PUȘI DINULESCU
Scenometria operei
Dr. George Anca
Cuprins
Argument
La cinci ani de întâlniri
Poezie-tabu la Puși Dinulescu
Sub tapa(na) arhanghelului Puși
Un picaro duios-amar
Nick
Puși scrie o piesă
Robert Calul (abstract scenometric)
Scenometrie tentativă – intermezzo pușian
De la Augustin la Drăghicescu
De la Drăghicescu la Puși
ARGUMENT
Scenometrie (cf. cartea noastră Scenometrie
Teatrux), termen poate eufonic cu psihometria practicată în proza lui Puși
Dinulescu, are de a face pre/para teatral cu
scena/scenariul-reprezentare-spectacol a operei scrise, aici. L-am practicat
tacit cinci ani la colocviile publice cu Puși, îmbinând convorbirile literare
cu teatrul de poezie, de exemplu. Și includerea în cartea de scenometrie a
piesei imposibile Astă-seară se joacă Noica făcea caz de întâlnirile cu
filosoful. Astăzi se joacă Puși. Adică, precum în piesa pușiană de-o viață, Adevărata
casă cu țoape etc.: adevărata scenometrie.
O lectură mediată,
implicit anticritică, în clasic, presează, aproape, crestomația înscenabilă,
oricum deșirarea deslușirii misterelor acestei opere unice, unic marginalizată.
Cititorul nu e mituit cu niscai coerențe de clasă, nici barat cu ifose de
cancelarie, și fie să reacționeze la scenometrie, vreo noutate oarecare, pe o
operă de recunoscut cu orice șpil. Numele suprem al cititorului, în sanscrită,
este sahridaya, cititorul cunoscător, colaborator al autorului. Cum și doctrina
lacunei, la Poe, Wagner, Baudelaire, lăsată cititorului să o umple, tot pe
acolo bate.
Scenometria
se aplică aici pentru prima oară în hermeneutica literară, anume asupra operei
lui Puși Dinulescu. Nici Roland Barthes, nici alamkara sanscrită, nici dodiile
sistematizate de Marian Popa nu vor eșapa cenzura sau critica ideologică aici.
Lăsăm esența lui Puși la vedere, ca pe scenă, cine ajungem. Doar vorbim din
studenție, un film, o bere, Robert Calul, hai la teatru. Să nu plângem că tot
nu ne lasă ăl râs cinic-hercinic. Că involuție, că ratare, out. Râs
ultra-tehnic, barthesian. Rasa-dhvani / sentiment-sugestie? Vidush, ghiduș: să
iasă toți brahmanii și turnătorii din sală.
Abia
am prescenometrizat porțiuni dialogate din Robert Calul, ca pentru a prinde un
fir (rupt anume din pornire, poate a se înnoda fie și întâmplător în
sensibilitatea receptorului) – nu se poate povesti nimic din Puși, ci lua
sculptural-muzical-dramaturgic ca atare fiecare rând și Urmuz etc. - , a sugera
dintru început dialogismul epic al pușianismului, ce nu se putea, măcar și la
60 de ani, a nu se ecloza în piese întru Caragiale-Mazilu. Romanul, miraj al
prozatorului român în anii 60, este, totuși, Robert Calul, îsumându-se,
augural, pe mitul dublului, operei avenire, astfel un roman-fluviu printre
deșerturi și libații.
Poveste
cu Monica din Linda
Belinda se face, reflex, roman, Galaxia
Burlacilor. Măcar Romanul Sfintei Mogoșoaia este scenometrie curată,
mateină, încartiruind, grupuri-grupuri, Dulcinee-Rusoaice, misterele
paracomuniste bucureștene, aluzionate în arhipelagul povestirilor, și cu
farfuria zburătoare ursind-repreromanticizând-ridendo Îngerul contabil,
și iar povestiri, până la Etna dramaturgică indusă ca de Caragiale, de nu la
concurență, ia pun'te tu cu
mine, că mă iubești.
Tirada
maximă e autorul-personaj, Puși în persoană, căruia, citind cartea lui Grigore
Traian Pop, i-a venit în minte comedia Neisprăvitul, de Fonvizin. Dar nu
mă tem de acest cuvânt, spune el, pentru că neisprăvit înseamnă viu, iar
isprăvit înseamnă mort. Și-mi convine. Acum, cu miștoul, care nu rareori mă
caracterizează, am să amintesc și faptul că, la vremea lui, și Hasdeu a fost
derizionat cu porecla de Omul-Fragment.
Că-și
permite să citeze din răspunsul lui Hasdeu – unde? - în Galaxia burlacilor,
deși roman, zice, adică nu ce? Hasdeu: Orice porțiune a infinitului este un
fragment. Un fragment este o rază a soarelui, un fragment și soarele însuși, un
fragment este întreagas sistemă solară. De ce să nu fiu și eu un biet fragment.
Fiecare fragment, însă, are o misiune pe care o îndeplinește în sfera
totalității. Unquote.
Și
mai: Dubito ergo cogito, cogito ergo sum, nu-i așa domnule Desartes? Dar
te-ntreb pe dumneata de ce criticii, de ce chiar un biograf care mi-e prieten,
de ce chiar femeile, uneori, mă iau drept un neisprăvit? De ce? Numai pentru că
nu sunt un cerc închis. Nu, domnule, eu nu sunt închis, eu nu sunt isprăvit, eu
sunt ca infinitul, un Neisprvit! Așa să știți voi! (Puși Dinulescu)
Și
în Poveste și în Galaxie și în Burlacul, mai (re) citează
o notiță de la cursul lui Vianu:
Cursul
6.
Sf.Augustin: <Geniul
poetic are un caracter malefic>.
Jakob Burckhardt: Die
Kultur der Renaissance in Italien.
Volksgeist (De aici o
săgeată spre Burckhardt).
Hegel Filozofia istoriei
(De aici o săgeată spre Volksgeist).
Weltgeist luând
cunoştinţă de sine devine Kultur.
Istoria omenirii
– istoria conştiinţei de libertate.
Peste atâția nemți, Sf. Augustin.
Cum scenometria nu se bordează la literatură, nici la știință, nici la spirit,
să facem caz, la această citare, de Noua cetate a lui Dumnezeu, de
Dumitru Drăghicescu, Paris, 1929. Traducerea mea din franceză este încă
inedită, așa că, se citesc aici unele paragrafe pentru prima oară, repatriate
lingvistic, după 85 de ani. Cum Cetatea lui Dumnezeu de Augustin este
Roma, și Noua Cetate a lui Dumnezeu de Dumitru Drăghicescu este Societatea
Națiunilor, așa și Einstein este Dumnezeu în Îngerul contabil.
Dumitru Drăghicescu:
Pentru că știința timpului său este încă
la debuturile ei, și prin urmare insignifiantă, ea nu satisface deloc
aspirațiile sale. Dorințele sunt în fapt infinite. Faust concepe efectiv
că un dumnezeu locuiește în el; prin elanurile sale spre infinit, pe
care le-a moștenit de la educația sa religioasă, aspirațiile sale se
prelungesc la infinit și nimic din ce este bornat nu-l mai mulțumește.
De aici această inchietudine impacientă și această nemulțumire
obstinată, această revoltă contra oricărei limite care-l face, cum am
văzut, să blesteme toată existența și să ia realitatea în oroare. Și de
aceea eroul lui Goethe se dedă magiei, și aceasta este exact anticiparea
științei ce va veni. Mefistofel este cea mai fericită și perfectă
incarnare a științei timpului nostru.
Ceea ce Faust cere de la
magia lui Mefistofel, burghezia cere de la știință și aceasta îi oferă
sau îl lasă să spere. Aspirațiile burgheziei secolului nostru sunt exact
cele ale lui Faust. Ca și el, burghezia noastră ar vrea să se bucure
„fără ca vreodată să fie un moment satisfăcut”. Ca și Faust, burghezia
zilelor noastre aruncă această sfidare Mefistofelului ei care este
știința:
„Dacă vreodată mă întind
liniștit pe un pat de lene, fie-mi îndată sfârșitul. Dacă, flatându-mă,
tu mă poți abuza până la punctul în care eu să mă complac în mine
însumi, dacă tu poți să mă înșeli prin juisanță… Dacă eu spun clipitei
care trece: Așteaptă, ești așa frumoasă… atunci eu consimt bucuros să
pier și că mi-e timpul revolut.”
Și, fără îndoială, burghezia
cere Mefistofelului ei, adică științei „mâncări care nu satură, un loc
la care nu se câștigă niciodată”. Bref, ceea ce cere ea științei este să
se bucure indefinit, fără sațietate posibilă, căci ea își dorește și
crede în capacitatea sa infinită de a se bucura (1).
(1) „Mereu am dorit să-mi astâmpăr
dorurile, apoi am râvnit iar… Că omul dresat pe acest pământ priveşte în
jurul lui… că în acest mers înainte el găseşte noroc şi nenoroc, fără
ca vreodată să fie o singură clipă satisfăcut.” (Faust, partea a doua.)
Dar pentru că Mefistofel,
simbolul științei și magiei sale, poartă ca semn distinctiv
inevitabilele coarne de țap, el marchează bine prin aceasta că puterea
sa nu poate procura decât plăcerile lumii mici, și mai precis cele ale
simţurilor, ale senzualității. În el, ca în știința noastră, este
materia care și-a aservit spiritul și inteligența.
Într-o societate în care
astfel este starea de suflet și astfel aspirațiile, viața morală nu
putea fi altfel decât ne-a descris-o Proudhon. Epoca noastră este cea a
lui Mefistofel; el îl înlocuiește pe Dumnezeu. Burghezia juisantă vrea,
întocmai ca Faust, să introducă infinitul în satisfacerea nevoilor sale
finite și aceasta dă senzualității sale caracterul nepotolit,
terminându-se prin dezgust și prin detracarea simțurilor, prin viciu sau
prin nebunie. Goethe a văzut atât de bine aceasta, punându-i în gură
lui Mefistofel aceste cuvinte profunde apropo de om și adresându-le
Domnului Dumnezeu: „Micul Dumnezeu al lumii… El ar fi trăit mai bine
dacă tu nu-i dădeai reflexul luminii celeste; el a numit-o rațiune și
n-o uzează decât pentru a fi mai bestial decât toate bestiile.”
În 1914, scadența păru, un
moment, ajunsă la termen pentru burgheziile naționale; timpul păru un
moment revolut pentru Faust burghez. Știința mefistofelică a timpului
nostru a procurat Faustului său burghez aceeași trezire catastrofică,
din care el n-a fost tras, întocmai sufletului celuilalt Faust, decât
printr-o minune a indulgenței divine. Știința și Mefistofel pot, pe
drept, spune despre noi: „Nicio plăcere nu-l potolește, nicio fericire
nu-i ajunge… Și iată că ultimul moment, mediocru și vid, nenorocitul
dorește să-l rețină.” (Faust, partea a doua).
Dacă Satan simbolizează
corupția moravurilor, recunoaștem că el și-a îndeplinit o misiune
necesară căci, dacă este adevărat că bobul de grâu nu germinează înainte
de a se descompune, progresul moral și științific nu este posibil dacă
vechile moravuri, ca și vechile legi și toată organizarea socială și
ideologică a popoarelor, nu se descompun de asemenea. Mefistofel este
agentul cel mai activ al progresului uman, Goethe a pus în el o profundă
intuiție când l-a făcut să spună că el este:
„O parte a acestei forțe care totdeauna vrea răul și totdeauna creează binele.”
Pentru a arăta că aici este
unul din adevărurile cele mai esențiale, Goethe a făcut către Domnul
Dumnezeu reflexiunea următoare:
„Activitatea omului se
domoli prea ușor, el s-a complăcut repede în odihna absolută; de aceea
eu îi alătur binevoitor acest companion care să-l îmboldească și
stimuleze și, în diavol ce este, trebuie să muncească.”
Cert, odihna în care se
complăcea adesea burghezia bogată nu este compatibilă cu progresul. Și,
pe de altă parte, pentru a schimba moravurile, trebuie mai întâi a le
determina descompunerea. Omul trebuie să plonjeze mai profund în
animalitate pentru ca, asemeni lui Anteu, să prindă noi forțe și să se
reidice mai sus apoi, deasupra animalității. Iată de ce Satan creează
totdeauna binele, tocmai voind totdeauna răul. (Până aici, Dumitru
Drăghicescu, pe subiect mult colocviat cu Dinulescu)
Puși Dinulescu se autoprefațează ca E.T. Hoffman, și introducerile acestea aruncă zaruri scenometrice.
LINDA BELINDA
(1979)
NOTA AUTORULUI
Volumul a apărut la Cartea Românească, în timp ce director
era Marin Preda. Autorul îl intiulase Linda
Bellinda, dar redactoarea , mai puțin familiarizată cu limba italiană, i
l-a prezentat lui Marin Preda cu un singur l. Autorul a atras atenția că nu e corect,
dar marele om a zis: „Lasă-l așa, că e mai autohton!” Și-așa a rămas!
Cartea a fost distinsă cu Premiul
Asociației Scriitorilordin București pe 1979, de un juriu prezidat de Romul
Munteanu.
La două din povestirile din Linda
Belinda au
fost schimbate titlurile. Raul și
nostalgia sa a devenit Șprițul de
vară, iar Povestea unui copil a
devenit Amantul, mama și copilul.
Dintre prozele din acest volum, Poveste cu Monica a fost ulterior amplificată, devenind romanul
Burlacul, din cartea Galaxia
Burlacilor(1980), tradusă în limba franceză cu titlul Le vieux garçon și având versiunea definitivă în
volumul Burlacul(2011).
Acasă și Eu
Liza și Nae au fost incluse în antologia lui Cornel
Regman Nuvela și povestirea românească în
deceniul opt (Editura Eminescu 1983), iar Familia
Atanasiu în antologia de proză scurtă contemporană Arhipelag, a lui Mircea
Iorgulescu(Editura Eminescu 1981).
Acasă a fost
tradusă
în rusă, Familia Atanasiu în germană, engleză și rusă, Despărțire în rusă, Eu, Liza și Nae și Poveste de la mare în engleză, Amantul, mama și copilul în
maghiară.
În antologia de autor Crimă
la circ(2003) au intrat și povestirile Familia Atanasiu, Jucătorii de pingpong,
Acasă, Eu, Liza și Nae, Poveste de la mare și Șarada.
*
GALAXIA BURLACILOR
(1980)
(1980)
Romanul Galaxia
Burlacilor avea inițial o
arhitectură destul de sofisticată. S-ar fi chemat Galaxia Burlacilor sau Istoria lui Om-e-el și ar fi tratat patru ipostaze ale lui Om-e-el, de fapt ipostaze ale singurătății: Artistul, Burlacul, Aventurierul și Repetentul. În centru era, însă, Burlacul – artist el însuși, având ceva și de aventurier, dar
și de repetent!
În
orice caz, doamna redactoare i-a scos
Artistul și au rămas doar ceilalți trei, dar fără a mai fi vorba despre Om-e-el și astfel ambiția autorului de a
da o mai cuprinzătoare și mai semnificativă privire asupra
unor legături din lume a fost
compromisă.
Traducând
romanul în limba franceză, Michel Wattremez a ales
doar Burlacul, ceea ce-a făcut apoi și autorul, care, pentru ediția românească din 2011, s-a rezumat și
el doar la Burlacul, revăzut
puțin față de ediția din 1980, ca și ediția franceză.
Burlacul a rămas, deci, ca orice burlac, de sine stătător și,
fiind roman, nu-și are rostul aici. Așa că au rămas până la urmă în fața
dumneavoastră aici doar părțile a doua și a treia: Aventurierul și Repetentul
*
REPETENTUL
(ca o addenda aceste Memorii de fapt, fiindcă ieşim din marjele
ficţiunii şi respirăm în fine aerul tare al adevărului nemediat)
Prefață involuntară
(am încredinţat aceste Memorii întâi unui influent
personagiu, care, citind, probabil, doar o parte din ele, iată, ce mi-a
referat:)
Dragă
Domn’ Dinulescu,
Humorul
absurd este evident, dar faptele sunt prea particulare ca să treacă rampa
curiozităţii celorlalţi. Ca
amintiri de repetent (memorii) (le spui d-ta) mi se par prea subţiri.
Cu prietenie,
Al d-tale,
E.B.
(cu scuze pentru întârziere)
Notă din 2013 :
Cine-o fi fost E.B.? Desigur, Eugen Barbu!
Cine-o fi fost, apoi, M.D.? Desiguir, Mircea Drăgan! Dar G.V. nu era cumva
Gheorghe Vitanidis? Ba da, bineînţeles! Iar M.I. nu era Ministerul de Interne,
era Mihai Iacob, E.B. era Elisabeta Bostan, A.C. era nimeni altul decât Alecu Croitoru şi-n fine, ultimul pe listă,
era I.N., autorul celui mai prost film românesc din istorie, ceea ce n-a fost
lucru uşor, în acest mare campionat al stupidităţii! Mai era şi S.D., adică
Silviu (Sicu) Dimitrovici, singura figură luminoasă într-un conglomerat de
personaje de tenebre. Apropo de Drăgan și Vitanidis. Încă de când erau
stuidenți, cică erau bine cu Partidul și cu Secu, demascându-și colegii, care din cauza lor n-au mai putut termina și
au trebui să-și caute alt drum: e cazul unor Grigore Hagiu, Boris Ciobanu sau
George-Radu Chirovici.
*
EU ȘI ROBERT CALUL
EU ȘI ROBERT CALUL
(1982)
NOTA
AUTORULUI
Volumul
a apărut la Editura Eminescu și a fost puricat rău de conducerea editurii. N-a
avut succes de critică. A fost tratat cu indiferență sau chiar cu ostilitate.
O
zi din viața unui pinpongist a fost tradusă în franceză,
engleză, rusă și germană, Roman de familie în
engleză și maghiară, Poem în
gernană și maghiară, Planete,
În lumea diplomatică, Ploaia și
Poveste de moarte în
maghiară, Promovarea tovarășului Găină în bulgară, După
operația de apendicită în engleză, franceză, germană
și spaniolă. Manuela a fost tradusă în
germană și a mai a apărut în limba română și în Ungaria, la Gyula, în revista Foaia noastră, a româmilor din Ungaria.
În antologia de autor Crimă
la circ (2003) au intrat Boul și Luminița, V.H. și amintirea mării,
Manuela și O zi din viața unui
pinpongist.
*
CRIMĂ LA CIRC
(2003)
CRIMĂ LA CIRC
(2003)
NOTA AUTORULUI
Volumul e subintitulat o
antologie sau o ontologie de autor și afară de prozele preluate din volumele anterioare: Robert Calul-1968 (Priveghiul, Reportaj și Dumitrescu, repetentul
clasei), Linda Belinda-1979 (Familia
Atanasiu, Jucătorii de pingpong, Acasă, Eu, Liza și Nae, Poveste de la mare și
Șarada) și Eu și Robert Calul -1982
(V.H. și amintirea mării, O zi din viața unui pinpongist și Boul și Luminița) mai cuprinde și texte inedite în volum sau chiar total
inedite, pe care le public în continuarea acestei pagini.
Cartea a apărut la Editura Meronia și nu a fost difuzată, iar critica ,
pur și simplu decimată sau supusă consemnelor mafiotice după 1989, n-a
înregistrat-o, cu o singură excepție: o cronică citită la radio de Ion Adam și
apoi publicată într-o revistă din Focșani.
Dintre ineditele în volum, au apărut în presa literară încă înainte de 1989
Nadia și Pescărușul (în „Viața Românească”) sau Nevăstuica (în „Lucedafărul”) , iar Iarna
sau Starea de nașpa în 2003 la „Luceafărul”. Pisăloaga și În căutarea Luminiței, scrise amândouă înainte de Revoluție, n-au apărut și în
periodice.
Povestirea O crimă la circ a apărut întâi în limba germană (Mord im Zirkus, tradusă de Gerhard Csejka, în Neue Litertatur (nr.5/1983) și apoi în Gernania, într-o antologie a literaturii române contemporane: Erkundugen II,
la Verlag Volk und Welt, Berlin, 1985.
*
Plăcile
avatarice s-au îmbiat, prioritar prin teatre de provincie, jocului-rejocului de
tânăr de-a dramaturgia, la care, renunțând, cum că nu știa să scrie, și-a
definitivat, in spe, vreo 6-7. Ștampila criticului: „comedia desfrâului”.
„Pusi Dinulescu are cateva procedee comice fara gres: parodia limbajului
subcultural din mahalaua bucuresteana moderna care, desi s-a mutat la Snagov, a
ramas o mahala morala si psihica… Pusi Dinulescu este un fonograf care
inregistreaza cu voluptate ostila limbajul bucurestean sumar, mai mult sau mai
putin argotic… Dominanta discursului dramatic al lui Pusi Dinulescu este
insolenta, mai pe romaneste spus obraznicia care se poate urmari pe toate
palierele textului, de la limbaj la caractere. Nu numai tinerii sunt obraznici,
ci si cei mai varstnici. Sia asta pentru ca insolenta este o valoare in care
autorul crede din toate puterile si o practica… Ce ne ofera Pusi Dinulescu sunt
cu adevarat comedii ale desfraului. ” (Mircea Ghitulescu) . Altcineva:
Cand nu suntem spectatori ai
pieselor sale, fie si daca rememoram succesul pe carel-a avut spectacolul TV
''Bani de dus, bani de-ntors", in regia lui Alexandru Tocilescu, cu
Gheorghe Dinica, Sebastian Papaiani si Carmen Tanase, si tot merita citit.
Nu așa își
povestește dramaturgul, piesă de piesă, rob spectatorului.
Bani de dus, bani
de-ntors. Un american de origine română, fugit din țară în timpul
Comunismului, Manole, petrece o vacanță la Vama Veche, alături de foarte tânăra
lui iubită, șoferul lui și vechi tovarăși de nebunii din tinerețe: arhitecta
Irina și sculptorul Gică, amândoi prezenți și cu partenerii lor de viață.
Dar iubita lui e cam rea
de muscă, șoferul e un poltron, iar vechii prieteni sunt niște nefericiți în
căsniciile lor. Pune capac o prostituată rusoaică. Un final cu totul neașteptat
împietrește deodată această lume, parcă prea activă și prea fără Dumnezeu.
Nunta lui Puiu. Tase
a fost ceva cândva pe la Securitate sau prin armată sau milițian, dar pe urmă a
devenit meseriaș. N-a făcut niciodată studii, de aceea vorbește din când în
când neaoș, adică fără acord, ca și alții din familie: mai ales Veta și Puiu.
Veta e nevasta de a doua a lui Tase și cu 12 ani mai tânără, fostă
bucătăreasă.Lae, băiatul mai mare, a făcut liceul și a ocupat tot felul de
posturi mărunte: a fost pedagog, funcționar la o adminitrație financiară etc.
Acum e cam tot așa ceva. Marieta, nevastă-sa, a făcut chiar doi ani de
facultate, după care s-a lăsat, de aceea e o tipă destul de prețioasă și oricum
e mai citită decât ceilalți. E însă, în fapt, ceea ce se poate numi o târfă
păguboasă și cu suflet. Michi, fata lui Lae din prima căsătorie, dorește cu
înverșunare să emigreze, mai ales că mama ei bună se află-n Canada și fostul
iubit în SUA.
Puiu n-a terminat liceul,
până în 1989 a fost șofer și mic bișnițar, acum are o firmă mică și destul de
fantomatică. Este un „two-timing
man ”, cum spun americanii, adică trăiește cu două tipe deodată. E șmecher,
întreprinzător, dar de talie mică.
Nașul îi este superior și ca
studii, are un liceu, poate chiar o facultate la f.f. Nașa e contabilă, femeie
ciudată, trece cu siguranță de la o stare la alta. Suferă că nu are copii, se
pare că nu poate face, îl ține cu greu în strună pe soț, care e incredibil de
crai.
Lili, secretara lui Puiu, e o pasionată și o necăjită,
viața îi dă mereu cu șutul în gură, dar u e fată rea și în condiții propice ar
putea înlori. Și ea știe asta.
AMANTA MORTULUI sau Noua și adevărata casă cu
țoape tragicomedie în două părți cu
zece cântece 1979-2009. Într-un bloc din București, o femeie
(Georgeta) este măritată cu o brută, fost bătăuș la Securitate, ajuns colonel,
iar după Revoluția din 1989, cu Contrarevoluția ei cu tot, exportator, om cu
stare.
Femeia are un amant (Sandu), care locuiește în același
bloc cu ei, dar și un fost amant (Matei), care o iubește încă și o somează să
se întoarcă la el, amenințând-o chiar cu toporul. Nevasta lui îl urmărește însă
și vine și ea și o amenință pe Georgeta că dacă nu-i dă bani, o spune
bărbatului de amant. Mai umblă și cu moșmondeli de farmece, pe care i le aruncă
sub un fotoliu, la un moment dat, când ea lipsește din cameră.
În această lume idilică apare nepoata Georgetei, Viorica.
Ea se pregătește să dea examen la
facultatea de teatru. Cum vine, mătușă-sa îi ia toți banii, soțul ei îi face
curte, apoi și amantul. Dar momentul în care pică ea coincide și cu găsirea în
lift a batistei femeii de către soț care o anchetează ca la Securitate, află
ceva și hotărăște să se pună la pândă, ca să verifice relație ei cu Sandu, dar
să încerce în același timp și ceva la nepoată, care s-ar putea lăsa
descoperită, dacă nu măcar să-i dea în gât pe cei doi! De aceea înscenează o
plecare urgentă și intempestivă din oraș.
În lipsa lui, lucrurile se întâmplă cam după cum a
prevăzut tipul, numai că la întoarcere, vrând s-o seducă pe nepoată, e
sechestrat în camera acesteia, tot acolo unde fusese sechetrat mai înainte și
Sandu, care încercase același lucru. Cei doi se iau la bătaie pe întuneric,
lovindu-se orbește unul pe altul.
Viorica fuge să-i de dreumul mătușii, care fusese și ea
drogată și sechestrată de Sandu în garsoniera lui, ceea ce soțul nu știa.
În casa rămasă goală, unde nu se mai aud nici cei doi
sechestrați, pătrunde cu o falc-/n cer și cu una în pământ, agitându-și toporul
Matei, urmat de nevastă. El strigă după soțul Georgetei, care, venind, îl luase
din drum și îi trăsese un scurt, dar eficient toc de bătaie, ca la ei la Secu.
Se întoarce și nepoata, cu mătușa. Profitând de prezența
vecinilor, le propune să asiste la deschiderea ușii, în spatele căreia sunt
sechestrați cei doi nemernici, care au atentat la onoarea ei. Niciunul însă nu
mai mișcă , după cum se constată la prima vedere.
Dar Sandu își revine, spre bucuria Georgetei, însă
Emilia, mărturisind c-a fost amanta exportatorului (soțul Georgetei) îl acuză
pe Sandu că l-a ucis. Sandu e înnebunit de frică, cere Georgetei să cumpere
tăcerea celor trei martori: Viorica, Emilia, Matei. Apoi vrea să tranșeze
cadavrul lui Onel, dar se răzgândește: îi vine ideea să-l arunce pe fereastră
și-l roagă pe Matei să-l ajute. În toată zăpăceala, Emilia își cere drepturile
de amantă, vrea jumătate din averea mortului. Georgeta ezită. Emilia pleacă
urmată de Sandu, apoi de Matei.
Rămasă singură cu Viorica, Georgeta își mărturisește
deciziile, bănuiala că Sandu nu o mai iubește, nu-i decât omul interesului.
Totuși, acum, fiind bogată, ar fugi cu el în Patagonia. Viorica îi cere însă,
dacă tot s-a-mbogățit, să-i dea înapoi banii cu care a venit, că vrea să plece
acasă și nu mai are cu ce. Îi răspunde repede că numai ea a adus în casă toate
nenorocirile și precis e dracul gol! I se-aruncă apoi în brațe, își cere
iertare, când intră, deodată, Matei, cu totul răvășit, că nevastă-sa s-a încuiat cu Sandu la ei în apartament!
Se-ntorc și cei doi. Sandu îi cere Georgetei să facă
hârtiile, că Emilia primește cât i-a propus. Dar Georgeta sare la Sandu, se ia
apoi la bătaie cu Emilia, când... se stinge deodată lumina!
Apare, din camera Vioricăi, Onel, plin de sânge, care-a
făcut scurtcircuit cu o șurubelniță, ca să-și facă o apariție mai
spectaculoasă. Matei aleargă iar la tablou și acum sunt toți iar la lumină!
Onel le spune că a auzit tot sau aproape tot. Și e
mâhnit. Și întristat. Da cel mai mult, mărturisește, îi e frică să nu bea, ca
să n-o omoare pe Georgeta în bătaia pe care oricum trebuie să i-o tragă. Matei
sare c-o ia la el, dar Georgeta îl vrea tot pe Sandu, Viorica își cere mereu
banii cu care a venit, iar Emilia vrea să rămână în locul Georgetei. Ce face în
această situație Onel, ce face cu
onoarea lui și ce fac ceilalți?
Dar mai ales, ce vrea Dumnezeu cu ei?
Citiți piesa și veți afla!
PESCĂRUȘUL
LUI HAMLET – parodie în trei
acte, în versuri și proză – 2004.
Toată acțiunea se petrece la Snagov, în zilele noastre,
la vila familiei Gândilă. Gândileștii s-au îmbogățit după 1989, dar nici
înainte n-au dus-o prea rău, prin comerț exterior, prin oleacă de securitate,
sub acoperire comercială. Acum au o firmă înfloritoare în industria bocancilor.
Decor unic. Ziua și noaptea, într-un colț al terasei
grădinii. Eventual, o piscină. Câteva umbrele în culori vesele exprimă un
exotic dorit, dar rezultă un kitsch. Pe terasă, într-un cui, un pescăruș
împăiat.
SĂRU MÂNA, TANTI! sau Pe pragul despărțirii, piesă
în două părți cu 14 cântece. SENVICI CU INFINIT sau Al treilea cort –
teleplay – 2006 – 2010.
Aceste șase piese de mai sus au fost
publicate în volumul Puși Dinulescu, Teatru, Minerva, 2010. Mai recentă,
CAPCANA IUBIRII a fost regizată de autor într-un spectacol-lectură.
*
Prefața autorului
Mi-e
teamă să-ncep această prefață, fiindcă mă gândesc la Alexandru Odobescu,
minunatul autor al lui Pseudokyneghetikos, care vrând să scrie o prefață a
ajuns la ditamai carte. Și ce carte!
Subiectul
acestei prefețe nu este însă vânătoarea, ca la îndepărtatul meu confrate, ci ratarea.
Așa
că m-apropiu astfel mai mult de Cehov, al cărui subiect predilect, mai ales în
piese, este ratarea.
Cum?
Să mă fac eu însumi ratat?
De
ce nu? Oricum, viața mea de familist s-a ratat, fiindcă n-am fost însurat
niciodată și acum, ajuns la 71 de ani, făr-un picior și mai ales și plin de
hachițe, cine-o să mă mai ia?
Mă-mpac
și cu ideea asta, treacă de la mine!
Mai
grav e poate că n-am rodit. Nu las în urma mea nici un ADN.
Doar
virusurile minții mele, asta las. Personaje, situații, întâmplări, ficțiuni
sau pur și simplu pâre, fantezii,
adunături cu început și sfârșit, ce mai, proze... Mai scurte sau mai lungi...
Aici
sunt cele scurte, întinse pe-aproape o mie de pagini, într-o carieră de aproape
50 de ani...
Dar
o carieră fără carieră! Vezi, de-aia sunt un ratat!
În
loc, la vârsta mea, să ocup și eu un fotoliu la Academie sau să iau măcar un
Premiu Nobel, eu mă fălesc doar cu un premiu al uniunii scriitorilor autohtoni,
luat și ăla acum 28 de ani și cu un premiu al asociației din București, luat
acum 35 de ani. Și nici măcar nu figurez în monstruasa, prin dimensiunile ei,
istorie a literaturii a lui acad. N.Manolescu și nu mă aflu nici chiar în
istoria tot așa de groasă, dar parcă mai puțin ambițioasă a dragului nostru de
Alex.Ștefănescu, furnizor de tichii de mărgăritar, pobate-ntâi pe propriul său
cap, atât de frumos încă și ferit de necazurile calviției conștiente de sine.
Și-atunci
ce mai vreau? Ce-mi mai trebuie? Cum îmi permit eu să scot o carte monumentală,
de aproape 1000 de pagini, ce-s eu? Sunt eu Breban, sunt eu Buzura sau sunt
măcar un D.R.Popescu? Nici măcar! Eu sunt un vierme , atât!
Pe
lângă Dinu Săraru, care cum de n-a intrat și el în Academie?- eu nu sunt decât
un vierme, dar ce zic eu vierme? Nu! Sunt pur și simpu un sub-vierme!
Și
toți ăștia și chiar și alții, nu chiar așa sus proțăpiți, sunt dintre oamenii
serioși, pe la casele lor, mulți sunt și bunici, sunt fala națiunii și a
familiei lor, ba chiar se bagă bani în ei, ca să fie făcuți cunoscuți lumii
întregi, că malurile jegoase ale Dâmboviței sunt prea strâmte pentru ei și
mergem așa cu toții înainte, până unde s-o mai putea, până unde s-o mai cine
știe ce...
E drept c-am făcut și greșeli în
viață. Probabil că cea mai mare este că nu mi-a
ajuns scrisul și m-am făcut și regizor.
Era
prin 1966, lucram la Ploiești. Sau să fi fost deja 1967? P-acolo...
Făceam
naveta cu trenul. Era unul pe la opt jumate sau nouă jumate și ne lăsa în gara
Ploiești Vest.
Printre
tovarășii de navetă erau mai mulți actori și era vesel, drumul nu dura decât o
oră, poate și mai puțin, stam deobicei la vagonul-restaurant și ne beam acolo
cafeaua sau berea. În aceste condiții, cum era și normal, m-am combinat cu o
actriță. Și unde mai pui că la revista literarră, care se-nființa atunci și
acolo, șeful meu, Ștefan Bănulescu, mi-a încredințat și cronica dramatică. Aș
fi putut să tai și să spânzur de pe-acest post, dar revista n-a mai apărut,
logodna mea cu actrița s-a spart, n-am recuperat nici inelul, fiindcă ea mi-a
spus că l-a aruncat în lac, în lacul
Herăstrău.
Dar
am rămas cu dorul de-a fi regizor, mă obișnuisem cu mirosul de actriță, pe care
cine l-a-ncercat nu-l mai uită niciodată.
În
1968 mă angajez la Televiziune, acolo încep să fac filme, împreună cu Boris
Ciobanu și peste doi ani intru la IATC, fac Regia de Film, terminănd-o în ciuda
unor înfruntări pătimașe cu profesorii mei, ieșind la liman totuși numai în
urma unei întâmplări, după cât se pare.
E
o întâmplare pe care trebuie s-o povestesc, ceva mă mănâncă și trebuie s-o
spun.
Eram
distrus. A doua zi aveam programată restanța la Arta regizorului de film și
televiziune. Vitanidis, cu care dam examenul, mă ura. Și eram repetent și a
doua oară nu mai puteam rămâne, așa era regula.
Examenul
se dădea cu un film, pe care nu-l putusem face, n-avusesem bani ca să-l pot
termina și trebuia astfel să mă prezint în fața dușmanului. Mă gândeam chiar să
nu mă prezint deloc. Mai ales că în aceeași zi cu examenul meu era concurs
pentru un post de redactor la Arhiva Națională de Filme și mă gândeam mai bine
să mă prezint acolo.
Și-n
seara aceea de dinainte de examen eram invitat la un ceai, la Mișu Diaconescu.
Pe-atunci era poet și mai cânta și la ghitară. Mai târziu, cu pseudonimul
Anghel Mora, avea să devină întâi scenarist al lui Veroiu și apoi un apreciat
regizor de film de lung metraj. A murit tânăr, din păcate, nu foarte mult după
Marea Revoluție Română din Decembrie, urmată de contrarevoluția din aceeași zi.
Dar
eram în seara aceea de dinainte de examen și eram distrus și văzându-m-așa Mișu
mă-ntreabă ce-i cu mine. Și-i spun toată tărășenia.
-
Lasă, că poate se rezolvă, îmi zice el.
-
Cum, mă?
Și-atunci
îmi spune că trebuie să vină la ceai și o tipă, o doimaistă, după care ar fi
înnebunit Ciulei.
-
Ciulei? mă mir eu
-
Da, mă! Îți dai seama că dacă-i dă un telefon grecului, ăla se cacă pe el!
Nu
prea am ținut eu cont de ce mi-a spus Mișu, am băut ceva de necaz și chiar am
adormit, într-o cameră, pe undeva. Dar am fost la un moment dat, parcă, trezit
din somn, parcă, zic, fiindcă nu sunt foarte sigur și parc-aș fi stat de vorbă
cu o tipă mișto, destul de înaltă și i-aș fi spus povestea mea. Nu mai știu...
ceva în genul ăsta!
Cert
e însă că a doua zi m-am prezentat la examen și n-aveam nimic ce să prezint.
Totuși, spre surprinderea mea, mi s-au pus doar câteva întrebări de formă și de
sanchi și am luat cinci-ul de care aveam atâta nevoie.
Pe
Liviu Ciulei nu l-am cunoscut niciodată și nici pe tipa respectivă n-am mai
întâlnit-o vreodată și am mai stat un an printre ăia și am devenit regizor.
Dar
victoria mea în meciul ăsta cu Bestia a fost ca o prăjitură otrăvită. Bestia
asta, precum Șiva parcă, avea brațe multe și lungi.
Și
mai era o chestie în povestea asta cu regia la care eu nu m-am prins. Banii!
Da, da! Banii!
Fiindcă
un regizor depinde de o producție. Și producția înseamnă bani și doar cu bani
se pot angaja actori, scenografi, operatori, până departe în jos, pănă la
șoferi, costumiere, tapițeri, mașiniști, că de-aia când se termină un film și
vezi o listă, care nu se mai sfârșește, te tot întrebi ce-or fi făcând toți
ăștia, e cert însă că fără ei nu se poate...
Și
uite în ce mă băgasem!
În
loc să stau eu liniștit, o pisică să se frece de picioarele mele și eu să visez
cu pixul în mână, doar cu el... săracul!
N-am
reușit să fac până la urmă decât două filme de lung metraj și să montez două
piese de teatru.
A
fost poate un mare noroc pentru literatua din mine sau care-a ieșit din mine,
fiindcă am fost parcă forțat să mă-ntorc la ea, la draga de literatură, pe care
totuși mă gândisem s-o abandonez.
Întâi
pentru că nu credeam că sunt în stare de prea mari performanțe în scris și că-n
film e drumul meu. Iar după vârsta de 60 de am făcut altă mișcare,
surprinzătoare poate chiar și pentru mine și am laut-o-n serios de tot cu
teatrul. Cu dramaturgia..
Cine
să mai înțeleagă ceva?
Oamenii
mici oricum nu pot înțelege. Ei se cantonează în câte-o carieră, o fac cel mult
pe aia cu râvnă și-n general asta e cheia unui succes sigur în viață.
Un
Eminescu știm însă cum a respins cu superbie ideea de a-și lua un doctorat în
Germania, care l-ar fi putut chivernisi.
Dar
el ardea! Priviți-i fotgrafiile succesive, vedeți cât de repede-a-mbătrânit! El
n-avea timp de doctorate!
Nu
că m-aș compara eu cu Eminescu, ar fi o prostie! Dar trebuie înțeles că anumiți
oameni nu pot fi înțeleși sau îndrumați conform unui simplu și sănătos bun
simț.
Poate
de-aia nu m-am făcut inginer ca tata, care tare-ar fi vrut să urmez și eu
tradiția familiei, mai ales că mai mulți unchi și veri din partea lui și chiar
frate-meu au pășit pe această cale.
Dar
eu, dacă aveam la matematică 5, când sistemul de notare era cel sovetic, adică
de la 1 la 5, când s-a revenit la cele zece note tradiționale, eu am rămas tot
cu nota 5!
Iar
profesorul de matematică, un găgăuz, unul, Gaidarji, spunea:
-
Să știe ăla că o să meargă la cărat cartofi!
Eu
eram Ăla, n-aveam nume. Și la oral nu mă scotea din 3, dar în scris, fiindcă nu
eram bou, scoteam un 7 și așa treceam...
-
Mai ai mult?
- Nu. Stai că termin acuma... Dar de unde
pornisem și unde vroiam s-ajung?
A!
Da! Era vorba de rătăcirea mea prin regia artistiică. Păi, regizorii mă
socoteau un intrus, fiindcă eram scriitor, dar scriitorii, acum și ei, bucuroși
că scăpaseră de mine, așa credeau, nu mă mai socoteau, practic, de-al lor.
Eram
între linii...
Așa
m-am trezit la vârsta asta fără carieră, fără sprijin și-ntr-o lume literară,
unde criticii aproape că nu mai există și care sunt se-nchină doar la bisericuțele puternicilor zilei, ca
să nu mai vorbim și de alte șmecherii... iar eu rătăcesc și se trage din toate
părțile și-ncerc să supraviețuiesc, mai mult târându-mă, înconjurat de sârme
ghimpate și pe deaasupra se trage, se trage al dracului...
Puși
Dinulescu
4 ianuarie 2014
LA CINCI ANI DE ÎNTÂLNIRI
*
Criticul Marian Popa are
în lucru o monografie dedicată operei lui Puși Dinulescu. În cartea sa Anca,
a pus îndeschidere motto-uri printre care din Schlegel și Gârbea. Cum parcă
i-aș lua-o înainte cu mai dreapta busculare a lui Puși, mă întreb, totuși, dacă
ar reține, de această dată, astfel de motto-uri:
...Care
este mai exact obiectul idealului? Ceea ce diferențiază omul de animal este că,
în timp ce la animal percepția este totdeauna actuală și practică sau
utilitară, formând corp atât cu dorința cât și cu obiectul – la om percepția se
poate disocia – el poate să observe propria sa dorință, s-o prindă, s-o
separe de percepția obiectului, s-o izoleze și s-o mențină în fața lui ca
pe un obiect actual și real. Animalul animat de o dorință, merge imediat spre
satisfacția sa imediată; de altfel, omul practic, utilitar, merge și el tot
așa. Animalul, ca și omul practic,
rămâne în planul realului, omul artist „reușește să se smulgă din el
și să așeze acest real în care figurează propria sa dorință ca pe un tablou”
(D. Draghicesco).
... Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva
și undeva, precum sunt lucruri viețuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost
vis. La asta mă gândeam deunăzi seara când răvășind printre hârtiile mele ca să
văd ce se mai poate găsi de ars — hârtiile încurcă — am dat peste o scrisoare
care mi-a deșteptat amintirea unei întâmplări ciudate, așa de ciudată că, de
n-ar fi decât șapte ani de când s-a petrecut, m-aș simți cuprins de îndoială,
aș crede că într-adevăr am visat numai, sau că am citit-o ori auzit-o demult.
(Mateiu Caragiale)
… Ovazihian: Nu
prea eşti nebunatică. Răposata mea soţie se căţăra pe pereţi...
Elena Suditu: Am să fiu...
Ovazihian: Nici subtext n-ai, fetiţo...
Elena Suditu: Am să am şi subtext... (Teodor Mazilu)
...ea
râdea – se bucura mult – eu eram serios –
dar
fugeam ţinând-o de braţ. şi doar mai târziu,
când
a fulgerat şi s-a făcut o scurtă zi albă, am văzut
că trecusem cu mult de curtea noastră. (Mircea Ivănescu).
... Nu las în urma mea nici un ADN. (Puși
Dinulescu)
Am început Colocviile de marți,
ultima zi de marți a lunii, la Centrul Cultural Jean Louis Calderon din
București, la finele lui 2009 cu o întâlnire și o lansare Puși Dinulescu:
Salonul literar “Sorana” / Clubul
Calderon, Str. Jean Louis Calderon, nr. 39 vă invită marţi 8 decembrie 2009
ora 17 la lansarea cărţii Le vieux
garcon par Pouschy Dinulesco. Traduit du roumain par Michel
Wattremez, Editions Meronia, Bucarest 2009 şi vizionarea filmului
dinulescian Noces a sirene (1997)
Prezintă: Helene Astalos, Paula
Romanescu, Puşi Dinulescu
Amfitrion: George Anca
Autorul este bucureştean,
absolvent al Facultăţii de Litere şi al Academiei de Teatru şi Film Romancier, dramaturg, poet şi
scenarist
“Et notre vie a passe. Un des
mes amis, critique litteraire, ecrivait qu'un roman est une histoire sur une
perte de temps. Je crois que Protopopesco avait raison. C'est bien ce qu'est
mon roman: la photographie d'une perte de temps” (page 236)
8 decembrie 2009. Eminescu sau exilul au făcut de
data aceasta loc, în rostirile convorbitorilor, bucuriei unei traduceri bune: Le
vieux garcon par Pouschy Dinulesco, Roman, traduit du roumain par Michel
Wattremez, Editions Meronia, Bucarest, 2009. Şi-au exprimat aprecierile: Helene
Astalos, George Astalos, Paula Romanescu, Adina Romanescu, George Anca –
amfitrionul Colocviilor împreună cu Mihaela Popescu, directoarea
aşezământului gazdă -, Horia C. Matei, Mihai Elin, Sorana Georgescu-Gorjan,
Noni Cristea, Gabriela Tarabega, Ionel Săvitescu ş.a.. Autorul, marele scriitor
Puşi Dinulescu, a citit, împreună cu actriţa Doina Ghiţescu, pagini în română
şi în traducere franceză din romanul lansat pentru prima oară într-o limbă
străină, precum şi din volume de poezie a sa eruptă prin surpriză în
ultimii ani.
Această versiune, considerată reuşită, inclusiv de
vorbitorii francezi de faţă, autorul şi-a ascuns-o, aflat la Paris, în casa lui
Georges Astalos, prezent acum şi el la Calderon. Edituri franceze i-au refuzat
(traducătorului) publicarea din lipsă de “disidenţă”, în timp ce autorul
alesese să ignore, printr-o veritabilă poetică inversă, teroarea comunistă, să
scrie o poveste de dragoste în Bucureştii studenţiei anilor ’60, anume la
asasinarea lui Kennedy. Numai că, romanul publicat în româneşte în 1980, Galaxia
burlacilor, are, în traducere, o continuare a iubirii, ca în Dragoste
în timpul holerei de Gabriel Garcia Marquez, până la senectute, burlacul
narator şi Monica neconsumându-şi-o însă. Voir comunism şi holeră.
Comentatorii s-au transformat în personaje, bărbaţii în
bătători de paşi de front, doamnele în îndrăgostite domnişoare bătrâne. De la Eu
şi Robert Calul (inclusiv numele teatrului său particular din anii ’90) la
Gaşca şi diavolul, cărţile sale se însumează într-o comedie
unică, de eros ironic, boemă şi dramatism pierrotesc, poate şi cabotin, de
genul personajului jucat de Laurence Olivier. Oricum, colocviile s-au
transfigurat şi prin vizionarea filmului dinulescian (termenul meu) Nuntă
cu sirene, când se insinuaseră în trăirea noastră (artistică dejament) şi Irina
Petrescu, Mitică Popescu, Ernest Maftei. Deosebit de un Edgar Wallace, care-şi
transforma piesele în romane, Puşi Dinulescu şi-a bricolat din filmu-şi piesa Nunta
lui Puiu ce se joacă la Craiova şi Piteşti (“sunt un dramaturg de
provincie”). Ba încă, săptămâna trecută, a fost o reprezentare-lectură la
cenaclul metropolitan condus de Mircea Micu, a ultimei versiuni din
Adevărata casă cu ţoape. Ca într-un eroism stilistic, de recunoscut
tot printr-o sacrificială receptare, Puşi Dinulecu s-a plâns, în Calderon, că
nu l-a înjurat nimeni. Nu-i ajunsese că-l făcusem pornograf. Dar şi Astaloş, că
nu există pornografie, că, altfel, ar fi desfiinţată jumătate din literatura
universală.
31 august
2014. Cinci ani, împreună cu Puși Dinulescu, am făcut colocviile, multe
din respect pentru el, colocviul din 28 august 2014 fiind De la Ion Creangă
la Puși Dinulescu. Rupându-mi un picior, îi recitesc cărțile și voi spune,
am impresia, că mă speriu, în valoric, comensurându-l. Mai vedem.
El își face nezăgăzuit
moda. Cărți retro, cărți noi pe cine
fericind ori enervând. Am recenzat și eu vreo trei (vide mai jos, după
autoprefață, cu titluri separate – le puteți sări momentan pentru a ajunge
poate la antiinvoluția în curs de probatoriu, chiar peste autoreflecțiile pușiene
despre ratare în ton cu Nae Ionescu sau Cehov), ba aș adăuga și un Nick în
dodii per il maestro.
Lia Bugnar a dat cu o leapșă în
mine: 10 cărți care m-au marcat. M-am uitat ce a mai scris lumea și am realizat
că lista mea nu e deloc pretențioasă - ceea ce bănuiesc că era de așteptat.
Iată:
1. Charles and Mary Lamb - Tales from Shakespeare
2. Gellu Naum - Cartea cu Apolodor
3. Mark Twain - Proze
4. Puși Dinulescu - Îngerul Contabil
5. Mircea Horia Simionescu - Dicționarul Onomastic & Bibliogr...afia Generală
6. Raymond Queneau - Amicul meu Pierrot
7. Leonid Dimov - Poezii
8. Legile lui Murphy
9. Charles Bukowski - Notes of a dirty old man
10. Alex Tocilescu - Eu et al.
Frații Marx:
Colecţia de cărţi babane: Îngerul Contabil
Babelor,
Habar n-am dacă cartea despre
care vă voi vorbi se mai găseşte pe undeva, dacă a fost reeditată, dacă i s-a
acordat vreodată atenţia meritată. Cred că nu, deci i-o acord eu.
Este vorba, desigur, despre
romanul Îngerul Contabil, al lui Puşi Dinulescu sau Dumitru Dinulescu. Nu ştiu
exact cum a semnat-o, îmi imaginez că Dumitru, dar Puşi este la fel de posibil.
Pe autor îl cheamă Dumitru, prietenii îi spun Puşi. În fine.
Cartea a apărut prin anii 80.
Dacă ar fi să-mi dau cu părerea, aş zice că în 85, cu o aproximaţie oarecare.
Şi este, cum să vă spun, dragele mele, hm, nu ştiu. Hai să fac un rezumat, din
ce-mi mai aduc aminte (am citit-o de multe ori, dar şi demult).
Romanul începe în rai. Albert
Einstein este Dumnezeu, iar Max Planck şi Niels Bohr sunt adjuncţii săi. Se
ceartă pe o temă legată de fizică…
Realizez că nu pot face un
rezumat. Cartea este prea nebună ca să poată fi descrisă în câteva cuvinte. În
principiu este povestea lui Costică, care lucrează la Televiziune. Costică are
un fiu, Tino, făcut cu ani în urmă cu o italiancă. Italianca moare, Tino vine
în România să-şi cunoască tatăl. Dar Costică a fost răpit de marţieni, împreună
cu Marta, fata unui general de armată, şi cu vecinul său, un tip scârbos, pe
care cred că îl cheamă Vanghelie. Costică are şi un motan, Alexandru, şi se
întreabă în OZN cum se va descurca motanul fără el. Iubitoarelor de pisici le
pot spune de pe acum că motanul se va descurca destul de bine.
Costică, Marta şi Vanghelie ajung pe Marte, unde sunt micşoraţi, pentru că marţienii sunt foarte mici. Costică a fost răpit, aflăm, pentru că a descoperit involuntar cum pot fi distruse toate armele nucleare de pe Pământ fără a provoca pagube.
În fine. Se întâmplă multe. O
parte a acţiunii are loc în iad, unde ajung şi oameni, şi marţieni. Va fi vorba
despre un meci al echipei Bayern Muenchen, despre microchipuri implantate
subcutan, despre un înger mexican, despre rai, despre iad, despre fizică,
despre pisici, despre Bucureşti, despre lacul Mogoşoaia (sau Herăstrău?),
acţiunea se va muta la Paris, la Roma, la Bucureşti, din nou pe Marte, se vor
întâmpla milioane de chestii, care de care mai nebune, mai neaşteptate, mai
delicioase. Cititorul se va îndrăgosti de îngerul Angelique, cititoarea de
căpetenia marţienilor. Cartea merită un loc de cinste în amvonul literaturii
române.
Criticul Grigore Traian Pop, de
care nu am mai auzit niciodată înainte de a îl găsi pe google, afirmă
următoarele:
“Înstrãinarea, kitschul,
evaziunea, onirismul, absurdul, personalitatea frustatã, artificialã,
mediocritatea si suficienta, inadaptabilitatea, comicul, satiricul, grotescul,
fantasticul, ba chiar si tragicul sînt micile si marile perspective din care
este apreciatã literatura si arta lui Dumitru Dinulescu (prozã, teatru, film)
cu întîmplãtoare si nu întotdeauna semnificative trimiteri la Pirandello,
Kafka, Caragiale, Musil, Camus, Gogol, Swift s.a.”.
Are perfectă dreptate.
A, încă ceva: dacă nu găsiţi
Îngerul Contabil, puteţi citi liniştite Galaxia Burlacilor, Linda Belinda sau
Eu şi Robert Calul, de acelaşi autor. Cărţi despre România, Bucureştiul, şi
Mangalia anilor 60, şi despre dragoste, prietenie, ping pong, ceaiuri, muzică.
Aş numi aceste lecturi nu numai necesare, dar imperios necesare oricărei babe
cu simţul umorului şi al ridicolului şi al tristeţei.
Vă pup şi cumpăraţi, cumpăraţi,
cumpăraţi cărţile lui Puşi sau Dumitru Dinulescu.
Rhetta
*
Alex Ștefănescu:
Afurisirea unui istoric literar
Puşi Dinulescu a involuat ca scriitor. De la o superficialitate agreabilă a ajuns la incoerenţă, vulgaritate şi plăcere de a denigra. Comentând într-o carte de 344 de pagini (apărută la, cândva, prestigioasa Editura Minerva) Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu, el seamănă cu o babă rea care îl afuriseşte pe şoferul unui autobuz pentru că n-a oprit în staţie.
Nicolae Manolescu n-a oprit ca să îl ia în Istoria sa. Drept urmare, revoltat (dar declarând, cu vizibilă ipocrizie, că este revoltat de absenţa altor scriitori), Puşi Dinulescu ("Dumitru Dinulescu", pe vremea când era mai rezonabil) îl numeşte cum îi vine la gură (la stilou, la computer) pe cunoscutul critic. Din această izbucnire cel mai mult are de pierdut el însuşi, pentru că, orbit de vehemenţă, lasă deoparte orice precauţie şi îşi divulgă amatorismul în materie de literatură, ca şi un - deloc pitoresc, deloc simpatic - mahalagism, de care eu, cel puţin, l-am crezut multă vreme cu totul străin.
Darea în spectacol începe încă de la prima copertă pe care stă scris: Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu. "Diavol"?! "Bolnavă?!" Ce naive, ce ineficiente şi ce compromiţătoare pentru cine le foloseşte sunt asemenea invective! Ca să le combaţi este suficient să taci şi să zâmbeşti ironic.
Pe copertă sunt şi două imagini. Una, a unui diavol vermiform, cu un ochi lipsă şi cu un trident în coadă. Iar a doua, a lui Nicolae Manolescu, încruntat şi cu limba scoasă. Cine poate lua în serios această infantilă stigmatizare a autorului unei istorii a literaturii?
Urmează diatriba propriu-zisă, întinsă pe 344 de pagini:
"Iartă-mă, dar pentru dumneata cel mai important lucru pare a fi cariera... Eşti ca o molie d-aia, înţepenită într-un loc de pândă...";
"Învaţă întâi să faci un portret, o descriere ş...ţ, dar nu te înfoia cu mofturi de pisică gravidă şi cu judecăţi de gaşcă, judecăţi complotate în sieste după mâncăruri grase...";
"... nu te mai citez că e prea insalubru şi prea preţios-jegos ce scrii în finalul introducerii...";
"...Manolescu are ceva fanatic în ambiţia lui devoratoare, în setea bolnavă de putere, pentru care şi-a abandonat talentul de-odinioară, intrând în mâzga şi balele combinaţiilor...";
"...are totuşi un pic de zgomot în râs, dar e mai mult un fel de scârţâit de uşă ruginită..."
"...are şi ceva de fantomă" etc. etc.
Într-un magazin din Oxford, în care mă aflam şi eu astă-vară, o femeie în vârstă, cu o privire fixă, a ţinut un lung discurs interminabil, din care nu se înţelegea decât că e furioasă. Discursul ei semăna foarte mult cu monologul lui Puşi Dinulescu.
Dumitru Drăghicescu:
Revelație și
anamneză.
- Putem
invoca, în favoarea ipotezei noastre, pe Platon și a sa teorie a ideilor. Se
cunoaște importanța capitală pe care filosoful grec l-a atribuit reminiscenței
în descoperirea adevărului. El opune opinia științei, pentru el principiul
prin care omul se elevează de la una la alta este precizamente reminiscența, această anamneză care se
produce spontan pentru a vizualiza vestigiile verității, ale frumuseții, ale
unității, ale egalității, întâlnite în obiectele opiniei. Ne pare că aceste
atribute ne sunt cunoscute și că noi nu facem decât să le recunoaștem.
Sunt două mii cinci sute de ani de când se caută semnificația acestei anamneze,
căci Platon însuși n-a dat o soluție acceptabilă enigmei. De altfel, acest
principiu, el nu l-a inventat de la început; el a dat un nume metodei pe care o
folosea Socrate, dezvoltată și generalizată de el. Ce semnifica, în fapt,
această maieutică, sau arta de a
moși spiritele? Dacă nu că veritățile există în spiritul nostru însuși și că
este vorba doar de a le scoate.
Cum
există ele acolo? Ce poate să semnifice aceasta?
Totul se
explică și se clarifică în fine dacă se admite că, în natura umană, subzistă ca
un germen divin, un dumnezeu în putere. Dumnezeu este, într-adevăr, presupus a
poseda omnisciență. Dacă el este în germene în savant, atunci teoriile
matematice, descoperirile, invențiile, ipotezele sunt ca reminiscențe ale
acestei științe absolute – rezultate ale gândirii care este ca dezvoltarea
științei divine conținute în puterea din oameni Prin chiar aceste invenții, prin
aceste revelații, Dumnezeu, ca atotștiitor crește și se dezvoltă în umanitate.
Marii savanți fac astfel operă divină. În ei, prin ei, divinul se actualizează
și se revelă lumii. Dumnezeu este deci în inconștientul savanților ca o memorie
eclipsată, ca o amnezie care începe să se vindece. Crescând în om, divinul
omniscient se deschide în reminiscențe
care se actualizează dând știința.
*
POEZIE-TABU LA PUȘI
DINULESCU
Joi 14 noiembrie 2013 (scrisesem 2913), Boema 33 s-a deschis cu poezii
de Puși Dinulescu, recitate de autor și de actrița Vali Pena. Ca și cum legenda
pornografierii se confirma, potrivit avocatului acuzării, Marcel Fandarac, a
intervenit, în apărare, Mircea Bârsilă, declarându-l pe Puși erou pentru
nocturnitate. Daniel Vorona a suflat: mare literatură (replică la ceva gen:
asta nu e poezie). Pe tema cum scriu prozatorii poezie, fusese evocat și poemul
The Sea Sprite And The Shooting Sea
de Jack London. Și o părere că Puși se expune dinadins, pentru a fi mitraliat.
Căci, nu? „Tu non sei e non sarai / Publius Vergillius Maro / mai” (Pb,7)
Cum și-a publicat poeziile pe
cont propriu, ca Joyce sau Eliade, mai că nu s-au băgat în seamă, ci s-au
tabuizat ca la carte.
După Poezii bestiale, (Pb) 2002, a urmat Frumoasa și lapovița poezii intraductibile și interzise tinerilor sub 16 ani (Fșl), 2006. Prima include, în ordine alfabetică, 240 de poezii, „rod al unor decenii de speranțe și obrăznicii”, a doua își radicalizează programatic tabu-ul: „Această carte va face multe fețe să se posomorască la întâlnirea cu cele mai dure cuvinte posibile din limba română, cuvinte care exprimă de obicei organe sau acte sexuale și chiar anume chestii, care pot fi taxate drept perversități: laba, muia și cam atât. / Totuși eu nu sunt vulgar, nu sunt poate decât un terorist al limbajului, pe care-l folosesc fără perdea, fără mănuși sau altfel de prezervativ. / Numai din obrăznicie. Nu și din ordinărie”. (Fșl, 5). Totalitatea agresiunii ludice, cu scoaterea chiloților la o petrecere, ar fi procedeul comediei de peste masca sa.
Cauzativ neglijat de critici cu istorii iertate, rămâne ca un Marian
Popa să tabelizeze comparatist acest neo spital al amorului, cu sau fără
Zulnia, încă ducală, a lui Conachi. De student, a audiat chiar în amfiteatru
crudități din cântecele unor artiști populari aduși de profesorul Mihai Pop,
cât să-și ia, cu Sion, eufemistic, poeziile drept ceasuri de mulțămire. Sau
decameron-vodevil în căldurile ciumei comuniste. “Și cauza în karma se
restrânge, / Cu limfă, cu organe și cu sânge” (Fșl. 69).
Poetul, actor de mare fractură interioară – un obraz plânge, altul
râde -, deapănă un jurnal erotic, mimat argotic, defulatoriu, masochist,
misogin, hamletian, huysmansian... Lăsăm Burlacul
de la șosea spre Mogoșoaia, Îngerul contabil din Gașca și diavolul, ba Robert Calul, nu și țoapele tot așa de
teatrale, baladabile. Să tot fi făcut 60, că la 70 a tradus Lorca. O tramă de
dramă perpetuă, prană panaramă-dell'arte-bășcălion, a nu mai ieși, cândva, din
repertorii și stagiuni. „A fi
amorezat sub luna care arde... / A sta fragmentic... / Asta e identic / Cu-a
amăgi câte-un adaos / Marelui, cumplitului haos” (Pb, 7).
Comedia
comediilor și toate-s
comedie-parodie-vinărie-superbie-romanțerie-sexomanie-honeyanye-pișărie-scatologie-ahfrumoserie-dezbrăcărie-sfidărie-bășcălie-țigărărie-amorărie-rimărie-berărie broscărie-țățărie-țâțărie-golănie-menajerie-iubirărie-stomatologie-nasolerie-dorărie-derizorărie-cabotinerie-calamburărie-blonderie-idilerie-futerie-pușerie-cărnărie-linderie-lăcărie-viscolerie-cronicărie
(dacă n-a ieșit cel mai lung cuvânt de cuvinte despuiate din orgia foarte
calculată estetic-antitetic, stop... se trece la
Fșl)-bleu-verterie-mușcătorie-futincurie-pizdamătie-singenistrie-vremvremerie-episoderie-futulerie-inginerie-frigiderie-tengurărie-eroterie-limerickărie-luminoscoperie-
mahmuderie-soneterie-tărbăcărie-dementerie-veronicărie-panahihirie.
Personaje Pb. Feminin: Cristina, Roxana, Reli, Sanda, Angela, Olivia,
Nuți, Eliza, Minodora, Viorica, Leana, Gina, Cornelia, Puia, Ursula, Carmen,
Augusta, Ilona, Moțica, Magda, Jeni, Clementina, Silvia, Anca, Ioana, Mioara,
Viviana, Tania, Lăcrămioara, Luci, Linda, Magda, Mihaela, Milica, Anna, Rodica,
Alina, Clitemnestra, Cassian Nina, Eugenia, Tamara, Lili, inițiale. Masculin:
William Shakespeare, Șekspir, Publius Vergilius Maro, Vlase, Bogdan, Demis
Roussos, Ilie, Costică, Chopin, Bimbocel, E.A. Poe, Ovidiu, Mircea Cornișteanu,
Yeti, Nae, Borg, Năstase, Dumnezeu, Cezar, Hamlet, Ionel, Elvys, Cielito Lindo,
Virgil Teodorescu, Radu, Cristi, Puși, Dendrițoiu, Mazilu, Constantin Drăghici,
Dante, Aristotel, Platon, Joseph Haydn, Renoir, Ghiorghiu-Dej, Guy de
Maupassant, Ion, Othello, Gogol, Sorescu, Daniel Turcea, Theodor Vandervelde,
Pascuale, Nichita, Drăgănoiu, Sabin, Valentin Popescu, Net King Cole, John Coltrane.
Personaje Fșl: Dumnezeu, Puși Dinulescu, Jeni, Gheorghiu-Dej, Năstase,
Benedetto Croce, Băcuț, Eminescu, Beniuc, Vasile-Alecsandri, Ildiko, Ursula,
Aurora, Jacques Chirac, Veronici, Chivu, Dumitrescu, Vinicius, Coca, Mugur
Arvunescu, Monte Cristo, Knut Hamsun, Flora Ion, Găboanță, Ilie, Ivan,
Cozmâncă, Dan Petrescu, Buș. Puș, Emil, Doina, Sanda, Sharon Stone, Ion
Cristescu, Marivaux, Malraux, Fandarac, Ion Voicu, Tanța, Gigel, Nea Stan,
Anton Pann, Lucica, Daniel Suceavă, Duța, Melania, Luminița, Marin Tarangul,
Rică, Madam Constantinescu, Kant, Hegel, Coralia, George, Mirela, Goguță, Azap.
Romanul scenic al sexuirii de tinerețe (Pb), pe spații și personaje
fibrilatorii, pe cât de simfonic, pe atât de stradival, vrea să posomorască
bombastic pudibonderia milenaristă. Lapovița de-a doua (Fșl) nostalgiază sexul
arătător printre ținute formalisme, destule citabile clasic,
nepistruiat-piz-pul, Tică. Pb:„Oricum, e bine dacă poți / Să pui iubirii roți /
Să meargă ca pe bulevard / Cu pas zglobiu de leopard, /Unde neoanele se ard /
Și nu e, vere, niciun gard” (12). „Dar poezia mea nu e frivolă / Cum nu este
nicio yolă, // Ce plutind pe marea asta verzulie / Scoate-n vânt / Atâta și
atâta bășcălie, / Cum nu-i alta pe pământ” (31). „Versurile mele zălude / Cam
impude, / Cam imude / Sau imunde” (62). „Și trecem prin martiriul toamnei, / Se
lasă întunericul mai jos, / Tot sunt mai ros, tot sunt mai ros / De
sentimentele care se-ntorc pe dos” (214). „Te cânt acum pe tine, / Pe tine,
care te-a călcat / Mașina 31 la intrarea în inima mea” (298). „Iată italienii!
/ Descrie-i conștiincios, / Poet al străzii” (346).
Fșl: „Mi-a intrat pe geam o cracă de cais, / Avea fructele coapte sau
aproape... / Era în zori și trupul meu între prosoape, / Trezit de-abia, se
răzgândea din vis... // O zi cu soare mult, o vară la-nceput / Era și în
această gravă dimineață, / După o noapte de bere, de țigări și greață... /
Deodată am primit de la caise un sărut, // De parfumuri dulci și-nvaporate. /
Erau ca buzele unei studente, / Pierdută-n doruri repetente... / Ca luna ce
apune peste sate, / Ca puiul de cățea jigodic, / Ca geniul meu sinistru și
parodic // În același timp // Caisul” (35). „Se zbate să se prindă / În uter,
efectul de oglindă / Al fecundării să întindă... // Și-așa ieși din pul-un ou.
/ Mă simt și eu astfel erou. / Fundamentat de-al futului ecou... (61).”
„Trăise, până nu demult, în Mahmudia, / Un tip care lucrase-n DIA / Și își
iubea soția... // Dar nu-i plăcea din Puși Dinulescu / Decât proza, nu gusta
poezia / Și nici picanteria... / Dar într-o zi dezinteria / L-a răpus, / La
Mahmudia...” „- Nu îl știi cumva pe Paul? / - Care Paul? / - Care-noată-n pizda
mă-tii craul!” (135) „Nu-mi plac femeile pedante. / Îmi plac femeile perdante /
Care-au citit pe Eminescu și pe Dante...” (137) „- Îl cunoașteți voi pe Puiu? -
Care Puiu? / - Care bagă-n pulă cuiu'!” (151). „Cât de bine e-n tramvai! / Să
treci cu el prin ianuarie, / Să treci cu el prin februarie, / Să treci cu el
prin poezie... // Dar tramvaiu' merge-ncet / Și poezia merge repede, / Așa că
tot mereu rămâi / În diferența de mișcare” (154). „-Îl cunoașteți voi pe Sandu?
/ - Care Sandu? / Care fute-n cur tot ștrandu'!” (158). „Se duce-a lunii august
lotcă, / Eu nu mai beau nici votcă / și nici vin, nici bere... / Mai calc-aici
câte-o muiere, // Doar din când în când... / Și viciile pier pe rând, / Ca
stelele mătreață, / În drum spre dimineață” 167). „Sunt genial, dar ce folos? /
Am piciorul ros, / Glicemia ridicată / Și nu mă place nicio fată”(169). „Ora-i
cinci și jumătate, / Luna-i martie și Socrate / Stă de veacuri în țărână, / Iar
eu stau cu mândra // Lână-n lână, / Pe panhihira ei spână / Și mă duc, visând
păduri / Și ne scărpinăm la curi... / Fața ei e de smântână... / Stă și-mi suge
vâna-n vână... / Până, până, până / Iar ajungem lână-n lână... // Și fularul
meu de lână / Stă pe buza ei cea spână, / Pune sărutării frână, / Io-s
sălbatic, ea e zână... // Stăm cu spațiul, / Bem cu timpul / Și ajungem în
Olimpul, / Unde spațiul // Stă cu timpul la pahar... // Iar în câmpul cu mărar,
/ Eu mă duc mereu cu mândra / Și mă-ntorc pe partea aia / Un' s-aude
cucuvaia... // Ne-agățăm și noi de timp / Și ieșim din nou în spațiu, / Ne
prelingem printre nori, / În ploi lungi și în ninsori, / Noaptea-ntreagă până-n
zori, / Vai, i-așa mișto să zbori” (202-203).
Acele cuvinte posomorâtoare vor
fi fiind prohibite ca venind înjurături în carne vie. Diafan, în Gașca și diavolul, Puși Dinulescu
citează diafanități din poeții lăsați pe din afară de fiară și altă fiară. În
piese de țoape, mângâie urechea cu cânticele moldovinizate.
În Călătoriile lui Nea Puși (Lider, 2013),
(se)destinde în versuri cu adresă: „Așa-i de la o vreme: / Femeile sunt una /
Și peisajele sunt alta... / Și asta după Turcia, după Malta...” (278); per
Spania, își citează traducerea sa din Romansa
comandantului de Federico Garcia Lorca: „Singurătatea mea fără odihnă! /
Ochii mici ai trupului meu / și ochii mari ai calului meu / noaptea nu se
închid, / nici nu privesc în partea cealaltă unde un vis / cu treisprezece
bărci / se-ndepărtează ușor. / Dar ochii mei, curați / și duri, scutieri
neadormiți, / privesc spre nordul / de stânci și de metale, / unde un trup fără
vene / consultă cărți de joc înghețate” (289-290).
Anton Pann: Spitalul amorului
sau Cântătorul dorului: „...De nu credeți ce vorbesc, / Și vă pare că
glumesc, / Toate să vi le numesc, / Să nu gândiți că bârfesc:// Una e Vișa lui
Bran, / Alta e Mușa lui Stan / Cu care mă iubeam an, / Și luă pe nea Coman. //
Una-i Voica dintre Tei, / Și Ilinca vara ei, / Ce-o iubeam ca ochii mei, / Și
luă pe nea Matei. // Alta-i Floarea din vălcea / Și Safta care-mi plăcea, / Dar
Marica le-ntrecea, /Rană inimi-mi făcea.”
Costache Conachi, Ce este nurul:
„Ah, nurule, împărate a podoabelor firești, / Ființă necunoscută priceperii
omenești, / Tu ce țâi împărăția într-un cuprins de obraz / Și stăpânești lumea
toată numai prin plac și prin haz, / Cu duhul și cu sâmțârea pururea
într-aripat, / Dai ființă la ființa în care ești răvărsat. / Întocmai și mai
mult încă decât fierul la magnit / Tragi pe inimi cu plăcerea și le supui la
iubit. / Frumusăța fără tine este un chip zugrăvit, / Ce nu-nghimpă la sâmțâre,
nici pornește la-ndrăgit. / Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârșești, / Ea
oglinzii să închină, tu oglinda o sfințăști. / Ochii ce te au pre tine cu
sâmțârile grăind / Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind. / Gurița ce
să deșchide supt a tale zâmbituri / Dă graiului o dulceață prin care tu inimi
furi. / Ah, nurule, împărate, țâe numai mă închin, / Pentru tine slăvesc lumea,
pentru tine eu suspin.”
*
SUB
TALPA(NA) ARHANGHELULUI PUŞI
“Manolescu
poate fi gelos că nu a avut un Kadare român, ca să-şi consolideze 'teoria': îi
faci temenele Tiranului, dar rezişti eroic prin literatură. Nu a fost de mirare
că Niki a avut un 'mare prieten' ca Ivasiuc, un mare 'maestru' ca Ivaşcu, iar
în ultimul deceniu de dictatură a căutat ocrotire la... Gogu Rădulescu!,
sfătuit de Zigu Ornea, cel care îl introdusese, la sfârşitul lunii iunie1990,
după Marea Mineriadă, la Iliescu, cel cu sânge pe mâini, altfel 'Om cu o
mare” (Paul Goma, Jurnal, 27 aprilie 2009). Un Kadare, dar un
Dinulescu!?
În
aparenţă, Puşi face, ca totdeauna, comedie, tot cu ţoape, tot în salonul
refuzaţilor, sporind însă cu o carte bibliografia despre N.M. - Gaşca şi
diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu, Minerva, 2009 (ultimă
opţiune după variante de titluri de pe parcursul caravanei polemice: “Manolescu
şi ai săi” - cf. “Oaie şi ai săi” de Eugen Barbu -, “Manolescu sub aripa
diavolului”,”Demascarea lui Manolescu”). Ceva diferit de Criticul literar Nicolae Manolescu de
Laszlo Alexandru, Dacia 2003 (cf. Polemici pro şi contra Paul Goma) sau Scutul
lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele de Mircea Mihăieş,
Curtea Veche, 2003 (cf. două cărţi cu şi despre Vladimir Tismăneanu sau una
despre Leonard Cohen). De fapt, subiectul, declanşarea lui ar fi “Istoria” din
care prozatorul, dramaturgul, poetul, teleastul Puşi lipseşte mişeleşte,
împreună “cu ai lui”, nedemascaţi, ne sub aripă, îngeri prin el binevestitori,
extraşi de sub talpa arhanghelului- cum este reprezentat pe uşa altarului un
om-vierme pe post de satană. Şi lui NM, crede, s-ar cuveni să-i placă fiind
“înjurat”, în fine, cu talent.
Dar
cititorilor să-le placă (e scandal, regie, burlă).
”Stimaţi
cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om, ca şi N. M., şi am şi eu
răutăţile mele, dar deosebirea este că unul ca mine n-a făcut niciodată caz de
imparţialitatea, seriozitatea şi alte-alea, în care m-aş bălăci şi eu” (p.24).
“Pentru că pe Manolescu nu-l interesează operele, nu-l interesează textele,
nu-l interesează decât amicii şi interesele mai mult sau mai puţin vizibile
pentru toată lumea, achitarea unor poliţe” (p.30). “pe domnul N.M. nu prea-l
interesează textele, important e cine le semnează” (32). “Dacă nu ai religia
textului, n-ai niciun Dumnezeu, domnule Manolescu” (33). “Şi cum îţi permiţi
tu, Manolescule, să-i pui la index pe Bassarabescu, pe Brătescu-Voineşti, pe
Nichifor Crainic şi Radu Gyr, pe Magda Isanos, pe Panait Istrati şi pe Ion
Druţă?” (33). “Să trecem însă la lucruri mai vesele.!” (39). “De altfel, Mazilu
nu prinde şi el din istoria lui N.M. decât o pagină şi în aceea, de la început,
este pus sub observaţie cu severitate, fiind taxat ca un călător prins în
tramvai fără bilet.” (40). “Documentându-se despre Ion Ghica, Dana îl descoperă
în trecere pe C.A. Rosetti şi-i închină o monografie mai scurtă, în 1984:
Introducere în opera lui C. A. Rosetti, care, considerat mai mult un
textier de Şerban Cioculescu, dar şi de mine, remarc eu cu obrăznicie, atrage
şi atenţia încruntată a lui Manolescu, probabil din solidaritate cu fosta
iubită, ridicându-l pe politician până la înălţimea de 6 pagini literare, adică
mai mult decât Octavian Goga şi cât Nicolae Bălcescu, mai tare decât Hogaş (2
pagini), Tudor Vianu (3 pagini), Ion Agârbiceanu (2 pagini) sau Şt. O. Iosif
sau Gala Galaction sau Fănuş Neagu, la acelaşi nivel cu Mihail Sebastian şi
Nichita Stănescu, peste V. Voiculescu, Teodor Mazilu, George Topârceanu,
Constantin Stere şi Zaharia Stancu sau Nicolae Labiş.” (52). “Nicolae Breban e
tratat foarte bine, are 12 pagini, mai mult decât Mihail Sebastian, Vasile
Voiculescu, Gib I. Mihăescu şi Cezar Petrescu la un loc. Eugen Simion, cu care
în tinereţe nu se avea bine deloc, acum are aici 7 pagini, cât Noica şi
Negoiţescu la un loc, mai mult decât Ibrăileanu. Nici Buzura nu stă prea slab,
cu tot atâta spaţiu ca Ion Marin Sadoveanu, George Topârceanu şi Eugen
Jebeleanu la un loc. D.R. Popescu are 6 pagini, cât Mihai Sebastian sau cât
Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu şi Nicolae Labiş la un loc. Numai Fănuş
Neagu, rămas cam de căruţă, nu a primit decât 3 pagini, dar trebuie să fie
fericit, că a scăpat doar cu atât, a trecut totuşi clasa, chiar dacă prietenii
lui Nicolae Velea, Ion Băieşu sau Mircea Micu n-au primit nimic.”(59). “Ce vede
Manolescu în Papu? Deşi îi recunoaşte marile merite, cu care de obicei
Manolescu este foarte parcimonios, numindu-l aici “comparatist excepţional”, îl
ceartă totuşi părinteşte pentru lansarea nefericitei idei protocroniste” (p.61).
“Dar îndrăznelile poţi să le ai numai dumneata, domnule N.M., proliferându-ţi
la nivelul de sentinţe demiurgice nişte partipriuri de domniţă râzgâiată,
mizând pe o gravitate care nu-i decât grosolănie şi, chiar eu, care sunt atât
de pudic, am să-mi permit totuşi şi un termen mai tare: nesimţire. / Aşa că
v-aţi speriat? Credeaţi c-o să fiu mai dur? Vedeţi ce blând sunt?” (64).
“Dracul se pare că nu are moarte, dracul e întotdeauna viu, e o permanenţă şi
mai ales se pare că înaintează în grad la soroc şi iese la pensie, ca toţi
oamenii, dar vin după el alţii şi alţii din aceeaşi tagmă. / Dar nu ne
întoarcem noi la Manolescu? Ba cum să nu! Cu mare plăcere.” (71). “Şi mă
gândesc neapărat cine, ce şi cum a făcut din dumneata o zdreanţă de critic,
după ce te-am cunoscut când erai tânăr şi cu pieptul în bătaia vântului ca un
alergător, venit de la Marathon la Atena pentru a anunţa victoria Binelui
asupra Răului.” (74). “Paul Goma e opoziţia reală, nu o trupă fără arme
participantă la un joc de război. De aceea Paul Goma nu are ce căuta în
Istoria lui Manolescu” (72). “Şi
pentru că mi-e frică de prea multă seriozitate şi mi-e frică şi de răutatea
mea, care cine ştie în momentul ăsta ce mai poate scoate din ea, să stăm puţin
şi să citim sau să cităm un pic de poezie, de poezie adevărată” (76). “Te
manifeşti, sărmane profesor, prin acte de voinţă sau caritate, nu prin gust
pentru dreptate sau pentru metafizică, mai ştii”” (194). “ Mihail Sebastian,
care nu probabil, ci sigur ocupă un solid loc doi, după I.L. Caragiale” (205).
“Mă opresc deodată din teatru, unde voi reveni, pentru că acolo e întradevăr
casa mea” (214). “Eu tot aduc în discuţie câte pagini are unul sau altul şi
poate că treaba asta nu ţine decât de ludicul din mine, care mă duce spre
miştouri ieftine.”(220). “În cartea cea groasă din 2001, Marian Popa îi aplică
lui Manolescu o corecţie de o severitate şi o precizie care trezeşte invidia
oricărui alt autor care se ocupă de personajul N.M.” (229). “Cei care citesc
această carte sunt oricum tipi selecţi şi cu simţul umorului” (238). “Marius
Robescu, un alt exemplu de uitare nejustificată, Ion Iuga sau Gheorghe Anca, un
talent polimorf, un cultural globe-trotter, cu o poezie întotdeauna
surprinzătoare, nouă şi vie.”(239). “Sigur, poate par eu prea generos şi găsesc
aşa de mulţi scriitori de valoare, dar, înţelegeţi-mă, dar priviţi-mă în ochi,
domnilor, vedeţi ce vreau să spun. Adică vreau să spun, ca să fiu clar, că în
locul celor aleşi de domnul Manolescu, pentru a-i băga în criptele alea de
istorie, ar putea intra alţii şi mult mai justificat.” (239-240). “Iertaţi-mă,
dragi cititori, că m-am oprit aici, pe lespezile unei vechi iubiri, deşi n-au
vreo legătură cu prostia despre care scriu.” (244). “Dar esenţialul (mereu
folosesc cuvântul esenţial, dar, înţelegeţi-mă, sunt însetat de esenţe!)
nu-i actualitatea într-o piesă de teatru, să zicem, că mai actual decât un
Telejurnal ce-i? Păi, mai bine ia-ţi Telejurnalul şi rămâi acasă cu el! Ce
cauţi la teatru?” (268). “Nici Ion Vinea nu figurează-n cartea ta, domule
Manolescu” (309). “Dar ce? L-am ascultat eu pe Nichita? Aş! Mi-am văzut de-ale
mele, mi-am trăit viaţa ca pe cartea asta, sărind de la una la alta, când
înjurând, când emoţionat, distrus, căzut pe gânduri sau iubind, iubind mereu şi
pe cine merita şi pe cine nu merita.” (316). “Noi, scriitorii mici: Velea, eu,
Brătescu-Voineşti, Iulian Neacşu, Postolache, Tudor Vasiliu, Pituţ trebuie să
fim solidari şi să ne facem şi noi un Salon al refuzaţilor.” (337).
Cartea
pretextată de Istoria critică a literaturii române pune în scenă, poate
psihanalitic, un flux al reactivităţii regizat nu de Şerban, nici de Tocilescu,
parcă de un Hamlet burlesc-elegiac spre a-şi dovedi unchiul fratricid, ba chiar
de Puşi, dacă nu de unul din copiii ucişi ai Medeeai, care nu apare (cei doi
fraţi sunt executaţi în culise, spre respectarea canonului tragic-scenic din
vremea lui Euripide – un Dinulescu al Eladei?) Am citat fără oprire ca să vadă
şi alţii, neajunşi la cartea cu o copertă “hidoasă”, potrivit unui psiholog,
speriat ori de diavol, ori de critic, prescurtat şi cric. Şi Eliade s-a
pronunţat că dacă ar fi avut bani ar fi cumpărat cât mai multe exemplare din
toate cărţile lui Paul Goma pentru a le dărui prietenilor şi cunoscuţilor
(românilor). L-am înţeles şi citind cartea lui Puşi, invidiind, prima oară,
personajul, care are un motiv epatant pentru a scoate a doua ediţie în care să
treacă la “dicţionar” (la “antologie”, în ediţia a treia, impulsionată de
volumul al doilea al acestui scriitor împotriva antiscriitorului, antihristului
etc.) numele Euripide Dinulescu (numele poetului este Cezar Ivănescu, iar
crima, premeditată).
Premiera
de la librăria Sadoveanu, cu Doru Braia anti Ruy Blas, Ion Coja în
step-preşedinţie, el şi Gelu Voican Voiculescu încadrându-l pe lansat (diferit
de Gigi), a şi fost tradusă în “Cotidianul”, ne omonim, a se spera, tot cu
“gaşcă” (redacţional, Pafka, aţi schimbat aripa diavolului pe dânsa, gaşca?) Ce
face domnul Puşi mereu, acum era chiar momentul, nu scandal – nici cartea nu e
– hai, show boem, de trezire la text, că nu viaţa lui, ci, foarte probabil,
drama, trasă ca din repertoriul dell arte al clovnului shakespearian sau al
vidushaka lui Kalidasa. Că tot e ticul lui Puşi “să ne întoarcem” în pădurea
lui de etichete-pamflet, simetrice pădurii de simboluri, incendiată pe un
rug-istorie.
Virgiliu
i-ar fi Mazilu, ori Sebastian, în destule tablouri. Corul nu se mai sfârşeşte,
vaiete, chiote, leşinuri la atâtea sacrificări de pugatoriu, să zicem (nu e
infernul atât de la îndemână şi însuşi diavolul – aici autorul ne-o fi trişând
din bonomie – nu-şi declină identitatea, dându-ne de bănuit, făcându-ne să ne
bănuim înşine.).
Puşi
s-a vrut - de student-regizor - cabotin, ca pentru fi jucat de Sir Lawrence
Olivier. Pe când autorul, John Osborn, tânărul părinte al Furioşilor (beatnics,
Puşi, ori cum ne intima Vera Călin?), la bătrâneţe s-a întors împotriva
acelora, poate ca foiletonistul-canonard-istoric în cauză (cum te-ar fi
desfuriat pe tine dacă şi pe maestrul său, Ivaşcu, l-a eludat ca pe o meandră?)
Vai Puşi, n-ai îmbătrânit, cât te-ai lăuda în carte că ai avut ocazia să-ţi
pierzi un picior, ori te cam întrebi ce se alege de viaţa ta după cartea asta,
cum o să ajungi cerşetor. Nu te-ai întristat decât ca să dai drumul pe alte
tonuri râsetelor înţelepte, erotice, paramonahale. Frate eşti lui Manolescu şi
nouă, refuzaţilor. Ne-ai pomenit, ne-ai luat sufletul tu, că el nu ni-l
şmecherise-degustase. Ca să nu spun ce retroclaustrat eşti în boema ta
bucureşteană, îngroşată şi cu figuranţi holişti, între busturile lui Eminescu
şi Ovid (Densusianu).
Vorba
ta, să ne întoarcem, brother (big-ul e nick-name-ul N.M.), la “paznicul de
cărţi”, istoria ca ogradă personală, o mână de cenuşă, un fel de gunoi, cocoţat
într-o rubrică, uitat de libertate, sadism de sine; îl face harcea-parcea pe
bietul şi bunul Nicolae Filimon; stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar
sunt şi eu om; cu deosebită nesimţire; calamitatea Vişniec; Boule; Sebastian
s-a inspirat din Luceafărul; marele profesor Tudor Vianu; l-o fi iniţiat
Ivasiuc în ceva foarte concret? Cine ştie; cine era în spatele lui trebuie;
Masa Remarcaţilor; dracu n-are moarte; dar cu Nae Ionescu ce-ai avut; dar cu
Nicihifor Crainic; Eminescu defăimat; lupta între modernişti şi protocronişti;
toată şmecheria e gaşca, omul fără gaşcă e ca melcul fără cochilie; între
protocronişti şi manolescoizi; Zaharia Antinescu (prototipul lui Caragiale
pentru Trahanache – sic); Patapievici Snobăsescu; ageamiu în materie de teatru;
detractorul lui Camil Petrescu; maestru trăgători de sfori; voinţa
discreţionară a decimatorului; un tip purtat sub aripă de Cel cu coadă; focul e
karma ce arde pentru a ne desăvârşi; dezgustul pentru snobi; toate curvele cred
în farfurii zburătoare; eu, care sunt tot un polemist; acest neguţător de
suflete moarte, care se numeşte Nicolae Manolescu; Manolescu e rece ca o
moluscă; are şi ceva de fantomă etc.
Temele
se înlănţuie vodevil autosacramental pierotesc nemanolesc. Trist o fi inaccesul
la diavol, maimuţărirea lui criticoidă, cu parodie din zona tabu, reconstituită
crailâc matein boemian la sentiment, i-auzi p-asta. Rău făcea N.M. să-l fi
băgat pe Puşi în Istorie, nu mai aveam stabor hamletian întru arătarea
fantomei.Chiar lui Puşi îi convine din ce în ce, deposedat de ură, chiar
epuizând măcar şi reproşul, iubindu-şi nebăgătorul. Că nu se lasă, că nu-i
ajunge nici atâtica muzica din La piaţă, purtându-se, ca Iosif Sava, pe lângă
Mazilu la operă? Da' Puşi declamă anima. Trăieşte roluri de-o mai mult decât
literatura şi numai literatura, textul, logosul alfabetizat (cred că Goma zice
alfabatizat). Nu că nu i-o fi păsând de Mircea Eliade şi Ioan Alexandru,
de Ionesco-Unesco. Se sfârtecă, în replică interdicţiei paranoide, extinse de
la nepieritoarea Secţie cătărnită, pentru mântuirea prin implanturi de creaţie
empatică, beţivănită, la o adică, până a nu se comanda plutonului rima uciderii
intelectuale, fizice, ancestrale.Ce operă bufă ar fi de compus ca eternă. Din
nou – ciupiţi-l – cu Eminescu (-Sebastian), Mioriţa (-Alexandri),
protocroniştii edgarieni şi nu numai,
întâlniri de râs-plâns cu Alexandru Piru, Teodor Mazilu, Ştefan Stoian, Marin Preda, Ion Coja, Horia
Lovinescu, George Calboreanu, Nicolae Manolescu. Sinecdoca oratoriului-carte
pare a fi testamentul lui Ştefan /Apus de soare, cu toate numele cadenţate-ducere-eroism,
în contrapartidă cu fresca dedublată a
scriitorilor băgaţi (ca într-o beznă) şi nebăgaţi ( de dezăgăzuit înmlăştinarea
ignorării, că doar s-a dus vreamea când un titan, eventual Călinescu, se mai
înhăma, de unul singur, la iadul-raiul literaturii române, cu origini şi
prezent. În chinuri reabilitante recitative din Octavian Goga, Radu Gyr,
Nichita, leaduri şi prozeme pe prietenie din Mihai Elin, Iulian Neacşu, Iolanda
Malamen, Alexandru Grigore, Teodor Pâcă, Mircea Micu, Adrian Dohotaru, Tudor
Vasiliu, Paul Vinicius, Marius Ianuş, Adi Cusin, George Anca, Ruxandra
Cesereanu, Gheorghe Pituţ, Ion Drăgănoiu, Sandu Stelian, Ion Iuga, Ion Larian
Postolache, Pan Izverna, Vintilă Ivănceanu.
Istorie
(Puşi versus Niki), memorialistică (şi cu Niki), polemică (tot la Niki).
Incomparabilă. Autopremiu. Autodafe. I-ai făcut un mare serviciu criticului
nebăgător, să audă numai corul întemniţaţilor din Fidelio – tu cânţi
Spiess. Deconstruirea inchizitorului se diluează – ţi-o mai fi trecut – făcând
loc operei paraistorice, pe terenul tău dramaturgic, culisat
memorial-elogiastic, contra-polemos, unde chemi suflet după suflet – spune
drept de câte ori ai plâns trepădând tastatura în onoarea lui Manolescu? Şi ce
băiat frumos erai şi să ajungă în final Cicikov – Gogol a fost român (a citit
undeva Cimpoi, cu bunic dac şi poet) iar sufletele alea moarte din Tighina, ca
o altă istorie, necritică, a lui Niki-Puşi.
Dacă
trăia, aşa scria şi Vasile Văduva; chiar prin '73, cu leucemie, tot a publicat
un articol din rubrica lui contra plaivasului preşedintelui de atunci al
Uniunii Scriitorilor, Virgil Teodorescu, pentru că beştelise nişte tineri (cum
şi al nostru de acum ne lasă fără clasici, fără sânge, fără Pământuri,
din Preda, că le scrie pământuri). Doamne, îl aud intonând pe Vasile
(voce ca a ta, mai bas din ce bariton vei fi fiind matale), luaţi plaivasul
dumneavoastră de preşedinte..., mi se făcea şi frică, şi a şi fost ca o anchetă
prin preajma rezervei din pavilionul soljeniţânian. Ai scris tu şi pentru el şi
pentru noi. Cu Fane Stoian am fost la înmormântarea lui Vasile, cu tine la a
lui Fane, tu te-ai nimerit şi la infarctul lui Alexandru Grigore (Paul Dobrescu
scrie că s-a prăbuşit chiar peste celălalt mort, din sicriu) – măcar moartea
find a ne fi literatură neindexabilă, spre o recunoaştere eliberată din
decapitare şi aruncare de cap în fântână, cam cum debitezi tu puccinian, dar şi
humosrescă după humorescă de să şi îndrăznima a râde că a plânge. Că auzindu-l
dr. Neagu pe Vasile că-l doare piciorul, i-a zis, păi ţi-l taie, şi uite că
doctorul fu asasinat în Găeşti, Paşte 2009 (îl şi sunase pe Pan Izverna, că
unde-l poate întâlni pe N.M., ermetic, între patru ochi, de ce, să-i dau două
palme; tot pe chestia istoriei – Dumnezeule, câţi rămăserăm încă neasasinaţi
decât simbolic).
La
Puşi, compasiunea pentru Dana este şi pentru N.M. “Pârţurile” preferaţilor lui
N.M., în top cu Mircea Cărtărescu, se orchestrează în grotesc răcoritor,
topless. “În lături”, trâmbiţează, cu Maiorescu, nu la adresa lui Andrei Mureşanu,
ci a lui N.M. Şi ce să fi scris N.M. despre umorismul sau bucureştenismul
impenitent ale lui Puşi (care a dat-o în bară la Ploieşti, iar la prima lor
întâlnire, de seminar, când asistentul N.M. a invitat studenţii să se
împărtăşească împreună din opera lui Geo Bogza, Puşi s-a scuzat că a mâncat de
dimineaţă şi nu se poate împărtăşi, iar acum ar vrea să fie împărtăşit cu
grijania istoriei). Poză retuşată, stilistică bulevardieră, umor liric până la
“poezii bestiale”? Evaporare romanescă în televiziune şi piesă jucată la
Craiova?
De-aia
e pur Puşi – şi ca dânsul suntem atâţia şi încă pe atâţia – că n-a scris N.M.
despre el, nu l-a băgat în gaşca-harem, l-a lăsat de cartier, la Mogoşoaia, la
ceai, la o bere, în cârje. Măcar să fi montat A Game at Chess de Thomas
Middleton, cu albele englezii (regină Dana, rege “bulgarul”) cu negrele
spaniolii (nebuni Puşi cu ai lui pioni, cât că personajul-diavol e calul/the
Knight, ambasadorul filipic, de unde şi inconştientul folcloric “dar cu Crainic
ce-ai avut”?).
Şi
ce-a căutat la Paris, la Aurora Cornu, la Paul Goma? Face pe curajosul întru
distracţia refuzaţilor în distribuirea lui stradală-catedrală. Unde-o fi mai de
fală – în Niki sau în Puşi? În istorie sau în praştie? Tunul canonului lui N.M.
ignoră bandul lui Puşi, nu chiar şi invers. Şi ce (nu) mai face? Pe câţi
enervează, începând cu N.M., magnifiindu-l de-al pamfletului.
Om
fi murind, ucişi sau nu, pe acelaşi drum? Asasinarea prin ignorare tăticul
Belindei o recompensează cu sărăţele, cu amintiri mişto-şmechere şi estetică
între Mazilu şi Musil. Pe filiera Costin – Eminescu – Goga, dar mai ales
Caragiale – Sebastian – Mazilu. Mai rar ca Puşi. Ca Zoe, coane Fane. Ce lecţii
şi cui le-o fi dând plaivasul nemescnik, dar şi ce praftoriţă, cu cârja,
primeşte de la un scriitor pentru scriitori rămaşi în viaţă, cât de câţi, în
carnavalul refuzaţilor. Ce invidioşi. Nemuritoare, mezafizică bufă, de Puşi
nu-i zice Niki, ca Monica şi, după ea, Goma. Să-i iubim pe amândoi, Arhanghele.
“De
fapt, sigur, e o istorie de gaşcă şi se iau şi scriitori din trecut, numai de
dragul de a părea totul şi serios şi autorul a se putea compara, măiculiţă
Doamne, cu George Călinescu! Pentru că se pare că numai el a scris o istorie a
literaturii până-n zilele lui şi ilustrată cu poze de mare calitate. Dar
valoarea lui Călinescu nu stă în cantitate şi poate nu întotdeauna în judecăţi,
ci în stil, în stilul formidabil. / Dar stilul dumitale, domnule Manolescu, e
încâlcit, mohorât, lipsit de aer şi apă.” (p.87)
“Parcă
din cele scrise de Marian Popa rezultă un personaj de roman britanic şi mă face
să mă gândesc la figura aceea a lui Soames Forsyte, pendulând între abjecţie,
uscăciune şi dor de o femeie pierdută pentru totdeauna. Şi mă gândesc că poate
cândva şi Manolescu a iubit literatura, deşi a tot violat-o, o iubeşte însă
prea pragmatic, aşa cum iubeşte arabul cămila, uneori şi calul, ca în neuitata
poezie a lui George Coşbuc.” (231)
“Cam
asta-ţi lipseşte dumitale, domnule Manolescu, focul, îţi lipseşte dragostea,
dragostea pentru literatura română, pentru cuvântul românesc, pentru cei care
vorbesc şi scriu în limba română, eşti ceva în genul acelui Mann ohne
Eigenschaften (Omul fără însuşiri) al lui Robert Musil, dar care, precum la
Mazilu, după cum ai observat şi dumneata, se caracterizează cel mai bine prin impostură
acest personaj.” (279-280)
“Ca
un adevărat Cicikov, N. Manolescu, vânător de suflete moarte, străbate paginile
literaturii române cu trăsura lui diavolească, împins pe undeva, protejat pe
undeva, da' de cine şi de când şi până când?” (340).
*
UN PICARO
DUIOS-AMAR
Puși Dinulescu, Călătoriile lui Nea Puși, Editura Lider, București, 2013
24 de retrocălătorii
pușiene – de sertar, recompuse, cumva testamentare, incluzând o revoluție și
informații amoroase – tentează imposibilul unei armonii cu sine și cu viața
lumii călătorite sub vechiul regim, în zorii neocapitalismului, și la început
de mileniu. Poate umorul, de la argou la subsol eufonic, va încânta pe mulți,
pe alții, mai puțin. Însuși autorul-personaj, picaro bucureștean, se
împieptează ori se ia peste picior, întru descătușarea propriei literaturi,
printre sirene-dulcinei, parcă anume pentru a se dezlega în sfătoase cumpăniri
moral-politice, îndeobște anticomuniste, anticapitaliste, totdeauna
scriitoricești, cinematografice, teatrem.
Romanul picaresc, de aproape 450 de
pagini, este scris cu bucuria molipsitoare a autorului nedoborât nici de
propriul geniu, arborat glumeț ori ba, nici de opușii pe care-i rade comic și
nu prea. Călătoriile, deja trecute – turism jalnic, parodic și astfel cu atât
mai poetic-plastic - sunt surse de meditații confesive, mereu retezate de
reveniri la locul faptei, ca pentru o demonstrație flaubertiană a stilului de
transcendență descriptivă. Tot ce spune cititorului își spune sieși, în
oglindă, sparge oglinda, călătorul a dispărut, s-a transfigurat, complice,
călătoria-viața,-odiseea.
Călătorie (auto)polemică, de nu răzbunător
melancolică. „Felul în
care am scris și am rescris această
carte e ca o răzbunare pe timpurile acelea, când nicio pagină din astea ale
mele n-ar fi putut apărea, cu stilul ăsta al meu sifilitic” (Prefața autorului, p.5). Dickens „prefera
autenticul, ca și mine”. (p.38). Pe aceeași pagină (46), Hamlet și
poporul român: „Deși
conspirația sigur există. Dar nici transcendența care se organizează prin
călătoria înapoi în viață a acestui spirit neîmpăcat cu minciuna, cu uzurparea,
nu poate fi neglijată”; „O!
Doamne! Ce faci tu, popor român, ești doar o gelatină fără gânduri, cum te cred
Cioran sau Patapievici sau Mircea Badea sau țeparii tăi politici, economici și
care mai de care mai... / Huo! / Nu, nu cred că merit să vorbesc despre
Veneția, prea sunt plin de teatru și de politică și de futu-i mama ei de
treabă!”. De final, „Ce să
mai adaug? E totul atât de trist, ca un șoșon rupt, abandonat pe o câmpie
nesfârșită, pe care plouă, tot plouă, fără sfârșit” (p. 446)
Greu de povestit acest text(ualism)
arhitecturat în scriitură de poate cel mai bun povestitor al epocii noastre
oraliste, cu obstinația conștiinței unic literare (vinovată? fie) - „atât îndrăznelile mele lingvistice, cat mai ales
viața unor gânduri, ieșite din pana mea, alergătoare numai după o întristată
chibzuință, care să nu fie totuși numai matură, dar poate și inteligență și
tânără. Încă...” (p.6).
Detensionarea prin călătorie, în comunism (mai ales de la distanța căderii
acestuia) – Praga și Budapesta, Orient-Expres, Paris, Mannheim, Bulgaria, Atena
- face loc, în postcomunism, unui fel de libertinaj voiajor, subjugat sporit
păstrării cumpătului evocator, construcției stilistice, fotografiei
cinematografice, comediei scenometrice – O revoluție în București; A ajunge sau
a nu ajunge la Lisabona; O vâjâială-n Brescia; Papagalul din Malta; Pe plaja
turcă; În spania lui Federico; Soarele de Amsterdam; Parisul, după 18 ani;
Idilă în Seychelles – și tot așa la începerea mileniului – De la New York la
Miami; Opatija, de lângă Cehov; Chetroaiele Cartaginei; Fiordurile Norvegiei;
La degetul cel mic al lui Fidel; Con
Italia da tasca!; Mirajul Germaniei.
„Luasem alea două burse de la
Annette, mai tapasem, mai mă-mprumutasem, ca să înapoiez în țară banii
românești, mai profitasem de ospitalitatea românilor, chiar și a unor francezi,
necunoscuți înainte, de fapt a unui francez: Alain, dar, gata! Începeam să mă
plictisesc de mine însumi. Ăsta era lucrul cel mai grav. Și apoi mai era
Camus!” (p. 69).
„Știți? Viața mea e scrisul! Credeți că
dacă mi-aș turna prietenii, aș intra în casa lor și p-ormă v-aș raporta dumneavoastră,
m-aș mai putea vedea în oglindă? Aș mai putea scrie? Pe dumneavoastră care
sunteți niște profesioniști și serviți patria, desigur, cu competență și
devotament și pe față, toată lumea vă prețuiește! Dar pe turnători nu-i priviți
și dumneavoastră cu dezgust?” (p.94).
„Vroiam s-ajung la Statuia Libertății și mă
tot duceam spre sud. Și nu mergeam decât pe jos. / Până la urmă n-am ajuns.
N-am reușit să depășesc Chinatown. Acolo am dat de niște scene cam
sinistre. Am observat că-n fața unei case se tot opreau niște mașini
extraordinare, ieșeau apoi (din casă) tipii dintr-o fanfară, trăgeau niște
sunete țipate, apoi scoteau ceva, din casa aia, am observat că erau sicrie,
d-alea mișto, de lemn scump și bogat ornamentate” (p.336).
„Din Norvegia în Seychelles,
Eu, românul cel mai bel...” (p. 388)
Poeme subțiri-groase / grație-injurioase
sunt și din Turcia sau Italia, traduceri din Lorca via Spania. Zeci
de artiști își vor surprinde crochiurile duioase ori amare. Turiștii se vor
vedea năpădiți de contra-ghidul mai pe șleau decât orice ghid, în plin
experiment ultracoerent. Hiperbola eului, călătorie de călătorie, se deversează
narativ din pâlnia încă-Stamate a lui Nea Puși.
Picaro P ”Personaje central del subgénero literario
de la picaresca, que representa al antihéroe desgraciado y de mal vivir,
desengañado de la sociedad y que pone por encima de todo el mantenimiento de su
libertad y el instinto de supervivencia.”
NICK
Lui
Pushi aka Rabindranath
Fă altceva după ce stai de vorbă. Le scrii pe urmă. Să ai
curaj să mergi pe chestii-cheie. Vorbind, gândeşti, unii flecăresc, mă
enervează. Snobism, să mă duc la vot, nici la scriitori, tabăra mea e
dezorganizată, ailaltă, organizată. Ai treabă cu popii, părintele Serghei de
Tolstoi. O budă de infractori, li(t)ota asta de scriitori băgaţi în faţă.
Singurul scriitor e Breban.
Să
nu mai vii că îmi aprind ţigara. Îşi taie venele dacă o întrebi de ce fumează.
Ar trebui să-ţi arunc cuţitele, nici măcar nu sunt ascuţite. Nu ai fost bun la
matematică pentru că nu s-a învăţat numerologie, Pitagora? Fizica trebuie
studiată, radiaţiuni, ce materie nevie?
Îi
convine cu vistavoiul la poartă. O petiţie. Se rezolvă, tovarăşe inginer.
Atunci mai direct, acum am evoluat, nu te omor. Majoritatea fac demenţă
alcoolică. Să-i ţinem pumnii lui Bute. Chipăruşi în furaje.
Numai
ei pe batistă, tot ţambalul. Vorba lungită, storcătoare de demoni induşi.
Grămadă de defecte, ca şi Danton. A defectat, ucis de securitate. Frica de
evrei, alt holocaust. Feciorelnicia criminalilor uniţi. Ce-am inventat mă
inventeze, o katha. The Un-Dead. Drog bate. Mucabele la costum, tichie Platei
în fum. Ca o compasiune şah, nu avansam, abia schimbam. Ne-om deşifona umilinţa
involutară. Coran intelect.
Să-mi
dai pielea înapoi, ca la Dorohoi. Jacob e Iago, Santiago de Compostella,
Cristian Ionescu, întâlnit la o bere. În Gran Canare, cu Dan Munteanu, numai de
Ciorănescu n-am vorbit noi. În America de Sud e altă limbă decât în Spania. Mai
învechită. Teatrul e foarte viu, se simte traducerea, dacă e în spaniolă sau în
sud-americană. Se înţelege, da' nu articulo de papel.
Duhori
anti-duh. Transcriere de pe hârtie în virtual, descoperire. Cel mai lung roman,
în 40 volume, „Tokugawa Levasu” de Sohachi Yamaoka. La Aiud, Sandu Tudor. Cu
ţiganca la râu, Puşi apud Lorca, mata de pelo – nu coc-Balş. Noroi, prea dur,
Techirghiol, nu humă-tină, la marginea râului s-a-ntins pe spate putoarea între
apă şi uscat, nu clisă, poate prund, lunca din Mirceşti. Eu mă formez mereu.
Azi sunt mai format ca ieri.
Cartea
mansuetudinii scriind-o (de când?), în companii corporate (carcerate voluntar,
cu vizite la internat, fiică-mea a mai rămânea în atelierul de icoane, suferind
ca de vreme), cât să nu mă mai uit la
box. Cu Eliade, în proprietăţi, yet a nu-şi putea cumpăra un aparat medical, ba
o universitate să-i ofere, îl duce băiatul lui Nestor şi-l ia de la rector, mai
discuţie – memorii-ideatică-simbol-bătrâneţe.
Lenuş,
cu pizza şi tort pentru ziua ei, după o săptămână. Fata, pe webcam, de ziua
Szegedului, de-a vampirii lui Stoker, Doyle (Steckton), Wilde (Gray), şi dacă
îngropăm cenuşa boxului – ce de amenzi, că va umbla fără centură. Discipolii
trepanaţi ai lui Lucifer. Celor de pe rutele sinuciderilor le va fi rambursat
preţul integral al biletului.
Frumoşii
sunt trufaşi. Schimbă avioanele în aer. Şi tu, şi Pintilie, şi Tocilescu. Ionuţ
îşi pusese într-o carte Şacote să se joace, păi e al meu, s-a făcut că n-aude.
Furnici ancore. M-am scris. Te-ai apucat să traduci Romance somnambulo. Verde,
verde, che te chero verde. Verde carne, verde pelo. Mama lui de verde. N-are
rime, ca în Coşbuc, în marja unei poezii senzitive. Ăsta a tradus stele mari de
promoroacă.
Băi
nenică, păi tu ştii că toţi malahiştii ăştia se trag din Ulysses. Tu eşti
anti-Joyce total. Luna mea gitana. Nu le poate vede - groaznic. Pe la semafoare
cerşind. Yellow stone. Wyoming. Cuarţul, mai exact decât zirconiul.
Din
nou cu Brâncuşi d'ai purgatoriului transcris. Discret până la discreditare,
timidul lui Cezar. Ultima oară, nici la lume să mă uit. Azi iar cărţi şi
intelectuali supravieţuind. N-ai cancer. Ai întâlnit o hacienda. Atmosferă ca-n
Spania. Costoso. Noi tot crucea nimerim nebaptişti aferim.
De
pierd caietele, bine că nu se înţelege ce scrie. Mai e şi duminică. Să nu dea
de Aristide Kamanita al tău şi al lui Zberea. Hamond ar putea regiza Furnicile.
Ramona de la analize vrea o carte. Tu nu dormi, eu visez rânduri. Ăi bătrâni în
lanţ indemnizat, ăi tineri de şi-or fi dând seama.
Eram
trei, doi – eu cu taică-meu. Oi fi având şi eu un fiu. Eram adversari
ireductibili, ori ne apăram de represiune, umblând împreună. Creierul împingea
scalpul. Înainte de vot, tura, abdomene, după, corectura furnicilor. Amnezia halucinatorie Anand-Nandini ar fi cheia
generativă.
Kant
nu contestă ideea de dumnezeu, nu e o categorie constituită, e un postulat
necesar, unii l-au acuzat de ateism. Marx a spus că evreii conduc lumea prin
creştinism. N-am auzit asta, poate că religia e opiu. Blaga şi Roşca au făcut
teologie ca să scape de armată. Metafizica e a lui Hegel, nu te miri că
Stuart-Mill îl face schizofrenic, englezii sunt psihologişti, n-au niciun
metafizician mare. Kant a îngropat metafizica naturală. Stăniloae zice că
omenia e contrariul individualismului. Spiritualitatea ortodoxă, acceptată de
poporul român.
Reţeaua
din reţea, dublu structurată, politică şi teroristă. Autoatentate. Vrem
neoameni. Pe o pânză de trădare. Cred că te pot detesta. You'll never beat the
Irish. Rusul schimbă sezonul. Rosătură de la proteza inghinală, cu ce să mă
dau, cu gălbenele, bine, cu aloe. Fix ca'n '45. Exces de incopetenţă. Unknown.
Silogismul troc. Pantologie. Dodifici toate speciile. Primul motto, din
Schlegel. Simona are Moscova în spate.
Era
cum m-aş fi dus la teatru, de înconjuram lacul înghiţind tirade. Criticul
pentalogic, tot cinci mottouri, iar eu un viitor troc, contrastudiu. Sănătatea
de a nu repeta destinul celuilalt editor poate sub crimă. Crabii neraci, cruste
exterioare, de scârboşi. Un gol de-n chaos. Hai şi cu paşoptu'. Oi mai fi fost
şi n-oi fi vost'. Să credem aceste aranjamente, dacă nu vrem să cădem pe scări.
Ziua
de San Federico. Puci la Sevilla. S-a alăturat şi Granada. Fiecare îşi făcea
mendrele, se răzbuna pe diverse chestii. Beţia sângelui, treabă de război
civil, aşa şi Bosnia. Nici nu ştiau de partea cui luptă. Inchiziţia, cea mai a
dracu'.
Frica
de dumnezeu şi de prostia din jur. Evanghelia pe piept. Ai grijă ce scrii,
lucrurile se vor înăspri. Cine băieţi, cine fete, cine fericit? Ai pustiit-o.
Punjab. Ciorapul de la proteză în maşina de spălat. Am auzit de V1, V2, mais
quand? În Groapa Paraschiv îl bate pe
Bosoncea. Nirvana alcoolică. Nu există scăpare. Nu se susţine psihologic. Iar
ai tras dungi? Unsu-tunsu. Războiaş civil.
Din peana lui Corneille. Baruţu.
Cum
se şi prăvăleau peste pâini, mai moi la noi, after all, dar degeaba, deduceai
din intonaţia miorlăită, aluia, aluia, aici îi, ne trebuia, unde om fi crezut
că suntem, geaba meci. Vei fi auzit ploaia muezină. Vişine, vii şi ne. Iacobini
la coasă. Mene, mierle, trene cer'le şperle. Nu s-a spălat pe mâna dreaptă. Cât
că erai din Homer, Praleo. Călugăra gitana.
Ce
faceţi azi când vorbeşte Ostaka? De vorbit cu vorbe a nu mai vorbi, interzis pe
viaţă. Povestea tatălui aşteptând biciclista, roată verticală d'alei încinse.
Deci, semănând tatălui meu, domnule, ai conversa repetat cu femeia, pe aceeaşi
politică, nefanatic, yet, ar trebui să fii contabil, să joci table, să citeşti
filosofie, voce n-ai.
M-ar
visa câinii. Victimul. Problema ta e ţinuta. Să te autoinventezi. Mersul tău
nu-mi place. Să mergi ca A, nu ca B, ca un câine care-şi caută mâncarea pe jos.
Să faci atârnări. Scolioză. Când calci pe scenă, fiecare deget de la picior are
corespondent în trup. Să ştii să şi stai bine. Important e degetul cel mare.
Caută mersul să fie de calitate. Viaţa e o scenă. Când eşti tânăr e mai uşor.
S-o iei încet. În viaţa socială, suntem actori. Emil Constantinscu a luat
lecţii de la Caramitru. Legătură între şah şi dramaturgie, deschidere, apărare,
final. Hăţişul şi schema.
Tanti
Fane, doctorilor, că să nu moară până nu termină nepoata cartea de scris. Merg
pe vârfuri să-mi sui şira. Crezusem că te iei de cămaşă. Cin' s-o mai vedea la
televizor, belea? N-are cine mai ieşi pe unde, apă, pulbere. Relaţia cu
calcanii. Ăştia demolează climatul.
De ce nu învăţaţi voi
matematică? Ăsta este casus belli. Atâta ai voie. Ştii să scrii? Moartea
sufletului dumnezeiesc. Trestii de vulcan umane. Zbârnă. Ia pastilele. Mână
necunoscută. Cai cu boi. După amprente. Torah. La subiect. Alta preia
controlul. Trişti din ăştia. Ca la Massada. Născuţi din aceeaşi pisică, dintr-o
contradicţie. Te-a trecut pe extasy. Nu se poate întâmpla ce se întâmplă.
Fură-ţi libertatea. Tetrarhia lui Diocleţian. Aţi dat în bengă, cu o clepsidră
înainte. Rextier. De lipsă cărticea. Vara devreme. Clipit blind. Bibanul a
muşcat. Două leşinături. Aud toate urletele. Overdoză. Să dispai. Vrei o
banană? Mai stinge sabia. Ţi-or da în creastă. Mă gâdil. Bujiile în menghină.
Mama de la est. Noi rămânem, voi plecaţi. Cineva să-i dea o îngheţată pe băţ.
Au băut toţi petrol. Te-a bătut soarele-n cap, uitat pe scările templului. Ne e
dor de absenţa ta. Blitzcreig. Am pozat matul cu calul tău şi cu tine. The
battle for Damascus. Mi fido di Maria. Se termină guvernele. Unde eşti, Petre? Lume bubuită.
Dictobrutăria. Radiofratele. Urmează căsăpirea. Aduceţi cazmaua. Plângeţi toţi
în pumni. Auzi voci, vezi lumini puternice când închizi ochii? Leprezentare.
Şarlament. Mama curţii ce doreşte? Crimă continuă. Cum e vremea la Tiraspol?
Absenţa politicii. Mâna Rusiei. Se uzează praful de puşcă. Galerii în vacanţă,
pe ger, pe cer. Haraşo. Ce trebuie să facem, domnule? Oamenii obişnuiţi. O masă
amorfă profund viciată. Slujbe de cârcă. Criado. Admini. Să controlăm. Război
cultural. Conducerea la Moscova. Bastionul din Uppsala. Mazilu de noapte. Şapca
şi prosopul. Înapoi. Cotrop. Sub talpa rusească încă 50 de ani. Valizele şi
valea. Încăieraţi-vă mai tovărăşeşte. Descărcaţi-vă dracii printre cracii
nudistelor tinere, hai cafteală, neamule. Sunt trădător. Doar cu măştile pe
faţă. Vara trădătorilor d'Elţân-Makarkin-hipertrof-poa (personal operativ
acoperit). Confidenţial. Du-te mai la
est. Fiecare cuvânt invers. Suveranitatea plenului. Căutăm bătăile inimii. Xanax.
Popularizarea eroilor clasei muncitoare. Stat de drepţi. Guriţă de aur.
Burghezia abia se formează. Subconştient colectiv stalinist indus. Îmi pare rău
că eşti agitat. Nomen artis. Nu mai sta ghiocel. Aranjăm cu Ivan să-ţi dea voie
să votezi. Nick-uri. Lucrativni. Iubeşte revoluţia. Stoljeniţân mare scriitor,
nu Chiriţă. Nu citesc scrisorile deschise de trupele de cenzură. Ghilotina,
alte capricii. Ben, curios dacă patriarhul îi răspunde lui Coruţ, poate curuţii
lui Doja-Puşi-Andru. De ce nu aplicăm noi dialectica lu’ Socrates? ....alegerilii din 1946, 30
decembrie 1947, 11 iunie 1948, loviluţia din '89, mineriadele, duminica
orbului, iar acum loviluţia din luna lu'
iulie. Rusia ne aşteaptă cu braţele
deschise.
*
Dumitru Drăghicescu:
Revelație
și anamneză. - Putem invoca, în favoarea ipotezei noastre, pe Platon și a
sa teorie a ideilor. Se cunoaște importanța capitală pe care filosoful grec l-a
atribuit reminiscenței în descoperirea adevărului. El opune opinia
științei, pentru el principiul prin care omul se elevează de la una la alta
este precizamente reminiscența, această
anamneză care se produce spontan pentru a vizualiza vestigiile verității, ale frumuseții,
ale unității, ale egalității, întâlnite în obiectele opiniei. Ne pare că
aceste atribute ne sunt cunoscute și că noi nu facem decât să le
recunoaștem. Sunt două mii cinci sute de ani de când se caută semnificația
acestei anamneze, căci Platon însuși n-a dat o soluție acceptabilă enigmei. De
altfel, acest principiu, el nu l-a inventat de la început; el a dat un nume
metodei pe care o folosea Socrate, dezvoltată și generalizată de el. Ce
semnifica, în fapt, această maieutică, sau arta de a moși spiritele? Dacă nu că veritățile
există în spiritul nostru însuși și că este vorba doar de a le scoate.
Cum
există ele acolo? Ce poate să semnifice aceasta?
Totul se
explică și se clarifică în fine dacă se admite că, în natura umană, subzistă ca
un germen divin, un dumnezeu în putere. Dumnezeu este, într-adevăr, presupus a
poseda omnisciență. Dacă el este în germene în savant, atunci teoriile
matematice, descoperirile, invențiile, ipotezele sunt ca reminiscențe ale
acestei științe absolute – rezultate ale gândirii care este ca dezvoltarea
științei divine conținute în puterea din oameni Prin chiar aceste invenții,
prin aceste revelații, Dumnezeu, ca atotștiitor crește și se dezvoltă în
umanitate. Marii savanți fac astfel operă divină. În ei, prin ei, divinul se
actualizează și se revelă lumii. Dumnezeu este deci în inconștientul savanților
ca o memorie eclipsată, ca o amnezie care începe să se vindece. Crescând în om,
divinul omniscient se deschide în
reminiscențe care se actualizează dând știința.
*
PUȘI SCRIE O PIESĂ
Puși scrie o piesă, de prin august, intrăm în septembrie.
Caragiale în proză, el are și volum de teatru publicat-jucat (cele trei-patru
romane, bașca), iar așa cum am spus că de cinci ani ne predăm zilnic cursuri de
estetică, normal că se revolte a nu-i ieși (cât a tras la teatrem..., dar
scenometria mea tot nu l-a impresionat). Îi spun: dramatizează Robert Calul.
Pauză. Sau, dar aici îmi dai copy-right, fă o piesă din tomul Puși contra
Dumitru Dinulescu de Grigore Traian Pop, Crater, București 2001. Poate nu
s-a întâmplat până acum o biografie urmată de o contrabiografie a biografiatului
(Addenda sau în căutarea scriitorului pierdut de Puși Dinulescu) între
aceleași coperți. Vezi conflictul. Personae: Grigore (sau biograful), Puși (sau
biografiatul) – eventual și killerul (prefațatorul) și George (subsemnatul).
Schițez o scenometrie pentru teatremul tău.
GRIGORE: Un etern șovăielnic.
PUȘI: Șovăirea sau șovăielnicul nu sunt izvorul
experimentului ci curiozitatea sau Curiosul. Noi, scriitorii adevărați, nu
suntem șovăielnici, fiindcă scriem cum ne dictează subconștientul.
GEORGE: Well, Salinger, Camus...
PUȘI: tot curiozitate e la bază, ca tot nemuritorul I. L.
Caragiale în localizarea Curiosul pedepsit.
GRIGORE:
1968, debutul editorial al lui Dumitru Dinulescu, Vintilă Ivănceanu, Florin
Gabrea, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov.
KILLER: Carte care mă obligă să mă despart definitiv de
Puși cel de dinainte. O să-mi fie dor de el. Dar despre morți numai de bine.
GRIGORE: Puseul textualist și antipastișa.
PUȘI: Eu am făcut intertextualism înainte, însă, fără nicio
legătură cu curentul împământenit de Nedelciu aici. În Poveste cu Monica din
Linda Belinda, în romanul Galaxia burlacilor, în Jurnal comprimat, în Spre Sulina
– scrisori din vilegiatură, tot din Linda Belinda, și-n multe alte
locuri!
GRIGORE: Costică Mardare, Bouvard și Pecuchet sau
avatarurile textualismului.
PUȘI: Timpul cerne valorile, dar le mai cernem și noi. În
1979, în februarie, am venit la Mogoșoaia. Am venit să stau și eu printre
scriitori. Acasă aveam o situație insuportabilă și m-am refugiat aici. Pe
atunci era încă acolo o adevărată Academie. Marin Preda, Teodor Mazilu, Mircea
Dinescu, Lucian Raicu, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Grigore Hagiu,
Alexandru Papilian, Sânziana Pop, aveau să vină curând Virgil Mazilescu și
Petre Stoica, venea Horia Lovinescu, mai apărea și Fănuș Neagu, stătea acolo și
demențiala Florica Mitroi cu sora ei, Ștefania, care era soția lui Mazilu.
Dintre toți, cu Mazilu, chiar m-am împrietenit.
GEORGE: Mă duc după killer.
Dezolat, de unde piesă? Trecem la Robert Calul, nuvela
princeps, ba microroman, care regenereaza in roman ca Eu și Robert Calul,
Revanșa lui Robert Calul. „Vă invit să urmăriți întâmplările mele și ale lui
Robert Calul într-un microroman scris în 1966, din care am publicat o variantă
mărunțită de 25 pagini, bătute la mașină, din care nu se mai înțelege nimic, în
timp ce, din cea pe care vi-o prezint și are 83 de pagini, bătute la mașină, se
înțelege totul”. Cât că n-o să cabulipsec teatremul, voi tranșa paginile din
care nu se mai înțelege nimic, pe cele 83 din care se înțelege tot, să-le
dramatizeze Edgar Wallace aka Puși. Dar îmi trebuie întâi un intermezzo general valabil, într-un ubicuu
parc bacovian, în mai vechi cinci ani decât ai bătrâneștilor colocvii
scnometrice.
*
PUȘI DINULESCU
EU
ŞI EA
Ce
minunat cânta muzica. Restaurantul era în semi-obscuritate. Deşi eram afară.
Dansam.
Eram
mulţi pe ring şi din această cauză ne cam izbeam.
De
pe ring nu se vedea luna. Eram la Restaurantul Parcului din Bucureşti. Ghiceam
totuşi luna, frumoasă ca o tânără creolă, părul fiind foarte negru şi faţa
foarte albă.
Şi
luna ne electriza.
Ne
atrăgea cum atrage marea înotătorul.
-
Apa
atrage omul viu, spunea un navigator.
Eram în Deltă, pe
Canalul Litcov.
-
Vrea să-l prindă, continua el. Și dă afară omul mort.
-
De
ce? m-am mirat eu.
-
Aşa-i
la toate vieţuitoarele. Fiindcă le crapă fierea.
Şi luna ne
electriza.
Abia acum, după
cinci ani, văd că nu era sinceră.
Vroia urgent, cu
orice preţ, căsătoria. Şi eu vroiam.
Dar ea şi-a dat seama:
-
Eşti
un om de nimic, asta eşti.
-
De
ce sunt un om de nimic?
-
Nu
te concentrezi pe nimic.
-
Precis?
-
Da.
M-a părăsit. Ce
lucru idiot.
Eram
la Tulcea, la Restaurantul Delta. Mă gândeamla ea.
Acum cinci ani,
tot aici, îi scriam. Ce înfocat eram!
Acum 3-4 luni am
întâlnit-o şi m-a-ntrebat:
-
Nu ştii o casă de vânzar la tine-n cartier? Vrem să ne luăm o casă frumoasă. Nu
ştii?
-
Nu...
am să mă interesez...
Azi
am fost la Murighiol, la camping. Am mâncatpeşte. Am indigestie.
Şi-mi coace un
deget. La picior.
M-am
descălţat şi scriu aceste rânduri.
Afară, Dunărea curge liniştită ca un
dulap sau ca durerea mea de după ăștia cinci ani.
*
ROBERT CALUL (Abstract scenometric:)
DEBUTANTUL:
Robert Calul a fost prietenul meu cel mai bun, singurul
prieten care mă-nţelegea.
ROBERT
CALUL: Mă port fără să joc teatru. Sunt mereu acelaşi, aşa cum inima mă-ndeamnă
să fiu. Sunt Robert Calul, cel fără habar şi nevoie de altceva decât de
propriul lui altar. Sunt o rugăciune.
Onoraţi
prieteni, sunt un biet păun… Priviţi-mi
penele… Culorile lor pastelate, vouă, ochilor voştri, obişnuiţi doar cu alb şi
negru… ca-n filmele tragice… vouă… A fi copac e un nonsens… De fapt sunt
pictor.
UNUL:
Sunteți pictor?
ROBERT
(scrisoare adresată Suzanei):
Sângele
meu te caută. Buşteanul s-a împiedicat în om. Printre zambile, substanţa fără
gust a morţii pluteşte, din cer se desprinde somnul limpede. Mă doare capul.
Sângele meu te caută. Eşti atât de frumoasă…
Tu
ar trebui să cânţi mereu la pian, degetele tale albe şi lungi, degetele tale ca
apa şi tulpinile, ca aerul…
Te
iubesc. Eşti colorată în toate formele spectrului de lumină. Unghiile tale
roşii, părul tău portocaliu, fularul tău verde, pantofii tăi galbeni…
Unghiile
tale ca trandafirii cei mai aprinşi, părul ca flăcările, fularul ca iarba şi
pantofii ca polenul margaretelor.
Suzana,
tu eşti pasărea rară, eşti singurul fir de iarbă în care cred… am certitudinea…
Scrisoarea
aceasta a fost compusă ca imn de laudă, ca rugăciune, ca spasm.
Al nostru, al amândurora,
Robert.
AVIATORUL:
Mai bine să ne plimbăm pe-aici. Aerul e curat… Printre copacii acoperiţi cu
zăpadă şi ţurţuri chiar…
ROBERT: Tu îţi baţi joc de mine.
AVIATORUL: Da. ( Robert se repede şi-i arde o palmă. Aviatorul se
prăbuşește. Se ridică).
De ce mă baţi?
–ROBERT:
Fiindcă mă enervezi, fiindcă nu suport să fiu luat în răspăr… tocmai acum… în
situaţia asta… nenorocită… când nu ştiu ce-i cu Suzana… O pierd, mă-nţelegi, o
pierd. Se va îmbolnăvi. Am presentimentul că se va îmbolnăvi.
DEBUTANTUL:
De ce-o fi murit?
DOCTORUL:
Nu poate fi niciun dubiu, E moartă.
*
DEBUTANTUL: Unde-i fi tu, Robert?
(Întâi nu l-am recunoscut. Era cu spatele la mine, ţinea în degete o balanţă
oltenească, într-unul din talgere pusese un parmen, în celălalt un creţesc). Ce
faci?
ROBERT: Piaţa (și râse iar. Mă luă de braţ şi abia am putut
să mă ţin cu dânsu-n pas, cu paşii lui de uriaş, de cogeamite zdrahon). Ai
văzut balanţa mea? Ieri seară îţi vorbeam de atingeri, azi îţi vorbesc de
balanţă.
DEBUTANTUL: Dar n-am chef de lecţii.
ROBERT: Până acum ai fost un băiat
silitor… un bărbat silitor. Probabil te-ai emancipat. Asta mă bucură.
DEBUTANTUL: Eşti un om bucuros, am
zis eu şi l-am întrebat apoi, poate fiindcă n-aveam altceva de întrebat:
ROBERT: Cum ţi-a plăcut aseară?
DEBUTANTUL: Ce mă mai întrebi? Ştii
doar… a fost o prostie… Ca de obicei…
ROBERT: Ca de obicei, da…
DEBUTANTUL: Repeţi ce spun eu, vezi?
ROBERT: Vrei să luăm troleibuzul?
DEBUTANTUL:Dar unde să mergem? N-am
chef de mers nicăieri.
ROBERT: Mergem la mine. Vreau să-ţi
citesc nişte poezii.
DEBUTANTO: Nu.
ROBERT: Atunci am să ţi le trimit
prin poştă. Tot ai să le citeşti.
DEBUTANTUL: Bine, trimite-le prin
poştă.
ROBERT: Uff! eşti câine, nu om! Sau măcar lasă-mă să-ţi
vorbesc de balanţă. Am şi scris o poezie cu titlul ei. Când m-ai întâlnit
tocmai terminasem să le-o recit negustorilor-grădinari. Ştii că le-a plăcut? Nu
vrei să ţi-o recit şi ţie?
DEBUTANTUL: Nu.
ROBERT: Atunci, ce dracu vrei?
DEBUTANTUL: Scuză-mă, Robert, dar
când mă vezi în ce hal sunt, tu mă iei cu lucruri d-astea, care n-au rost.
Știică am și eu chestiile mele…
ROBERT: Dar tu, tocmai tu, mă
sfătuiai să m-apuc… Altfel nu m-aş fi apucat…n-aș fi scris nici un rând… până
acum. Nu-ţi aduci aminte de discuţia noastră despre odele amicale?
DEBUTANTUL: Nu-mi aduc aminte de
nimic!
ROBERT: Cum? Dar ce-i cu tine?
DEBUTANTUL: Balanţa…
ROBERT: Da. A început şi la tine să
scârţâie, domnule inginer!
DEBUTANTUL: Dar sunt şansonetist!
ROBERT: Eşti un rahat. Arată-mi
diploma de şansonetist!
*
DEBUTANTUL: Am luat din greşeală două bilete, ia-l
dumneata pe celălalt.
STUDENTA LA MEDICINĂ: Să ţi-l plătesc?
DEBUTANTUL: Nu.
Scoase totuşi cinci zeci de bani şi
vrând-nevrând mi-i strecură în buzunar. Spuse cum o cheamă şi că-i studentă la
medicină, dar că incidentul cu biletul o amuzase.
DEBUTANTUL: Nu-mi faci şi mie o autopsie?
STUDENTA: Ba, da, dar nu-i corect „autopsie”, ci
„necropsie”.
DEBUTANTUL: Fie…
STUDENTA: Când?
DEBUTANTUL: Să mă mai gândesc…
STUDENTA: Păi una zici şi…
DEBUTANTUL: În două zile îţi dau răspunsul. (Am ajuns în dreptul casei ei).
STUDENTA: Nu vrei să mă săruţi?
DEBUTANTUL: Ba da. Dar să știi că atunci te iau cu
mine!
STUDENTA: Întâi, hai să bem ceva!
DEBUTANTUL: Să bem? Dar nu beau. Nu beau, din
principiu.
STUDENTA: Şi din mai ce?
DEBUTANTUL: Tot din principiu. La poftă… (Băurăm).
STUDENTA: Îmi
place de tine că eşti un adevărat bărbat!
DEBUTANTUL: Nu crezi că-i prematur să spui
asta?
STUDENTA: Mă iubeşti?
DEBUTANTUL: Da.
STUDENTA: Atunci, să mergem.
DEBUTANTUL: Cum se face că eşti atât de
inteligentă? De mult îmi doresc o femeie inteligentă.
STUDENTA: Nu ştiu.
DEBUTANTUL: De ce nu ştii?
STUDENTA: Fiindcă eşti aşa de drăguţ şi spui
lucrurilor pe nume.
DEBUTANTUL: De ce nu te dezbraci?
STUDENTA: Fiindcă mi-e ruşine.
DEBUTANTUL: Fată inteligentă şi să-i fie ruşine?
STUDENTA: N-am chef să mă dezbrac, sărută-mă
întâi. (Atunci am aprins lumina şi am dat şi
drumul la radio.).
DEBUTANTUL: Şi nu ţi se pare că viaţa e altceva
decât ceea ce facem noi acum?
STUDENTA: Nu, nu mi se pare.
DEBUTANTUL: După părerea mea, viaţa e mai dură şi
lucrurile astea n-au rost. N-are nici un rost să fim animale.
STUDENTA: Dacă părinţii noştri n-ar fi fost
animale, noi n-am mai exista.
DEBUTANTUL: Bine, dar eu nu simt nevoia să am
copii. Dac-aş avea copii, ar fi probabil mult mai proşti decât mine. La ce să-i
am?
STUDENTA: Să ai o bucurie la bătrâneţe... Ce-o fi cu noi?
DEBUTANTUL: Noi suntem şi apa şi rechinul în
acelaşi timp.
STUDENTA: Bine. Dar mă iubeşti?
DEBUTANTUL: Nu.
STUDENTA: Pân-acum ziceai că da.
DEBUTANTUL: Astă-seară nu te mai iubesc, sunt
obosit. Poate mâine seară…
STUDENTA: Nu m-ai înţeles.
DEBUTANTUL: Te-am înţeles, dar e acelaşi lucru. Tu
trebuie să-nţelegi.
STUDENTA: N-am ce.
DEBUTANTUL: Păcat.
STUDENTA: Să ne certăm.
DEBUTANTUL: Da.
STUDENTA: Pe cât timp?
DEBUTANTUL: Pe totdeauna. Tu nu eşti altceva decât
un animal.
STUDENTA: Dar sunt inteligentă.
DEBUTANTUL: Ştiu, dar…
STUDENTA: Dar tu nu eşti animal?
DEBUTANTUL: Ba da, dar nu pot iubi tot un animal.
STUDENTA: Îţi trebuie un om…
–_DEBUTANTUL: Aiurea… Îmi trebuie o idee, omul e un
animal. Totuşi ideile sunt în oameni. Pot iubi oamenii pentru ideile lor.
STUDENTA: Dar pentru ideile mele…
DEBUTANTUL: Nu le cunosc şi nu mă interesează să le
cunosc, de-acum încolo... Caut altceva!
STUDENTA: Ce?
DEBUTANTUL: Nu ştiu.
STUDENTA: Tu mereu cauţi altceva?
DEBUTANTUL:
Da.
*
DEBUTANTUL:Cum s-a-ntâmplat?
FEMEIA BĂTRÂNĂ: Dar cine sunteţi dumneavoastră?
DEBUTANTUL: Un prieten.
BĂTRÂNA: Dar ce să se fi întâmplat?
DEBUTANTUL: Cum cu cine? Cu prietenul meu. Ce s-a-ntâmplat cu Robert?
BĂTRÂNA: Care Robert?
DEBUTANTUL: Robert, prietenul meu. A locuit aici
şi-acum o lună a murit.
BĂTRÂNA: Nu ştiu.
DEBUTANTUL: Bine.
BĂTRÂNA: Altceva mai doriţi?
DEBUTANTUL: Cum? Nu l-aţi cunoscut?
BĂTRÂNA: Ba da. Sunteţi chiar prietenul lui? (... văzui o tingire... O am desprins-o din perete).
DEBUTANTUL: E de alamă?
BĂTRÂNA: Da.
DEBUTANTUL: N-aveţi un ziar?
BĂTRÂNA: Vreţi să luaţi tingirea? făcu bătrâna.
DEBUTANTUL: Nu. Dar vreau s-o învelesc.
BĂTRÂNA: Pot să vi-o dăruiesc.
DEBUTANTUL: Mulţumesc. Era a lui Robert?
BĂTRÂNA: Da.
DEBUTANTUL: Dumneavoastră l-aţi omorât pe Robert?
BĂTRÂNA: Da.
DEBUTANTUL: De ce?
BĂTRÂNA: Era un chiriaş teribil de nesuferit.
Fiica mea era îndrăgostită de el. Ştiam că noaptea, câteodată, intra în camera
lui.
– E frumoasă fiica dumneavoastră?
BĂTRÂNA: Nu, dar e inteligentă.
DEBUTANTUL:
Cât de inteligentă?
BĂTRÂNA:
Foarte inteligentă.
DEBUTANTUL: Aţi omorât-o şi pe ea?
BĂTRÂNA: Bineînţeles.
DEBUTANTUL: Atunci cum de nu v-au arestat?
BĂTRÂNA: Sunt nebună.
DEBUTANTUL:
Și
de ce nu v-au internat într-un ospiciu?
BĂTRÂNA: Când i-am ucis pe Robert şi pe fiica
mea evadasem pentru prima oară, acum am evadat a doua oară.
DEBUTANTUL: De unde cunoşteaţi care sunt relaţiile
între Robert şi fiica dumneavoastră?
BĂTRÂNA: De la o vecină.
DEBUTANTUL: Şi era adevărat?
BĂTRÂNA: Nu.
DEBUTANTUL: Când i-aţi ucis ştiaţi că nu-i
adevărat?
BĂTRÂNA: Da.
DEBUTANTUL:Atunci de ce i-aţi ucis?
BĂTRÂNA: Din motive tehnice.
*
– De ce ai venit? am întrebat eu.
– Fiindcă mi s-a telegrafiat.
– Cine ţi-a telegrafiat?
– Nu ştiu.
– Şi cum te chiamă?
– Nu mă mai recunoşti?
– Nu.
– Nici eu nu te mai recunosc.
– Atunci e o greşală.
– Da.
– E foarte romantică situaţia în
care ne găsim.
– Da.
– Cât de romantică?
– Roz de romantică.
Am sărit din pat, m-am ridicat în
picioare, am luat-o de mijloc şi repede, ca să nu uit, ca nu cumva timpul să
treacă şi vorbele mele să aibă timpul de-a se duce, i-am spus:
– Hai să ne logodim.
– Aşa repede?
– Da.
– Nici nu ştiu cine eşti.
– Atunci de ce m-ai luat şi m-ai
îngrijit?
– Mi se făcuse milă de tine. Când am
ieşit din casă şi te-am găsit prăbuşit în faţa porţii, am crezut întâi că eşti
altcineva, pe urmă am ştiut că nu eşti decât tu. Nu mai era nimeni în
apropiere. A trebuit atunci eu singură să te târăsc până înăuntru, să te pun în
pat, şi să-ţi dau doctorii.
– Cât timp am stat aşa, fără să mă
trezesc?
– O săptămână.
– Atunci înseamnă că nu ţi s-a
telegrafiat.
– Ba da. Ieşisem din casă fiindcă mi
se telegrafiase.
– Cine-ţi telegrafiase?
– Nu ştiu.
– Ce scria în telegramă?
– Nu ştiu.
– Cum, nu ştii?
– Era într-o limbă străină, într-o
limbă pe care n-o cunosc.
– Poate a fost o greşală.
– Da. A fost o greşală. Tocmai mă
duceam la poştă să le spun că e o greşală.
– Şi nu te-ai mai dus?
– N-am mai putut.
– Dar cui îi era adresată telegrama?
– Mie mi-era adresată.
– Atunci nu putea fi vreo greşală.
– Nici nu ştiu ce să mai cred.
– Bine. Dar ne logodim?
– Poate că da.
– Atunci să fixăm data.
– Tu n-ai nimic de făcut înainte de
asta?
– Ba da, trebuie să-mi iau rămas bun
de la Robert, prietenul meu care a murit.
– De când eşti tu bolnav poate l-o
fi şi înmormântat.
– Da. Trebuie totuşi să-mi iau rămas
bun. Nu ştiu cum să fac asta, dar trebuie. Nu vrei să m-ajuţi şi tu?
– Ba da. Aş dori… mi-e frică numai
să nu te încurc.
– N-ai să mă încurci. Uite, mâine
dimineaţă plecăm şi găsim ce-avem de făcut. Până atunci trebuie să ne obişnuim
unul cu altul.
– Eu m-am şi obişnuit.
Dar mie mi-era mult mai greu. În
decursul acelei săptămâni ea avusese tot timpul să mă
privească, să-şi închipuie de mine cine ştie ce, în orice caz mă avusese tot
timpul în faţă. Dar eu? De-abia mă trezisem, abia acum o vedeam prima dată şi
mi se părea extrem de ridicol să fiu alături de ea, fiindcă, desigur, nu
meritam şi fiindcă era mai normal aşa. Adică normal, cum?
Rămăsăse o singură soluţie, ultima
soluţie. Am început să mă plimb prin cameră şi paşii mi se făceau din ce în ce
mai deşi. Când m-am oprit, ochii mi s-au pironit între ai ei. Aş fi dorit mult
să-i pot scoate, să-i desprind, să-i pot pune la loc, numai dac-ar fi insistat,
dar lucrurile nu erau atât de simple, cum puteau părea la prima vedere.
– Cum a murit Robert? întrebă ea.
– Vreau să scriu o carte despre el,
am zâmbit eu. Despre el şi despre mine.
– Şi despre tine?
– Nu, mai mult despre Robert. Dar de
unde știi cum îl chema?
–N-ai spus tu mai devreme? Dar aş
vrea să nu mă părăseşti niciodată, insistă ea.
– Dacă nu mă părăseşti tu, înseamnă
că vom fi toată viaţa împreună.
– Toată viaţa?
– Da. Ţi se pare prea mult?
– Nu. Dar e totuşi o sumă, o sumă
considerabilă. E de fapt singura sumă.
– E drept.
– Ştiu, dar mă gândesc să-ţi răspund
ceva inteligent. Nu ştiu ce.
Eram acum chiar lângă ea. Mă
aşezasem. Avea picioarele lungi, mi-era frică să nu fie prea subţiri,
întotdeauna picioarele lungi au riscul ăsta. Nu pot suferi femeile cu picioare
subţiri, îmi fac rău.
– Ne cunoaştem de prea puţin timp,
spuse fata iar.
– Asta n-are importanţă.
– Are!
– Are?
În cameră se făcuse prea cald, ar fi
trebuit deschise geamurile. Nici unul dintre noi nu se putea mişca, dar
geamurile erau aproape şi largi, înalte.
– Pot să deschid geamul? întrebă ea.
– Nu.
– Atunci pot să-l închid?
– Dar e închis.
– Întâi să-l deschid şi pe urmă să-l
închid.
Am stat în cumpănă vreo câteva
minute, pe urmă am dat din cap. Eram de-acord.
– N-o să-ţi pară rău dacă fac asta?
mai întrebă ea.
– Nu. Ştii la ce mă gândesc?
Fata se ridică de pe canapea şi
deschise geamurile larg, toate geamurile.
– Ca să-l putem căuta pe Robert, am
urmat eu, trebuie să facem rost de bani. Eu nu mai am bani. Tu n-ai?
După ce se aşezase iar lângă mine,
se ridică iar, se apropie deodată de geamuri, le-mpinse unul după altul şi le
răsuci foraibăruile.
– Dar nişte sticle n-ai? am insistat
eu. Dac-am vinde sticle, am putea face rost de bani.
– Sticle am destule, spuse fata.
– De ce? Bei mult?
– Nu beau decât apă, dar vecinii mei
sunt mari beţivi şi îmi dăruiesc mie toate sticlele. E o tradiţie în casa asta.
Sunt cea mai frumoasă femeie din imobil!
În patru ţoşti mari şi într-un sac,
pe care l-am pus pe umeri, n-au încăput toate sticlele, dar mai multe nu puteam
să luăm. Noroc de căruciorul pe care l-am găsit în curte.
– Bun cărucior! M-am bucurat eu.
Am pus înăuntru două ţoşti.
Ea
împingea căruciorul, iar eu veneam după ea cu sacul, în care intrau de două ori
mai multe sticle ca într-o ţoşcă.
– Sunt curioasă câţi bani o să luăm,
spuse fata.
N-avem mult de mers până la centrul
de achiziţii şi parcă nici nu fusesem bolnav. Simţeam toţi muşchii plini de ser
sau de ceva în genul ăsta, simţeam cum se-ntind, ca praştia şi asta-mi era de
ajuns. Fata mergea înaintea mea şi împingea căruciorul cu grijă, îi era parcă
frică să nu vină cineva alergând să-i izbească sticlele şi să i le împrăşite.
Adică să i le spargă.
– Dar de ce ne trebuie aşa mulţi
bani? se-ntoarse ea, dar nu mă privi drept în față.
– Eu, dacă n-am bani, simt că nu
sunt eu însumi.
– Ce om ciudat eşti tu!
– Nu mă mai ţine de vorbă, că
trebuie să fiu atent, să nu scap sacul, m-am supărat eu.
Acum începusem să obosesc, dar nu-mi
venea încă să las sacul jos. Mi-ar fi fost foarte greu să-l iau în spate.
Muşchii începuseră să mă doară, dar ştiam că nu mai aveam mult, că mai puteam
încă rezista. De ce atunci să las sacul?
Fata se opri.
– Mă doare umărul, spuse ea. Nu mai
pot merge. Trebuie să ne oprim, să mă odihnesc.
Am uitat să spun șă mai avea o țoșcă
și ea, a patra, agățată de umăr.
– Nu ne putem opri! am răcnit eu și
am mers în continuare nesmintit.
– Dar nu mai pot merge, mi s-a
anchilozat umărul! De ce nu vrei să ne oprim?
– Fiindcă nu se poate!
– Ce-i aia, nu se poate?
– Aia!
Fata abia se putea ţine acum după
mine. Trebuia să ne oprim. Am început să las sacul jos, lăsându-mă pe spate şi
rezemându-mă de gard. M-am întors, l-am luat în braţe şi având grijă să nu scap
cealaltă ţoşcă de pe umăr m-am lăsat pe vine şi am pus sacul lângă gard. Am
scos ţoşca de după umăr, am așezat-o lângă sac şi m-am întors să văd unde-i
fata.
La zece metri în urmă, încerca să se ajute cu
stânga să-şi poată desprinde din umăr ţoşca ei. M-am repezit la ea, am ţinut cu
amândouă mâinile de curelele ţoştii, ea se lăsă în jos şi am putut şi eu lăsa
traista pe pământ, lângă cărucior. Pe urm, am împins eu căruciorul şi am luat
pe umăr traista până unde lăsasem sacul meu.
– Mai avem totuşi ceva de mers, zise
fata.
– Ştiu că mai avem. Numai de n-o fi
închis.
– N-ar fi bine să fie închis, dar
s-ar putea totuși să fie închis!
– Cine ştie?
– N-ar fi mai bine să dau eu o fugă
până acolo şi să văd dacă-i deschis? Dacă nu, să ne-ntoarcem…
– Acum nu ne mai putem întoarce.
– Dar dacă-i închis, trebuie să ne
întoarcem.
– Stăm acolo până se deschide.
Am găsit totuşi deschis, mai erau
încă înaintea noastră vreo zece persoane, dar asta nu era mult.
– Ai văzut că-i deschis? am râs eu.
– Am văzut!
– Am putea lua aproape o sută de
lei.
– Nu s-o fi spart nici o sticlă pe
drum?
– La mine nu s-a spart nici una.
– Nici la mine, credeam că la tine.
– Totuşi, mai mult de
şaptezeci-optzeci de lei nu cred să luăm.
– De ce?
– Sunt cam multe sticle de o
jumătate.
– Mai mult de douăzeci nu sunt.
– Asta înseamnă că sunt totuşi
multe.
– Dar mai aveam acasă sticle de un
litru!
– De ce nu mi-ai spus asta până
acum?
– Uitasem. Şi nu ştiam că-i aşa mare
diferenţa de preţ.
– E destul de mare.
Când ne veni rândul, eu nu mai avui
nici un chef de vândut, dar în spatele nostru era destulă lume, nu puteam să
stau şi să mă mai gândesc. Am îÎnceput să le scot întâi din sac, una câte una.
– Frumoase sticle! spuse omul de la
centrul de achiziţii.
– Sunt amintiri de care cu greu mă
despart, spuse fata. Sticlele astea au fost pentru mine conştiinţa unei
superiorităţi!
– Vă înţeleg, recunoscu omul.
– Când poţi să te desprinzi de cele
câteva amintiri mai puternice şi mai gustoase pe care încă le păstrezi, pentru
a putea astfel trăi cu adevărat în prezent, atunci înseamnă că ai ajuns la
maximul de conductibilitate. Conductibilitatea e proba apartenenţei tale la un
prezent, am adăugat eu.
– Am devenit un conductor
excepţional! surâse fata.
De-abia deşertasem sacul şi una din
ţoştile tovarăşei mele că masa achizitorului se şi umpluse.
– Sunteţi căsătoriţi? întrebă el.
– Suntem hămesiţi! am răspuns eu în
locul ei.
– Hai, să plecăm mai repede! îmi
sopţi fata.
– Stai să terminăm întâi de dat
sticlle, am observat eu, fără să-mi feresc vocea.
Numai trei sticle erau ciobite.
Le-am lăsat şi pe acelea, fără să le vindem, fiindcă tot nu mai aveam ce să
facem cu ele. Erau două sticle verzi, de apă minerală şi una de vermut, tot de
un kilogram, care era de fapt crăpată. Pierdeam dintr-o dată cinci lei şi zece
bani.
– Căruciorul nu-l cumpăraţi?am
întrebat eu.
– Nu-i al nostru, sări fata, nu-l
putem vinde!
Am ieşit cât am putut de repede. Eu,
cu mâinile în buzunare, o luasem înainte şi o lăsasem pe ea să târâie
căruciorul. Dar începu și ea să grăbească paşii. M-ajunse.
– Acum avem destui bani, spuse ea,
putem începe cercetările.
– Nu mai am nici un chef de cercetări!
– Dar nu putem face altfel, e vorba
de liniştea ta sufletească…
– Şi ce-am mai putea descoperi nou?
De fapt, nu-i vorba de vreo descoperire, dar într-un fel sau în altul simt
nevoia acelui rămas bun, de care ţi-am mai vorbit.
– Și unde ar trebuia să ne ducem
întâi? făcu ea.
– Acasă.
– Acasă?
– Da. Am o idee. Nu e ceva grozav,
dar altceva deocamdată nu văd. Aşa trebuie început!
*
Cum am ajuns, fata a scos banii, i-a
numărat şi i-a pus pe o masă din colţ, de lângă telefon.
Lăsase
capu-n pământ.
Aplecată
uşor din spate, cu părul acoperindu-i urechile dintr-o parte, era în faţa mea
şi îndrăzni, în sfârşit:
– Trebuie să-ţi spun ceva!
– Spune!
– Pe Robert l-am cunoscut foarte
bine. Când am primit telegrama, aveam impresia că-i de la el. Îi plăcea să se
ţină de lucruri în genul ăsta. Ştiam că e imposibil, că a murit, am şi fost la
înmormântare, dar mă gândeam că altcineva nu putea fi. Am cunoscut-o şi pe fata
care a fost ucisă odată cu el. Am fost colege de liceu. Era o fată foarte
inteligentă, cea mai inteligentă fată din liceu.
– De ce nu mi-ai spus până acum?
– Nu puteam. Toate sticlele erau de
la Robert. Cât timp le ţineam lângă mine, nu puteam mărturisi nimic. Jurasem.
– Cui? Lui?
– Lui. Era îndrăgostit de mine şi eu
eram puţin îndrăgostită de el, însă credeam şi eu, ca şi alţii, că e şi mai
îndrăgostită de el fosta mea colegă de liceu, ceea ce era fals.
–Te-ai culcat vreodată cu Robert?
– De două ori. Ca să-mi salvez
reputaţia, mă travestisem, ca să semăn cât mai bine cu fosta mea colegă de
liceu, Robert a murit din cauza mea, din cauza răutăţii mele. Ce trebuie să
fac?
– Robert n-a lăsat niciun mesaj?
– Era un om foarte bun, era cel mai
bun om de pe pământ, dar nu-l puteam iubi. Era prea dur…
– Şi ce mesaj a lăsat? Ţi-a lăsat
ţie vreun mesaj? Nu ţi-a lăsat nimic pentru mine?
– Poate ştii că a fost asasinat. Nu
ştia că va muri. Mi-a povestit totuşi mult de tine. Spunea că…
Nu mă mai puteam stăpâni. Îmi venea
să mă ridic de pe scaunul acela şchiop, să smulg lampa din tavan, s-o calc în
picioare, toate trebuia să le fac.
– Nu vrei să mănânci ceva? întrebă
fata.
– Ba da. Ce ai de mâncare?
– Nişte ostropel.
– Fă şi mămăligă. Vin ai?
– Nu beau decât apă şi nu ţin în
casă vin, ţuică sau altceva.
– Nu pot mânca ostropel fără vin.
M-am ridicat de pe scaun, am ajuns
până în faţa ei şi am îngenunchiat.
– Nu vrei s-aprind nişte tămâie?
întrebă ea.
– Nu.
– Ce vrei, atunci?
– Să-mi povesteşti mai departe.
– Dar de ce-ai îngenuncheat?
– Fiindcă eşti frumoasă, fiindcă
Robert te-a iubit şi tu te-ai culcat cu el. Cum de ţi-a venit ideea asta?
– E vorba de o amuletă.
– De-o amuletă…
– Îmi promisese o amuletă. Eu sunt
superstiţioasă. Venise până atunci aproape în fiecare seară, cu o sticlă-două. Bea
și pleca.
– Ce-ţi spunea?
– Că sunt frumoasă şi că într-o zi
sau într-o noapte îmi va dărui amuleta.
– Şi-ntr-o noapte…
– Da. Ştii bine ce-am făcut. Am
intrat în camera lui, niciodată nu o-nchidea cu cheia, am aflat asta pe urmă…
– Şi pe urmă?
- Nu era acolo. L-am aşteptat. A venit foarte
târziu. Şi era beat. Întâi nu m-a recunoscut, a crezut că sunt colega mea şi a
vrut să mă dea afară. A aprins lumina mare. Atunci m-a recunoscut. A căzut în
genunchi. Şedea aşa cum stai şi tu acum. „Dă-mi amuleta!”, am spus eu. A căutat
într-un sertar şi a scos o broşă. Nu era frumoasă. Mi-a dat-o. „Nu pleci?”,
m-a-ntrebat. „Nu,nu!”, am spus eu şi am început să mă dezbrac. Era prima oară
când mă dezbrăcam în faţa unui bărbat. Se uita la mine ca la un glob. Dar nu
sunt grasă. Pot să mă dezbrac şi în faţa ta, să te convingi.
– Nu-i nevoie, îmi pari mai degrabă
slabă.
– Nu sunt nici slabă. Pot totuşi să
mă dezbrac!
– Mai sunt două ore până-nserează.
Te vei dezbrăca atunci.
– Mai e aşa de puţin? Nici n-am
mâncat. Dacă n-avem vin, nu vrei să iei totuşi nişte ostropel?
– De fapt mai sunt vreo patru ore
până înserează. De-abia e ora patru. Arată-mi amuleta!
- N-are rost, nu-i nimic de capul
ei, cred că nici nu-i amuletă, în orice caz nu e nici pentru mine, nici pentru
tine. O fi fost pentru Robert. De asta a murit, că mi-a dăruit amuleta. E o
broşă obişnuită.
– Tu ai auzit de Suzana?
– Nu. N-am auzit.
– Să citeşti cartea mea, vei afla
poate unele lucruri care te interesează.
E
vorba acolo şi de Suzana.
– Suzana, spui?
– Da.
– Păi, Suzana o chema şi pe colega
mea de liceu.
– O fi o coincidenţă. Suzana, de
care vorbesc eu, a murit câteva luni înaintea lui Robert. E, desigur, altă
Suzana!
– Timpul e ceva relativ.
– Ştiu. Dar în cazul ăsta nu e
relativ.
– Spune-mi? Sunt frumoasă?
– Nu pot să-mi dau seama.
Dezbracă-te-ntâi!
– Dar nu s-a-ntunecat.
– Mai sunt aproape patru ore, până
atunci nu te poţi dezbrăca. Nu se obişnuieşte să te dezbraci în faţa unui
bărbat înainte de-a-nsera.
– Da. Aşa e. De ce oare?
– Nu pot să-mi explic. Totuşi, aşa e
frumos.
– Tu nu eşti frumos.
– Da. Dar sunt bărbat.
– Asta n-are importanţă, totuşi
semeni atât de mult cu Robert…
– Îţi pare rău că a murit?
– Acum, că te-am întâlnit pe tine,
trebuie să recunosc ceva.
– Că nu-ţi mai pare rău...
– Mă-ntreb totuşi, de ce nu l-am
iubit mai mult?
– Spuneai că din cauza durităţii.
– Cu mine era foarte bun şi în
general era foarte bun.
– Hai să cumpărăm un chil de vin!
– Ştii, trebuie să-ţi spun ceva.
Robert a lăsat pentru tine ceva. Mi-a spus asta a doua oară când m-am culcat cu
el. A îngropat în curte o sticlă, sub ulm. Acolo a lăsat o scrisoare.
– O vom lua mâine, o vom citi
atunci.
– O îngropase încă de acum câteva
luni, când aflase că ai de gând să scrii ceva despre el.
– Scriam mereu unul despre altul.
– Nu. Spunea că vrei să scrii un
roman despre el şi despre tine.
– Dar gândul ăsta mi-a venit abia
acum două săptămâni. Cum puteam să-i spun acum câteva luni?
– Ţi-am spus că timpul e relativ.
– Da. Dar în cazul ăsta nu e
relativ, e acelaşi lucru ca şi în cazul identităţii Suzanei.
– Mai sunt trei ore până înserează.
– Da. Mai sunt numai trei ore. Cum a
trecut o oră?
– De s-ar însera mai repede…
– Să cumpărăm întâi ceva…
*
Când m-am trezit din somn, în jurul
meu nu mai era nimeni. Mi-am dat seama de asta aproape imediat, am avut o
tresărire, am sărit și am căutat să
mă-ndepărtez cât mai repede de locul acela, unde-aș fi putut fi găsit, unde
puteam fi atacat. Nu se luminase încă de ziuă şi dormisem foarte prost. M-am
ascuns în colţul opus, dar, după două minute, în care timp am făcut tot felul
de presupuneri, mi-am dat seama că nu mai avea nici un rost să mă feresc.
Lucrurile din jurul meu n-aveau
contururile cunoscute şi probabil doar asta mă făcuse să-mi fie atât de frică.
Se lumina acum. Chiar lângă mine era un aparat de radio, nu semăna cu al meu şi
nu am avut curajul să-l încerc. Nu ştiam cum se deschide.
Hainele-mi erau pe un scaun, claie
peste grămadă şi pantalonii bineînţeles nu mai aveau dungă, iar cămaşa mea era
cocoloş. Am deschis geamul şi am început să mă îmbrac. Răcoarea uşoară a
dimineţii ajunse până la mine, mă-nfăşură într-un fular parfumat, mă ajută să
mă-mbrac, fiindcă tot nu mă trezisem de-a binelea. Pe urmă am deschis totuși
aparatul de radio. Becurile de la scală se aprinseră și începu un gâjâit.
Atunci fata intră în cameră şi-mi
spuse:
– Ce mult ai dormit! Eu n-am mai
putut să rămân. Să isprăvim odată cu treburile, nervii mei nu mai rezistă. Vrei
să mănânci ceva?
– Nu.
– Mă duc să te-aştept sub ulm. Fă
întâi puţină gimnastică. Bea măcar o cafea. Ţi-am făcut-o şi e dincolo.
Te-aştept sub ulm, grăbeşte-te, îţi spun încă o dată, nervii mei nu mai
rezistă!
– Bine.
După ce ieşi, după ce am rămas iar
singur, am închis aparatul de radio. Mă uitam în oglindă şi-mi potriveam
cravata, căutam s-ascund creţurile cămăşii care-mi dădeau un aer atât de
neglijent. Am intrat repede dincolo, mi-am luat cafeaua, care se şi răcise,
prin vine parcă sângele porni să treacă mai repede şi eu aveam din ce în ce mai
mult senzaţia că-mi intru iar în piele.
Când am deschis uşa, picioarele
începură să-mi meargă singure, am coborât cele cinci trepte, am luat-o pe aleea
care dădea în poartă, poarta era deschisă şi am luat-o pe trotuar, spre
celălalt capăt al străzii, care nu era departe şi care fusese locul unde până
acum aproape o lună şi jumătate stătuse Robert.
Aş fi vrut în mintea mea mii de
gânduri să se zbată, să-şi caute drum, toate deodată să-ncerce să se desprindă,
dar fiecare în folosul lui însuşi, în aşa fel încât în momentul în care aş fi
ajuns în faţa porţii lui Robert să fiu cât mai turburat.
– Robert! începui eu să strig.
Robert!
Alergam şi după ce am dat la o parte
poarta, când am intrat în grădină, au început deja gândurile să-şi iasă
dintr-un fel de matcă, să mi se-nfierbânte capul, să vreau într-adevăr să ajung
cât mai repede sub ulm.
Fata era aşezată-n iarbă. Fusta albă
îi acoperea genunchii puternici şi părul coborât până jos îi dădea un aer de
vas de lut. Era foarte stupid să porneşti de la părul lung și s-ajungi la vasul
de lut, dar, încă pe când eram elev, profesorul de psihologie mă trimesese la
psihiatru.
– Dumneata eşti un fel de Rangoon,
îmi spusese profesorul.
– Dar ce este Rangoon?
– Capitala Birmaniei. Dar du-te mai
bine la psihiatru, să vină părinţii la şcoală, am să le spun să te ducă la
psihiatru.
Fusesem şi la psihiatru, dar n-are
rost acum să insist asupra unor amănunte, care nu prea au rost, mai ales atunci
când e vorba de cu totul alte chestii.
– Ăsta e locul, spuse fata.
– În dreapta sau în stânga?
– Dar pomul e rotund.
Se gândi un timp apoi urmă:
– Dreapta şi stânga sunt egale din
punctul de vedere al unui pom cu tulpina rotundă.
– Dar toţi pomii au tulpina rotundă.
– Asta nu ştiu precis, recunoscu
fata.
Se ridică, îşi netezi fusta şi
întrebă iar:
– Dar n-ai adus o sapă, un hârleţ
sau aşa ceva?
– Nu. De unde s-aduc?
– Păi, de la mine!
– A! De la tine… Nu-i nimic, vom
scurma cu unghiile!
– Nu a plouat de mult, observă fata.
– Dar prietenul meu n-a lăsat cu
limbă de moarte să scurmăm cu unghiile ca să putem găsi mesajul?
– Ba da! De unde ştii?
– Mi-am închipuit, asta era în felul
lui de a concepe lucrurile. Era ferm convins că nu poţi descoperi nimic fără a
te purifica întâi prin durere. Spunea odată că purificarea este un fel de
tribut pe care-l plăteşi ca să te poţi desprinde. Altfel nu ai posibilitatea
obiectivării.
– Dar purificarea e o negaţie.
– Eşti fantastică! Sigur! Numai că ştii
bine că nu poţi rămâne la negaţie, că purificarea nu e un scop în sine, că nu e
decât un mijloc. Deci că neantul este un mijloc. Purificarea e neantul. Neantul
îţi neagă personalitatea, dar nu pentru a te risipi, pentru a deveni stafie, ci
pentru a-ţi reda personalitatea. Neantul este mai degrabă un atelier.
– Nu ştiu dacă fac bine ce fac…
– Totuşi…
– M-au impresionat atât de mult
vorbele tale, încât aş fi în stare să comit un fel de impietate. Şi nu numai o
impietate. Prin ceea ce spun acum ,aş putea să te distrug! Dar mi-e milă de
tine şi mila mea e mai puternică decât raţiunea. Dac-ai începe într-adevăr să
cauţi mesajul, dac-ai începe să scormoneşti cu unghiile, degetele tale s-ar
însângera, ai pierde, poate, prea mult sânge, poate n-ai avea nici destulă
forţă…
– Dacă aş putea găsi mesajul fără
să-mi sânger buricele, fără pericolul de a mă infecta, mi-aş păstra forţele pe
care le irosesc acum, pentru a căuta încă mai departe; mesajul ăsta nu-i decât
un punct de plecare!
– Să ştii că mesajul nu e îngropat…
– Cum?
– Robert mi-a transmis mie mesajul,
dar m-a rugat să te las întâi să cauţi singur.
– Eu voi căuta mai departe decât
Robert!
– Robert n-a fost decât profet,
nimic altceva.
– Se poate.
– Şi numai în privinţa ta. Tu
trebuie să fii ceva mult mai larg, să îmbrăţişezi tot albastrul cerului, tot
cenuşiul mării, pentru a-l înfăţişa oamenilor, tuturor oamenilor. Tu nu trebuie
să te cauţi pe tine însuţi, să te mai întrebi dacă ai vreun rost sau nu sau
vreo valoare oarecare…Tu nu mai trebuie să cauţi să-ţi construieşti propria ta
axiomă! Cu asta s-a ocupat Robert…
– Ăsta-i mesajul?
– Da. Şi mi-a mai spus că romanul
sau eseul sau romanul-eseu, pe care ai să-l scrii despre el şi despre tine nu
va fi decât ceva cu totul neînsemnat pe lângă ceea ce va urma, dar că fără să-l
scrii nu vei putea să te clarifici, să-ţi recunoşti încărcătura de prisos pe
care trebuie s-o laşi, pentru a zbura liber apoi, în sferele care ţi-s
destinate. A mai spus că cei ce nu te vor recunoaşte chiar din această primă
carte a ta, se vor căi mai târziu, dar că va fi prea târziu, pentru că tu
trebuie să fii recunoscut şi lăudat chiar de-acum, că tu eşti una din acele
naturi rezonatoare care trăieşte şi prosperă în marele succes, că eşti o natură
solară şi extrem de puternic legată de exterior.
– Deci Robert a făcut purificarea
pentru mine, Robert a murit pentru mine…
– Fără moartea lui, tu n-ai fi putut
şti nimic din ceea ce-ţi era organic necesar să ştii… pentru a putea deveni
ceea ce ţi-e sortit să devii, asta mi-a spus. Dealtfel, într-un fel sau altul,
asta ţi-o spun eu, acum, el chiar şi-a pregătit moartea, dar pentru că nu avea
putere să se sinucidă, a ales-o pe bătrâna aceea, pe care eu am ajutat-o să
evadeze, căreia eu i-am spus ce i-am spus, căreia eu i-am dat revolverul.
– Dar colega ta de liceu?
– De asta nu mi-am dat seama că o se
întâmple. Aici eu am greşit, restul a fost pregăti cu migală de mine şi Robert,
după ce ne-am culcat prima oară împreună, a doua zi dimineaţa.
– Dar cu mine te-ai culcat aseară?
Că nu mai ţin minte. Mi se înghesuie în cap atâtea lucruri care n-au importanţă
şi…
– Nu ştiu. Nici eu nu mai ţin minte.
Mi-e capul la altceva acum.
– Dar Robert, dacă se purificase,
dacă… descoperise astfel posibilitatea de a depăşi neantul, de a crea marile
opere…
- Robert e… uite, mă faci să spun
ceva care era mai bine s-o ştii, totuși… Robert a fost un alter-ego al tău,
Robert e un simbol. Nu ţi-ai dat seama până acum? Mi-e tare penibil să spun
lucrurilor atât de crud, pe numele lor adevărat. Şi, vezi, asta înseamnă că
stafia lui Robert poate reveni în orice moment. Depinde de tine…
– În primul rând de mine, dar…
– Ţi-am
dat mesajul lui Robert. Ce mai vrei? Asta mi-ai cerut!
*
SCENOMETRIE TENTATIVĂ – INTERMEZZO PUȘIAN
Dacă scenometria îmbrâncește
comparațiile – am văzut că și ghilimemele, înlocuite cu înșiși
autorii-anamneză, să transcriem documentarist, pre-text, săltărețe, de
nu obscurizante, însemnări, puțin înainte de ruperea piciorului
prilejuind această scenometrie revelată. Din critical fiction scârțâită,
luăm de la Inmaar Popaart, autor dar și posibil personaj pușian, cam
acestea.
… ăsta care a scris cartea
avertizează că trebuie citite capitolele de la coadă la cap… totul e
design… cel mai frecvent nume german Schmitt… Narratorium… lumea e un
labirint de uși deschise care doar par a fi închise. Ceva parcă seamănă
și cu Kafka… ne propunem să memorăm dintr-o carteun citat ales la
întâmplare al cărui sens ne scapă: ipse quidem spectaculum factus est
etc… am explicat ceva în aceeași manieră pedant fastidioasă… să zicem că
încercăm să realizăm un documentar… stil stridiu… iconism narativ…
toponimia odioasă… colegii de literatură globomondială… avea un subiect
business class… tânărul poet fu speriat de ceva ce gândise. Depășise
involuntar limitele trasate la instructaj… până la Mancha facem un
reportaj peste normă… filosoful pop care eliberase filosofia din sclavia
și jugul unor Platon, Pascal, Kant, Hegel, Heigegger și alte cadavre
uitate prin debarale… iubirea durează cât produce stres… arta ca mijloc
al sexului… aici se studiază doar cadavre găsite în spații libere…
veverițele își ascut dinții de schelete… cadavrul poate fi moștenit
paușal sau parțial, bunăoară numai rinichii sau testicolele… uciderea
tehnicianului care voia să-i ucidă… creiere de sinucigași… traumatisme
pe fronturile terorismului… unora le place să se cace pe eroii lor
naționali… societate posteroică… dacă ușa se va deschide, voi fi primul
care va ieși…
Pas rupt, scenometrie (nu
metrostaging) Puși start pe note mici… la șase ani m-am îmbătat prima
dată… mai bună trădarea decât credința… eu îi scriam cu umor, de frică
să n-o plictisesc… din aceeași exhipă de ceaiuri… mă simțeam în
inferioritate, nefiind băut… șăgalnice și galante flirturi… totuși
avusesem umor cât putusem, nu puteam avea la infinit… limbajul
internațional al valurilor… și fetele, mai ales fetele… la câte-o bere
sau la câte-un ceai… modul general al femeilor de a trăda… după atâta
aventură și atâta trădare… atmosferă de sinucidere în totalitate…
invitații au început să curgă… un mod milos de a primi lumea… dă examen
la medicină și trebuie să fumeze… Hipodrom, Bursă, Manițoiu, Alcoolicul,
Albinel, Tedi, și afară de ei alții, cei din gașca lui Costel și a lui
Șerifu, din celelalte găști, Coco, Forică, Sandu, Nicu și Răzvan. Mai
veneau două fete Sănviș-cu-Șuncă și Viplă. Apoi a venit Monica. Cu un
băiat pe care nu-l cunoșteam. Dansează, îmi spune că seamăn cu Mario…
Sandu o sărută pe Monica… la 35 de ani, burlacul se reprivește la 23 de
ani, iubind-o vulgar pe Gabi și ideal pe Monica, a la Euridice, Lotte,
Rusoaica… scrisorile netrimise idealei Monica… Romanul Sfintei
Mogoșoaia… 10 ani dinainte… vâslire halucinantă… ceaiuri dansante…
dpendență de sex… filologie… reformare teatru… bere… magnetofon deschis…
canon literar fotografic… puzzle din mulțime de hârtii, un pat… umorul
personajului… umorul autorului… cosmic… domenial… sexual… politic
ascuns… întâlniri interpretabile… absorbirea mediului
represiv-robotic-inestetic-supraviețuitoresc sub pojghița petrecerii…
nouă credință-instantanee-disperare… fantastic fantomatic eufonic…
romanul iubirii paradisiabile Mogoșoaia, până la proba profană, fără mai
Dulcineea, Urvashi, Monica… idealul se fărâmă în artificii perpetue
hărtănit din bere în bere… hedonism martiric… romanul își precipită
amoralitatea, cu fete noi și verbiajul neoepisodic, spre epic, deumorat,
cum ar crește poate acțiunea pecetluită de moartea lui Marin Preda și a
Mogoșoaiei… Dar ce să se-ncheie delirul nietzschean al lui Puși, că-n
urmă se reconstituie ca de la sine feele, Circe, Gina, Forina, legiuni,
reducție de mitologi și mitoloage, la absurd fie, vorba tăcută comunist,
poststudențesc, postpuber, liric, pe audiție cu dans tolerant,
sex-armonic, o bolgie boema, alta ceaiul, departe Mogoșoaia… Dar
telemetria scenometriei ce zice? Unde vei găsi tramvai-taxi
București-Mogoșoaia iad-rai de nu în sfântul roman, tantra
București-Mogoșoaia, romanul Sfintei apărând când nu mai exista nici
stabilimentul de creație etc., nici interes pentru altcineva decât
trebuia neoproletcultistic… Și-o fi unul din romanele ca lumea ale
fișelor de limbă, personaj și sex românești… Eu îl cred unic după ce-mi
păruse țuțărist pe lângă hotelirii literari de acolo, aproape sus, nici
tremurici ceasist la toate noile flori în calea flututrelui mai
hazdenecazist dacă nu ratat, neisprăvit, bețiv, curvar etc., ci o
conștiință pragmatic textualistă, un stilist da capo în cap cu
Caragiale, un inconștient delirator de acțiuni
ubicuu-simultane-înainte-înapoi-iar la loc, poate erotice, poate de râs,
poate paște, poate de spirituale malgre soi-meme… Robert Calul,
alter-egoul inginerului șansonetist, inserție articulară din
Eminescu-Dionis, pe volubilități salingeriene, cosmisme din Sebastian,
parcă încă nu Caragiale, nu Cehov, nu Hamlet. Și dacă ar fi fost
singura scrisre a lui Puși, încă l-ar fi postat careva printre
scriitorii cheie din vreo lume. Așa cum numai cu Roagă-te pentru mine,
tot în colecția Luceafărul, Vasile Văduva mi-a rămas nemuritor, ca și
fiicei sale Alda, cu Dostoievski cu tot, care și prin Robert se
insinuează actualist, cu partea magică spre Eliade. N-or fi Mantaua lui Gogol sau Moș Nechifor Coțcariul al
lui Creangă să puiască toată scriitorimea de după, dar toată opera lui
Puși, cu dedesubtul calabalâcurilor că teorii, că icoane după natura
urbană-cosmică și altele, se resimte de mistica amatorească a lui
Robert, cât să ajute misterul feminin a se avea și dezlega – în Burlacul, psihotropia din Romanul Sfintei Mogoșoaia, transcenderea comic-cosmică a Îngerului contabil -
căci umorul asigură cronicizarea acestui versant – și proza prozelor și
personajele dramaturgiei dumisale Puși Robert Calul. Fumusețea
romanului, propriu canon dominant, își este suficientă a cote de
idiosincrazia de la început până la sfârșit a cuiva… Tase mort se ridică
de pe masă, aprinse o țigară… să aibă cinci prăjini de pământ în cer…
această fracție fermecată cu flori de falfă… Pantazi, Padrescu, Petrică,
Peroneu, Pache Pahar, Pantelimon,, Sultana, Adalbert… o soluție ar fi
spiritismul… nu fotografiez pe oricine… portretistică dialogată… făceam
plimbări cu mașina și povesteam întâmplări… câtă sexualitate, atâta
dramă, zise Camil Petrescu – mă, știi că n-am zis chiar așa… arsesem
cadavrul vizitatorului… și a venit și Victor Ion Popa… singură mi-a spus
că a făcut copilul cu un om superior mie… Friedrich din povestire este
Mario în roman… înotul până la statuia mea din mijlocul mării… în
neștire…
DE LA AUGUSTIN
LA DRĂGHICESCU
Un argument al traducătorului
Prezentăm, în
traducere-restituire românească, prima din cele mai vaste două opere edificate,
fasonate de Dumitru Drăghicescu în franceză: Noua Cetate a lui Dumnezeu,
Paris, Marcelle Lessage, 1929, prezentul volum, și, în două volume, urmând: Adevăr
și Revelație, Paris, Felix Alcan, 1934, alcătuind o trilogie monumentală
împreună cu Dumnezeu și destinul
omenirii, scrisă și publicată în românește. O ediție in spe în zece volume
a operei lui Dumitru Drăghicescu propusă de profesorul Virgil
Constantinescu-Galiceni ar include: I Ontologia
umană; II Din psihologia poporului român; III Problema Conștiinței.
Realitatea spirituală; IV Idealul creator; V Marea Unie a
românilor cu românii; VI Partide politice și clase sociale; VII Noua
Cetate a lui Dumnezeu; VIII Adevăr și revelație, partea I; IX Adevăr
și revelație, partea II; X Dumnezeu și destinul omenirii.
Ca Maurice Blondel
axându-și opera pe doctoratul Action, Dumitru Drăghicescu își
aprofundează determinismul sociologic doctoral, de la indestructibila
structură Din psihologia poporului
român la trilogia profetică a sfârșitului de viață. Actualizând revelator
nu numai De civitate Dei a sfântului Augustin – cf Organon de Aristotel, Novum Organum
de Bacon, Tertium Organum de Uspensky -, dar purtând și ecouri poate
subconștiente din Viața lumii sau Memento mori.
Noua
Cetate a lui Dumnezeu revelează o construcție poliedrică – istorie,
evoluție, profeție – de exhaustivitate
epistemică afinitivă cu empatii și
alergii la personaje arhetipale,
artiști, gânditori, o epopee socio-filosofică,
un cronograf socio-religios în jargon sorbonard, o hermeneutică
sociologică a dumnezeirii în umanitate. În țesăura textuală rezonează
sentințe de rădăcină biblică
sincronizate cu frunzișul referințelor, pe o tulpină proprie. Înlănțuirea de
idei, subânțeles teoretizată, frazarea și cuvintele se desprind din continua
demonstrație-fluviu a unei teze ce pare a se dispensa de discurs.
Într-o terminologie deschisă, continuu
recizelată, cumulativă, spiralând repetiția și insistența clarificativă,
diferitele registre ideatic-stilistice se pot solda cu receptări integrate,
dacă nu preferențiale, respingând sau admirând, retușând, inducând și
cititorului o reactivitate pro sau contra. Neuitând patina de epocă
interbelică, Paris-Geneva, în care chiar ne afăm întru imensă grație
drăghicesciană, cu un limbaj conceptulal devenit între timp literatură, precum
revoluta dulaitate păgânism-creștinism. Cu avantajul unei percuții
paraconceptuale, pe formulări modelatoare, de gândire directă, de empatie
diacronică dispecerată de teză, de ideal.
Adecvarea
traducțională a avut de a face, pe de o parte cu o operă veche de opt-nouă
decenii, pe de alta, cu una nouă pentru noi, după o ignorare absolută,
zguduitor de actuală și cu soluții-disoluții de viitor. Și este vorba de a o
pune în circulație după „schimbările la față” (formula sa) anticipate de
contemporanul lui Eminescu, Brâncuși, Arghezi. Faustianismul lui Drăghicescu
pare dublat tacit de modelări din Viața lumii sau Memento mori.
Dumitru Drăghicescu este un scriitor în schițe
și arabescuri religios-științifice pe propria doctrină a
conștiinței-imortalitate. Poate oare fi, retro, receptat de-a valma ca tens,
arid, utopic, socialist, tautologic, idealist, sinucigaș, aristocrat,
cosmopolit, moralist etc.? Am apelat și la eufonii-româno-franceze, ca de
epocă, spre a da totuși impresia unei pledoarii tragice din viitor și iar din
viitor.
Vor putea fi atrași
pasionații de idei și istorie, fantaștii, pelerinii în timp, poate și regizorii
de teatru și film. Filosofii și sociologii vor măsura pierderea irecuperabilă,
cu ce consecință, a mesajului său vizionar. Dacă i se admite pledoarismul,
lectura poate fi de catehism, singura religiozitate auctorială fiind aici
Societatea Națiunilor. Dacă recepția intră în dificultate – tematic, stilistic,
ideologic – folosul va fi și mai substanțial decât admirația pasivă a unei
creații de evidentă grandoare.
Trei excerpte din Noua
Cetate a lui Dumnezeu:
„Studiul
nostru, pe care-l dăm sub vocabula pe care o utiliza sfântul Augustin, și sub
invocarea sa, va fi ca o transpunere modernă a Cetății lui Dumnezeu, în
ansamblul ei, acesta va fi același paralelism între cetatea empirică, terestră,
și idealul său, conceput în cetatea lui Dumnezeu schițată la Geneva și după
care realitatea trebuie să se modeleze. A rezista superbilor și a da grație
umililor nu este de asemenea, teoretic, scopul Instituției de la Geneva, unde
votul unei țări mici contează tot atât cât al imperiului britanic? Din
nenorocire, se face încă distincție între națiunile cu interese limitate și cele patru sau cinci națiuni cu interese
nelimitate: vestigii brutale ale cetății terestre care fac erupție în această
nouă cetate a justiției, a egalității și a păcii. Cetatea lui Dumnezeu care
este, acum, pentru noi, Societatea Națiunilor, își va continua, precum
cealaltă, pelerinajul său de-a lungul timpului și impietății scepticilor, care
se pretind realiști, și aceasta va fi prin trăirea, și a ei, aici, a credinței.”
(Noua cetate a lui Dumnezeu, ed. fr., p.12-13 )
„Să vedem acum dacă logica dreptului de bun simț este
într-atât opusă unei vieți individuale infinite.
Cert, conștiința concepe foarte bine
această idee a infinitului. O concepe atât de bine încât nu se poate concepe în
act ea însăși fără ea. Dacă conștiința concepe infinitul și se concepe ea
însăși infinită - și altfel cum ar concepe-o? - este logic că ea este finită,
că ea trebuie să dispară ca stare de fapt în trecut și în prezent, dar
dispărând în drept, în pură logică?
Logic, o conștiință finită, efemeră
bășică de săpun care concepe infinitul, nu se poate susține. Dacă ea concepe
infinitul, ea însăși este infinită în principiu, în drept dacă nu în fapt.
Să
facem apel la întreaga onestitate, dacă se poate spune așa, la loialitatea
logicii.” (Ibid. p.596).
„Societatea Națiunilor și Neo-Creștinismul se spijină și se
condiționează reciproc. Una, realizându-se, provoacă apariția celuilalt și
Neo-Creștinismul trebuie, pentru a ameliora moravurile, să anuleze egoismele
individuale și naționale ca ambiția și orgoliul, și să dezvolte abnegația
pentru a face posibilă și a consolida instituția de la Geneva. Viața însăși a
națiunilor depinde de aceste două mari evenimente: altfel, le așteaptă suicidul
prin războaiele de rasă, de clasă și de preponderență. Dar anularea egoismului
și ambiției nu se poate obține atenuându-le și reducându-le, ci, dimpotrivă,
împingându-le până la capăt, procurându-le satisfacția condiționată dar
integrală. Omul nu renunță voluntar la un bun real decât în schimbul unui bun
mai mare care să vină. Această dispoziție, care îi este naturală, trebuie
folosită și aceasta face creștinismul. Numai o viață infinită care implică
sancțiunile transcendente, pentru a completa și desăvârși justiția empirică a
acestei lumi, poate modifica și disciplina egoismele și ambițiile.” (Ibid.,
p. 617)
Despre volumul următor, Adevăr și revelație, recenzat și de
Henri Corbin, a scris un articol și John H. Hershey „God, Man, and Dimitrie Draghicesco” In: Humanist (Buffalo, New York)
(Published by The American Ethical Union) v.13 January 1,1953,
pp.267-270.)
George
Anca
DE LA DRAGHICESCO LA PUȘI
Deriziune
de-ar induce scenometria fără scenă, abia terase pentru plăci avatarice, și tot
am trece la corespondențe de prin cursurile lui Puși, vezi și doctoratul meu
Baudelaire.
Correspondances
La Nature est un temple où de vivants piliers
Laissent parfois sortir de confuses paroles;
L'homme y passe à travers des forêts de symboles
Qui l'observent avec des regards familiers.
Laissent parfois sortir de confuses paroles;
L'homme y passe à travers des forêts de symboles
Qui l'observent avec des regards familiers.
Comme de longs échos qui de loin se confondent
Dans une ténébreuse et profonde unité,
Vaste comme la nuit et comme la clarté,
Les parfums, les couleurs et les sons se répondent.
Dans une ténébreuse et profonde unité,
Vaste comme la nuit et comme la clarté,
Les parfums, les couleurs et les sons se répondent.
II est des parfums frais comme des chairs
d'enfants,
Doux comme les hautbois, verts comme les prairies,
— Et d'autres, corrompus, riches et triomphants,
Doux comme les hautbois, verts comme les prairies,
— Et d'autres, corrompus, riches et triomphants,
Ayant l'expansion des choses infinies,
Comme l'ambre, le musc, le benjoin et l'encens,
Qui chantent les transports de l'esprit et des sens.
Comme l'ambre, le musc, le benjoin et l'encens,
Qui chantent les transports de l'esprit et des sens.
— Charles Baudelaire
Puși Dinulescu:
Aveam în ziua aceea despre „Unghiurile corespondente".
Adică despre axul în care se filmează. Eram învăţaţi să nu sărim niciodată
peste ax, fiindcă dacă sărim peste ax, în montaj, personaj
ul din stânga sare-n dreapta, iar personajul din
dreapta sare-n stânga.
Un autor francez, al cărui articol l-am citit eu în Caietele de documentare cinematografică, spune că treaba asta cu
unghiurile corespondente e ceva elementar, ca în armată la disciplina
„Instrucţia de front", lecţia despre „Drepţi şi pe loc repaus".
Tocmai când profesorul era mai antrenat în expunerea sa, intră în clasa
noastră un băiat de la producţie, cu un aer umi1.
- Ce doreşti? îl întreabă profesorul.
- Păi... m-a trimes de la Decanat să vă spun că vă roagă să terminaţi ora
cu 10 minute mai devreme, fiindcă aici va avea loc întâlnirea cu Vittorio de
Sica.
Atât i-a trebuit lui G.V. S-.a ridicat pe vârfuri, avea nişte pantofi
negri, bine lustruiţi, şi cu o demnitate vibrantă a strigat:
-
Du-te, te rog, şi
spune-i lui De Sica că aici predă G.V.!
(din Repetentul)
Din
februarie până de Sfânta Maria Mare, am tradus zi și noapte din masive
capodopere franceze ale lui D. Draghicesco, spre repatriere. Brusc trecui,
picior rupt, la opera robertiană. Doar
nu m-o fi pus, cu preț de despărțire europeană cel puțin, gânditorul nostru în colocvii cu Georges
Talleyrand sau Helene Vacaresco, după ce-l debarase Maiorescu, ca pe Mureșan
și, zice-se, pe Eminescu. Puși e la
curent cu retragerea în Drăghicescu, are
în casă Din psihologia poporului român. Se va face și anul de când îl
evocăm. Am lăsat scenometria, obiectul teatral liberator de energie numit de
teatrem, ca lexem, sexem, stă brav în curriculumul omului de studiu și de
spectacol (teatru, film). Cântă omul la violoncel sau violoncelul la om? (nu e
dodie, e din copilul Drăghicescu). Între ei, Einstein? Păi da, Drăgicescu a fost
la College de France când, ca într-o messă, și-a rostit acela relativitatea.
Căci Puși îl instalează Dumnezeu în Îngerul contabil. Tot e un link.
Să
mai vedem. Nu pot fi doi oameni mai diferiți. Se întorc însă, înainte-înapoi,
zdruncind spațiu-timp, care pe filosofia istoriei, care pe, ziceam, plăci
avatarice, de la treizeci și back la 20 și, ca pe Nistru (Burlacul) iar ultimii zece ani estudiantini (revizitați
euforic, la ce comunism, declarat nul – să fie Puși, sub aparența ignorării,
demolator de geniu al bolșevismului prin ceaiurile utopiei lui erotice? Romanul
Sfintei Mogoșoaia, toate). Apoi, Einstein, la comun, la distanță, din
interbelic în târziu postbelic. Și dacă Drăghicesco este văzut profet prin mari
universități, minus românești, Puși de ce să nu se fi gândit totdeauna la legătura între cosmos
și cosmetică, la acest mod de a aborda cosmic totul? (Galaxia...)
Marile
spirite se întâlnesc, iată, în piciorul meu.
*
DUMITRU DRĂGHICESCU: Disoluția literară și artistică (fragment)
Când, cu Richelieu și Louis
XIV, Franța a fost definitiv unificată și pacificată, când toate
tendințele centrifuge – atât din partea nobililor cât și din cea a
provinciilor – au fost stăpânite, sufletul național francez s-a
unificat, s-a echilibrat și s-a cristalizat în producțiile cele mai
prodigioase pe care le-a cunoscut lumea modernă. Gloriile secolului al
șaptesprezecelea francez sunt cele mai mari nume din istoria spiritului
modern, cu singura excepție a celorlalte trei Renașteri: italiană, cu
Dante și Petrarca, engleză cu Shakespeare și Milton, germană cu Goethe
și Kant.
Echilibrul politic, rezultat
al unificării și al centralizării sociale și politice ale acestui timp,
a provocat o activitate intelectuală fără pereche care s-a cristalizat
în operele vremii. Clasicismul lor atât de limpede este efectul
inevitabil al acestei cristalizări.
Spiritul clasic modern este
opera domniei lui Louis XIV. Ea îl reflectă și fecunditatea sa domină
incontestabil producția secolelor ulterioare. Corneille, Molière, La
Fontaine, Pascal, Racine, Boileau, Bossuet și Fénelon nu au deloc
pereche. Ei sunt creatorii ideologiei clasice, pe fondul căreia a trăit
toată literatura epocilor și generațiilor ulterioare.
Noi suntem, cu ei, în plină
perioadă clasică creatoare și dogmatică, în care spiritul de analiză
critică nu antamează elanul creator al formelor literare. Este adevărat
că în Essais de Montaigne și în opera lui Boileau, spiritul
critic sparge și în același timp afirmă această tendință a lui Henry IV
către o republică creștină universală, și că se manifestă și se
realizează preponderența lui Louis XIV în Europa. Echilibrul statului
național tindea să se rupă prin dialectica războaielor, în favoarea unui
Stat internațional, pentru a realiza o formă socială mai largă decât
Statul și, din aceeași lovitură, criticismul, dialectica apar în
literatură, care ia o orientare critică, abstractă și filosofică, cu
Fénelon, Bossuet, Boileau, Fontenelle etc. În secolul următor, se
stabilește echilibrul între tendința universalistă și Statul național;
și naturalmente, ideologia literară se resimte. Operele de caracter
abstract și critic, filosofic mai ales, ale unui Voltaire, ale unui
Montequieu, ale unui Bigerot și ale unui Rousseau sunt exact ideologia
pe care o cerea această fază de echilibru instabil între națiune și
universalism. Elanul ceator al secolului al șaptesprezecelea este
diminuat și încetinit, literatura acestui secol este critică, reflexivă,
spirituală, sterilă. Ea are gustul fructelor uscate, spiritul înlocuind
seva.
Tendința universalistă a
avut vârful cu Revoluția și Napoleon, dar acest universalism exaspera în
același timp sentimentul Statului național, care va sfârși prin a
triumfa la Restaurație.
Caracterul acestei noi epoci
va fi romantismul. Trăsăturile sale proprii sunt un echilibru relativ,
lipsa de măsură și avântul imaginației în fine eliberată de disciplina
raționalistă; adăugați un retur nostalgic spre un ev mediu feudal. Opera
lui Chateaubriand, a lui Lamartine, dar mai ales aceea a lui Victor
Hugo, traduce bine spiritul acestui timp.
Echilibrul fiind stabilit
apoi în profitul monarhiei naționale cu Restaurația și monarhia din
Iulie, un nou elan creator ia naștere și dă creații armonioase și bogate
de Balzac, Musset, George Sand, Stendhal, mai târziu de Flaubert și de
Parnasieni, în care romantismul se eclipsează progresiv în fața unei
treziri a clasicismului.
Pe măsură ce evoluția
economică accentuează internaționalismul socialist cu imperialismul lui
Napoleon III, avem literatura lui Mérimée, cu, mai târziu, Zola de o
parte, Anatol France, Barrès și recent Valéry, pe de alta, romancieri
psihologici, ca Bourget, Abel Hermant etc. În naturalismul lui Zola,
arta este pe punctul de a se dizolva, după cum în câmpul opus, cu
simboliștii, este aproape să se evaporeze în incomprehensibil. Abuzul de
analiză psihologică, exersată atât asupra persoanei eroilor, atât de
unii cât și de ceilalți, asupra instrumentului expresiv, care sunt
cuvintele și stilul, a pulverizat arta literară și a paralizat elanul
creator în concepția și expresia subiectelor. În fapt, simbolismul lui
Mallarmé, care se atenuează mult la Paul Valéry, ce este, dacă nu
disociația completă a formei și a fondului și concentrarea întregii
atenții asupra formei, mai exact asupra mijloacelor de expresie care
sunt cuvintele? (1). Toată arta literară se reduce la a alege cuvintele
cele mai expresive și muzicale, cele mai noi, și a le pune în valoare
prin combinații insolite, de sintaxă, uneori de simplă tipografie, și a
le da o semnificație artificială voită: esoterică. Se ajunge astfel a se
neglija total fondul și de a nu face decât un pretext pentru
arhitectura verbală sonoră și ritmică pe care vrea s-o construiască, și
care va fi literă moartă pentru publicul profan. Aceeași disociație
completă a formei și a fondului ne va da în pictură, cum o să vedem,
cubismul. În realitate, simbolismul a fost precursorul, echivalentul
literar anticipat, al cubismului plastic de astăzi.
Elanul creator declină,
iar literatura ia din nou alura critică și filosofică de un
intelectualism steril, ca aceea din secolul al optsprezecelea.
Povestirile încântătoare pe care le scrie Anatole France fac impresia
acestor scene spirituale de cinema, în desene schematice și abstracte,
unde lipsesc culoarea și seva viguroasă de care opera unui Balzac
debordează. Literatura modernă se intelectualizează în exces cu
romancierii și poeții recenți, creația se dizolvă în spiritul analizei
psihologice la Proust, care ni se pare că împinge la extremă maniera lui
Bourget. Pe de altă parte, cu Paul Morand, arta literară, abuzând de
sinteză, riscă să se reducă la simple indicații telegrafice. Dacă acești
doi scriitori sunt printre cei mai reprezentativi ai acestei țări, este
sigur că evoluția literaturii a ajuns cu ei la un sort de disoluție a
acestei arte și la epuizarea forței sale creatoare. Și, în fapt, arta
lui Proust ne pare cea mai caracteristică. În romanele sale, analiza
deja excesivă la Bourget, este condusă până la absurd. Orice s-ar crede,
acest autor vede personajele sale nu la telescop, ci la microscop.
Văzut la microscop, obiectul dispare sub infinitatea detaliilor și o
bună parte a scrierilor lungi și compacte ale lui Proust nu îmbrățișează
decât câteva ore ale vieții eroilor săi. Așa cum se ajunge la știința
care dizolvă obiectele prin analiza integrală, analiza psihologică
distruge personajele romanelor și arta leșină în același timp cu eroii
săi.
*
PUȘI DINULESCU
ROMAN DE FAMILIE
Georgescu s-a dus la local cu nevasta şi
cumnata. E în concediu. El primeşte pe lună circa două mii trei sute de
lei, fix primeşte două mii două sute nouăzeci şi doi de lei.
Luând şi banii pe concediu, Georgescu a
ridicat de la casierie două mii şase sute patruzeci şi cinci de lei,
fiindcă s-a întâlnit pe coridor cu doamna Lucaci, de la sindicat, care
i-a cerut cotizaţia pe trei chenzine, adică treizeci şi şase de lei.
Georgescu i-a dat deci din cei două mii şase sute nouăzeci, treizeci şi
şase de lei, rămânând cu două mii şase sute cincizeci şi patru de lei.
Din care şi-a curăţat un
costum gri, o cămaşă albă reiată şi-o cravată bordo. Nevasta e
însărcinată şi Georgescu are multă bătaie de cap. Şi-a făcut formele
pentru mobilă în rate şi strânge bani pentru apartament.
Acum, în dimineaţa aceasta
de 17 mai, Georgescu a luat-o pe nevastă-sa, care se simte mai bine şi
pe cumnată, şi-n această dimineaţă s-au oprit la bufetul „Unirea” şi-au
cerut o sticlă de trei sferturi de douăzeci şi opt, vin excelent, pe
care Georgescu l-a recomandat şi lui Manoilescu, fostul lui coleg de
serviciu, acum la pensie, de luna trecută, care s-a aşezat la masa de
lângă. Mici pufoşi cu crustă tare, nu poţi să-i tai cu furculiţa, ai
nevoie neapărat de cuţit, îi face foarte buni grataragioaica, una,
Frusina, vecină de cartier a lui Georgescu, pe care el o cunoaşte de
cincisprezece ani, de la un văr, care era gata-gata s-o ia atunci, dar
pe urmă vărul a fost la penitenciar că a avut proces de la o chestie, un
fel de moară, pe care o exploata fără autorizaţie şi de la o fabrică de
luminări, la care colabora cu unul, Gică Stoian, cu care se
împrietenise, dar el nu ştia adevărul legal şi de la Stoian i
se-ntâmpla acum, deşi atât Stoian cât şi el, deci amândoi au fost
condamnaţi şi vărul lui Georgescu atunci nu s-a mai cununat.
Situaţia e deci complexă.
Situaţia e-n general complexă.
Aşa e-n viaţă.
Iar viaţa trebuie trăită, în toată complexitatea ei, aşa cum cer toţi teoreticienii.
Deci Georgescu s-a dus cu nevasta şi cumnata la acel bufet din cartier.
Era dimineţă.
Era frumos.
Soarele strălucea magnific. Era magnific ca o magnolie. Ce mai!
Era în mai.
Concediul lui Georgescu deci s-a desfăşurat în mai, parte în mai, parte în iunie.
A prins cireşele în acest concediu.
Şi căpşunile.
Iar în dimineaţa frumoasă,
când mânca mici şi bea bere în bufetul acela din cartier cu nevasta şi
cumnata, s-a simţit bine.
Chiar foarte bine.
Georgescu era un om ca de 45 de ani. Şi era un om fundamental.
Apoi din iunie s-a dus iar la serviciu şi apoi nevasta i-a născut copilul.
Dar cumnata, în vârstă de 38 de ani, e tot nemăritată.
Biata fată!
Dar peste 2 ani a găsit şi ea un băiat de vreo 46 de ani, cu care, după ce a trăit o vreme, s-a căsătorit.
Acum tipul avea 48 de ani şi ea 42. Şi n-au mai apucat să facă şi un copil. Dar se gândiseră la un moment dat.
Iar către sfârşitul vieţii, când el avea 62 de ani şi ea 56, au adoptat un copil.
Astfel au reuşit să intre-n batrâneţe cu oarecare bucurie. Abia ieşiseră amândoi la pensie.
Şi au apucat chiar să-l vadă
pe băiat și la 20 de ani, fiindcă au trăit amândoi destul de mult,
dealtfel ca şi Georgescu şi nevasta, care şi ei au trăit mult.
Iar fata lui Georgescu,
de-abia când a ajuns destul de mult matură, s-a măritat cu fiul adoptiv
al cumnatei lui Georgescu, un fapt ieşit oarecum din comun, dar numai în
aparenţă ieşit din comun, fiindcă în ciuda diferenţei de vârstă, s-au
înţeles foarte bine şi cu toate că băiatul cumnatei lui Georgescu era
foarte tânăr, scandalos de tânăr şi curând după aia au murit la
intervale mici şi Georgescu şi nevastă-sa şi cumnata lui Georgescu şi
soţul acestei cumnate.
Dar cei doi care-au rămas n-au reuşit să facă şi ei copii şi astfel familia s-a stins.
DUMITRU DRĂGHICESCU
Magie și
poezie. - Dorința umană de
atotputernicie se poate satisface egalmente prin arta, legenda și ficțiunile
poetice. Spiritul omului își ia revanșa contra eșecurilor și
dezmințirilor pe care i le-a măciucit lumea exterioară creând prin arta și
ficțiunile poetice și literare o lume suplă și docilă alături de lumea
obiectivă recalcitrantă. Dar pe măsură ce magia a evoluat spre observația
științifică și omul a început să degaje din obesrvațiile și experiențele sale
regulile logice și legile naturii, în măsura în care aceste reguli au
disciplinat conștiințele, magia se văzu înlocuită de știință. Ea s-a rezervat
atunci exclusiv domeniului vecin al ficțiunii, adică cel al poeziei, legendei
și artei. Alături de lumea exterioară,,
ea a creat lumea ficțiunii ți a artei. Atotputernicia care îi era interzisă,
acolo, omul și-o dăruie în întregime aici. În ficțiunea poeziei și a artei,
omul s-a comportat și se comportî mereu ca un Dumnezeu; forța sa creatoare este
aici ilimitată, suverană. Aici spiritul este creator și întrucât este creator
este precum Dumnezeu. Poezia, arta în general, literatura cultivată, romanul
timpurilor moderne sunt probe că omul chiar cultivat, alături de real, care
este menit a fi opera unui Dumnezeu atotputernic, o operă a naturii, a creat un
real diferit, inedit, un real care diferă de cel al realității propriu-zise
care este ceea ce omul ar fi vrut, și-ar fi dorit să fi foat. În domeniul
ficțiunii, omul este într-adevăr atotputernic precum un Dumnezeu și el continuă
să manifeste alura unui Dumnezeu confirmând astfel existența în el a unei
predispoziții de a realiza divinul. Religiile și revelațiile lor sunt la acest
subiect mai veridice decât unele teze științifice și ipoteze metafizice.
Miturile și legendele, forma primordială a istoriei, povestesc istoria
idealizată, flatată, deci nu așa cum a fost ea ci mai de grabă așa cum i-ar fi
plăcut să fi fost. În poezia lirică, epică și dramatică, incidentele vieții
reale sunt reluate, elaborate și poetizate. Cu progresul culturii, poezia,
romanul, teatrul, ca și toate artele devin mijloace prin care se manifestă
forța creatoare a spiritului. În artă, omul creează precum Dumnezeu, refăcând
după placul său realitatea dată. Astfel se revelă ceea ce este în el divin,
dâră sau virtualitate a lui Dumnezeu.
La fel de bine, poezia,
arta și literatura în general au conservat intact patrimoniul metodelor și
mijloacelor prelogice ale mentalității primitive, și cu siguranță aici
se află farmecul și seducția pe care o exersează opera de ficțiune astăzi și o
va exersa totdeauna asupra spiritelor, chiar și a celor mai pozitiviste și
raționaliste. Poezia va fi întotdeauna supapa de siguranță a spiritului
comprimat de logica riguroasă sau de rezistențele pe care lumea obiectivă le
opune aspirațiilor noastre.
Opera lui Dumnezeu sau a naturii, lumea exterioară este deci curând
dublată de o lume supranaturală, artistică care este replica sa. Căci
dacă arta și ficțiunea poeziei creează o lume fictivă alături de
realitate, ele nu fac decât să elaboreze datele lumii reale,
imprimându-le turnura care place sufletului, care este cerută de
aspirațiile profunde ale armoniei, frumuseții, fericirii și
atotputerniciei.
*
PUȘI DINULESCU
POVESTE CU MONICA
(Fragment)
În
1963 bărbaţii purtau pantofi ascuţiţi şi cămăşi de nailon.
Pentru
femeie moda de vară recomanda în croială o tendinţă discretă de evazare jos şi
o linie curgătoare la partea de sus, marcând uşor talia. Decolteul şi umerii
trebuiau să fie cât mai degajaţi.
Pe
lângă ţesăturile de cânepă şi in se mai purtau buretul, olanda, stamba şi
bineînţeles mătasea.
Eram
cu Monica pe strada Polonă din Bucureşti.
Casele
pe această stradă au curţi tradiţionale, cu zorele agăţate peste burlane, sunt
în general fără etaj, dau direct în stradă, iar curţile stau în coasta lor.
Sunt porturi atunci casele sau rampe sau factorii ale curţilor.
Se
simţea un miros de regina-nopţii şi un iz special de gunoi. În capul meu
amestecul trăsnea de extaz, se zvârcolea într-o scârbă uşoară.
Sunau
greierii.
Monica
era singurul greiere care știa italienește:
-
Le nostre labbra inaridite...
-
Buzele
noastre uscate, traduceam eu în gând.
Monica
tot cânta, făcea piruete mari, o aşteptam şi Monica tot cânta.
În faţa unei case,
ne-am oprit. Pe treapta de piatră, care intra-n asfalt, Monica s-a ridicat.
- Le nostre labbra inaridiet... a şoptit ea.
Am
făcut un pas, m-am ridicat pe vârfuri, vântul s-aspart de-o casă, Monica a
lăsat bărbia-n piept, greierii sunau, buzele mele i-atinseră fruntea, rece ca o
icoană.
Lângă
noi era un atelier mecanic, puţin mai încolo o firmă particulară invita la
remaiat ciorapi.
O
pasăre răcnea în ramuri, greierii turbau.
Monica
era zveltă şi lungă, era un pai, cămaşa mea albă, de nailon, flutura. Mânecile
pocnite de vânt, în serii dese, îi atacau rochia.
Din
curţi miresme de regina-nopţii se ridicau tari, leneşe, ameţitoare.
Am
lăsat-o pe Monica, m-am întors brusc şi m-am dus aplecat, n-am mai schimbat nici
o vorbă, capul meu era înfipt, parcă mă lovise o sapă, Monica poate aştepta un
cuvânt de rămas bun, eram într-un colţ de-ntuneric, m-am oprit.
Aş
fi vrut să văd bine casa, dar nu... asta nu... mi-am zis... nu trebuie, s-ar
putea să fiu descoperit, ce-aş mai avea de zis?
În
1967 Mangalia. O braserie pe malul mării, albă ca un vapor. Fumam şi aşteptam
chelnerul şi deodtă am sărit de la masă, am urcat scările, am văzut-o rezemată
de balustradă.
Monica
privea plaja, sta cu capul aplecat, eu aveam senzaţia că totul e o cursă, mi se
zbârlise părul. Auzeam uruitul mării şi muzica de la tonomat.
Înaintam,
cu braţele-ncordate, cu gâtul înţepenit, nu puteam să-mi stăpânesc zâmbetul,
nătâng, de circumstanţă şi-n jurul nostru era o mulţime de lume, era circa ora
nouă, marea izbucnea pe plaja de sub noi ca un imens butoi de şampanie şi luna
era un fanion îngheţat, eu înaintam, prin braţe-mi treceau acele amorţelii, nu
mai aveam sânge, venisem de fapt la Mangalia să mănânc, şedeam într-un sat, la
2 Mai, şi venisem aici în plimbare.
I-am
spus asta.
Am
vorbit despre frumuseţea mării şi întâmplarea de-a ne întâlni...
-
Ştiam
c-ai să vii, a spus Monica.
-
Eu
nu ştiam, am râs eu.
-
Ba
ştiai.
Muzica
de la tonomat se-ntretăia cu vorbele noastre. Lumea cobora-n braserie, trecea
prin dreptul emblemei cu tridentul lui Neptun şi se pierdea între
mesele-nghesuite, pline de oameni veseli şi noi eram veseli şi Monica,
trecându-şi mâna prin păr, îmi şopti:
-
Poate
ne vedem mâine. Vrei?
Palma
mea strângea metalul barei, îi simţeam răceala furioasă, răceala turbată a
lunii şi ea, luna, începu să se scurgă, cu gheaţa topită de tot sufletul meu.
-
Ascultă, mai zise Monica, astă-seară sunt cu un grup mai mare, cu câteva
doctoriţe şi o prietenă, nu te pot invita la masa noastră. Mâine dimineaţă
mergem spre sud, la nudism, iar nu te pot invita, a râs ea. Dar s-ar putea să
plec mâine la prânz, totul deprinde de nişte bani. Notează totuşi adresa. Vino
mâine după masă la şase, poate n-am să plec.
-
Ce bine-mi pare că te-am întâlnit, am spus eu, notând pe buletinul de
identitate adresa ei din Mangalia, de lângă Poştă.
-
Eram
sigur că eşti în Mangalia, am continuat.
-
Şi
eu eram sigură c-ai să vii, spuse Monica.
De
fapt ne-ntâlnisem întâmplător cu două luni înurmă, Monica era cu o prietenă la
Cofetăria Universităţii din Bucureşti şi eu venisem cu nişte prieteni, am stat
de vorbă în treacăt, mi-a zis c-o să vină la mare, la Mangalia.
Acum,
intrând în „Neptun”, aveam o vagă speranţă, nu credeam însă şi iată totul
se-mplinea.
- Te-am văzut, a spus Monica, şi am
alergat în direcţia unde-ai dispărut.
-
Bine,
am spus eu, am să te caut mâine la şase.
Am
coborât scările, friptura îmi venise, era o fripturăde porc, cu urma grătarului
pe ea, cu destul suc, am băut şi-o bere.
Pe
Monica am cunoscut-o în 1963, la trei zile după liberarea mea din armată, la
ceaiul organizat cu prilejul întoarcerii, în seara de 18 august.
În
calitate de gazdă, eram foarte ocupat cu repartizarea băuturii şi când mi se
atrase atenţia că Monica se uită la mine cu insistenţă şi interes, m-am dus la
ea şi am invitat-o la dans.
Cânta
Un tango italiano. Monica era într-o
rochie albastră, o fată subţire şi înaltă, cu părul castaniu, potrivit de scurt
şi ochii maro-deschis, mai mult galbeni.
Când
am invitat-o, sta rezemată de uşa care despărţea cele două camere în care se
dansa.
M-am
înclinat.
Pe-afară,
vântul se legăna ca o maimuţă, se da în copaci şi Milva, cântăreaţa la ordinea
zilei, vorbea de un dulce tango, un tango italiano şi Monica-n braţele mele
fâlfâia ca un drapel, cu rochia albastru-nchis ca cerneala.
-
Semeni cu cineva... a spus ea deodată privindu-măn ochi.
-
Şi
nu vrei să spui cu cine... am zâmbit eu.
Ce
zâmbet minunat aveam, obrazul meu se desfăcea,aşa rubicond cum era, şi se
transforma într-un splendid hexaedru, iar Monica răspunse c-un zâmbet discret
al buzelor, parcă se ferea de-o libelulă şi ochii-i erau ca frunza de toamnă,
cu nuanţe de galben, roz, verde, portocaliu şi maro.
-
Ba
da, am să-ţi spun, se lăsă ea moale.
Monica
avea aerul că destăinuie un secret, un secret
depăşind puterea obişnuită de-nţelegere. Avea pentru asta nevoie de
linişte. Glasul ei, timbrat ca o violă, făcea mari pauze, vorbele se suspendau
şi gândurile balansau în toată suspensia ca nişte infuzori.
-
Quel
dolce tango! striga Milva.
DUMITRU DRĂGHICESCU:
Legea celor trei
stări. - Cert, legea
celor trei stări a lui Comte este legea activității spiritului; ea devoalează
și exprimă foarte clar trei funcțiuni sau atitudini ale spiritului și
succesiunea lor obișnuită. Dar aplicarea pe care o face Comte este confuză și
arbitrară.
Fără îndoială, faza
pozitivistă, metoda pozitivă este utilă în științele naturale. Dar
deasupra domniei naturii propriu-zise,
materială și vitală, există domnia socială și morală, cea a istoriei, domnia
lucrurilor în mișcare. Aici terenul este fugitiv sub picioarele savantului. Cum
să găsești secvențe stabile în regnul instabilității; cum să induci ceea ce va
fi după ceea ce este și fu, atunci când ceea ce este și fu, precizamente pentru
că este și fu, pierde fiecare zi dreptul de a fi încă? Aceasta este domnia
incertului, a probabilului, a contestabilului, a contradictoriului; este deci
domnia metafizicii, cu toate defectele pe care le descrie Comte. Cuvântul zice
bine lucrul pe care-l desemnează, pentru că regnul social, moral, nu este
fizic, material, fiziologic; el este, într-un sens, dar nu se reduce la acesta;
ele se suprapune fizicului și vitalului, fiziologicului, și este în consecință
suprafizic sau metafizic. Numai că, defectele ce se reproșază metafizicii sunt
inerente realității înseși căreia ea îi este știință.
Dacă metafizica este
știința realităților morale și spirituale, a societății și a evoluției sale așa
cum se poate observa într-un interval de timp mai mult sau mai puțin lung,
atunci când este vorba de destinul omului, într-un viitor foarte îndepărtat,
metafizica se eclipsează de la sine și lasă locul liber experienței, credinței,
care nu este decât speranța transformată în încredere sau credință colectivă,
prin majorarea graduală a speranței, aceasta nefăcând de altfel decât să
exprime dorințele cele mai profunde și ineluctabile ale sufletului uman.
Greșeala lui Auguste Comte
a fost de a gândi că sunt aici trei faze evolutive ale spiritului care se
urmează și se înlocuiesc. Ele apar, în fapt, pentru explicarea științifică a
naturii, în ordinea indicată de el: teologie, metafizică, științe pozitive. În
domeniul lumii organice și inorganice metafizica substituindu-se progresiv
teologiei și științei pozitive a metafizicii, aceasa va fi etapa finală a acestei
evoluții, izgonind și ștergând pe totdeauna metafizica și teologia. Dar, cât
despre știința lumii morale și sociale, pozitivismul este cea mai rea eroare,
și cea mai formidabilă dezmințire este Comte însuși care a oferit-o prin
religia sa, care a fost reușita sociologiei sale. Legea celor trei stări,
exactă și fundamentală întru cât fixează cele trei faze ale spiritului uman,
este tot ce există mai fals atunci când se pretinde că, peste tot, cele trei
stări se înlocuiesc în ordinea indicată.
Ele nu se înlocuiesc, se acumulează și coexistă; și, departe de a se
contrazice, ele se confirmă, în fond, chiar și atunci când par a se contrazice
și exclude. Nu numai că ele nu se exclud, dar se dezvoltă solidar, fiecare
într-unul din cele trei regnuri ale realității, conspiră și converg spre
același scop. - Cercetările noastre, în ansamblul lor, vor face a se vedea cum
și de ce ele se completează. Știința naturii va fi pozitivă, sigură și exactă;
știința naturii spirituale a omului va fi contradictorie, puțin sigură și puțin
exactă, ca toată metafizica și ca toată filosofia; și, în fine, știința
destinului va fi credință și religie, adică teologie.
PUȘI DINULESCU
CUM S-A TERMINAT TOTUL
Mereu aveam impresia că se termină totul.
Dar mereu găseam resurse şi puteam să continui.
O iubire e ca o viaţă. Nu ştii niciodată când se sfârşeşte. Dar se sfârşeşte la
un moment dat exact ca o viaţă.
Şi iată cum s-a sfârşit iubirea mea.
V. H. tocmai termina facultatea. Avea gândurile ei, bineînţeles. Dar în primul
rând ea ştia că trebuie să dea înapoi cărţile pe care le-mprumutase de la
bibliotecă. Altfel nu-i eliberau nu ştiu ce.
Una din cărţi era la mine. Mi-a cerut-o impulsiv. Nu i-o puteam da imediat. Era
la altcineva, de care aveam mare nevoie şi trebuia să mai treacă puţin timp. Ea
era la curent cu totul.
Mi-a dat telefon şi mi-a cerut imperios cartea. I-am explicat extrem de logic:
– Draga mea, aşteaptă două-trei zile, nu pot să i-o cer chiar acum, tu ştii ce
treabă importantă avem.
– Ştiu, dar trebuie să-mi dai imediat cartea.
– Dar n-am cum.
– Trebuie.
– Înţelege, draga mea, nu am cum, aşteaptă două-trei zile.
– Nu aştept nici un minut. Te rog să mi-o dai imediat!
Toată discuţia se desfăşura la telefon.
Atunci i-am închis telefonul.
Ea m-a sunat imediat.
– De ce-ai închis telefonul?
I-am închis din nou telefonul.
Iar a sunat.
– Cum ai putut să-mi închizi mie telefo…
Iar i-am închis.
N-a mai sunat.
Peste două-trei zile m-am dus eu la bibliotecă şi am dat cartea înapoi pentru
ea.
- DRAGHICESCO: Disoluția dogmatismului științei (fragment)
Fapt
este că concepția relativistă, după ce a reușit să dizolve materia, realitatea
fizică și spațiul euclidian și timpul, face un prodigios retur asupra ei înseși
și declară: „Principiul relativității este, la drept vorbind, cel al
non-relativității realului; el cere ca realul să rămână, în ce privește
modificările anvizajate din punct de vedere al sistemului de măsură, într-o
formă imuabilă, care să fie invariantă în privința transformării lui Lorentz
(1).” Cei care au putut greși și confunda relativismul lui Einstein cu
cel al lui Protagoras, care au reluat filosofii germani Gilthey, Simmel, se
găsesc dezmințiți de relativiștii pentru care teoria este o reacție contra
doctrinei care vrea ca omul, adică punctul său de vedere, sistemul său de
referințe să fie presupus a fi măsura tuturor lucrurilor.
La drept vorbind, relativismul, în pofida numelui său, este o foarte bogată
reacție contra disoluției științei, recunoscută în această manieră a concepției
pe care o împărtășește și marele Poincaré, anume că teoria științifică nu
trebuie să caute decât economia gândirii și nu adevărul. Eddington, citat de
Meyerson, „nu abandonează această speranță că teoria ne conduce de la eșaloane
insensibile până la veritatea universală” și că „fizicianul are o credință bine
înfiptă în realitatea lumii exterioare”. De aceea pentru el „universul cu patru
dimensiuni nu este un simplu miraj: este universul real al fizicianului la care
s-a ajuns prin metoda bine cunoscută pe care fizica a urmat-o întotdeauna în
cercetările sale asupra realității”. Această metodă este chiar aceea pe care o
întrebuințează simțul comun pentru a constitui obiectul tridimensional. După
Meyerson, Langevin, Borel, Becquerel și Marais care partajează această manieră
de a vedea, și H. Weyl gândește că veritabila problemă a fizicii este de a
„penetra în esența spațiului, a timpului și a materiei” și că, după el,
„relativistul trebuie să fie penetrat de certitudinea că rațiunea noastră nu
este numai un rău trecător, uman, foarte uman, în lupta pentru viață, ci că ea
se dezvoltă… până la punctul în care poate să îmbrățișeze obiectiv adevărul.
Unele
din acordurile puternice ale acestei armonii a sferelor la care visau Pitagora
și Kepler au parvenit la urechile noastre”. Relativiștii au ajuns la concepția
lor
efortându-se
să elimine sistematic orice referință la persoana observatorului, orice sistem
particular de coordonate și de referințe care ar servi la reperarea
evenimentelor. „Prin aceste eforturi, ei au ajuns la spațiu-timp care
este cel mai bun instrument pentru a arăta ceea ce este real, intrinsec sau
invariant în fenomene și chiar prin aceasta să abordeze mai de aproape
realitățile naturii.”
În aceasta, relativiștii susțin că ei aplică procedeul prin care simțul comun
construiește realitatea și că numai ei îl dezvoltă împingându-l până la capăt.
Ei admit astfel o realitate analogă celei a simțului comun, dar pe un plan
superior față de acel realism ordinar. Rafinând instrumentul care este numărul
și măsurarea, care este cel al simțului comun, și prin care sensul comun acordă
ceea ce este variabil și contradictoriu, relativismul ajunge la același
rezultat pe un plan superior, la o realitate spațiu-timp; acesta diferă
de spațiul lui Euclid, care presuoune noțiunea timpului ca independentă și
absolută; dar cel puțin este de-un fason insensibil că se trece din spațiul lui
Euclid la ideea de spațiu-timp.
Legile naturii există deci independent de oameni și de inteligența care le
concepe. Astfel teoria relativității modifică imaginea noastră asupra realului
și ne procură o imagine superioară în spațiu-timp în locul spațiului
tridimensional în timp. Această nouă formă de cunoaștere în care timpul dispare
nu se apropie ea oare de ceea ce scolasticii concepeau prin cunoașterea
angelică sau divină, adică cunoașterea absolută a adevărului, adică a
dogmatismului pur?
Este adevărat că relativiștii se concep ei înșiși în raport cu comunul
muritorilor ca îngeri, dacă nu ca dumnezei; dar ei ne livrează secretul
ascensiunii la starea angelică: este să ne punem pe studiul matematicilor
superioare, al celui al calculului infinitezimal mai ales, și apoi îl putem
înțelege pe Einstein și din aceeași lovitură să dobândim știința angelică.
Relativismul devine astfel o afirmație metodică în fața negației sistematice a
realității. Astfel, el restabilește existența atomilor, reconstituind
realitatea spațiului, dar într-un plan superior în care acesta se confundă cu
timpul conceput ca o a patra dimensiune modificată şi ameliorând legea
gravitației lui Newton. „Realul teoriei relativiste este, spune Meyerson,
foarte cert, un veritabil lucru în sine, mai absolut și mai ontologic încă
decât lucrurile simțului comun și ale fizicii pre-einsteinene.”
PUȘI
DINULESCU
ROMAN
DE FAMILIE
Georgescu
s-a dus la local cu nevasta şi cumnata. E în concediu. El primeşte pe lună
circa două mii trei sute de lei, fix primeşte două mii două sute nouăzeci şi
doi de lei.
Luând
şi banii pe concediu, Georgescu a ridicat de la casierie două mii şase sute
patruzeci şi cinci de lei, fiindcă s-a întâlnit pe coridor cu doamna Lucaci, de
la sindicat, care i-a cerut cotizaţia pe trei chenzine, adică treizeci şi şase
de lei. Georgescu i-a dat deci din cei două mii şase sute nouăzeci, treizeci şi
şase de lei, rămânând cu două mii şase sute cincizeci şi patru de lei.
Din care şi-a curăţat un costum gri, o cămaşă albă reiată şi-o cravată bordo.
Nevasta e însărcinată şi Georgescu are multă bătaie de cap. Şi-a făcut formele
pentru mobilă în rate şi strânge bani pentru apartament.
Acum, în dimineaţa aceasta de 17 mai, Georgescu a luat-o pe nevastă-sa, care se
simte mai bine şi pe cumnată, şi-n această dimineaţă s-au oprit la bufetul
„Unirea” şi-au cerut o sticlă de trei sferturi de douăzeci şi opt, vin
excelent, pe care Georgescu l-a recomandat şi lui Manoilescu, fostul lui coleg
de serviciu, acum la pensie, de luna trecută, care s-a aşezat la masa de lângă.
Mici pufoşi cu crustă tare, nu poţi să-i tai cu furculiţa, ai nevoie neapărat
de cuţit, îi face foarte buni grataragioaica, una, Frusina, vecină de cartier a
lui Georgescu, pe care el o cunoaşte de cincisprezece ani, de la un văr, care
era gata-gata s-o ia atunci, dar pe urmă vărul a fost la penitenciar că a avut
proces de la o chestie, un fel de moară, pe care o exploata fără autorizaţie şi
de la o fabrică de luminări, la care colabora cu unul, Gică Stoian, cu care se
împrietenise, dar el nu ştia adevărul legal şi de la Stoian i se-ntâmpla
acum, deşi atât Stoian cât şi el, deci amândoi au fost condamnaţi şi vărul lui
Georgescu atunci nu s-a mai cununat.
Situaţia e deci complexă.
Situaţia e-n general complexă.
Aşa e-n viaţă.
Iar viaţa trebuie trăită, în toată complexitatea ei, aşa cum cer toţi
teoreticienii.
Deci Georgescu s-a dus cu nevasta şi cumnata la acel bufet din cartier.
Era dimineţă.
Era frumos.
Soarele strălucea magnific. Era magnific ca o magnolie. Ce mai!
Era în mai.
Concediul lui Georgescu deci s-a desfăşurat în mai, parte în mai, parte în
iunie.
A prins cireşele în acest concediu.
Şi căpşunile.
Iar în dimineaţa frumoasă, când mânca mici şi bea bere în bufetul acela din
cartier cu nevasta şi cumnata, s-a simţit bine.
Chiar foarte bine.
Georgescu era un om ca de 45 de ani. Şi era un om fundamental.
Apoi din iunie s-a dus iar la serviciu şi apoi nevasta i-a născut copilul.
Dar cumnata, în vârstă de 38 de ani, e tot nemăritată.
Biata fată!
Dar
peste 2 ani a găsit şi ea un băiat de vreo 46 de ani, cu care, după ce a trăit
o vreme, s-a căsătorit.
Acum tipul avea 48 de ani şi ea 42. Şi n-au mai apucat să facă şi un copil. Dar
se gândiseră la un moment dat.
Iar către sfârşitul vieţii, când el avea 62 de ani şi ea 56, au adoptat un
copil.
Astfel au reuşit să intre-n batrâneţe cu oarecare bucurie. Abia ieşiseră
amândoi la pensie.
Şi au apucat chiar să-l vadă pe băiat și la 20 de ani, fiindcă au trăit amândoi
destul de mult, dealtfel ca şi Georgescu şi nevasta, care şi ei au trăit mult.
Iar fata lui Georgescu, de-abia când a ajuns destul de mult matură, s-a măritat
cu fiul adoptiv al cumnatei lui Georgescu, un fapt ieşit oarecum din comun, dar
numai în aparenţă ieşit din comun, fiindcă în ciuda diferenţei de vârstă, s-au
înţeles foarte bine şi cu toate că băiatul cumnatei lui Georgescu era foarte
tânăr, scandalos de tânăr şi curând după aia au murit la intervale mici şi
Georgescu şi nevastă-sa şi cumnata lui Georgescu şi soţul acestei cumnate.
Dar
cei doi care-au rămas n-au reuşit să facă şi ei copii şi astfel familia s-a
stins.
*
Dumitru Drăghicescu:
Revelație
și anamneză. - Putem invoca, în favoarea ipotezei noastre, pe Platon și a
sa teorie a ideilor. Se cunoaște importanța capitală pe care filosoful grec l-a
atribuit reminiscenței în descoperirea adevărului. El opune opinia
științei, pentru el principiul prin care omul se elevează de la una la alta
este precizamente reminiscența, această
anamneză care se produce spontan pentru a vizualiza vestigiile verității, ale frumuseții,
ale unității, ale egalității, întâlnite în obiectele opiniei. Ne pare că aceste
atribute ne sunt cunoscute și că noi nu facem decât să le recunoaștem.
Sunt două mii cinci sute de ani de când se caută semnificația acestei anamneze,
căci Platon însuși n-a dat o soluție acceptabilă enigmei. De altfel, acest
principiu, el nu l-a inventat de la început; el a dat un nume metodei pe care o
folosea Socrate, dezvoltată și generalizată de el. Ce semnifica, în fapt,
această maieutică, sau arta de a
moși spiritele? Dacă nu că veritățile există în spiritul nostru însuși și că
este vorba doar de a le scoate.
Cum
există ele acolo? Ce poate să semnifice aceasta?
Totul se
explică și se clarifică în fine dacă se admite că, în natura umană, subzistă ca
un germen divin, un dumnezeu în putere. Dumnezeu este, într-adevăr, presupus a
poseda omnisciență. Dacă el este în germene în savant, atunci teoriile
matematice, descoperirile, invențiile, ipotezele sunt ca reminiscențe ale
acestei științe absolute – rezultate ale gândirii care este ca dezvoltarea
științei divine conținute în puterea din oameni Prin chiar aceste invenții,
prin aceste revelații, Dumnezeu, ca atotștiitor crește și se dezvoltă în
umanitate. Marii savanți fac astfel operă divină. În ei, prin ei, divinul se
actualizează și se revelă lumii. Dumnezeu este deci în inconștientul savanților
ca o memorie eclipsată, ca o amnezie care începe să se vindece. Crescând în om,
divinul omniscient se deschide în
reminiscențe care se actualizează dând știința.
*
FEDERICO GARCIA
LORCA
ROMANSA LUNII, LUNII
Conchitei Garcia
Lorca
Într-un malacov de chiparoase,
a venit la fierărie luna.
Un băiat o priveşte
şi rămâne pierdut, privind-o…
În aerul cutremurat,
mişcându-şi braţele,
luna, lubrică şi pură,
îşi arată sânii tari, de cositor.
- Lună, lună, lună! Fugi!
Că acuma vin gitanii,
şi-ţi iau inima şi-o fac
brăţări albe şi cercei!
- Ia, lasă-mă, să dansez!
Pot să vină toţi gitanii,
te-or găsi cu ochii-nchişi,
întins pe nicovală.
- Lună! Lună! Lună! Fugi!
Le aud caii!
- Mai bine nu călca
peste albul meu scrobit!
Bătând toba câmpiei,
călăreţul se-apropia.
Băiatul, în fierărie,
cu ochii-nchişi rămăsese.
Şi prin crângul de măslini
veneau, bronz şi vis,
gitanii. Aveau gâtul drept
şi ochii-ntredeschişi…
Cum mai cântă cucuveaua!
Cum mai cântă-ntr-un copac!
Peste boltă trece luna,
c-un băiat de mână.
Plâng gitanii-n fierărie,
urlă toţi gitanii.
Vântu-nvăluie fierăria,
o tot învăluie.
Traducere de Puși Dinulescu
PUȘI DINULESCU:
Şi
începu. Mai târziu, printre hârtiile lui, am regăsit-o. Era scrisoarea adresată
Suzanei, scrisoarea lui Robert:
Sângele
meu te caută. Buşteanul s-a împiedicat în om. Printre zambile, substanţa fără
gust a morţii pluteşte, din cer se desprinde somnul limpede. Mă doare capul.
Sângele meu te caută. Eşti atât de frumoasă…
Tu
ar trebui să cânţi mereu la pian, degetele tale albe şi lungi, degetele tale ca
apa şi tulpinile, ca aerul…
Te
iubesc. Eşti colorată în toate formele spectrului de lumină. Unghiile tale
roşii, părul tău portocaliu, fularul tău verde, pantofii tăi galbeni…
Unghiile
tale ca trandafirii cei mai aprinşi, părul ca flăcările, fularul ca iarba şi
pantofii ca polenul margaretelor.
Suzana,
tu eşti pasărea rară, eşti singurul fir de iarbă în care cred… am certitudinea…
Scrisoarea
aceasta a fost compusă ca imn de laudă, ca rugăciune, ca spasm.
Al nostru, al amândurora,
Robert.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu