să fie, și care nu descoperă ci inventează, este facil de a recunoaște că aici că invenția n-are nimic de a face cu rațiunea discursivă. Aici, savantul trebuie să fie profet, descoperirea este revelație și sfințenia este experimentare a stărilor conștiinței noi și profunde. Sfinții, profeții, misticii și utopiștii sunt, pentru viața interioară a conștiinței și pentru viața exterioară a societății, ceea ce sunt eroii sau geniile științifice pentru științele naturii. Veritabilii savanți în acest domeniu sunt vizionarul și utopistul, profetul și revoluționarul; căci ei sunt cei ce descoperă, anticipează, formulează și experimentează legile morale.

Calea cea mai rațională este aici cea a martiriului și a miracolului. Metoda este, la propriu vorbind, cea a anticipațiilor, a revelațiilor profunde asupra viitorului, revelație a lucrurilor care sunt reale și clare, într-un viitor mai mult sau mai puțin depărtat, cu atât mai mult cu cât ele sunt obscure și iraționale pentru moment. De aici, caracterul lor de mister, de utopie și de obscuritate.

Filosofia bovarysmului. - Trebuie amintit totuși că nu totdeauna s-a acordat acestor fapte atenția și importanța pe care o merită. A fost meritul și originalitatea filosofiei lui M. J. De Gaultier de a fi conceput și formulat ideea a ceea ce el numește bovayism. Puterea pe care o are omul de a se concepe altul decât este, aceasta este ceea ce M. De Gaultier înțelege prin bovarysm. Sursa iluziei asupra sinelui precede și acompaniază iluzia asupra altuia și asupra lumii, și este precizamente ceea ce am găsit în fondul însuși al mentalității magice.

Dar a se concepe altul decât este, nimic mai mult, n-ar avea sens; în realitate, când nu mai vrea să se conceapă așa cum este înseamnă că vrea să devină el însuși, așa cum ar dori să fie: cel mai bun, cel mai puternic, cel mai frumos fizic și moral. În acest sens trebuie să fie înțeleasă, completată și precizată formula bovarysmului, pentru că ea corespunde exact realității faptelor. Dorințele și aspirațiile noastre sunt sursa tendinței bovaryce a spiritului nostru. Ceea ce M. De Gaultier înțelege prin bovarysm este tendința generală a lumii către evoluție, este aspectul în care mecanismul psihic, partea individuală a evoluției societăților umane. Bovarysmul este deci echivalentul a ceea ce M. Bergson numește elan vital și evoluție creatoare.

Dorințele noastre sunt substanțele actelor noastre, mobilurile voinței noastre. Și cum dorințele ne sunt factorul dinamic al evoluției noastre, scopurile noastre nu sunt decât finalitățile și formele pe care evoluția tinde să le realizeze. Scopurile activității umane vor fi deci o serie infinită de finalități – forme sociale și umane – pe care umanitatea trebuie să le realizeze și depășească fără încetare până ce ea ajunge la forme sociale și umane definitive. Acestea vor fi atunci fixe și imuabile cum sunt spațiile vivante și corpurile și legile fizico-chimice. Reamintim aici aceste considerații pentru că ele ne ajută să înțelegem și să distingem natura estețială de diferite științe, în scopul de a stabili raporturile lor exacte.

Avem deci: 1) științele a ceea ce este, științe existențiale, care constată și explică ceea ce există; 2) științele realității în evoluție, științe a ceea ce trebuie să fie și va fi mai devreme sau mai târziu; 3) știința aspirațiilor directoare ale sufletului uman; 4) știința aspirațiilor cele mai profunde, care este în același timp cea a formelor ultime și definitive ale sufletului și ale societății umane, realizabile într-un foarte lung interval de timp.

Politica realistă a lui Machiavelli. - Și totuși, nu se încetează de a se aminti că politica nu este morală, că există două politici și chiar două morale. „Realiștii” neagă morala, dar, negând-o, ei îi arestează realitatea. Ei o neagă pentru că ea îi ambarasează; ei neagă pentru că ar vrea ca ea să nu fie, cum criminalul ar vrea foarte bine să scape legilor și închisorii. Dar cel mai adesea absența moralei în politică provoacă decepție. Dacă nu există morală în politic și în economic, aceasta nu ca urmare a unei incompatibilități. Ci a unei neputințe.

Nimeni, mai bine decât Machiavelli, n-a analizat și definit mijloacele și metodele politicii debarasată de orice considerație morală. Politica trebuie să fie eficace și, pentru a reuși, ea nu trebuie să ia în considerare decât starea de fapte, actualitatea efectivă, ceea ce este; în timp ce morala comandă sau prescrie ceea ce ar trebui să fie, ceea ce ar fi dezirabil. Prin raport cu politica, care este realistă, morala este utopică. Nimic nu dăunează politicii cât considerațiile de moralitate, a ceea ce ar trebui să fie; nimic nu se opune mai mult binele decât mai binele. Politica caută să realizeze binele posibil, compatibil cu situația dată; ea se ține de fapte; morala vrea mai binele și ea anvizajează ceea ce binele ar trebui să fie pentru a deveni mai binele. Amoralismul lui Machiavelli are semnificația că mai binele este inoperant prin el însuși și poate chiar deveni un obstacol la realizarea binelui.

Statul lui Machiavelli este o realitate naturală; politica sa vizează la eficacitate, la reușită, la menținerea Statului și a prințului. Dacă arta politică a lui Machiavelli este eficace, este pentru că el nu vizează decât la conservarea a ceea ce este și că el nu vizează deloc ceea ce ar trebui să fie. El a intreprins problema prin latura sa cea mai facilă care este chiar prin aceasta cea mai eficace. Progresul moral al Statului și al politicii nu era deloc afacerea sa. Din punct de vedere static, Statul și politica sunt sunt străine sau indiferente la morală, ca în general natura, în timp ce natura este indiferentă la orice idee morală. Numai că, Statul și politica sunt realități naturale în mers, în evoluție, către o formă superioară care ar fi conformă cu morala. Machiavelli o recunoștea, el nu elimina punctul de vedere al moralei; el găsește chiar că moralitatea politică ar fi preferabilă amoralității. Dar realitatea naturală a Statului nu i se pretează facil. Statul și politica cer virtu: forța, nu virtutea. Dar deja există în virtu un început de realizare a virtuții. Noțiunea de virtu, așa cum oamenii Renașterii o înțelegeau, exprimă exact forma tranzitorie în care se găsește politica, la jumătatea drumului între natura amorală și morală. Virtu nu diferă radical de virtute, dar nici nu se confundă cu ea. Virtu conține cu toate acestea un minimum de etică, în măsura în care politica eficace este compatibilă cu moralitatea. Pentru Machiavelli, virtu implică sacrificii și eroism, prin urmare o doză apreciabilă de virtuți morale; de asemenea el opunea virtu cu vilta. Virtu devine virtute când eficacitatea sa favorizează binele comun, comunitatea, nu interesul și binele individului. Acest aspect al chestiunii a fost bine degajat și pus în lumină de compatriotul meu, M. C. Antoniade, într-un foarte interesant studiu asupra lui Machiavelli.

Religie și Politică. - Pentru ca morala să poată triumfa în politică, trebuie ca ea să fie sprijinită de o religie vie și puternică, atotputernică asupra spiritelor; trebuie ca morala să devină o religie. Dacă politica trebuie să evalueze către morală și într-adevăr trebuie, morala o atrage irezistibil către religie și o subordonează religiei. Aceasta explică, poate, de ce prima formă a politicii, punctul său de plecare, a fost teocrația, și de ce toate sistemele abstracte ale politicii ajung la limită totdeauna sau aproape la teocrație. În aceasta, Auguste Comte și Platon, cu diferențe de nuanțe aproape, au fost de acord, căci filosofii lor, asigurând guvernarea Statului prin forța puterii lor spirituale, sunt veritabili preoți. La Auguste Comte, marele șef spiritual era chiar apelat Marele Preot.

Lupta milenară care a opus, pentru preponderență, imperiul și papa, temporalul și spiritualul, luptă ce și-a prelungit ecourile până în zilele noastre, are rădăcini profunde și rațiuni legitime care fac ca ele să nu înceteze niciodată. Neutralitatea obținută prin separarea între Stat și Biserică nu este decât un echilibru instabil, dificil atins și conservat. Pendula va putea glisa din nou. Un nou combat va începe. care va sfârși poate prin preponderența spiritualului asupra temporalului. Statul însuși va tinde din ce în ce să devină Biserică, devenind moralitate și spiritualitate. Căci pentru a nu mai fi conflict între Stat și Biserică, va trebui ca Biserica să devină Stat sau ca Statul să devină Biserică,

Dacă concepțiile cele mai avansate ale Dreptului triumfă complet, care cer ca Statul să impună şi să asigure caracterul moral al legilor și al contractelor, politica va fi efectiv subordonată moralei, și Statul prin aceasta chiar, va impieta asupra terenului Bisericii care și-a atribuit totdeauna rolul de a face să fie acceptate, aplicate și realizate regulile moralei.

Or, Statul manifestă din ce mai mult natura sa morală cerând ca morala să penetreze viața politică și prin ea viața juridică. Deci statul este cel care furnizează forța eficace evoluției dreptului. El este și devine prin urmare, în ultimă analiză, factorul efectiv al evoluției morale a omului și a societăților. Din acest punct de vedere și în această funcțiune, cu această condiție adică, Statul a putut fi divinizat de Hegel. În măsura în care Statul se amploaiază să facă să penetreze morala în viața oamenilor și a societăților. Statul, în același mod ca și Biserica, face operă divină.

Politica deci, întocmai ca esteticul, dreptul și economicul, considerate sub aspectul lor evolutiv, conduce, în ultimă analiză la religie și aici își găsesc forța de evoluție și reușita lor.

Timpul este gestația lui Dumnezeu în umanitate. - Dacă divinitatea este în embrion în specia umană, este cert că o epocă de gestație este inevitabilă. Dorințele profunde și permanente ale umanității sunt factorii determinanți ai acestei gestații. Timpul este precizamente această epocă de gestație, și nimic altceva. Toate invențiile științifice, artistice, tehnice și morale sunt acte de credință în Dumnezeu. Și de aceea M. Bergson a putut spune că timpul este invenție sau creație și nimic mai mult. Se concep dorințele, aspirațiile umane, ca un complement îndestulat în divinitate, așa cum le-au imaginat oamenii sub înțepătura dorințelor înseși; de aceea Dumnezeu nu este altceva decât omul infinit idealist, proiectat pe planul infinitului și al perfecțiunii.

Pentru a reveni la metafora filmului, dacă nu putem ști cu știință certă despre ce vor fi episoadele părții încă nederulate, nu suntem în lipsă de anumite presenimente. Pentru a penetra și transpersa noaptea acestui viitor nederulat, omul posedă lumina subiectivă a dorințelor sale și a aspirațiilor sale. Sunt resorturile ce se destind în timpul derulării acestei părți a filmului și este în realizarea obiectelor lor, în persoana lui Dumnezeu, în care aceste aspirații sunt în fine îndestulate, care va duce realitatea istorică la termenul final. La întâlnire cu M. Bergson, noi gândim că textul celui de-al treilea act al filmului este deja fixat și scris în noi, în profunzimea insondabilă a sufletului uman, totodată spectator și actor al acestei piese. Ea joacă acest act, cum spunem noi, nu fără a avea recurs la un sufleur, și sufleurul este, putem preciza acum, eticul, cu prescripțiile sale mai mult sau mai puțin ascultate. Textul pe care sufleurul îl are în fața lui este cel al moralei creștine sau o versiune raționalistă a acesteia. Deznodământul, credem noi, este fixat în textele și dogmele esențiale ale creștinismului: Dumnezeu și Regatul lui Dumnezeu, imagini simbolice a ceea ce vor fi omul sau mai degrabă umanitatea și societatea umană atunci când filmul istoriei va fi derulat până la capăt. Regatul lui Dumnezeu, care n-a fost și nu este al acestei lumi, va fi, numai atunci, al acestei lumi, căci va fi împlinirea istoriei și a evoluției umane.

Și iată de ce raporturile care leagă științele morale și sociale cu Religia reproduc exact raportul formelor provizorii ale științei omului și a societății cu forma lor definitivă. Acestea spun și vor spune formele succesive pe care vor lua omul și societatea la sfârșitul ciclului lor evolutiv.

reunesc în numele meu, eu sunt cu voi”.

Dumnezeu, eul Umanității. - În sânul imperiului roman, centralizat de mâna de fier a Cezarilor, toate religiile, toate sectele tuturor popoarelor ale antichității au fost concentrate la Roma. O bogăție, o varietate și o complexitate a vieții necunoscute înainte au fost condensate energic, concentrate și centralizate în capitala lumii. Rezultatul a fost apariția unei conștiinței individuale, intensă și consistentă în măsura acestei concentrări și acestei centralizări și, ca un corolar al acesteia, o noțiune a lui Dumnezeu înaltă, pură și consistentă, personificând conștiința colectivă a umanității. Eul colectiv al umanității în fine unificat s-a realizat astfel în ideea Dumnezeului suprem, în aelași timp când în indivizi se aprindea o conștiință forte, și fără încetare în trezie. De altfel Dumnezeu, eul colectiv al umanității, nu era decât hypostasa indefinit idealizată și amplificată de eul individual (27).

Guyau a putut spune că Dumnezeu tinde să devină conștiința însăși a omului, elevată la infinit, adecvată universului (27 bis). Procesul prin care eul individual se degajă de bogăția variată a

(27) Goethe face pe Faust să spună: „Vreau să cunosc toate bucuriile și toate durerile omenești, și să-mi lărgesc eul până va egala eul omenirii”... „Am îndrăznit a spera să trăiesc viața Dumnezeilor, să le uzurp forța creatoare”; „puterea mea fără limite penetra în sânul naturii”. (FAUST, partea I)

(27 bis) L'Irreligion de l'Avenir.

conținutului conștiinței este rezumat de Simmel în acești termeni: „Cu cât am trăit mai multe fapte, cu atât mai mult eul se accentuează în unitatea și în continuitatea sa prin toate oscilațiile sorții și imaginile lumii, și aceasta nu doar în sens psihologic, după care conștiința acestuia persistă în invariabilitatea sa, printr-un mare număr de fenomene diferite, crește în proporție cu acest număr; dar de asemenea în sensul obiectiv, căci eul se concentrează atunci mai exclusiv în el însuși; el se degajă mai facil de ceea ce este fugitiv și accidental în conținuturile trăite și se dezvoltă cu o certitudine și o independență crescândă...; este adevărat că la trecerea anilor, el aprofundează mai mult și se detașează mai mult de orice multiplicitate a conținuturilor care curg în mari valuri.” „Aici, adaugă Simmel, intervine gândul imortalității” (28).

(28) Este evident că această conștiință, constantă ca o realitate independentă și care durează prin ea însăși, această conștiință care concepe infinitul și eternitatea, nu putea suporta experiența sfârșitului total și definitiv, ideea de inexistență, de neant, la care voiau să se oprească gânditorii superficiali ai timpului. De aici au pornit aceste religii de mistere, credința în eternitatea spiritului, ideea resurecției corpurilor dincolo care va fi centrul atenției universale al doctrinei creștine.

Într-un cuvânt, cu cât mai multe evenimente trăite de conștiință sunt multiple, cu atât mai bine aceasta se degajă, se fortifică și devine ca o realitate independentă, forte, consistentă. Or, niciodată, înainte sau după imperiul roman, conștiința umană n-a avut o experiență mai bogată, mai intensă, mai variată, decât în epoca noastră.

Prin procesul analog al psihologiei colective, Dumnezeul creștin, eul propriu-zis al umanității romane, s-a degajat de aceeași manieră din evenimente foarte numeroase și complexe ale istoriei greco-romane. O analiză a acestei istorii ne-a făcut facilmente să vedem că Dumnezeu se raportează față de istoria umanității exact ca eul individului față de biografia sa, rezumând evenimentele care-i umplu viața.

Istoria, biografie a lui Dumnezeu. - În Dumnezeu, se concentrează ceea ce poate degaja cuprins, definitiv, constant, istorie; el constituie unitatea istoriei, legăturacomună care reunește fazele sale tranzitorii. Și cu cât istoria este mai vastă, bogată, variată, cu atât mai mult și realitatea lui Dumnezeu – eul umanității istorice – se aprofundează și se detașează de orice multiplicitate și se concentrează în ea însăși. Dumnezeul creștin a fost deci spiritul sau eul umanității greco-romane, sinteză a trăsăturilor etice sublimate în trăsăturile dumnezeilor politeiști ai cetăților și ai popoarelor antice cucerite de Roma. În Dumnezeu Tatăl se asamblează și se condensează peripețiile istoriei antice și conținutul conștiințelor numeroaselor popoare ale imperiului, așa cum eul nostru este este legătura de conținut a conștiinței noastre. Astfel încât toată istoria umanității poate fi considerată ca funcție și operă a lui Dumnezeu, de același fason cum toate stările psihice care fac conținutul conștiinței noastre sunt funcție și operă a eului nostru. Acestea constituie și definesc eul nostru, personalitatea noastră, așa cum evenimentele istoriei constituie și definesc realitatea lui Dumnezeu, eul umanității (25 bis).

(25 bis). M. B. Croce a arătat bine ceea ce apropie istoria de religie: „istorismul și libertatea sunt ultima religie care rămâne oamenilor... Cei care ignoră și dezavuează istoria sunt în luma modernă adevărații atei, impiii, și ireligiozitatea și ateismul lor ofensează ofensează cel mai mult prin cuvintele antiistoriciștilor. Cel ce-și deschide inima la sentimentul istoriei nu se mai simte singur, ci asociat vieții universului, ca frate, fiu și colaborator al spiritelor care au izvodit pe această terra și trăiesc în operele lor”. Antistorismo (Communication au Congrès International de Philosophie à Oxford, 1930).

La fel cum eul nostru slăbit și diminuat în timpul momentelor de activitate redusă, de stagnație și relaș, realitatea lui Dumnezeu slăbește și se diminuază în timpul epocilor istorice de dispersiune. Ceea ce trebuie subliniat cu totul particular aici este că, în general, unitatea, stabilitatea eului nu se obține și nu se degajă decât prin intervenția unei puteri politice, care concentrează, condensează și, în oarecare sort, comprimă viața indivizilor și a claselor sociale centralizând-o și organizând-o într-un tot coerent. Coeziunea eului este făcută de coeziunea socială căruia el îi este ecou. La fel, pentru că Dumnezeul creștin să își ia toată strălucirea ca eu al umanității, a trebuit a trebuit să intervină opera durabilă a centralizării Cezarilor. Să fi fost așa pentru a avea un vag sentiment al acestei verități că oamenii l-au divinizat pe Alexandru și că Cezarii au fost deificați?

Sensul istoriei și ideea de Dumnezeu. - Toate aceste concepții, toate aceste sisteme de filosofie a istoriei n-ar avea sens dacă n-ar presupune că Dumnezeu se găsește, de la origine, cum am presupus noi, în germene, sau în toată puterea în umanitate. Căci cum să se conceapă că un organism poate să apară, să crească și să se dezvolte fără un germen prealabil; cum să se recolteze ce nu s-a semănat? Dacă o providență divină pare să guverneze istoria umanității, este pentru că aceasta a creat în măsura dezvoltării sale care seamănă în oarecare fason divinității, manifestă un plan, un plan, un finalism, al cărei reușită este sau aproape echivalentă cu ideea de Dumnezeu. Deci nu Dumnezeu este cel care a creat istoria, ci istoria l-a creat pe Dumnezeu, și de aceea pare că Dumnezeu a creat istoria. Ți într-un caz și în altul, termenii sunt aceiași, dar raporturile sunt inversate. Este aici o veritabilă la concepția pe care autorii bibliei și-au făcut-o despre raporturile între om și Dumnezeu.

Dar trebuie făcută această dreptate tot aș și filosofiei istoriei, precum bibliei, cî omul a conceput ideea de Dumnezeu pentru că el a găsit în el însuși germenii atributelor divine (aspirațiile sale infinite) și dacă istoria universală este efectiv revelația și manifestarea lui Dumnezeu în timp, este pentru că evoluția istorică a umanității spre federalismul universal este condiția indispensabilă a realizării acestor aspirații infinite și, prin urmare, a dezvoltătii divinului în umanitate.

Dacă deci Dumnezeu se revelă ți se manifestă în istoria umanității, aceasta nu este pentru că un Dumnezeu real, dat, existent pe undeva, precum ceva gata făcut, ar determina sensul istoriei și peripețiile sale, ca și cum evenimentele istorice n-ar face decât să execute deciziile sale unilaterale. Astfel era fără îndoială concepția „poporului ales” după cum și cea a teologiei, și filosofiile pe care tocmai le-am citat au rămas încă, în oarecare fason și de o manieră confuză, chiar la acest punct de vedere. Dar fără să o degajeze complet de această eroare, se poate spune că ei au observat-o vag.

Istoria constituie revelația și manifestarea lui Dumnezeu, nu pentru că un Dumnezeu exterior a făcut ceea ce ea este în măsură să se facă, ci pentru că Dumnezeu însuși se face, se creează, prin istorie, prin devenirea sa, în fazele sale succesive. Dumnezeu este deci imanent la istorie, în timp ce se creează progresiv prin istorie și va fi real, dat, numai la sfârșitul timpului, adică atunci când istoria, ciclul evoluției umane va fi închis. Așa cum tulpina grâului dă un bob asemănător celui care îi este origine, istoria umanității va da divinul care trebie să-i fi fost origine.

nă? Dacă aceste legături n-ar avea în favoarea lor decât facultatea inteligenței noastre de a le concepe, cum s-ar ajunge ca observarea faptelor să arate, pe o cale diferită, în afara gândirii omului, edificiul asemănător celui al cărui model se găsește în el însuți?” (Sophie GERmain, citată de M. MEYERSON, p. 534).

Hegelienii nu gândesc altfel: „aritmetica, geometria, stereometria arată că există în natură un existențialism de proporții și de forme care nu s-ar putea în niciun fason explica prin faptul unei agregări pur și simplu a atomilor eterni”.

În rest, matematicile sunt ca un mijloc prin care se ating reminiscențele pierdute, cunoștințele legilor fizice. Ele sunt ca veritabile aide mémoire care facilitează achiziția, rapelul legilor fizico-chimice. În ochii lui M. Meyerson, „reducția progresivă a iraționalului la rațional, care constituie identificarea fizicii cu matematica, și a chimiei cu fizica, precum și a biologiei cu chimia, nu face decât să deplaseze iraționalul. Iraționalul se confundă atunci cu ontologia, care poate, pe o parte, să țină de matematică, și el servește atunci de punct de plecare deducției care progresează pe calea matematicilor, dar nu este deductibil el însuși pe calea matematicii, dacă noi femontăm din explicație în explicație lanțul se oprește aici”. „Deci iraționalul este un act al liberului arbitru, un început absolut asemănător unui decret, unui act de voință a divinității”... „Aceste decret este cel care ar putea decide dimensiunile absolute ale atomilor ca stare improbabilă a originii universului ireversibil”. (p. 528).

Știința ca reminiscență. - Progresul științei este reconstrucția progresivă a patrimoniului științific primordial pierdut. Acest instinct obscur , de care vorbește M. Meyerson, este tendința noastră naturală și profundă, deci obscur față de știință și omnieciență. De la originea și natura sa, Ipoteza noastră ține seamă de originea și natura sa și își găsește cea mai bună verificare. Această ipoteză explică egal ceea ce M. Meyerson numește „neputința naturii de a realiza conceptele”. Această neputință trădează inadecvarea conceptelor, explicabilă prin ecartul dintre știință și știința integrală sau divină. Dar partea rațională a naturii, corespunzând la ceea ce se găsește în spiritul principiilor a priori director al experienței, va trebui să crească prin opera savanților. Cum au remarcat Poincaré și M. Meyerson, aceștia exersează asupra faptelor ca o constrângere care ajunge, la sfârșit, să le impună principiile și legile deduse de ei înșiși. Filosofia științei moderne confirmă de-un fason eclatant teoria ideilor a lui Platon, dacă adevărul față de care oamenii sunt susceptibili este un adevăr înnăscut, o moștenire primordială. Potrivit ipotezei noastre, care fondează și face explicabilă anamneza lui Platon, acest adevăr își are sursa în Dumnezeu, origine a umanității și sfârșit către care conduce evoluția sa progresivă. Toate acestea au fost admirabil rezumate de Bossuet în aceste rânduri profetice: „Filosofi ai zilelor noastre... se ocupă de științe abstracte care apelează la matematici, unde veritatea pare a prezida mai mult decât în celelalte, eu nu vreau să vă spun că nu aveți obiecte demne de gândirile voastre; căci din veritate în veritate puteâi merge până la Dumnezeu care este veritatea verităților, izvorul verității, veritatea însăși, în care subzistă veritățile pe care voi le numiți eterne, veritățile imuabile și invariabile, care nu pot să nu fie verități, și pe care toți cei care deschid ochii le văd în ei înșiși, și totuși mai presus de ei înșiși, pentru că ele le reglează raționamentele ca pe ale altora, și prezidează asupra conoștințelor oricăruia care aude, fie om, fie îngeri” (15).

(15) Cité par G. TRUC, Les raisons perpétuelles de Croire, pp. 98-99.

Adoptând vederile generale expuse de Claude Bernard apropo de metodele experimentale, M. Bergson a ajuns să stabilească cum se însoțesc valoarea experienței și raporturile sale cu forța proprie a spiritului sacantului: „Prea adesea ne reprezentăm experiența ca fiind destinată să ne aducă fapte brute: inteligența punând mâna pe aceste fapte, apropiindu-le unele de altele, s-ar eleva astfel la legi din ce mai înalte. A generaliza ar fi deci o funcțiune, a observa ar fi o alta. Nimic mai fals decât această concepție a muncii de sinteză”... „A generaliza nu este a utiliza, prin nu știu ce muncă de condensare, fapte deja culese, deja notate. Sinteza este cu totul altceva. Este mai puțin o operație specială decât o forță a gândirii, capacitatea de a penetra în interiorul unui fapt care se ghicește semnificativ și în care se va găsi explicația unui număr indefinit de fapte. Într-un cuvânt, spiritul de sinteză nu este decât o putere mai înaltă decât a spiritului de analiză”. „Invenția trebuie să fie peste tot, până-n experiența cea mai simplă. Acolo unde nu există un efort personal și chiar original, nu este nici măcar un început de știință. Asta e marea maximă pedagogică pe care o degajăm din opera lui Ck-laude Bernard”. (Articol publicat de les Nouvelles Littéraires...)

Ce se poate deci spune de asta dacă nu a verifica intuiția poetului pe care-l citează HOFFDING:

Indern du suchst hast du ihn schon gefunden

In dernem Fragen, liegt die Antwort schon gebunden. (Op. cit, p. 156-157).

Dar sensul acestor versuri nu face decât să traducă cuvântul atât de cunoscut și atât de sugestiv al lui Pascal: Tu nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja.

Dacă umanitatea caută știința, este pentru că ea are un presentiment, că are în comun o reminiscență. Acest presentiment este cel care revelă ipotezele și toate cercetările științifice experimentale nu fac altceva decât să sugereze ipotezele și să le confrunte cu faptele.

Când Descartes propunea metoda îndoielii, metoda critică, care relua și perfecționa pe Kant, el nu era prea departe de contemporanul său Pascal. Când te îndoiești înseamnă că ai o anumită idee a verității; este vorba doar de a o preciza, și a o verifica prin cercetare, prin observație sau prin experiență. Nu se cercetează decât ceea ce se cunoaște deja, dar foarte imperfect, insuficient. Voi nu cercetați niciodată un necunoscut; căutați totdeauna pe cineva sau ceva, despre care aveți o anumită sugestie, o vagă cunoaștere. Când te îndoiești de o veritate presupusă înseamnă că ai deja cunoașterea vagă a unei alte verități, care este poate Adevărul.

Dumnezeu și adevărul. - Omul va fi așadar omniscient, așa cum el va fi de asemenea atot-puternic prin omnisciența sa. „Știința, spunea Boutroux, este eliminarea timpului... Aceasta... este o formulă a lui Henri Poincaré. În ecuația care exprimă o curbă este actualmente prezentă această curbă întreagă, chiar dacă ea este infinită... Acesta este visul lui Parmenide împlinit” (20). Pentru

(19) Louis BOURDEAU, Le Problème de la Mort, p. 337.

(20) Emil BOUTROUX, Religion et la Science, Conférence 1913.

știința umană, aceasta începe deja să devină exact ca pentru știința divină: timpul nu mai există sau el este o carte deschisă care ambarasează eternitatea. Laplace va afirma cu îndrăzneală: „o inteligență ar putea ambarasa în aceeași formulă mișcările celor mai mari corpuri din din univers și cele ale celui mai lejer atom: nimic nu ar fi incert pentru ea și viitorul ca și trecutul ar fi perzent în ochii săi”. „Du Bois-Reymond gândea că procesul universal al lumii ar fi reprezentat de un singur imens sistem de ecuații diferențiale simultane, din care s-ar trage, pentru fiecare moment, poziția, direcția și viteza fiecărui atom al lumii”. Și Huxley estima că „dacă propoziția fundamentală a evoluției este adevărată, anume că lumea întreagă, animată și inanimată, este rezultatul interacțiunii mutuale, după legi definite, forțele posedate de moleculele a căror nebulozitate primitivă a universului era compusă, atunci nu este mai puțin cert că lumea actuală s-ar odihni potențial în vaporul cosmic și că o inteligență suficientă ar putea, cunoscând moleculele acestui vapor, să prezică de exemplu starea faunei Marii Britanii în 1868, cu tot atâta certitudine ca atunci când va spune ve se va întâmpla vaporului respirației în timpul unei zile reci de iarnă”. (Citate de Bergson, Evol. Créatr., pp. 41-42).

Ce e de spus dacă nu că știința umană trebuie și poate să se apropie de omnisciența divină? Știința noastră ar fi atunci o trezire progresivă a omniscienței divine care este virtual conținută în umanitate și noi putem conclude cu Bossuet că: este adevărul însuși, adevărul adevărurilor, adică sursa tuturor adevărurilor. Cuceririle științelor pozitive, ca și regulile eticii , care inspiră și domină legile juridice pozitive, și ca și adevărurile religioase, sunt revelații pe care Dumnezeul interior, ascuns în cel mai profund inconștient colectiv al nostru le sugerează clarei conștiințe a umanității.

În această predispoziție congenitală a naturii umane către omnisciența divină sunt conținute, în putere, toate științele. Aici e semnificația pe care Husserl o dă cuvintelor apriori și transcendental, la ceea ce el numește Logos universal.„Noi putem spune, afirmă Husserl, că toate științele apriorice în general au originea lor ultimă în fenomenologia apriorică transcendentală. Ele însele aparțin deci, din punctul de vedere al originii lor, unei fenomenologii univerale apriorice cărora ele le sunt ramificații sistematice, Acest sistem de a priori universal trebuie deci să fie designat ca înflorirea sistematică a apriori-ului universal, înnăscut esenței subiectivității, și prin consecință, a intersubiectivității transcendentale. Este înflorirea Logosului universal l oricărei ființe posibile”. (Médit. cartésiennes, p. 132).

Să spunem pentru a conclude că dacă există în om o predispoiziție de a dobândi omnisciența lui Dumnezeu, societatea civilă și evoluția socială sunt cele care pun această predispoziție în mișcare și îi procură substanța și mijloacele de a se realiza (21).

Am scris aceste rânduri la Paris, la Biblioteca Națională. Eh bine, când văd cataloagele în care sunt consemnate operele apărute în infinitatea ramurilor științei și ale tehnicii, și reflectez, contemplând grandioasa grămadă de cărți care conțin știința și eforturile științifice umane, simt trezindu-se în mine sentimentul omniscienței care este virtual în vasta bibliotecă și deja parțial achiesată, pentru că ea este la dispoziția mea cu condiția să am timp pentru a mi-o apropria. Și când, seara, părăsesc biblioteca și merg pe străzi, prelungesc prin contemplație și imaginație drumul meu în toate direcțiile și în toate împrejurimile orașului, unde se produce vasta și intensa trudă industrială, și am ca un vertij al atot-puterniciei umane pe care o văd progresând sub ochii mei.

Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă. - Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente, fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism internațional și la proprietatea în fine colectivă? Aceste probleme nu sunt deloc facile: tot tragicul epocii noastre este aici. Socialismul caută soluția problemei și S. N. pe cea a universalismului internațional și a păcii. În amândouă cazurile, cum bine a observat M. Bergson, se consideră rezolvată problema și soluția presupusă este punerea în fața faptelor. Se încearcă a o adapta faptelor, forțându-se să le plieze, modificându-le în sensul soluției concepute, singura posibilitate conceptibilă și practică pentru a realiza idealul. Dacă idealul nu este decât idealizarea progresivă a realului, realizarea progresivă a idealului nu va fi facilă dar nici imposibilă.

Raporturi logice ale Omului cu Dumnezeu. - Dumnezeu, care este de la realitate desăvârșit, este fericit, omniscient și atotputernic, el cunoaște adevărul absolut; omul, care este nedesăvârșit , vrea, el, știința totală, perfecțiunea și fericirea pe care Dumnezeu le posedă deja, Dumnezeu este și omul se face, adică evoluează și se termină. Sau, ceea ce este încă mai adevărat, Dumnezeu este omul desăvârșit, paradesăvârșit. Pentru a se desăvârși, omul trebuie să obțină, realizeze, precis la ce aspiră. Vidul pe care-l resimte îl împinge să obțină ceea ce l-ar umple.

De ce este el așa? Pentru că omul este creatura lui Dumnezeu, răspund teologii, căci, după realismul naiv al teoriei curente, Dumnezeu transcendent există realmente; el a creat omul după imaginea sa, și aceasta ar explica aspirațiile infinite, gândirea și iubirea omului, participant la gândirea și la iubirea infinite ale lui Dumnezeu. Se înțelege aceasta: dacă Dumnezeu a creat omul, el i-a pus din sine, din infinit. Și de aceea omul tinde spre Dumnezeu, vrea să-l cunoască pe Dumnezeu, să posede pe Dumnezeu. Ce e de zis? Să tindă către Dumnezeu, să-l vadă pe Dumnezeu, să posede pe Dumnezeu, se spune că o ființă dată tinde spre o altă ființă dată pe care vrea s-o cunoască, pe care vrea s-o țină, s-o posede. În ce sens? Aici, există echivoc. Biserica menține acest realism imposibil: prin a vedea și a poseda pe Dumnezeu, ea înțelege două lucruri foarte diferite: a-l egala pe Dumnezeu sau cel puțin a i se apropia, prin perfecționare morală, și a-l completa, pur și simplu.

Religia catolică tinde să perfecționeze natura umană, să facă din oameni dumnezei, sau mai exact fii ai lui Dumnezeu. În acest sens, asta este ceea ce înțelege ea prin a vedea pe Dumnezeu. Dar a contempla pe Dumnezeu și a deveni Dumnezeu nu este același lucru. Și a poseda pe Dumnezeu nu are sens decât dacă se înțelege, prin aceasta, a poseda atributele divine, și, prin urmare, a deveni Dumnezeu. Căci a vedea pe Dumnezeu nu este deloc suficient a-i deveni egal sau semen și, prin urmare, a deveni fericit; nu doar vederea unui om om infinit bogat, inteligent, tare și fericit nu este suficient pentru a deveni însuți bogat, inteligent și fericit ca el. Este forțamente mai curând nenorocit de a constata un astfel de abis al diferenței. Cu misticii mai ales, Biserica înțelege prin a vedea pe Dumnezeu, a-l completa ca ființă reală, exterioară și a se uni cu ea precum cu o ființă reală. Între aceste două lucruri există un abis; ele se exclud unul pe altul. A poseda pe Dumnezeu și a vedea pe Dumnezeu semnifică mai curând a poseda atributele divinității. Biserica la fel ca misticii au crezut a se degaja de această dilemă adoptând echivocul expresiei: a se pierde în Dumnezeu, a se uni în Dumnezeu, căci aceasta vrea să spună, totodată, a se vedea cu Dumnezeu și a se identifica cu Dumnezeu cât mai mult posibil, apropiindu-se maximum posibil de perfecțiunea sa.

Cât e mai simplu a admite că Dumnezeu este imanent omului în sensul că el este pre-format în natura umană; că în afară de această existență a lui Dumnezeu, nu există alta transcendentă, supranaturală; că ideea de Dumnezeu, n-ar fi, în fapt, decât iziunea anticipată a persoanei umane, atunci când va fi în fine împlinită. Viziunea și posesiunea lui Dumnezeu, chiar astfel cum le concepe Biserica, devin atunci foarte inteligibile: aceasta vrea să spună foarte simplu că atributele naturii umane trebuie să fie infinit dezvoltate și perfecționate și, finalmente, elevate cât mai aproape posibil de atributele divinității, căci acestea sunt conținute în germene în ele și sunt împlinire, așa cum omul este împlinirea copilului. În acest scop, va fi suficient ca oamenii să îndeplinească o serie de operații constituind o perfecționare morală progresivă, o evoluție care trebuie să ajungă împlinirea morală și mentală a omului și prin urmare a fericirii sale. Căci, efectiv, omul nu va fi fericit decât atunci când atributele sale umane vor fi dezvoltate până a le egala pe cele ale divinității.

Dacă Dumnezeu, așadar, se raportează la om ca stejarul la ghindă. Care îi este fructul și sămânța, cum e natural, într-adevăr, din partea ghindei de a încerca să reproducă stejarul, adică de a dobândi și a manifesta toate atributele stejarului, la fel și umanitatea nu va putea să înceteze nici să se odihnească atâta timp cât nu va fi ajuns să-și dezvolte infinit atributele sale umane, prin eforturile sale de perfecționare, de știință, de potență, până ce acestea se apropie de atributele divine.

*
    Imanență și transcendență. - Dacă Dumnezeu nu este decât om ale cărui atribute sunt proiectate pe planul infinitului, al perfectului, adică al absolutului – și am văzut că dorințele și aspirațiile sale infinite sunt în om expresia lui Dumnezeu virtual care este în el și care înflorește în cursul evoluției individuale și sociale încă departe de termenul său final – Dumnezeu nu poate fi conceptibil decât sub formă umană. Dumneazeu va fi om și uman sau el nu va fi nimic. Toți cei care au vrut să-l dezantropomorfizeze pe Dumnezeu, crezând astfel a servi cauza religiei, sau rătăcit grav, și M. Rd. Le. Roy este dintre aceștia. Inerent naturii umane, Dumnezeu este deci așa cum îl concep imanentiștii, dar transcendența divină este afirmată cu tot atâta rațiune. Poate el fi, fără contradicție, totodată imanent și transcendent?
    Dumnezeu este imanent la om, adică este tot ce există în el mai profund și interior, mai intim: el este mai aproape de noi decât noi înșine; dar în același timp, prin infinita lui superioritate, el este transcendent, adică infinit îndepărtat, deasupra omului. El nu poate fi altfel, căci existând în om în potență, în germen, Dumnezeu este identic cu ceea ce este cel mai profund, mai intim, în suflet: intimior intimio meo. Dar dacă se anvizajează cauza care provoacă înflorirea germenului divin în om, adică societatea, Dumnezeu transcende triplu umanitatea actuală: 1) așa cum societatea transcende individul; 2) așa cum omul sfârșitului evoluției va depăși, va transcende, omul actual. Această transcendență este deci chestiune de timp, de asemenea - timpul care cere dezvoltarea divinului în uman. 3). Dar cum acțiunea socială asupra individului se condensează și descinde în inconștient, de unde țâșnesc
intuițiile, revelațiile transcendente și sentimentele religioase, transcendența exprimă de asemenea această profunditate a inconștientului care transcende conștiința. Dar în timp ce inconștientul sosește, sub forma simbolurilor mistice, până la conștiință, inconștientul transcendent devine imanent. El este cu atât mai mult imanent cu cât este mai profund și prin urmare mai transcendent: intimior intimo meo.
    S-a spus despre Dumnezeu: in deo vivimum movemur et summus. Dar se poate tot atât de bine spune: Dumnezeu trăiește, se transformă – adică evouluează – și există în oameni. Căci Dumnezeu nu mai mult decât societatea nu există decât în oameni, fiind dat ca oamenii să nu poată exista și trăi decât în societate, și care nu sunt cu adevărat umani decât întrucât există în ei spiritul și o dispoziție latentă de a realiza divinul.

    Nebunii, Elita și Aleșii. - Dar această stare socială nu se realizează fără rezistență și fără luptă. Există mai întâi secesiune. Comunitatea se partajează totdeauna în trei grupe: precursorii, masa indiferentă și consrvatorii obstinați. Precursorii sunt Elita, cei chemați și, dintre ei, se recrutează inițiatorii, aleșii. Înțelegem deci de ce Dumnezeu nu salvează și nu convertește decât anumiți oameni. Căci în fine Dumnezeu nu poate proceda de o altă manieră decât istoria, întrucât aceasta este adevărata realitate a ideii de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu exista, într-adevăr, actualmente, aș cum îl concepe teologia – suveran just și bun – el n-ar proceda exact ca determinismul istoric, prin căile hazardului mai degrabă decât prin cea a justiției. Tot misterul, tot iraționalul grației lui Dumnezeu este precizamente aici: insuficiența realității posedă ideea de Dumnezeu.
    Dumnezeu, distribuind grația, favoarea gratuită, procedează ca istoria. Masa indiferentă și pasivă face obstacol atât grației cât și progresului, prin lenea intelectuală sau morală, prin abulie și prin ignoranță. Istoria, precum Dumnezeu, nu-i acordă merit, prin urmare nici grație; de altfel ea poate s-o refuze. Conservatorii refuză grația din interes sau din spirit de opoziție și de contradicție, căci ea nu este necesitantă. În principiu, prin grația prevenitoare, face apel la toți. Toți sunt chemați; dar, dacă atât de mulți răspund, numai unii, foarte puțini, corespund. De aceeași manieră, există un determinism istoric prevenitor, echivalent grației prevenitoare. El consistă în aceea că circumstanțele anterioare și actuale ale istoriei prepară în fiecare moment un anumit număr de spirite aproape egal capabile de a vedea și a înțelege semnele timpului, necesitățile orei apropiate, și care,
anunțându-se în avans, sunt în oarecare sort prevenitoare. Acestei categorii i se aplică cuvântul lui Sf. Bernard: Dumnezeu gândește fără noi. În aceasta deci, meritul individului este nul, căci conținutul spiritului nostru noi îl datorăm generațiilor anterioare sau mai curând aporturilor exclusiv gratuite ale istoriei.
    Celor ce sunt aproape egal preparați pentru a face față exigențelor orei, le este dat s-o rupă cu inerția și pasivitatea morală și intelectuală pentru a răspunde apelului circumstanțelor înnoitoare ce se desenează. Dintre ele se recrutează aleșii cei mai bine pregătiți – cel puțin dacă hazardul nu decide a la maniera sa, adică arbitrar, ceea ce se întâmplă foarte des – și ei sunt cei ce erfectuează, prin eforturile lor, ceea ce determinismul social indică și impune. În acestea, determinismul istoric este cel care acționează; Dumnezeu ca istorie acționează pentru ei, muncește, pentru a zice așa, cu mâinile lor. Istoria sau Dumnezeu face totul pentru aceștia, pentru că ei li se substituie; ei gândesc fără Dumnezeu, în locul său. Aceștia sunt aleșii, eroii. Acestora le este acordată grația actuală și determinantă, pentru că ei sunt dați, cel mai posibil, în timp ce ceilalți, care-au putut adesea fi
mai bine dotați, nu au reușit pentru că ei s-au menajat, au ezitat. În general, aceștia din urmă urmează elita, inițiativa luată, metoda propusă. Dar libertatea și eforturile lor intervin și, prin urmare, de asemenea, meritul lor este real. El le-a acordat grația cooperantă, voința lor cooperează cu grația. Şi unora și altora li se aplică cuvântul lui Sf. Bernard: Dumnezeu vrea cu noi și pentru noi.
    Dar grația nu este niciodată necesitantă, căci ea nu este acordată nimănui de a îndeplini mari lucruri fără eforturi intelectuale și morale, ale căror intensitate și perseverență se măsoară prin grandoarea însăși a sarcinii. Aceasta probează că aportul social, circumstanțele istorice nu sunt suficiente și este nevoie încă de divinul virtual al naturii umane. Determinismul istoric nu scutește de eforturi; forța sa determinantă se măsoară exact prin eforturile pe care le depun oamenii pentru a-l efectua, aceste eforturi fiind manifestarea germenului divin care specifică omul și îl diferențiază de animale. Și astfel grația nu distruge libertatea, pentru că ea se efectuează doar prin libertate, adică numai prin eforturi umane.

Revelație și ipoteză. - Originea invențiilor, a ipotezelor, a descoperirilor științifice, se acoperă de o obscuritate impenetrabilă și tocmai aceasta caracterizează egalmente revelațiile de ordin religios și moral. Nimic într-adevăr nu le diferențiază, în fond, unele de altele. Este la fel în ce privește forma lor exterioară. Obscuritatea în care se acoperă actul invenției, ca și cel al revelației, dispare brusc; ele se iluminează ca printr-un fulger neașteptat. Moise vedea și asculta pe Dumnezeu vorbindu-i printre fulgere pe vârful Sinaiului; Newton și H. Poincaré concepeau soluțiile problemelor care-i preocupau în fulgerele unei subite iluminații spirituale (5).

(5) Pentru a afla ce se petrece cu această ocazie în spiritul unui matematician, urmăm pe H. Poincaré, care şi-a descris propriile experienţe. „De cincisprezece zile, scria el, mă efortam să demonstrez că nu putea exista nicio funcţie analogă cu ceea ce am numit de atunci funcţiunile fuchsiene... toate zilele, mă aşezam la masa mea de lucru, încercam un mare număr de combinaţii şi nu ajungeam la niciun rezultat. Într-o seară, am luat cafea neagră, contrar obiceiului meu, n-am putut să dorm: ideile au apărut mulţime: le simţeam cum se ciocnesc până când două dintre ele s-au acroşat, ca să spun aşa, pentru a forma o combinaţie stabilă. De dimineaţă, am stabilit existenţa unei clase de funcţiuni fuchsiene. Nu mai aveam decât să redactez rezultatele, ceea ce nu mi-a luat decât câteva ore.”

Continuând să mediteze asupra aceloraşi probleme, Poincaré a continuat să aibă inspiraţii analoge. El relatează în aceşti termeni o altă descoperire: „Peripeţiile călătoriei mă făcură să uit de lucrările mele matematice; sosit la Coutance, ne-am urcat într-un omnibus pentru nu ştiu ce promenadă; în momentul în care mi-am pus piciorul pe scară, ideea mi-a venit, fără ca nimic în gândurile mele anterioare să fi părut a o fi pregătit, că transformările de care făcusem uz pentru definirea funcţiilor erau identice cu cele ale geometriei non euclidiene. Am reluat conversaşia începută dar am avut imediat o întreagă certitudine. La întoarcerea la Caen, am verificat rezultatul cu capul odihnit pentru a mă achita de conştiinţa mea” (p.52). Poincaré citează încă alte cazuri asemănătoare: „Dezgustat de insuccesul meu, am petrecut câteva zile la malul mării şi mă gândeam la cu totul altceva. Într-o zi, plimbându-mă pe faleză, ideea îmi veni, mereu cu aceleaşi caractere de brevitate, de bruscheţe şi de certitudine imediată...” Sau în altă parte: „Într-o zi, traversând bulevardul, solţția dificultăţii care mă oprise mi-a apărut dintr-odată” (p. 55). (Sublinierile noastre).

Poincaré conchidea astfel interesantele sale analize: „Ceea ce va frapa întâi de toate sunt aceste aparențe de iluminare subită, semn manifest al unei lungi munci inconștiente anterioare; rolul acestei munci inconștiente în invenția matematică îmi pare incontestabil... Cuvântul inconștient sau, cum se spune, eul subliminal, joacă un rol capital în invenția matematică”. S-ar putea gândi că munca eului subliminal este simplu mecanică și că ea ar putea fi îndeplinită de eul conștient. Or, nu este nimic așa, căci Poincaré găsește că această muncă este o alegere. „Și regulile care trebuie să ghideze această alegere sunt extrem de fine și delicate”. Deci „eul subliminal este capabil de discernământ, el are tact, delicatețe, știe să aleagă, el știe să ghicească;Ce spun eu, el știe mai bine să ghicească decât eul conștient, din moment ce el reușește unde acela a eșuat” (p. 56). Este el superior eului conștient? Poincaré arată că Boutroux o afirmase, dar această afirmație, personal, lui îi repugnă. Totuși, el recunoaște că „eul conștient este strâns mărginit; în ce privește eul subliminal, nu-i cunoaștem limitele și de aceea nu ne dezgustă prea tare a presupune că el a putut forma în puțin timp mai multe combinații diverse decât viața întreagă a ființei conștiente ar fi putut să îmbrățișeze.” Și pentru a preciza mai mult, el adaugă: „Tot ce se poate spera despre aceste inspirații care sunt fructul muncii inconștiente, că sunt puncte de plecare a calculelor... cât despre calculele însele, trebuie făcute în perioada secundă a muncii conștiente, cea care urmează inspirației; cea în care se verifică rezultatele acestei inspirații, în care se trag consecințele. Regulile acestor calcule sunt stricte și complicate, ele cer disciplină, atenție, voință și, prin urmare, conștiință. În eul subliminal, domnește dimpotrivă ceea ce aș numi libertate, dacă se poate da acest nume simplei absențe a disciplinei și dezordinii născute din hazard. Numai că, această dezordine însăși permite cuplaje neaștepte” (p.62).

În inteligență, este deci exact ca în societate: progresul nu este posibil decât pe o bază de dezordine. Formele politice, juridice și ideologice noi nu sunt posibile – noi am spus-o deja destul – decât după un proces de disoluție al vechilor forme (6/7), adică prin revoluție.

Poincaré făcuse deja să se remarce că „munca inconștientă nu este fecundă decât dacă este pe de o parte precedată și pe de altă parte urmată de o perioadă de muncă conștientă”... „Inspirațiile subite nu se produc decât după câteva zile de eforturi voluntare care au părut absolut infructuoase... nu au fost atât de sterile pe cât se gândește, ele au pus mașina inconștientă în mișcare.și, fără ele, ea n-ar fi produs nimic”(p. 51).

Or, este egalmente de aceeași manieră cum Bergson concepe și explică raporturile între inteligență și ceea ce el numește intuiție, care, după părerea sa, depășește inteligența. „Dar dacă ea depășește inteligența, inteligența este cea care-i va provoca zdruncinătura ce o va face să urce la punctul în care ea este. Fără inteligență, ea ar rămâne sub forma instinctului nituită pe obiectul special care o interesează practic.”(8).

(6/7) Nouvelle Cité de Dieu, Edit. Marcelle LESAGE. Paris 1929, 3e partie, ch. VI-VII.

(8) Evolution reatrice, p. 193.

Revelația modernistă. - În cursul secolelor al optsprezecelea și al nouăsprezecelea, dintre oamenii de știință și liberi-cugetători, s-a elevat în masă pentru a zice așa, „contra Revelația”. Tot ce este revelație nu putea fi decât fals, căci singurele sensuri, rațiunea și logica cu metodele lor inductive și deductive pot descoperi veritatea. Tot ce vine pe alte căi este eroare, superstiție și fabulă. Știința umilea religia și excludea revelația. Ce paradoxal retur! După ceea ce tocmai am expus, vedem că astăzi știința însăși, prin organul celor mai mari savanți, reabilitează Revelația, demonstrând neputința și ineficacitatea purei rațiuni discursive.

Atâtea mărturii și demonstrații în favoarea divinației nu pot fi efectul hazardului. A conveni că activitatea eului subliminal joacă un rol capital în invenția și descoperirile științifice, că ea este mai largă, mai fină și că ea reușește acolo unde activitatea logică, conștientă, eșuează, ce este dacă nu recunoașterea directă că veritățile, chiar în matematici (știința logică prin excelență) și a fortiori în științele naturale (fizico-chimice și biologice) sunt revelații. M. Bergson era încă foarte liberal, cu inteligența și înțelegerea, conferindu-le o suverană eficacitate în lumea datului, a spațiului, în domnia corpurilor solide, în întindere, Poincaré le denunță și le retrage.

Inspirația, ipoteza, este un act de divinație, act de inspirație ca revelația însăși. Există în ea până şi aceste semne distinctive: iluminare, bruschețe care sunt caracteristice revelațiilor credinței. În științele matematice ca și în religie, mecanismul intim al invenției este același. Dumnezeu, ca buna ipoteză a lui Poincaré, nu vine decât la cei care l-au solicitat îndelung.

Cum există ele acolo? Ce poate să semnifice aceasta?

(14) DELACROIX, Psychologie de l'Art, p. 189.

GEORGE ANCA

DE LA FERICITUL AUGUSTIN,

DUMITRU DRĂGHICESCU

- Un argument al traducătorului -

Prezentăm, în traducere-restituire românească, prima din cele mai vaste două opere edificate, fasonate de Dumitru Drăghicescu în franceză: Noua Cetate a lui Dumnezeu, Paris, Marcelle Lessage, 1929, prezentul volum, și, în două volume, urmând: Adevăr și Revelație, Paris, Felix Alcan, 1934, alcătuind o trilogie monumentală împreună cu Dumnezeu și destinul omenirii, scrisă și publicată în românește. O ediție in spe în zece volume a operei lui Dumitru Drăghicescu propusă de profesorul Virgil Constantinescu-Galiceni ar include: I Ontologia umană; II Din psihologia poporului român; III Problema Conștiinței. Realitatea spirituală; IV Idealul creator; V Marea Unie a românilor cu românii; VI Partide politice și clase sociale; VII Noua Cetate a lui Dumnezeu; VIII Adevăr și revelație, partea I; IX Adevăr și revelație, partea II; X Dumnezeu și destinul omenirii.

Ca Maurice Blondel axându-și opera pe doctoratul Action, Dumitru Drăghicescu își aprofundează determinismul sociologic doctoral, de la indestructibila structură Din psihologia poporului român la trilogia profetică a sfârșitului de viață. Actualizând revelator nu numai De civitate Dei a sfântului Augustin – cf Organon de Aristotel, Novum Organum de Bacon, Tertium Organum de Uspensky –, dar purtând și ecouri poate subconștiente din Viața lumii sau din Memento mori.

Noua Cetate a lui Dumnezeu revelează o construcție poliedrică – istorie, evoluție, profeție – de exhaustivitate epistemică afinitivă cu empatii și alergii la personaje arhetipale, artiști, gânditori, o epopee socio-filosofică, un cronograf socio-religios în jargon sorbonard, o hermeneutică sociologică a dumnezeirii în umanitate. În țesăura textuală rezonează sentințe de rădăcină biblică sincronizate cu frunzișul referințelor, pe o tulpină proprie. Înlănțuirea de idei, subînțeles teoretizată, frazarea și cuvintele se desprind din continua demonstrație-fluviu a unei teze ce pare a se dispensa de discurs.

Într-o terminologie deschisă, continuu recizelată, cumulativă, spiralând repetiția și insistența clarificativă, diferitele registre ideatic-stilistice se pot solda cu receptări integrate, dacă nu preferențiale, respingând sau admirând, retușând, inducând și cititorului o reactivitate pro sau contra. Neuitând patina de epocă interbelică, Paris-Geneva, în care chiar ne afăm întru imensă grație drăghicesciană, cu un limbaj conceptulal devenit între timp literatură, precum revoluta dualitate păgânism-creștinism. Cu avantajul unei percuții paraconceptuale, pe formulări modelatoare, de gândire directă, de empatie diacronică dispecerată de teză, de ideal.

Adecvarea traducțională a avut de a face, pe de o parte cu o operă veche de opt-nouă decenii, pe de alta, cu una nouă pentru noi, după o ignorare absolută, zguduitor de actuală și cu soluții-disoluții de viitor. Și este vorba de a o pune în circulație după „schimbările la față” (formula sa) anticipate de contemporanul lui Eminescu, Brâncuși, Arghezi. Faustianismul lui Drăghicescu pare dublat tacit de modelări din Viața lumii sau Memento mori.

Dumitru Drăghicescu este un scriitor în schițe și arabescuri religios-științifice pe propria doctrină a conștiinței-imortalitate. Poate oare fi, retro, receptat de-a valma ca tens, arid, utopic, socialist, tautologic, idealist, sinucigaș, aristocrat, cosmopolit, moralist etc.? Am apelat și la eufonii-româno-franceze, ca de epocă, spre a da totuși impresia unei pledoarii tragice din viitor și iar din viitor.

Vor putea fi atrași pasionații de idei și istorie, fantaștii, pelerinii în timp, poate și regizorii de teatru și film. Filosofii și sociologii vor măsura pierderea irecuperabilă, cu ce consecință, a mesajului său vizionar. Dacă i se admite pledoarismul, lectura poate fi de catehism, singura religiozitate auctorială fiind aici Societatea Națiunilor. Dacă recepția intră în dificultate – tematic, stilistic, ideologic – folosul va fi și mai substanțial decât admirația pasivă a unei creații de evidentă grandoare.

Trei excerpte din Noua Cetate a lui Dumnezeu:

„Studiul nostru, pe care-l dăm sub vocabula pe care o utiliza sfântul Augustin, și sub invocarea sa, va fi ca o transpunere modernă a Cetății lui Dumnezeu, în ansamblul ei, acesta va fi același paralelism între cetatea empirică, terestră, și idealul său, conceput în cetatea lui Dumnezeu schițată la Geneva și după care realitatea trebuie să se modeleze. A rezista superbilor și a da grație umililor nu este de asemenea, teoretic, scopul Instituției de la Geneva, unde votul unei țări mici contează tot atât cât al imperiului britanic? Din nenorocire, se face încă distincție între națiunile cu interese limitate și cele patru sau cinci națiuni cu interese nelimitate: vestigii brutale ale cetății terestre care fac erupție în această nouă cetate a justiției, a egalității și a păcii. Cetatea lui Dumnezeu care este, acum, pentru noi, Societatea Națiunilor, își va continua, precum cealaltă, pelerinajul său de-a lungul timpului și impietății scepticilor, care se pretind realiști, și aceasta va fi prin trăirea, și a ei, aici, a credinței.” (Noua cetate a lui Dumnezeu, ed. fr., p.12-13 )

„Să vedem acum dacă logica dreptului de bun simț este într-atât opusă unei vieți individuale infinite.

Cert, conștiința concepe foarte bine această idee a infinitului. O concepe atât de bine încât nu se poate concepe în act ea însăși fără ea. Dacă conștiința concepe infinitul și se concepe ea însăși infinită – și altfel cum ar concepe-o? – este logic că ea este finită, că ea trebuie să dispară ca stare de fapt în trecut și în prezent, dar dispărând în drept, în pură logică?

Logic, o conștiință finită, efemeră bășică de săpun care concepe infinitul, nu se poate susține. Dacă ea concepe infinitul, ea însăși este infinită în principiu, în drept dacă nu în fapt.

Să facem apel la întreaga onestitate, dacă se poate spune așa, la loialitatea logicii.” (Ibid. pag. 596).

„Societatea Națiunilor și Neo-Creștinismul se spijină și se condiționează reciproc. Una, realizându-se, provoacă apariția celuilalt și Neo-Creștinismul trebuie, pentru a ameliora moravurile, să anuleze egoismele individuale și naționale ca ambiția și orgoliul, și să dezvolte abnegația pentru a face posibilă și a consolida instituția de la Geneva. Viața însăși a națiunilor depinde de aceste două mari evenimente: altfel, le așteaptă suicidul prin războaiele de rasă, de clasă și de preponderență. Dar anularea egoismului și ambiției nu se poate obține atenuându-le și reducându-le, ci, dimpotrivă, împingându-le până la capăt, procurându-le satisfacția condiționată dar integrală. Omul nu renunță voluntar la un bun real decât în schimbul unui bun mai mare care să vină. Această dispoziție, care îi este naturală, trebuie folosită și aceasta face creștinismul. Numai o viață infinită care implică sancțiunile transcendente, pentru a completa și desăvârși justiția empirică a acestei lumi, poate modifica și disciplina egoismele și ambițiile.” (Ibid., pag. 617)

Despre volumul următor, Adevăr și revelație, recenzat și de Henri Corbin, a scris un articol și John H. Hershey „God, Man, and Dimitrie Draghicesco” In: Humanist (Buffalo, New York) (Published by The American Ethical Union) v.13 January 1,1953, pp.267-270.).

DUMITRU DRĂGHICESCU ȘI RUTH BENEDICT

Fiind invitat, ca vâlcean, să iau parte la un simpozion dedicat lui Dumitru Drăghicescu (1875-1945), întru respectul căruia împărtășisem, deseori, cultul lui Virgil Constantinescu-Galiceni, mi-a venit în minte o altă întâmplare, ba două, legate de Ruth Benedict (1887-1948). Petrecând mai mult timp în biblioteca universității din Honolulu, am dat peste cartea ei despre români, Romanian Culture and Behavior, Colorado State University, 1972, am citit-o, vorba aia, thrilled. Mai târziu, sau, poate, înainte, la un congres de antropologie din Tokyo, am stat la masă cu două foste studente ale lui Margaret Mead și am vorbit, toată seara (eram la banchetul de închidere, într-un palat, la marginea capitalei japoneze) despre Benedict-Mead, cu destule subînțelesuri. La recepția de deschidere, Chie Nakane, celebră pentru a sa Societatea verticală, îmbătrânise și ea, plângându-mi-se (!) că Japonia n-ar fi recunoscută în lume. Am citat public, din Ruth Benedict, când am inaugurat, cu ambasadorul Taubman, un American Corner în casa din București a lui Istrate Micescu, fost coleg al lui Drăghicescu, la Paris.

Mi-am luat seama, trecând la gravitatea „eternității” lui Drăghicescu, propusă de organizatori, și ușurința (românească, ar zice Mircea Vulcănescu) a alăturării celor două nume. Am mai citit și din unul și din altul, găsindu-mi pentru prima oară în viață tensiunea arterială mărită (mă apropii de vârsta aruncării de pe Fuji a doctorandului lui Durkheim – autorul cărții Le suicide, 1897, începându-și prefața cu „Depuis quelque temps, la sociologie est à la mode”).

Două personaje tragice? Amândouă, nepermițându-și a nu avea o carieră, au lăsat impresia de mister, dacă nu de profetism, în pronunțări perene. Au scris studii în timp de război. Ruth, făcută profesor plin cu două luni înainte de moartea necunoscută, a intrat în National Women's Hall of Fame (posthumous) 8-Oct-2005, iar Dumitru, în uitare (până când?). Parcă autori ai câte unei singure cărți Din psihologia poporului român (1907) – Drăghicescu, Paterns of Culture (1934) – Benedict. Se pot inventa corespondențe și între celelalte titluri.

Sunt faimoase, cu prisosință, cărțile semnate de Ruth Benedict:

Patterns of Culture (1934, anthropology)
Zuni Mythology (1935, anthropology)
Race: Science and Politics (1940, anthropology)
The Chrysanthemum and the Sword (1946, anthropology)

Cărțile publicate de Dumitru Drăghicescu își așteaptă, aparent, încă dreapta apreciere:

Le Problème du déterminisme social. Déterminisme biologique et déterminisme social, Editions de la ″Grande France″, Paris, 1903;

Du Rôle de l'individu dans le déterminisme social. Thèse presentée à la Faculté des Lettres de Paris, F.-R. de Rudeval, Paris, 1904;

Raporturile dintre drept şi sociologie, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1904;

Le Problème de la conscience. Ėtude psycho-sociologique, Ėditions Felix Alcan, Paris, 1907;

Din psihologia poporului român, Librăria Leon Alcalay, Bucureşti, 1907; Reeditări: Editura Albatros, Bucureşti, 1996, 2003; Historia, Bucureşti, 2006;

L’Idéal créateur. Essai psycho-sociologique sur l'évolution sociale, Editions Felix Alcan, Paris, 1914; Traducere: Idealul creator. Eseu psiho-sociologic asupra evoluţiei sociale, trad. Virgiliu Constantinescu Galiceni, Editura Albatros, Bucureşti, 2006;

Le renouveau religieux et la guerre mondiale, Les Imprimeries „L'Independance”, Bucureşti, 1916;

La Bessarabie et le droit des peuples, esquisse historique, géographique, ethnographique et statistique, Editions Felix Alcan, Paris, 1918;

Les Problèmes nationaux de l'Autriche-Hongrie. Les Roumains (Transylvanie, Bucovine, Banat), Editions Bossard, Paris, 1918;

La Transylvanie: esquisse historique, géographique, ethnographique et statistique, Editions Felix Alcan, Paris, 1918; Reeditare: Editura Albatros, Bucureşti, 1997;

Partide politice şi clase sociale, Bucureşti, 1922;

La Réalité de l'esprit. Essais de sociologie subjective, Librairie Felix Alcan, Paris, 1928; Traducere: Realitatea spiritului: eseuri de sociologie subiectivă, trad. Luiza Dascălu, Editor Mihai Dascăl, Bucureşti, 2003;

La nouvelle Cité de Dieu, Marcelle Lesage, Paris, 1929;

Vérité et Révélation, 2 vol., Librairie Felix Alcan, Paris, 1934;

America y la Liga de las Naciones, Botas, Mexico, 1937;

Marea Unire a românilor cu românii: 1918. Banatul şi Transilvania; Bucovina şi Basarabia, Editura Albatros, Bucureşti, 2001.

Detractorii lui Drăghicescu ar putea spune că acesta a diagnosticat etnopsihologia poporului român anume pentru viitoarea misiune (anti)românească a lui Ruth Benedict: nepăsarea şi fatalismul – ipohondrie sufletească – anxietate psihologie dedublată – conduită retractilă – retragere în sine – rezistenţă defensivă – resemnare mută – paralizia civică – neprevedere – lipsă de proporţie, de unitate, de ordine – pornirea de a ascunde, de a minţi, de a fi neîncrezător – viclenia, dibăcia, înşelăciunea – geografie mişcătoare – absoluta lipsă de continuitate – năluca norocului – pecetea neisprăvitului – înspăimântător este însă numărul sărbătorilor superstițioase – lipsa noastr ă de viață istorică – loviți puternic și mereu învinși – lipsa de personalitate etnică – viața noastră istorică fu astfel un șir de schimbări la față – obârșie foarte eterogenă, încât abia SUA se mai poate compara cu noi etc., etc., etc.

Nuanțarea, până la răsturnarea ieremiadei însușirilor rele, scapă, de obicei, poate venind prea târziu, utopic?

„Dacă slavii, bulgarii, ungurii, turcii, tătarii, grecii, rușii, francezii, germanii stăpâniră, rând pe rând, țările române, pentru a altera, slăbi și sărăci elementele voinței noastre, toți aceștia îmbogățiră mintalitatea românească”.

„Neegalitatea și incoerența inteligenții românești decurg de la prea mare bogăție a materialurilor noastre sufletești cari se căznesc să se așeze, să se stratifice, să se cristalizeze.”

„În locul convulsiunilor noastre din trecut, cari la fiecare pas zguduiau și stricau întregul rost al societății românești, avem azi, o dată cu neatârnarea, începututul unei epoci de statornicie, de continuitate, de unitate de dezvoltare.”

“Sub raportul inteligenţii , românii au fost dăruiţi de creatorul lor, Istoria, cu o sumă de bune însuşiri luminoase, drept recompensă pentru lipsurile şi umbrele ce a aşternut pe suprafaţa caracterului nostru. De unde vine inferioritatea caracterului românilor, de acolo vine superioritatea inteligenţei lor”.

În timpul Primului Război Mondial, Dumitru Drăghicescu, s-a regăsit cu Elena Văcărescu și Emanuel Martonne în Biroul românesc de presă de la Paris. A contribuit la lucrările Comitetului Național al Românilor din Transilvania și Bucovina, devenit apoi Comitetul Național al Unității Române. A militat pentru organizarea Congresul Naționalităților din Austro-Ungaria, desfășurat în aprilie 1918 la Roma. A publicat cărți întru idealul național românesc, pentru recunoașterea sacrificiilor României în războiul cu Puterile Centrale, pentru recunoașterea internațională a Unirii, pentru uzul și auzul mărimilor europene, care-l formaseră.

Scriind despre români, Ruth Benedict este în ton cu Psihologia lui Drăghicescu, inclusiv juvenilitatea, mai ales că documentarea ei se oprise, din eroare, la începutul secolului al 20-lea (acesta fiind și unul din motivele pentru care Margaret Mead, legatara sa, a restrictat publicarea textului, ediția din 1972 fiind adresată exclusiv studenților profesorului editor, Robert J. Theodoratus). S-au adăugat informațiile primite de la 25 de români americani, spune Mead, printre care și evrei români, de unde, probabil, eticheta de cel mai antisemit popor, preluată și de Hanna Arendt sau Elli Wiesel.

De n-ar fi o carte ca și pierdută, lumea întreagă s-ar apropia, prin empatia pentru dușman a cercetătoarei, de identitatea istorică națională a românilor, crearea imaginii de sine, proverbe caracterizante, dezvoltarea personală, oportunismul și agresivitatea, îmbogățirea cu orice preț, credințe populare în exces, îndeplinirea obligațiilor familiale, sărutarea mâinii superiorului, umili și supuși, mii de păsări făcute să cânte la nunți și înmormântări (păsărele mii?), mândria – valoare națională, bătaia – preludiu sexual, iredentism politic, idealul de viață românesc este hedonismul...

Tag-uri pe internet: Anthropology baby baksheesh Banat beating beautiful Bessarabia Bibesco birth boyers boys bride Bucharest Bukovina Carol Carpathian century child claca Codreanu cross-brothers Culture and Behavior dance dead death dowry Easter Europe European evil eye expropriation fast father feast feeling fighting flowers gendarmerie girls give give-aways Greater Rumania groom's Gusti Gypsies haiduk Hungary husband informants Iron Guard irredentism keep King kiss the hands labor land live luck maize Margaret Mead marriage married Mircea the Old Moldavia mother mountains never Old Kingdom parents party peasantry person Phanariot pleasure popular population Prahova Valley priest proverb regard rich Rumanian attitude Rumanian Culture Rumanian history Rumanian peasant Rumanian village rural Russia Ruth Benedict sheep teacher things towns and cities Transylvania Treaty of Trianon Turks upper class urban violence Wallachia wedding Western wife woman women young. Guvernul american voia studii asupra caracterului național și cultural al Japoniei, Germaniei, României, care să permită personalului său diplomatic și militar să înțeleagă cât mai bine cum să interacționeze cu membrii acestor societăți pentru a atinge scopurile Statelor Unite. Mare parte din materialul cu care a lucrat Benedict a fost clasificat și nu poate fi făcut public. Totuși, minus ceea ce era clasificat, fructele muncii ei au apărut în Crizantema și sabia , carte devenită clasică.

Virginia Heyer Young vede studiile lui Benedict despre Thailanda, România, Olanda și Japonia ca pe un tot (Ruth Benedict: Beyond Relativity, Beyond Pattern , 2005, University of Nebraska). Acestea, prezentând indivizii în cadrul culturilor lor, și nu ca fiind modelați de cultură, au circulat în ediții șapirografiate pregătite pentru sponsorul lor, the Office of War Information, și nu au fost considerate ca reprezentând conceptele sale.

Ca multe altele, proverbul „Capul plecat de sabie nu este tăiat” este comentat (funcțional?) și de Benedict și de Drăghicescu, la acesta din urmă, cu adaosul lui Bolintineanu, „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie, / Dar cu umilință lanțu-l încovoaie.” Prin cărțile sale de autoantropologie sociologică românească de la Paris, Drăghicescu a ieșit învingător odată cu țara unită în 1918 și victorioasă, atunci, după cum, la următorul mare război, și Benedict, împotriva României (cu dragoste?) Să-i fi plăcut ei, până la urmă, că românii dau fetelor lor la căsătorie zestre mai mare decât la noi, la americani? Să le fi sugerat subliminal soldaților lor zburători să se însoare cu fete de pe aici, ca ai lui Traian, de ne-au inseminat virtutea daco-romană, răsdiminuată, spre jalea drăghicesciană, de neîntreruptele invazii până azi?

DEVENIREA ÎNTRU FIINȚĂ LA DRĂGHICESCU ȘI NOICA

Am tradus 1500 de pagini (în original) din Drăghicescu, iar pe Noica l-am frecventat câțiva ani, până am plecat în India, așa încât îi văd upanișând împreună. Cum Noica a bătut monedă pe devenirea întru ființă, de mirare că nu a apelat, pe față, la ființa-viitor /adevăr-revelație din Drăghicescu. La fel Eliade, în materie de sacru, sau Cioran, cu schimbarea la față – Drăghicescu vorbise de schimbările la față (ale României), cu aceeași morală.

Există un Centru de Cercetări Noica în București. (Doamne-Ajută să se ivească unul Drăghicescu, fie și la Măciuca). De la acel centru, Raluca Bogdan reamintește aproprierea categoriilor kantiene de către Noica. „Practic, Noica găseşte o corespondenţa între categoriile kantiene şi cele trei concepte ale sale fundamentale: devenire, devenire întru fiinţă şi fiinţă. Acest fapt se poate vedea în următorul tabel pe care îl propune Noica”:

CANTITATE		CALIT.		RELAŢIE		MODALITATE
Judecaţi	Cate-gorii	Judecaţi	Categorii	Judecaţi	Categorii	Judecaţi	Cate-gorii
Particulare	Plura-litate	Negative	Negaţie	Ipotetice	Cauzalitate	Problema-tice	Posibili-tate	Devenire
Generale	Unitate	Afirmative	Realitate	Categorice	Inherenta	Asertorice	Existenţa	Devenire întru fiinţă întru iinţă
Singulare	Totalitate	Infinite	Limitaţie	Absolute	Autonomie	Apodictice	Necesitate

Mai zice Constantin Noica: „Toată problema României nu e numai să fie, să fie în eternitate, ci şi să devină. Dar cum poţi preface fiinţa în devenire? Începând de când? Şi mă gândesc la o Românie care ar suporta pe un Nietzsche spunându-i: „Românii nu sunt nimic; ei devin ceva.”

Iar fiul său, Rafail Noica: „Porunca lui Dumnezeu este pentru noi devenire întru fiinţă, calea spre a deveni ca el. /.../ Devenirea omului este întru fiinţă, Fiinţa fiind Însusi Dumnezeu. /.../ În acest sens, „devenirea întru fiinţă” este existenţa în care suntem, iar fiinţa este ceea ce vom fi în veşnicie, întru Dumnezeu. “Devenirea întru fiinţă” este tocmai viaţa noastră de acum, de pe pământ. Tot restul piere, cum spune şi o cântare de la înmormintare: „Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti, câte nu ramân după moarte”.

Constantin Noica: „Mă sperie o vorbă din Luca: „Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici. Pentru că voi sunteţi ca mormintele, care nu se văd şi peste care oamenii umblă fără să ştie". Căci mă gândesc că tocmai asta vor cărturarii şi fariseii: să existe ei. Şi când sunt în morminte, să fie mormintele lor. Ce durere mai mare decât să fie mormintele neştiute despre care vorbeşte Luca? Călcăm poate, la tot pasul, peste mormântul neştiut al fratelui risipitor.”

În ce-l privește pe Drăghicescu, în lipsa cercetătorilor români, cu excepția profesorului Virgil Constantinescu-Galiceni, n-avem decât să circulăm, la hazard, excerpte din opera lui multiformă. Am făcut caz, într-un colocviu, de imperativul drăghicescian „Viitorul nu trebuie să excludă ființa”, din uimitoarea sa creație „Adevăr și revelație”, necunoscută încă în patria sa. De aici putem atașa, tot triadic, aceste viziuni : „Ființă și devenire”, „Viitorul nu trebuie să excludă ființa”,„Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă”. „Ființă și devenire. Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. (. . .). Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. (. . .).

A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens. /.../

Viitorul nu trebuie să excludă ființa. Distincția pe care M. Brunschwicg o face între unu al devenirii și ființă este logică; dar este la fel de logic de a nu nega total ființa. Căci, în fond, devenirea trebuie să ajungă la ființă; misiunea devenirii, ca să spunem așa, este de a ne procura ființa.

Se poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. /.../

Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega, pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a comunia și a comunica cu Dumnezeu. (. . .)

Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă. ? - ? Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente, fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism internațional și la proprietatea în fine colectivă?”

Altfel, să ne consolăm cu baza de date a bibliotecii New School University, New York?

Draghicesco, D.

L'Idéal createur, essai psycho-sociologique sur l’évolution sociale. Paris: Alcan, 1914. Pp. XV + 440

L'Idéal createur, essai psycho-sociologique sur révolution sociale”.

„Psychological Bulletin 11.12 (Dec 1914): 477-478.

Abstract (summary)

Reviews the book: L'ldeal Createur, essai psycho-sociologique sur devolution sociale by D. Draghicesco (1914). The author seeks to understand the origin, the meaning and the future of the idealistic movement which, he thinks, characterizes our times. He finds in contemporary philosophy a religious orientation. (PsycINFO Database Record (c) 2012 APA, all rights reserved)

Indexing (details)

Subject

Idealism (major);

Philosophies (major);

Religiosity (major);

Socialism (major)

2900: Social Processes & Social Issues Human

philosophy; religious orientation; socialism; idealistic movement

By Dimitrie Draehicesco:

Essai sur l'interprétation sociologique des phénomènes conscients, parts 1 & 2." In: „Revue Philosophique de la France et de l'Étranger” v.78 1914 July-December, pag.225-250.

Essai sur l'interprétation sociologique des phénomènes conscients, part 3." In: „Revue Philosophique de la France et de ¡'Étranger” v.78 1914 July-December, pag.305-344.

La Réafité de YEsprit. Essai de Sociologie Subjective avec une Préface de L[ucien] Lévy-Bruhl. Oxford: Alcan, 1928. (book). Abstract of book's main points given in Psyclnfo database.

"La Roumanie et les Roumains d'Autriche-Hongrie." In: Revue Politique et Littéraire; Revue Bleue v.56 1918, pp.508-511.

About Dimitrie Draghicesco:

[L., J.H.] Review of book by Dimitrie Draghicesco, by "J.H.L." Book reviewed: L'Idéal Createur, Essai Psycho-sociologique sur l'Évolution Sociaie (Paris: Alcan, 1914). Review appeared in: Psychological Bulletin v.ll (12) 1914 December, pp.477-478. Note: The number in parentheses (12) is the issue number. Issue numbers, when available, are similarly indicated in other citations.

Hershey, John H. "God, Man, and Dimitrie Draghicesco." In: Humanist (Buffalo, New York) (Published by The American Ethical Union) v.13 January 1,1953, pp.267-270.

Mead, George Herbert. Review of a book and a brochure by Dimitrie Draghicesco. The book is Du Rôle de l'Individu dans le Déterminisme Social (Paris: Félix Alcan, 1904. The brochure is Le Problème du Déterminisme biologique et Déterminisme sociale (Paris: Editions de la Grande France, 1903). These reviews appear together in Psychological Bulletin v.2 (12) 1905 December, pp.399-405. Note: George Herbert Mead is a major social scientist and philosopher in the United States; it is noteworthy that writings by Draghicesco could attract reviews from a scholar of Mead's importance.

Robu, Cornel. "Milestones in Postwar Romanian Science Fiction." In: Foundation Summer 1990, pp.5- 22. Draghicesco is mentioned incidentally here, in footnote 9 on p.21 of this article.

Vogt, W. Paul. Identifying Scholarly and intellectual Communities: A Note on French Philosophy 1900-1939, in: History and Theory v. 21 (2) 1982, pag.267-278. Again, Draghicenso is mentioned incidentally in an article that does a contributor analysis of two core French philosophy journals, „Revue Philosophique and Revue de Métaphysique et de Morale”. Draghicesco is listed on pag. 277 as a contributor to the former journal but not as a contributor to the latter one.We must create the divine in man.

ION SOARE

DUMITRU DRĂGHICESCU

- REPERE BIOBIBLIOGRAFICE -

● 1875, mai 4, comuna Zăvoieni din judeţul Vâlcea (localitate care ulterior a fost comasată cu comuna Măciuca): se naşte DUMITRU DRĂGHICESCU. Tatăl său, Drăghici Măciuceanu, a rămas în memoria locului ca un om drept şi de bună-credinţă, care i-a sprijinit pe ţărani şi le-a fost un model în ceea ce priveşte spiritul de gospodar. Unul dintre fraţii săi (a mai avut o soră) a fost Ştefan Drăghicescu, cel care va deveni învăţător în Zăvoieni şi apoi deputat liberal de Vâlcea (a construit, din surse proprii, o şcoală, o biserică şi un dispensar, dovedindu-se un bun îndrumător şi, totodată, un protector al ţărănimii, căreia nu o dată i-a luat apărarea în Parlament).

● După absolvirea Şcolii primare în satul natal, se va înscrie la Liceul CAROL din Craiova, unde a avut privilegiul unei pleiade remarcabile de profesori, printre care se impunea cel de matematici, Constantinescu-„Daca” (tatăl viitorului savant Gogu Constantinescu), cel care a exercitat o influenţă decisivă în stimularea interesului pentru ştiinţele socio-umane ale viitorului mare sociolog şi i-a format spiritul realist în cercetarea fenomenelor omeneşti.

● 1896: după susţinerea examenului de bacalaureat, s-a înscris ca audient la Facultatea de Drept din Bucureşti, dar va frecventa şi cursurile de la Facultatea de Litere şi Filosofie, de care va rămâne ataşat până la sfârşit, mai ales datorită strălucirii prelegerilor lui Titu Maiorescu şi ale lui C. Dimitrescu-Iaşi.

● 1901, ianuarie: la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, îşi trece licenţa cu lucrarea intitulată Influenţa lui Kant asupra lui August Comte, după care pleacă la Sorbona pentru susţinerea doctoratului în sociologie. Atât la „École des Hautes Études Morales et Sociales”, cât şi la „Collège de France”, a avut privilegiul să audieze cursurile unor profesori de incontestabilă valoare ştiinţifică, precum Emile Durkheim, Gabriel de Tarde, Henri Bergson, Theodule Armand Ribot ş.a.

● 1904, Berlin: timp de un semestru, audiază prelegerile sociologului Simmel, ale economiştilor A. Wagner şi G. Schmoller, precum şi pe cele ale filosofului Paulsen.

● 1904: după susţinerea doctoratului, călătoreşte în Anglia şi apoi în Italia, revenind în ţară de origine în toamna aceluiaşi an.

● 1904, mai 17, Paris: sub conducerea lui Durkheim, îşi susţine teza de doctorat cu titlul Du rôle de l’individu dans le determinisme social, fiind primul nostru titrat la Paris în sociologie.

● 1904-1905: întors în ţară, va suplini sporadic în învăţământul secundar, catedre de limbă franceză.

● 1905, aprilie: este numit conferenţiar la catedra de sociologie şi psihologie socială de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde a funcţionat până în anul 1911 (după opinia altor cercetători, până în 1913), când demisionează din funcţie.

● 1907: la Librăria „Leon Alcalay” din Bucureşti, apare prima ediţie a lucrării sale Din psihologia poporului român (Introducere).

● 1910: organizându-se un concurs pentru catedra de „etică, estetică şi sociologie”, acesta a fost câştigat de un nesociolog, Ion Rădulescu-Pogoneanu, aflat în relaţii apropiate cu Titu Maiorescu, cel care îi susţinea mai ales pe adepţii săi de doctrină, dar şi membri ai Partidului Conservator. Or, Drăghicescu făcea parte din radicalii de stânga ai Partidului Liberal şi avea afinităţi socialiste, ceea ce venea în contradicţie cu convingerile lui Maiorescu. La scurt timp, va urma un alt eşec, de data aceasta – la Universitatea din Iaşi, unde C. Leonardescu îi va întocmi un referat negativ, pe motiv că lucrările lui Drăghicescu au un conţinut socialist, constituind un pericol pentru studenţi!

● 1910-1915: dezamăgit şi detestând practicile neloiale de atribuire a catedrelor în învăţământul universitar, Drăghicescu s-a consacrat politicii, ca deputat şi senator, dar şi – în paralel – cercetărilor de specialitate.

● 1911, Craiova: conform Contractului de dotă încheiat de avocatul Nicolae Stănescu din Craiova, fiicei sale Virginia, aceasta se căsătoreşte cu Dumitru Drăghicescu.

● 1917, sfârşitul lui iulie: după propriile-i mărturisiri ulterioare, la stăruinţele lui I. Gh. Duca, a fost trimis de către Ionel Brătianu la Paris, pentru a promova interesele României în Occident (D. Drăghicescu: „ ... în cercurile în care trăisem 15 ani în timpul studiilor şi ulterior mergeam pentru cercetări sociologice şi filosofice”) şi pentru a convinge străinătatea de dreptul nostru la unitate naţională deplină. În timpul Primului Război Mondial, el a fost - lucru neglijat multă vreme (uneori, şi în prezent!) de către exegeţi – una dintre marile personalităţi ale României care au activat în Europa occidentală pentru a face cunoscute aspiraţiile şi drepturile noastre la unitate naţională, precum şi pentru recunoaşterea internaţională a Marii Uniri din 1918.

● <După 1918 martie 9/ aprilie 22 >, Paris: printre altele, el a depus mari eforturi pentru a-i convinge pe oamenii de cultură şi pe politicienii influenţi ai vremii, de caracterul de „circumstanţă” al păcii de la Buftea-Bucureşti, ca şi despre fidelitatea ţării noastre faţă de Antanta.

● 1918, aprilie 9-12, Roma: împreună cu dr. Lupu şi cu Simion Mândrescu, va participa la Congresul Naţionalităţilor, desfăşurând – pe tot parcursul dezbaterilor – o activitate prodigioasă; urmarea acestei activităţi va fi obţinerea, din partea tuturor naţiunilor participante la Congres, a acordului ferm de a se recunoaşte românilor dreptul la unitate în graniţele lor etnice şi de a fi consideraţi, în continuare, ca parteneri de coaliţie beligerantă.

● <Ante 1918 aprilie 30>, Paris: îngrijorat de lipsa de organizare a emigraţiei române, va întemeia în grabă o organizaţie pe care a denumit-o „Comitetul transilvan”, formată „din modeşti meseriaşi transilvăneni, pe care-i cunoştea Vuia”; începând cu menţionata dată, această structură organizatorică va fi cunoscută sub numele de „Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania”.

● 1918, iunie, Paris: în cadrul Comitetului Naţional de Studii (Comité National d’Étudies), care avea drept scop problemele litigioase ale naţionalităţilor oprimate din imperiile ţarist şi habsburgic, Drăghicescu va deveni animatorul dezbaterilor şi spiritul catalizator al grupului român de acţiune; în cadrul organizaţiei se va lua şi hotărârea înfiinţării revistei „La Transylvanie”.

Materialele elaborate de către reprezentanţii naţionalităţilor, precum şi informaţiile obţinute pe cale diplomatică au contribuit la fundamentarea politicii Antantei faţă de destinele ţărilor aliate, precum şi cu privire la efectele ce decurgeau din încheierea conferinţei de pace după terminarea războiului mondial.

● 1925, decembrie 25: senatorul Dumitru Drăghicescu prezintă în Senat proiectul cu privire la reforma electorală, care va fi tipărit la Imprimeria Statului în anul următor.

● <1925>, Bucureşti: Pe o fotografie cu această dată aproximată, există însemnarea olografă: D-tru Drăghicescu, profesor universitar – ministru.

● 1933, decembrie 12, Bucureşti: printr-o procură legalizată, Dumitru Drăghicescu îl mandatează pe un Gheorghe Păunescu să se ocupe de administrarea proprietăţilor sale şi să-l reprezinte în relaţiile cu instituţiile administrative, precum şi cu instanţele de judecată, în diferite litigii civile.

● 1935, octombrie 1: la propunerea lui I. Brătianu, a fost numit de către Carol al II-lea, prin Decret regal, ministru plenipotenţiar în Mexic.

● 1936, august 29, Bucureşti: din ordinul regelui Carol al II-lea, Nicolae Titulescu este înlocuit de la conducerea Ministerului Afacerilor de Externe.

● 1936, septembrie, Mexico: datorită eforturilor diplomatice ale lui Drăghicescu pe linia construirii unor punţi de legătură între cele două state, guvernul mexican este determinat să-l numescă, în persoana lui Vicente Veloz Gonzalez, pe primul ministru plenipotenţiar al Mexicului în România.

● 1937, ianuarie 13, Bucureşti. Adresă prin care Victor Antonescu – ministrul de Externe al României – îl încunoştinţează pe Dumitru Drăghicescu că, din raţiuni financiare, misiunea acestuia din Mexic va lua sfârşit, începând cu 1 aprilie viitor.

● 1937, februarie 12, Bucureşti: prin Decret regal, Dumitru Drăghicescu (prieten şi colaborator al lui Titulescu!) este rechemat din misiunea pe care o îndeplinise în Mexic.

● 1937, octombrie 1: în semn de apreciere a meritelor diplomatului român, pe timpul cât acesta activase în Mexic în calitate de ministru plenipotenţiar, preşedintele Mexicului îi acordă – prin Legaţia Regală a României - „Orden del Águila Azteca” („Ordinul Vulturului Aztec”) în gradul de „Mare Ofiţer”, cea mai înaltă distincţie a Mexicului, destinată străinilor merituoşi.

● 1945, septembrie 14, Bucureşti: Dumitru Drăghicescu s-a stins din viaţă (prin sinucidere), lăsând în urma sa o valoroasă operă scrisă, dar şi manuscrisul unei trilogii (La nouvelle Cité de Dieu), din care primele două volume au apărut în limba franceză.

● 1976: la Editura Academiei Republicii Socialiste România, apare lucrarea Sistemul sociologic al lui Dumitru Drăghicescu, cu un pertinent Studiu introductiv de prof. univ. dr. Virgil Constantinescu-Galiceni (sociolog originar din judeţul natal al savantului), cel care îşi va consacra întreaga viaţă studierii şi promovării operei lui Dumitru Drăghicescu.

● 2011, ianuarie: la iniţiativa Forumului Cultural al Râmnicului sunt statuate ZILELE DUMITRU DRĂGHICESCU, ca manifestare tradiţională destinată promovării personalităţii, vieţii şi operei savantului.

● 2015. La editura PAIDEIA din Bucureşti, apare vol. I – Calea, din renumita trilogie a lui Dumitru Drăghicescu, Noua Cetate a lui Dumnezeu, în traducerea din franceză a cărturarului George Anca; ediţia a fost îngrijită de prof. univ. dr. Virgil Constantinescu, iar finanţarea tipăririi ei s-a făcut de către senatorul ec. Dan Niţu – preşedintele fondator al Fundaţiei DUMITRU DRĂGHICESCU.

● 2015, octombrie 26, Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea. În organizarea şi sub coordonarea directă a senatorului Dan Niţu, într-o atmosferă sărbătorească şi, deopotrivă, elevată, într-o încăpere arhiplină (Sala de conferinţe a instituţiei gazdă) a avut loc lansarea primului volum din menţionata capodoperă a lui Drăghicescu. Alături de cei trei artizani ai versiunii româneşti a cărţii – Virgil Constantinescu, George Anca şi Dan Niţu - , în prezidiul constituit a mai fost prezentă şi Doamna prof. univ. dr. Paula Constantinescu-Stoleru (cea care l-a secondat pe distinsul său soţ în decenala activitate de promovare a savantului), moderatorul manifestării fiind prof. dr. în filosofie Adrian Luca. Cu această ocazie, senatorul Dan Niţu – un vechi şi pasionat sprijinitor al culturii vâlcene şi naţionale, şi-a reafirmat angajamentul de a continua proiectul asumat de Fundaţia DUMITRU DRĂGHICESCU - acela de finalizare a editării întregii opere a reputatului savant de origine vâlceană.

ISABELA VASILIU-SCRABA

MIRACOLUL BISERICII DE LA DRĂGÎNESCU

ȘI O PROFEȚIE A SFÂNTULUI ARSENIE BOCA

Motto: “Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta [pr. Arsenie Boca] ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradisiace, pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului” (acad. Nichifor Crainic).

REZUMAT DE IDEI: Părintele Arsenie Boca, „personalitate de o statură monahală cum nu a mai avut Biserica noastră ortodoxă”. Frescă distrusă cu ciocanul la Bogata olteană. Un aspect juridic escamotat de mercenarii ocupanților sovietici precum și în manipularea creierelor de după 1990. Zeghea miraculoasă a pruncului Iisus din bolta altarului Bisericii Elefterie cel Nou. Teolog, poet și academician închis fără vină pecetluind valoarea picturii Bisericii de la Drăgănescu. O profeție a Părintelui Arsenie Boca împlinită după 1990: „Cei slabi, nimicnici și fățarnici vor crede că numai ei sînt atotputernici și atoateștiutori”. Minunea supraviețuirii „predicilor vii” de pe zidurile micuței biserici rectitorită de preotul Savian Bunescu.

Biserica din satul Drăgănescu se singularizează printr-o serie de întâmplări pe care le-am putea numi de-a dreptul miraculoase. Un prim miracol a fost că acea modestă bisericuță avându-l paroh pe preotul Savian Bunescu a putut fi pictată de Sfântul Arsenie Boca (29 sept. 1910- 28 nov.1989), cel care prevăzuse încă dinainte de impunerea forțată a guvernului Petru Groza că “şerpi veninoşi vor stăpâni România multă vreme”. Puțin înainte de a se pensiona, Părintele Arsenie Boca este intrebat de un informator (care apoi scrie o notă pentru Securitate) care-i sunt proiectele de viitor. Răspunsul a fost că ar vrea să picteze fie la Biserica Bogata Olteană (1) -unde paroh era fostul profesor de Pastorală (1936-1948), preotul Spiridon Cândea -, fie la Drăgănescu.

Dacă “şerpii veninoşi” nu i-ar fi distrus pictura de pe zidurile impunătoarei biserici păstorită la Bogata Olteană de fostul profesor Spiridon Cândea de la Academia Teologică din Sibiu (a cărui carte scrisă împreună cu preotul Zosim Oancea a avut coperta realizată de faimosul stareț de la Sâmbăta de Sus) poate că sfântul Părinte Arsenie s-ar fi dus si în vara anului 1968 la Bogata Olteană și nu s-ar fi apucat de pictarea unui alte biserici, începând o nouă lucrare pe care o va duce la bun sfârșit în două decenii, cum stă scris pe troița din curtea Bisericii Drăgănescu. Până să fie îndepărtat în 1959 din mânăstirea de la Prislop, protosinghelul Arsenie Boca fusese acolo al treilea ctitor, refăcând locurile găsite paragină, pictând icoanele împărătești și construind o clopotniţă în stil athonit, cum avea să construiască și la Drăgănescu.

Dar chiar înainte de pictarea bisericii de la Bogata Olteană (începută în vara anului 1961), Părintele Arsenie Boca a lăsat una din cele mai impresionante urme ale harului său, evocând într-o icoană a Maicii Domnului cu Iisus copil îmbrăcat în zeghe atât întemnițarea a milioane de români, cât si ajutorul dat de Dumnezeu intemnițatilor politic (despre numărul întemnițaților români și despre crimele comunismului a se vedea vol.: dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 1430pg.; Stoljenițin, născut în 1918, avansase ca număr de victime ale comunismului sovietic 65 de milioane, Gorbaciov le-a micșorat la 40, în timp ce St. Courtois, coordonatorul Cărții negre, mărturisea următoarele: „vous n’imaginez pas le travail acharné qui m’a couté, meme les 20 millions, pour les faire accepter par mes collaborateurs, tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”. ). Pictura aflată în bolta altarului Bisericii Elefterie cel Nou, din plin centru al capitalei țării, a fost astfel concepută de Sfântul Arsenie (2) încât să nu fie sesizată zeghea de pușcăriaș a pruncului Iisus vreme de aproape jumătate de secol. Autorul și semnificația impunătoarei fresce din bolta altarului Bisericii Elefterie cel Nou (ades ocolită în filmările interiorului bisericii difuzate la TVR) i-au fost descoperite în 2007 lui Alexandru Valentin Crăciun, un absolvent de filozofie care la acea dată era student la Teologie. El a scris în „Lumea credinței” despre uimitoarea frescă în care zeghea copilului Iisus se transformă în raze de lumină, încendiind cu foc dumnezeiesc întunecoase celule de temniță comunistă. Fostul deținut politic Virgil Maxim povestește cum a supraviețuit în închisoarea Aiudului cu ajutorul lui Dumnezeu (de fapt printr-o adevărată minune dumnezeiască) trei luni de iarnă cu un terci la trei zile într-o celulă lipsită de lumină și complet neîncălzită (vezi V. Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, pp. 394-395). Într-o notă informativă din 1961, fratele pictorului Vasile Rudeanu scria că la Biserica Elefterie cel Nou veneau mulți oameni la călugărul iconar Arsenie Boca, angajat ca pictor secund. Părintele Nicolae Streza observase că nimeni nu va putea “contabiliza numărul miilor de credincioşi care, căutându-l pe Părintele Arsenie Boca, au bătut drumurile spre Sâmbăta de Sus, apoi spre Prislop, spre Bucureşti, spre Drăgănescu, cu eforturi mari, uneori cu teama de a nu-i face rău, fiind mereu supravegheat” (pr.N. Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. Credinţa strămoşească, M-rea Petru Vodă, Neamţ, 2009, p.22).

La Mânăstirea Brâncoveanu ieromonahul Arsenie Boca a sfințit locul în circa zece ani câţi i-a fost îngăduit să rămână în zona unde a început hărțuirea sa de către noile autorități comuniste care l-au arestat în vara anului 1945 fără a-l putea ține prea mult închis, negăsindu-i nici o vină, cum tot fără dovada vreunei acțiuni infracționale a fost închis la Brașov și Făgăraș din 4 mai 1948 și schingiuit „în moara lui Kalușek” cam trei luni până pe la sfârșitul lui iulie. Extrem de interesantă apare azi constatarea dintr-o notă neîndepărtată la „pieptănarea” celor aproape 2000 de pagini ale Dosarelor „Arsenie Boca” din arhiva Securității. Nota datează din 1946 și din ea transpare un aspect juridic de care injustiția comunistă cu organele ei de represiune n-a mai ținut seama: Anume că activitatea starețului de la Sâmbăta de Sus „nu întrunește elementele unei infracțiuni” si din această cauză starețul n-a putut fi arestat. Problema inexistenței unor fapte concrete care să aibă „elemente de infracțiune” a fost escamotată și după 1990, când marea grijă a urmașilor inchiziției comuniste a fost să umple piața cu acuzații lipsite de bază la adresa călugărului mistic Arsenie Boca (și a altor figuri proeminente ale culturii și spiritualității românești), doar ca să fixeze în capete lipsite de discernământ impresia de „adevăr” dintr-o minciună obsesiv repetată.

„Ctitor de frunte al Filocaliei” și inițiator al „mișcării religioase de la Sâmbăta de Sus”, starețul Mănăstirii Brâncoveanu a sfințit locul nu doar prin „puterea de a-i apropia pe români de Dumnezeu” (pr. Ioan Sofonea, n. 1928). Fiecare dintre cei care au „ajuns în legătură cu Părinte Arsenie a avut istoria lui” care n-a fost altceva decât „istoria unei intervenții divine. Cine nu contează pe intervenția divină prin Părintele Arsenie Boca, nu știe cine a fost Părintele Arsenie Boca” (pr. Ilie Moldovan, în vol.: Părintele Arsenie Boca, un om mai presus de oameni. Mărturii, vol. IV îngrijit de ing. Ion Cișmileanu, Ed. Agaton, Făgăraș, 2011, p.108). La Sâmbăta de Sus starețul Arsenie Boca a restaurat clădirile şi a amenajat după model athonit împrejurimile din vecinătatea Mânăstirii. Frumusețea parcului proiectat și realizat de starețul ieromonah Arsenie Boca la Mănăstirea Brâncoveanu impresiona vizitatorii mult după plecarea Părintelui Arsenie Boca (vezi scrisoarea din 1954 a unui invitat al mitropolitului Nicolae Bălan din vremea când stareț la Sâmbăta de Sus era arhimandritul Serafim Popescu, postată pe site-ul Mânăstirii Brâncoveanu, fără menționarea numelui celui care a conceput și realizat frumosul parc). Având „meșteșugul icoanelor”, cum scria (către călugării români pe care-i cunoscuse în 1939 la Sfântul Munte) în anul ciuntirii României de Basarabia, Bucovina de Nord și jumătate din Ardeal, el s-a grăbit să înființeze încă de la începutul anului 1940 un atelier de icoane care durează la Sâmbăta de Sus de peste șaptezeci de ani (vezi pr. N. Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. Credinţa strămoşască, 2009). Unul din hramurile Mânăstirii Brâncoveanu este Izvorul Tămăduirii, moment calendaristic ales pentru călugărire (3 mai 1940) și pentru preoțire (10 aprilie 1942). Există două icoane pe lemn cu această temă pictate de Părintele Arsenie Boca, una (realizată foarte probabil la Sâmbăta de Sus) se poate admira în București la Biserica Sfănta Treime din Ghica Tei, alta este la Zizin, ce-a de-a doua având marcată trecerea timpului prin albirea pletelor participanților la hramul Izvorului Tămăduirii.

La aproape un an de la transferarea sa la Prislop, episcopul Andrei al Aradului l-a ridicat pe ieromonahul Arsenie Boca la treapta de protosinghel pe 14 septembrie 1949, de Înălţarea Sfintei Cruci. Tot atunci au fost călugăriti Antonie (Leonida) Pămădeală, cu Sandu Tudor (Părintele Daniil de la Rarău) naş de călugărie şi Dometie (Stelian) Manolache (de la Rîmeţi).

Urmărit fără încetare de mercenarii ocupantului sovietic puși să distrugă toți oamenii valoroși ai țării, întemnițându-i fără indicarea precisă si dovedită a făptuirii de infracțiuni, Părintele Arsenie Boca a fost arestat de la Prislop în noaptea de 14/15 ianuarie 1951şi dus (fără proces juridic) prin temniţe şi la Canalul Dunăre-Marea Neagră de unde a fost eliberat abia după 14 luni, în 17 martie 1952, deși din 12 martie 1951 Patriarhul Justinian Marina încercase a-l determina pe Teohari Georgescu (/Burăh Tescovici, cu patru clase primare având post de subsecretar de stat în guvernul generalului Rădescu si apoi din 6 martie 1945 până în 1952 devenit ministru de interne) să-l elibereze din lagărul de exterminare de la Canal (supra-numit Canalul „Morţii” din cauza numărului nesfârşit de români ucişi acolo) invocând nevoia de „liniștire a spiritelor nu numai în sânul mănăstirii Prislop, ci și în rândul credincioșilor din Transilvania, unde Arsenie are mii de adepți” (rezoluție pe scrisoarea maicii Zamfira Constantinescu pe care Patriarhul Justinian i-o transmite semi-alfabetizatului ministru în original). Văzându-l scăpat cu viaţă după atâtea persecuţii şi arestări (1945, 1948, 1951-1952) Patriarhul Justinian Marina şi-ar fi manifestat uimirea şi admiraţia sa faţă de călugărul isihast Arsenie Boca: “Nu ştiu ce-i cu omul acesta, că mereu e luat şi mereu eliberat, şi de fiecare dată iese mai luminat” (Cărarea împărăţiei, Deva, 2006, p.340)

Unui om care-i aștepta pe americani, Sfântul Arsenie Boca îi spusese că „americanii nu vor veni. Pe noi singuri ne așteaptă o luptă grea și lungă. Cei buni și drepți vor da jertfă mare de viață și de sânge. Cei slabi, nimicnici și fățarnici vor îngroșa rândurile dușmanilor noștri atât de mult, încât vor crede că sînt numai ei atotputernici și atoateștiutori” (după mărturia lui Vasile Șerbu din Arpașu de jos).

Silit la Prislop să ţină liturghia dis-de-dimineaţă să nu ajungă oamenii la slujbă şi pus să interzică pelerinajul credincioşilor, calvarul suferinţelor Părintelui Arsenie Boca a reînceput în 1953 de Rusalii când este iarăși arestat, după cum își amintise unui pelerin (vezi Noi mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2005, p.33), ceea ce dovedește permanenta prigonire a marelui duhovnic supranumit „Sfântul Ardealului”. În luna septembrie din anul 1955 Părintele Arsenie Boca este din nou întemnițat de Securitate. In primăvara anului 1955 cele 340 de măicuțe de la Mânăstirea Vladimirești fuseseră arestate de 220 de securiști conduți de cpt. Eibenschutz și de generalul NGVD Alexandru Nicolschi/ Nicolau (Monahismul ortodox şi puterea comunistă, Galaţi, 2009, p.80-81) aflat 12 ani în structurile de vârf ale aparatului represiv (3). După 1944 invitat de maica Veronica, Părintele Arsenie Boca fusese cam o lună duhovnic la Vladimirești înainte să vină acolo părintele Ioan Iovan. Întemnițarea din toamna anului 1955 până pe 8 aprilie 1956, în regim de exterminare pe timp de iarnă în celule neâncălzite, i-a pricinuit probabil tuberculoza consemnată într-o notă către Securitate din anii șaizeci, unde informatorul scrisese că din cauza TBC-ului doctorii i-au interzis Părintelui Arsenie postul.

Lucian Blaga depunea pe ascuns mărturie asupra vremurilor în care s-a urmărit “distrugerea sistematică a spiritului care a luat trup printre noi” (Luntrea lui Caron). Marele filozof și poet bătut în anchete ale Securităţii la ceasul când trebuia să primească Premiul Nobel (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ) scria în romanul autobiografic publicat după „răzmerița sinucigașă din decembrie 1989” (Mircea Ciobanu) că “dezmoşteniţii pământului” îşi făcuseră loc pretutindeni (Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, 1990). Consemnarea fostului său student, romancierul I.D. Sârbu, închis fără vină vreme de opt ani, este încă şi mai limpede decât cea a lui Blaga: “între 1945 şi 1960 în timp ce cărturarii noştri erau daţi afară de peste tot (mulţi dintre ei duşi la Canal sau Sighet) întreaga presă stalinistă, filozofia ocupanţilor, agitaţia şi propaganda noii religii, teatrul, filmul, cadrele din cultură, creierele din securitate fuseseră umplute până la refuz de fiii neamului prin excelenţă victimă a fascismului” (I.D. Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Ed. Scrisul românesc, Craiova, p. 99). După istoricul Ion Varlam, comandamentul efectiv al aparatului de teroare şi diversiune, aflat la ordinea Kremlinului (Pseudoromânia, 2004, p.IX), ar fi aparţinut Secţiei ideologice a CC al PCR în care până la mijlocul anilor optzeci “n-ar fi pătruns nici un etnic român” (Pavel Câmpeanu, în Rev. “22”, Nr.9/2001).

In 12 ianuarie 1958, după doi ani de la schigiuirile din care au rezultat 8 declaraţii smulse prin tortură (și de aceea – din punct de vedere juridic – „lovite de nulitate”), maiorul Kasza Josif, şeful Direcţiei Regionale a Securităţii din Hunedora îi deschide preotului Arsenie Boca un nou dosar de urmărire, pentru ca totul să culmineze la Prislop cu arestarea și cu scoaterea abuzivă din preoţie în 1959. Această arestare din 1959 este confirmată indirect în cartea preotului Petru Vamvulescu prin următorul pasaj: „Când i-a adus bătrâna Aurelia din satul Botu, după ce s-a întors din pușcărie, țesătură albă de in lucrată cu mâna ei, să-și facă din nou haină albă preoțească, cum purta înainte, părintele Arsenie Boca a izbucnit în plâns, i-a mulțumit ținând capul pe material. Și sărutându-l, i-a spus că nu-i vor mai da voie să o poarte până la moarte” (Pr. Petre Vamvulescu, Minunile lui Arsenie Boca, văzute și nevăzute, Ed. Artemis, București, 2014, p. 90). Actul abuziv de scoatere din preoție a fost “reparat” de mitropolitul Corneanu la nouă ani de la moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca.

Despre stareţul Mânăstirii Brâncoveanu, rectorul Academiei Teologice din Sibiu (licenţiat şi doctor al Universităţii din Cernăuţi) avea să scrie că “Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc, adică o personalitate de o statură monahală cum n-a mai avut Biserica noastră Ortodoxă Română” (pr. prof. dr.Dumitru Stăniloae, membru de onoare al Academiei). Câțiva ani mai târziu, în America Principesa Ileana își amintea de Părintele Arsenie care avea rugăciunea inimii: „Am citit adesea Rugăciunea lui Iisus din cărți de rugăciuni și am auzit-o în biserică. Dar ochii mi s-au deschis pentru întâia oară acum câțiva ani în România. Acolo, în micuța Mănăstire Sâmbăta, ascunsă în inima codrului întunecat, în bisericuța albă ce se oglindea în lacul montan ca de cleștar am întâlnit un călugăr ce practica rugăciunea inimii”. La începutul deceniului al cincilea, când Domnița Ileana scria în SUA aceste rânduri în cartea ei I live again, ieromonahul Arsenie Boca era închis fără de vină la Canal.

După multele arestări pentru împrăștierea pelerinilor de la Mănăstirea Sâmbăta și de la Prislop, precum si după distrugerea cu lovituri de ciocan a frescei pe care Arsenie Boca o pictase la biserica din Bogata Olteană, aprobarea ca pictura micii biserici de la Drăgănescu să fie executată de faimosul duhovnic Arsenie Boca poate fi considerată miraculoasă. Numit pe drept cuvânt “cel mai mare duhovnic din Biserica ortodoxă românească a secolului XX”, Părintele Arsenie și-a exercitat darul duhovnicesc într-un climat extrem de ostil, într-o permanentă hărţuire din partea Securităţii înfiinţată în 1948 de colonelul sovietic Ana Pauker împreună cu alţi agenţi N.K.V.D/K.G.B, care activaseră în “Brigada Mobilă”.

Un alt fapt de-a dreptul miraculos este că pictura bisericii din satul Drăgănescu a apucat să fie văzută de poetul mistic Nichifor Crainic (1889-1972), şi el scăpat cu viaţă din torturile anchetelor (4) și din condiţiile de exterminare impuse după gratii de torționari sub comanda generalului rus Boris Grumberg, alias Al. Nicolschi/Nicolau, despre care jurista Adriana Georgescu (1920-2005) – șefă de cabinet a primului ministru, generalul Nicolae Rădescu, arestată între 1945 și 1947 -, își amintea cum o dădea cu capul de zid până se umplea de sânge (5).

De la maica Zamfira aflăm de vizita din 1971 a fostului academician scos din Academia transformată din 1948 într-o instituţie subordonată politicii ocupantului țării. Tot maica Zamfira păstrează si publică scrisoarea în care autorul Nostalgiei Paradisului comunica Părintelui Arsenie Boca bucuria avută la vederea picturii Bisericii Drăgănescu, “pecetluindu-i” astfel valoarea (v. Monahia Zamfira Constantinescu, Notă, în vol. Cărarea Împărăţiei, ed.II-a, Deva, 2006, p.332-333, ediţia I-a, 1995).

Ascuns de urmăritorii săi din armata sovietică, academicianul Nichifor Crainic fusese adus de la Sibiu de starețul Arsenie Boca şi găzduit în vila Mitropolitului Nicolae Bălan (vezi N. Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, vol.II, Bucureşti, 2002, p.37-40) în prima iarnă de ocupaţie a Regatului României. Se pare că Petru Groza ar fi încuviinţat ascunderea fugarului în mânăstirea de la Sâmbăta de Sus spunând că “omul acesta [poetul şi teologul Nichifor Crainic] trebuie păstrat pentru neamul românesc” (vezi Părintele Arsenie Boca, Cărarea împărăţiei, Deva, 2006, p.332). Pe când era oaspete Părintelui Arsenie Boca, marele poet mistic (care era și directorul prestigioasei reviste „Gândirea”, unde în 1938 a publicat un eseu despre Rugăciunea inimii) s-a ocupat de stilizarea Filocaliei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran lăudând traducerea Filocaliei, sau, Parintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ ).

Iată ce-i scria în 1971 teologul Nichifor Crainic fostului stareţ al Mânăstirii Brâncoveanu care reînviase „cu viata si cu propăvăduirea sa duhul Filocaliei în viaţa religioasă a poporului nostru” (Dumitru Stăniloae, în Prefaţa la vol.III al Filocaliei, Sibiu, 1947): „Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre. Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus. E o pictură nouă ca şi predica de atunci. Nimic întunecat în această primăvară care îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E o lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura Sfinţiei Tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet” (Nichifor Crainic, 1971).

Rândurile fostului profesor de mistică de la Facultatea de Teologie din București, distins cu titlul Doctor honoris causa al Universităţii din Viena, tipărite de monahia Zamfira Constantinescu în prima ediţie a Cărării împărăţiei (Deva, 1995) au avut darul să pună o oarecare stavilă celor care, invocând reguli pe care nu le-au înţeles în spiritul lor, au căutat, fie să treacă pictura Părintelui Arsenie Boca sub tăcere, cum s-a întâmplat la sfinţirea oficială a Bisericii de la Drăgănescu din 2 oct. 1983 când călugărului iconar i-a fost interzis să asiste, fie să o denigreze pentru noutatea viziunii. Probabil din 1983 datează eseul Geneza picturii, găsit printre manuscrisele Părintelui Arsenie rămase în chilia de la Sinaia, document revelator în ce priveşte gândirea teologală a Părintelui Arsenie Boca (cf. Biserica de la Drăgănescu, “Capela Sixtină” a ortodoxiei româneşti, Deva, 2005, p.15-19).

In 1950 Patriarhului Justinian Marina îi reuşise mutarea în cadrul Patriarhiei a Comisiei de pictură bisericească de la Ministerul Cultelor, numit de el “Securitatea popilor”. Probabil că fără această trecere n-am fi avut azi nici frescele Olgăi Greceanu de la Mânăstirea Antim, nici “predicile vii” (apud. Nichifor Crainic) pictate pe zidurile bisericii de la Drăgănescu de Părintele Arsenie Boca ascultat de mii de pelerini la Mânăstirea Brâncoveanu şi apoi la M-rea Prislop. Patriarhia îl angajase (cu greu) din ianuarie 1961 (până la pensionarea sa din 1967) în postul cel mai prost plătit, acela de muncitor pictor la Schitul Maicilor, nefiindu-i luată în seamă niciuna dintre cele trei licenţe ale sale: în muzică (la Academia de Muzică Religioasă ce funcționa din 1928 si unde compozitorul Paul Constantinescu era în 1935 profesor de armonie), în teologie şi la Belle Arte. Probabil că aşa impuseseră stăpânii din umbră ai ţării: să fie lăsați pe drumuri sau plătiți cu pensiile sau cu salariile cele mai mici vârfurile spiritualităţii româneşti (6).

Insăşi supravieţuirea monumentului de artă pe care-l reprezintă micuţa biserică de la Drăgănescu aflată la vreo 25 de km de Bucureşti apare asemenea unui miracol. E suficient să ne gândim că ea se află pe malul lacului de la Mihăileşti, unde voiseră să construiască un port, neapărat în locul bisericii, si nu în altă parte. Ceauşeştii voiau distrugerea Bisericii Părintelui cu o furie nestăpânită. Ceea ce a dus în primăvara anului 1989 la pălmuirea monahului Arsenie Boca în mijlocul bisericii în sfânta zi de Paşti. Înverşunarea lor împotriva călugărului iconar care s-a opus cu fermitate dărâmării Bisericii de la Drăgănescu nu s-a stins până nu l-au condamnat la o moarte martirică.

În categoria miraculosului intră şi supravieţuirea picturii Bisericii executată de Părintele Arsenie Boca. Fiindcă din interiorul Bisericii din Bălteni (Dâmboviţa) au dispărut “figurile impunătoare ale sfinţilor” realizate pe cheltuiala şi cu efortul Olgăi Greceanu în anii 1945 şi 1946. În 1972 fresca a fost refăcută de Olga Greceanu. Din păcate, pictura Bisericii din Bălteni care prin “ritmul cumpănit al compoziţiei de o sobră şi gravă armonie” îi păruse Adinei Nanu că “învăluie şi linişteşte sufletul privitorului ca o rugăciune” n-avea să scape decât într-o primă instanţă de furia destructivă a dărâmătorilor de biserici specializaţi în terorizarea populaţiei (nu numai) cu ateismul doctrinei oficiale. Frescele Olgăi Greceanu pictate în Biserica din Bălteni n-au mai putut supravieţui valului distrugător al inculturii sub aparenţe bine-voitoare.

Pe 5 septembrie 2010, anul centenarului naşterii Părintelui Arsenie Boca, un preot venise cu soţia să vadă pictura Bisericii Drăgănescu. Eram şi eu acolo, poate ajunsă în acea zi ca să nu ratez întâlnirea cu soţia acelui preot. Fiindcă de la ea am aflat că trecerea Părintelui Arsenie Boca era însoţită de atâta veneraţie încât credincioşii îi atingeau pe furiş veşmintele. În ce-l priveşte pe bătrânul preot care tot găsea defecte picturii bisericii, văzându-l aşa de ostil, nu m-am putut reţine să-i citez o spusă a Părintelui Arsenie Boca: “Să nu pronunţaţi prea des numele meu că pe unii îi arde”. Asta pentru că de la acel specialist în pictură bisericească aflasem (fără să doresc acest lucru) nişte aşa-zise neajunsuri ale picturii. Vezi Doamne, culorile vesmintelor (7) nu corespundeau canoanelor, şi nici feţele sfinţilor nu erau pe placul preotului venit din Bucureşti, care tocmai îmi spusese că face parte din Comisia de pictură bisericească a Patriarhiei. Noroc că în 1971 fostului academician (teolog la Universitatea din Chişinău şi din Bucureşti) aceeaşi pictură îi plăcuse.

Dacă Nichifor Crainic nu si-ar fi exprimat în scris entuziasmul pentru scenele pictate în biserica de la Drăgănescu de Părintele Arsenie Boca, cine ştie dacă soarta lor n-ar fi fost aceeaşi cu soarta frescelor Olgăi Greceanu care din 1992 au încetat (cu acordul Comisiei de pictură bisericească a Patriarhiei) să existe pe pereţii Bisericii din Bălteni, Dâmboviţa (vezi Adina Nanu, Olga Greceanu, album editat în 2004 de Centrul de Cultură Palatele Brâncoveneşti, p.49). Uimitoare pare şi profeţia Părintelui Arsenie Boca prevăzând cu justețe ostilitatea oficială care se va prelungi şi după moartea sa. El a spus: “Ierarhia B.O.R. îşi va face de lucru cu mine şi după moartea mea” (pr. N. Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. Credinţa strămoşască, 2009, p.223).

Note și considerații marginale

1. Confirmată de o declarație obținută de Securitate de la fratele lui Cioran, în Dicționarul teologilor a fost strecurată o informație (incompletă?) privitoare la detenția politică a preotului S. Cândea, doctor în teologie, specializat la Atena (1930-1933) și la Muenchen (1933-1934). Anume că Spiridon Cândea ar fi fost arestat între 1967-1968. Această informație ridică un semn de întrebare si asupra posibilei „rețineri” și anchetări în acei ani a Părintelui Arsenie Boca. Pensionat cu o pensie infimă de la Schitul maicilor la 1 iunie1967, în toamna anului 1967 ar fi pictat Pantocratorul la Drăgănescu, informație de la preotul Savian Bunescu descriind pictura unicat realizată în 15 ani de Sfântul Părinte Arsenie Boca https://www.youtube.com/watch?v=2E6iJ1eICN0 de la minutul 6. Pe troița (ridicată în 2005 în curtea bisericuței) apare trecut însă anul 1968 de începere a pictării, ca și în informația pusă „la dosar” și neîndepărtată de acolo. In frumoasa biserică de la Bogata Olteană (a preotului Spiridon Cândea), după ce fusese terminată zidăria în 1960, Părintele Arsenie Boca a pictat câteva veri de-a rândul (de atunci s-au păstrat niste poze cu Părintele Arsenie Boca, si note de securitate care confirma activitatea sa acolo). După spusa din 2012 a unui sătean, biserica ar fi trebuit să fie sfințită în 1963 (?), de Sf. Parascheva, dacă n-a fi intervenit Securitatea care l-a „arestat atunci pe Părintele Arsenie Boca” (informații aflate de mine în iulie 2012 de la un sătean de vreo șaizeci-șaptezeci de ani). Securiștii, sub pretextul că ar fi fost zidite în ea arme (cf. aceleiași mărturii din 7 iulie 2012), au distrus cu ciocanul fresca pictată de părintele Arsenie Boca. Sfințirea bisericii de la Bogata Olteană, a cărei construcție începuse în 1954, s-a făcut abia în 22 august 1982. Pictura care se vede azi (din 1978 realizată de Costin Ioanid) nu se stie dacă a păstrat ceva din desenul conceput de Părintele Arsenie Boca. Impresionantă ca arhitectură si ca poziție, biserica din Bogata Olteană ar fi trebuit să indice oarecum centrul satului. Ca să nu se întâmple acest lucru, organele represive, după ce au confiscat în repetate rânduri materialele de construcție ale bisericii, au purces si la schimbarea orientării centrului localității, ca biserica să apară în marginea satului, în imediata vecinătate a zonei ocupată de minoritarii țigani. La vizitarea bisericii, spectaculos înălțată după planurile arhitectului N. Crețoiu, reține atenția si excepționala sculptură în lemn, executată de Grigore Dumitrescu (sculptorul care a împodobit și Reședința Patriarhului Justinian Marina) după desenele aceluiași artist arhitect Nicolae Crețoiu.

2. Mitropolitul Nicolae Corneanu (1923-2014), datorită căruia la Timișoara se găsește o icoană pictată de Părintele Arsenie Boca, a redat în felul următor condițiile de canonizare: „puterea de a suferi moartea martirică [vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns, on line https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ], de a înfrunta orice supliciu pentru credință sau de a trăi în cea mai perfectă curățenie [„Om prin fire și Dumnezeu prin har” –cum scrie Sf. Simion Noul Teolog-, exact așa a fost părintele Arsenie Boca, spunea pr. Vasile Prescure în „Formula As”, nr. 1051 din 2012 ], darul de a săvârși minuni în viață și după moarte [dintre minunile pe care le-a făcut în viață, arhim. Vasile Prescure a povestit în 2012 de vindecarea miraculoasă a unui orb și a unui om paralizat, vezi în „Formula As” nr. 1051 articolul Dumnezeu a binecuvântat România când ni l-a trimis pe Arsenie Boca; despre minunile întâmplate după moarte există nenumărate mărturii, unele din ele relatate si de pr. Vamvulescu în cartea sa despre minunile înfăptuire de Arsenie Boca], păstrarea intactă a trupului după moarte și răspândirea bunei miresme [la a treia dezgropare, după mărturia preotului Petru Vamvulescu, capul Sfântului Arsenie Boca era „înmiresmat”, vezi Minunile lui Arsenie Boca, văzute și nevăzute, Ed. Artemis,. București, 2014], cinstirea spontană dată de credincioși [la Prislop, de la începutul secolului XXI, la mormântul Părintelui Arsenie pe 28 noiembrie în fiecare an vin cca 40000 de pelerini]” (Mitropolit N. Corneanu, Pe firul vremii, Ed. Jurnalul literar, București, 2000, p.128). Pictat în biserici alături de sfinții canonizați pentru că a îndeplinit toate aceste condiții, canonizarea oficială este împiedicată probabil de urmașii acelor potentați care l-au hărțuit întreaga viață, l-au schingiuit cu brutalitate, l-au arestat de nenumărate ori, l-au scos fără motiv din preoție în 1959, iar în 1989 i-au pricinuit acea moarte martirică survenită la scurt timp după ce a fost bătut de securiști. Ultimul supliciu pe care l-a îndurat la vremea teroarei comuniste nu a fost menționat în multele piese radiofonice despre Părintele Arsenie Boca, difuzate pe Radio România Cultural, și nici în cele două filme despre Sfântul Arsenie Boca regizate de N. Mărgineanu (n. 1938). Dezinteresat (precum George Enache, Adrian Nicolae Petcu și Vasile Manea de la Cluj) de multele arestări fără de vină ale Sfântului Părinte sau de schingiuirea din toamna anului 1989 care a dus la moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, Florin Duțu „simplifică” și el problema prigonirii fără de vină pomenind în biografia pe care a alcătuit-o doar de cele două arestări mai lungi, cea de 14 luni și cea de 6 luni. Despre securiștii care l-au bătut la 79 de ani nu informează nici Wikipedia.ro (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ). In această enciclopedie on-line confiscată de o mafie cu interese ascunse apar oarecum mai detaliate întemnițările datorită unui fragment copiat de la mine fără a cita sursa, numele meu fiind cu tot dinadinsul îndepărtat de la referințele bibliografice referitoare la Sfântul Arsenie Boca, tocmai pentru că am scris și publicat încă din octombrie 2010 în revista „Argeș” (Pitești) despre moartea sa martirică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Sâmbăta de Sus; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ).

3. În volumul despre Conspirarea deconspirării de după 1990, istoricul Ion Varlam observase că regimurile menţinute la putere prin teroarea exercitată de o poliţie secretă sînt conspirative. De aici ar decurge pseudoidentitatea “oligarhiei” pe care o formează agenţii sovietici din eşalonul conducător precum Teohari Georgescu, Vasile Luca, Silviu Brucan, Paul Cornea, Leonte Răutu, Oişteanu, Alexandru Nicolschi, etc. (vezi I.Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, Ed.Vog, Bucureşti, 2004, p. 66). Fostul deținut politic Ion Varlam (nepotul academicianului Radu Rosetti închis fără de vină la Sighetul Marmației) mai consemnează că după al doilea război mondial s-ar fi făcut pentru prima dată procesul antisemitismului în 1945-1946, când minoritarii evrei aflaţi în posturi de conducere au obţinut de la ocupanţii sovietici judecarea şi condamnarea tuturor acelora pe care ei i-au desemnat ca vinovaţi. A doua oară procesul antisemitismului ar fi avut loc între 1948 şi 1952, urmărindu-se în plin stalinism “culpabilizarea colectivă a românilor”, ceea ce a servit ca pretext terorii prin care s-a instalat totalitarismul comunist (vezi Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, 2004, p.454). Pe 29 noiembrie 1947 faimoasa conferențiară Alice Voinescu nota că în România acelor ani „nu mai comandă decât evreii, direct agenți ai Moscovei” (vezi Alice Voinescu, Jurnal, Ed. Albatros, București, 1997, pp. 502-503). Mai apoi ea avea să fie scoasă din învățământul superior spre a fi înlocuită cu Marcel Breslașu/ Breslika si intemnițată fără a i se fi putut stabili vreo activitate infracțională, cum s-a întâmplat atâtor români cu care s-au umplut temnițele la vremea „regimului comunist al Anei Pauker” (apud. Virgil Ierunca).

4. Pe 8 mai 2015 utilizatorul „sica ap” a postat pe youtube discursul de 7 minute al Părintelui Stăniloae despre scriitorul Nichifor Crainic (dat afară din Academie si reprimit post-morteam, la propunerea academicianului Eugen Simion) ținut la Restaurantul „Bucur” în 23 decembrie 1969, când scriitorul publicat doar la „Glasul Patriei”, revistă „nedistribuită în țară” (apud. Noica), fusese sărbătorit cu prilejul împlinirii a 80 de ani. Ca și în cazul Autobiobrafiei scrisă în stare de arest (vezi Isabela Vasiliu-Scraba la Centenarul nașterii Părintelui Arsenie Boca, 25 septembrie 2010, M-rea Brâncoveanu https://www.youtube.com/watch?v=Zi0EOBC1HlY ) de Părintele Arsenie Boca pe 17 iulie 1945 si publicată în albumul Biserica de la Drăgănescu, „Capela Sixtină” a ortodoxiei românești (Deva, 2005, pp. 11-13) fara indicarea sursei, discursul de 7 minute al Părintelui Stăniloae nu are trecută pe youtube proveniența. Oare cele 7 minute «inregistrate de ginerele lui Nichifor Crainic» au ca si Autobiografia Părintelui Arsenie Boca aceiasi sursă ? Provin oare ambele din arhivele Securității?

5. vezi Adriana Georgescu, Au commencement était la fin, Paris, Hachette, 1951, în românește 1992 cu o prefață de Monica Lovinescu, reeditări în 1999, 2004. Este prima carte apărută în Occident despre atrocitățile mercenarilor ocupantului sovietic; a fost tradusă în engleză „In the Beginning was the End” de fiul sociologului Anton Golopenția născut în 1909 și omorât pe 16 ianuarie 1950 în închisoarea comunistă prin schingiuire (vezi O schiță de portret: A. Golopențea în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, pp.98-111, on-line https://www.scribd.com/doc/177406639/IsabelaVScrabaAtenaKefalos , la sfârșit cu însemnul a „peste o sută de citiri” și la început indicate doar „34” views pe 10 mai 2015). Dezaproband ideea lui Sorin Iliesiu de a fi instituita o zi anume de comemorare a victimilor comunismului, A. Plesu imagina lumea temnitelor comuniste (din care supravietuise intamplator insusi Noica, filozoful invocat negresit de acest beneficiar al regimului comunist si post-comunist) ca avand „in dozaje diferite” acelasi „inventar de elemente” ca oricare alt „tip de univers” (Paltinis – voluptatea discreta a convivialitatii). Este ceea ce incearca sa convinga discutia in marginea adunaturilor de foi alese din arhivele Securitatii unde nicaieri nu apare descrierea torturii care a dus la moartea lui Anton Golopentea si nici imaginea filozofului Mircea Vulcanescu aproape omorat in bataie si apoi tarat de picioare cu capul lovind pardoseala: „S-a întâmplat să fiu scos la tortură în aceeași serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăgănea în dreapta și-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să-i îmbrățișez capul și să-l încurajez. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept care mi-a tăiat respirația” (v. Nicolae Crăcea, Mărturii din iadul temnițelor comuniste, citat de Fabian Seiche în vol.: Martiri și mărturisitori români ai secolului XX. Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraș, 2010; a se vedea și Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3). Cicerone Ionițoiu povestește că foștii deținuți care refuzau să semneze angajamentul de informatori ai Securității erau obligați (sub amenințarea că vor „suporta rigorile legiilor din Republica Populară Română”) să semneze că nu vor spune nimic din ce au pătimit si au văzut în temnițe. Fostul deținut Ion Eremia, care făcuse fără vină 15 ani de temniță grea, a scris următoarele: „în baza cărei legi îmi cereți să nu vorbesc despre ce am văzut și auzit în închisori? Vă este frică să nu spun mârșăviile pe care le-ați făcut? Voi spune tot.” (Cicerone Ionițoiu).

6. La ieşirea din puşcăria politică unde intrase fara vina, filozoful Noica (1909-1987) nu a fost angajat niciunde mai mult de un an de zile (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noica%20marginalizat%20de%20IVS.htm , precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Sfârșitul lui Noica și sfârșitul comunismului, http://isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm sau Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica, http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ si Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari , on-line la http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/). Filozofului Petre Ţuţea (1902-1992) scapat cu viata din inchisoarea politica nu i-au dat nici un ajutor social. Banii din care a trăit aproape trei decenii de la ieşirea din temnita şi până la moartea sa i-au fost oferiţi “ilegal” de la Fondul literar de Zaharia Stancu, președinte al Uniunii Scriitorilor, prin diferite intermedieri, una din ele fiind a poetului Romulus Vulcănescu. Acesta lua banii pe numele său si îi punea lui Petre Ţuţea pe poştă. La vârsta de 69 de ani, faimoasa pictoriță, scriitoare și conferențiară Olga Greceanu (1890 – 16 noiembrie 1978) făcea cerere către conducerea Uniunii artiștilor plastici să i se dea o pensie, care nu i s-a acordat. In post-comunism, cerberul de atunci (de la Uniunea artistilor plastici, vezi observatiile artistului Camilian Demetrescu despre includerea lui J. Perahim in Dictionarul ARA, Davis, 1992, cuprinse în volumul Exil, Ed. Albatros, 1997) apare atat in Dictionarul scos în 1992 de informatorul de Securitate Ion Manoliu Manea (care scria din America note despre profesorul Mircea Eliade, vezi Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, pp. 116- 120) , cat si in 2012 prezentat de o salariată a Muzeului Literaturii Romane, coordonatoare a unei Enciclopedii pentru dezinformarea „abrutizatilor vremurilor noastre” (dupa expresia lui Cioran). Cert este că Olga Greceanu a zugrăvit biserici până la optzeci de ani, împreună cu Părintele Sofian Boghiu, duhovnicul ei.

7. În excepționalul volum din 1935 despre tehnica picturii murale (care a servit drept manual în universități din Occident), Olga Greceanu (1890-16 noiembrie1978) observa că la o figură biblică „haina cu care se îmbracă, obiectele cu care se înconjoară, nu sînt adevăruri” (Olga Greceanu, Compoziția murală, legile și tehnica ei, 1935, p. 89; ediția franceză din 1938 „a funcționat ca manual în Belgia”, scria Adina Nanu în prefața ediției a III-a, Otopeni, 2010, p.6)

Cuvinte cheie: arsenie boca minuni, arsenie boca pictor, arsenie boca martir, Biserica Drăgănescu, Nichifor Crainic, Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu.

REPERE BIBLIOGRAFICE

1. Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004.

2. Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50, sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm .

3. Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, on-line https://fr.scribd.com/doc/153762785/IsabelaVasiliuScrabaNaeDiscipoli .

4. Fișa Isabelei Vasiliu-Scraba din WIKIPEDIA înainte de a fi vandalizată de birocratul MyComp, URL https://fr.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba .

5. Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Mânăstirea Brâncoveanu; URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/21.

6. Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca, URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ . Extrase publicate in http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/ .

7. Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Boca, URL http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx

8. Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSLegiArsenieBoca7.htm .

9. Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau Părintele Arsenie Boca şi Nae Ionescu, URL http://www.romanianstudies.org/content/2013/01/parintele-arsenie-boca-si-nae-ionescu-vedere-in-duh-si-viziune-filozofica-de-isabela-vasiliu-scraba/ .

10. Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran lăudând traducerea Filocaliei, sau, Parintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ ; sau http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia

11. Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, URL http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46

12. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu şi alţi cărturari martiri ai temniţelor, publicat în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (105), febr. 2012;URL http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1155

13. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, URLhttp://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasaIsabela Vasiliu-Scraba, Paradigma „Arsenie Boca-Părăian” din seria Eliade-Culian’ și Noica-Liicean’, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10 (83) oct. 2014, URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-boca3paraian/ .

George Anca

joi, 25 octombrie 2018

DRĂGHICESCU LA DRĂGĂNESCU

MIRACOLUL BISERICII DE LA DRĂGÎNESCU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhivă blog