Intuiții, aspirații și dorințe infinite. - Dorințele și aspirațiile
cele mai esențiale și cele mai profunde și permanente ale naturii umane sunt
fără îndoială sursa tuturor valorilor și prin urmare baza tuturor judecăților
de valoare, pentru că ele sunt în același timp scopurile vieții și ale
activității umane.
Aceste dorințe și aspirații, comune tuturor oamenilor,
din toate timpurile, sunt aproximativ: dorința de a fi, de a trăi etern;
dorința de întreaga putere (voința de putere), de libertate, de fericire;
dorința de omnisciență; de perfecțiune; iubire; dorința de justiție etc. Aceste
aspirații se găsesc în fundul inimii tuturor oamenilor, și ele nu cunosc
limite, nu sunt niciodată satisfăcute.
Ceea ce înțelegem prin dorințe și aspirații ale
sufletului uman este aproape ce am văzut că înțelege M. Bergson prin intuiție
și simpatie. Acestea sunt cunoștințe instinctive, care țin de inteligență și
instinct. Aspirațiile noastre sunt infinite ca inteligența dar sigure ca
instinctul; sunt veritabile a priori, veritabile intuiții. În ele
se manifestă forța de creație infinită pe care M. Bergson o atribuie elanului
vital; în ele vedem manifestarea și agentul evoluției sociale și umane, al
cărei ciclu este departe de a fi închis. Aceste aspirații nu vor fi satisfăcute
decât la termenul acestui ciclu evolutiv și numai în formele ultime și
definitive pe care această evoluție le va fi realizat. Și de aceea când se
imaginează satisfăcute, adică realizate, acestea sunt presupuse astfel în
Dumnezeu, și ele constituie atunci atributele esențiale ale divinității. Ele
merg deci în direcția evoluției vieții umane.Ele anticipează și iluminează.
Prin chiar aceasta ele îndeplinesc ceea ce M. Bergson rezervă intuițiilor: a
proiecta o lumină pâlpâitoare și plăpândă peste originea și peste destinul
nostru, pe libertatea noastră, pe locul pe care-l ocupăm în natură, lumină
pâlpâitoare dar care nu sfredelește mai puțin obscuritatea nopții în care ne
lasă inteligența. Remarcați că aspirațiile noastre exprimă finalitățile și
scopurile societății și ale vieții umane. În ele se anunță deci formele ultime
și definitive ale omului și ale societății. Lumina pe care scopurile o pot
proiecta asupra evoluției noastre fiind mai puțin vie decât cea a cauzelor nu
este mai puțin prețioasă și mai puțin eficace. Aici este valoarea logică
efectivă a dorințelor și aspirațiilor sufletului uman care sunt tot atâtea
intuiții sigure și deși puțin luminate sunt mai utile aici și mai eficace decât
doar inteligența.
Intensitatea și extensiunea acestor dorințe pot varia la
oameni, pentru că circumstanțele vieții pot să le anemieze, să le sufoce. Dar
nu există suflet uman să nu fie animat, în cel mai adânc al său însuși, de
aceste dorințe elementare. Dacă adversitățile le pot comprima la mulți, cea mai
mică circumstanță favorabilă în viață le poate intensifica și amplifica până la
infinit. Cine ar putea refuza, sau, mai bine, cine nu și-ar dori, cel puțin în
principiu, toată puterea, omnisciența, justia, simpatia, fericirea și
perfecțiunea sau viața infinită? Se poate resemna la a renunța, atunci când
totul contrariază aceste dorințe, atunci când totul se opune cu obstinație la
aceste aspirații. Dar dacă șansa strălucește cât de puțin în ochii noștri, ea
îi reaprinde și îi intensifică și face obiectul unei speranțe viguroase.
Sursa eficacității aspirațiilor. - Dacă dorințele umane ar fi
constant dezmințite de realitatea obiectivă ele s-ar epuiza și ar dispărea în
cele din urmă. Dar se întâmplă că forța lor și constanța lor sunt mai mari
decât rezistența realității obiective: omul, prin știință și prin cooperare,
ajunge să învingă realitatea obiectivă; aceasta se pliază în fața lui. Atunci,
în aceeași măsură, dorințele se afirmă și cresc, și, în fața forței lor
crescânde, realitatea obiectivă devine din ce în ce mai docilă. Adevărata
docilitate a lumii obiective, în fața dorințelor noastre, se găsește în știința
și cooperarea umane, și, prin consecință, în societate.
Pe măsură ce cooperarea și știința umane se extind, cresc
și se intensifică, adică pe măsură ce societatea oamenilor augmentează , lumea
obiectivă, așa cum este, mai întâi independentă de noi și ostilă, începe
să devină așa cum trebuie să fie pentru a răspunde dorințelor noastre.
În aceste condiții, aspirațiile noastre și forța lor de realizare se
augmentează, și limitele puterii noastre și a științei noastre reculează. Și de
aceea ele trebuie considerate ca având, în lumea morală și socială, aceeași
importanță ca energia și legile sale în lumea inorganică și ca axiomele și
principiile logice în științele naturale. Dar dorințele și aspirațiile noastre
nu se transformă în speranță, în credință și în revelație, decât în anumite
epoci privilegiate și în anumite medii sociale, agitate de mari mișcări
istorice. Astfel a fost epoca profeților lui Israel, care profetizară în timpul
marilor vârtejuri rezultând din coliziunea imperiilor asiatice; astfel mai ales
epoca misticismului creștin din primele secole , în care toate popoarele antichității
au fost integrate în imperiul roman; astfel cea a sfârșitului Evului Mediu, și
astfel pare, după toate aparențele, epoca noastră însăși, care trăiește
ecloziunea Societății Națiunilor. Sunt epoci în care se efectuează mari
shimbări sociale, care termină o fază a lumii și în care începe o altă fază. În
aceste epoci, se întâmplă invariabil ca societățile umane, popoarele
constituite în națiuni diferite și ostile, se interpenetrează, se unifică,
pentru a compune un tot mai vast, cu tendința de a îngloba toată umanitatea.
Noi am analizat, în altă parte, activitatea acestor
epoci. Ar fi de ajuns să spunem aici că, în asemenea circumstanțe, conștiința
oamenilor se îmbogățește, se lărgește excepțional, pentru că lumea socială, și,
chiar prin aceasta, de asemenea, porțiunea de lume fizică ce-i este accesibilă,
și din care ea se hrănește, se lărgește și se îmbogățește, și în același timp
că stările de conștiință capătă o intensitate incomparabilă.
Evoluția socială și ideologiile. - Ideologiile se dezvoltă, apar
sau se descompun și se eclipsează, în funcție de extensia sau de îngustarea pe
care le iau grupurile umane în timp și spațiu. De aceea există, în istorie,
primăveri, în care creațiile ideologice abundă, și ierni în care spiritul
creator al ideologiilor cade și se epuizează. Când societățile umane se
integrează, reunindu-se între ele pentru a forma un tot din ce în ce mai vast,
atunci dorințele și aspirațiile se intensifică, spiritul creator, sub incitarea
acestor dorințe capătă o fecunditate excepțională și dă cea mai bogată
vegetație de capodopere. Eul subliminal, îmbogățit și intensificat în asemenea
circumstanțe prin aluviuni sociale și istorice vaste și variate, este
comparabil cu un mugur, care, primăvara, debordează de sevă și înflorește în
frunze și în flori. Aceste epoci sunt anotimpul revelațiilor, cum primăvara
este anotimpul florilor. Toate ideologiile poartă în aceste epoci muguri care
înfloresc în revelații artistice, tehnice, filosofice, științifice, literare
etc. Sunt epoci mistice de asemenea când revelația religioasă înflorește
deplin.
În asemenea epoci spiritul fecund și clar al unui
Poincaré, de exemplu, va plonja în profunzimile obscure ale eului pentru a-și
atrage din ele invențiile matematice. S-ar spune că omul ia astfel contact cu divinitatea
și îi smulge ceva din secretele sale, din știința sa, din puterea sa. În aceste
epoci, prin mecanismul care funcționează în fundul inconștient al eului,
spiritul se revelă în istorie, inspirând savanților verități istorice;
moraliștilor, înaltele idei și calități morale; artiștilor, capodoperele lor
eterne; credincioșilor mistici, trăsăturile Ființei inefabile. Deci revelațiile
nu sunt accesibile oricui și oricând; ele se traduc printr-un concurs de
circumstanțe excepționalmente fericite, doar în epoci privilegiate și oamenilor
desemnați ca printr-un sort de grație divină. În aceste momente istorice
privilegiate, revoluționare, ceea ce se ascunde sub privilegiu este faptul
colaborării unei mai vaste porțiuni a umanității.(10).
(10)Aceste epoci fecunde, anumiţi filosofi germani le-au
anvizajat în ceea ce ei numesc Kairos pe care Tillich îl defineşte în aceşti
termeni: „Timp bogat în conţinut, timp revolut, timp decisiv, opotunitate
fatidică”. Ceea ce caracterizează aceste timpuri este spiritul profetic şi
profeţia este iruperea eternităţii în timp. „Există Kairos, atunci, în timpul
imobilizat în formele sale spaţiale, Spiritul Eternului începe vizibil să se
agite, preparând revoluţiile”. Spiritul profetic după Tillich a fost incarnat
în Germania de Karl Marx şi Nietzsche. (Ernest SEILLIÈRE, Morales et
Religions en Allemagne, p. 174-176).
Revoluție socială și revelație. - Cu extensia societății,
spiritul crește și se mărește în umanitate. Fiecare descoperire științifică,
tehnică sau artistică este ca apariția unui detaliu care integrează unul din
atributele spiritului. Spiritul se dezvoltă, se explică în om, prin
actele sale de revelație. Dezvoltându-se, el ia o direcție precisă, ca pentru a
realiza progresiv un model dat. Aici, ca în ontogeneză, așa cum o concep Semon
și Hering, (citați de Rignano), natura intimă a dezvoltării este analogă celei
a unei reevocări mnemotehnice. „Dacă embrionul crește și reconstruiește, ca
printr-o veritabilă amintire, organismul căruia îi este germen (se poate spune
aceasta despre dezvoltatea spiritului, în circumstanțele istorice date), el
îmbracă un aspect astfel încât pare „ghidat”, „dirijat” de un sort de
inteligență ocultă sau „entelehie” de aceeași manieră în care construcția unei
mașini este ghidată prin spiritul tehnicianului”. „... Pretinsa acțiune
morfologică a factorilor fizico-chimici se revelă ca o simplă acțiune de
declanșare și de potențialitate morfogenetică care există dinaintea ei . (11)”.
Știința modernă pare, în aceasta, să confirme teoria platoniciană a anamnezei.
Putem spune de asemenea, fără absurditate, că orice invenție sau
descoperire este o reminiscență, o revelație. Așa cum factorii fizico-chimici
în dezvoltarea embrionului, experiența și logica pot declanșa, provoca
invenția, act mnemotehnic, anamneză; ele nu o creează și n-o explică.
Or, spiritul se hrănește din colaboraraea unei umanități
mereu mai largi, constituind vaste societăți, dezvoltându-se în și pentru
evoluția umanității, revelă omului adevărurile noi, care iau atunci aparența inspirației
sau a revelației propriu-zise. În acest sens trebuie să-l înțelegem pe M.
Brunschviecg, atunci când scrie: „Cea mai înaltă revelație a conștiinței
religioase se face la ora când Newton demonstrează formula gravitației ... la
ora când un stoic descoperă în sufletul său caritatea genului uman (12).” Cum
se pot uita, în acest sens, revelațiile lui Iisus, ale sfântului Paul și ale
sfâtului Ioan?
(11) RIGNANO, Qu'est-ce que la vie? p. 41.
(12) Idéalisme moderne, p. 97
Cum se produc revelațiile în profunzimile eului
subliminal, ale subconștientului? H. Poincaré a furnizat, în acest sens, câteva
indicații foarte prețioase. Subconștientul are, după Poincaré, proprietatea de
a condensa în puțin timp o activitate formidabilă care ar strivi eul conștient.
S-ar spune că el lucrează în infinitul mic și că face aceeași operație de
condensare psihică precum face ochiul, pentru a condensa, într-o clipă, în
senzația de roșu, în jur de 400 trilioane de mișcări ondulatorii. Așadar în
fundul eului subconștient se produce actul mnemotehnic, anamneza, care este
baza întregului nou adevăr. Este probabil că scara timpului subconștientului
este de ordinul infinitului mic, pe când cea timpului nostru este infinit mai
mare, și viteza evenimentelor este accelerată aici în aceleași proporții. Eul
nostru conștient lucrează cu o lentoare care este la scara timpului nostru și a
masei noastre.
Dar eul nostru conștient este puțin propriu la a
descoperi, a inventa, pentru alte considerații încă. Fiind în contact cu lumea
și agitat de atâtea alte chestiuni de ordin practic, tulburat de spectacolul
lumii și de agitațiile sale, eul conștient este distrat și incapabil de
concentrare. Pentru a-l prezerva trebuie să fie supus la un regim asemănător
celui pe care i-l impun misticii, să fie făcut să treacă acest tunel al
tenebrelor care realizează ceea ce se numește noaptea simțurilor și
a rațiunii discursive; sau, în alți termeni, să fie făcut să descindă și să
scoată apa în inconștient (13).
(13) „Autorii mistici au comparat deseori sufletul cu o
sferă. La suprafaţă se găsesc simţurile şi facultatea discursivă, care o pun în
raport cu exteriorul; dar unirea mistică se face în centru, ceea ce vrea să
spună independent de raţionament şi de imagini”. După Maurice Blondel,
„cunoaşterea integrală prin metoda mistică cere noaptea simţurilor, pentru că
simţurile şi raţiunea discursivă îi sunt mai degrabă o jenă decât un concurs”.
„În extaz, exerciţiul simţurilor este suspendat, nu mai există nicio mişcare voluntară.”
(Procès de l'intelligence, p. 270). „Celesta lumină a contemplaţiei
aruncă sufletul în tenebrele spirituale, căci claritatea sa depăşeşte forţele
intelectuale ale sufletului şi paralizează modul său natural de a înţelege.”
Or, ce vor să spună toate acestea? Nu ne aminteşte asta
de savantul care declară că raţionamentul nu-i serveşte cu nimic în
descoperirile sale, în crearea ipotezelor? Eul subliminal, de care vorbea
Poincaré, ce este altceva decât această noapte a simţurilor şi a înţelegerii?
„Există, spune M. Blondel,
fără îndoială „tenebre” de afrontat, nopţi de traversat pentru simţuri şi
înţelegere... dar ce să fie întunecat şi decolorat în umbra evanescentă şi
reculul caselor îndepărtate?... Să fie fie cunoaşterea şi realitatea nouă? Nu.
Este strălucirea soarelui nostru vizibil, lumina luminilor noastre obişnuite
care pare să se şteargă şi să se depărteze.” (Qu'est-ce que la mystique?
P. 10).
Cum se disting revelaţiile veridice de falsele revelaţii?
În arte, gustul public rejectează creaţiile artificioase: în ştiinţă,
experimentarea, aplicaţia practică condamnă falsele revelaţii; în morală şi în
religie, criteriumul revelaţiilor este elevaţia preceptelor, perfecţiunea. Dacă
verităţile morale şi religioase sunt vizibil orientate în direcţia perfecţiunii
concepute în Dumnezeu, veracitatea lor este probată.
Mistici, Profeți și Utopiști. - Pe teren social, revelația
ia caracterul utopic, și utopiile dezlănțuie revoluțiile. Comunismul pe care îl
concepu Platon, și pe care, în timpurile lor, îl practicară Esenienii,
Terapeuții şi primele comunități creștine, ca și comunismul timpului nostru
este o revelație socială amestecată cu o revelație religioasă. De altfel,
doctrinele morale, ca și dogmele religioase și utopiile, sunt cu atât mai
utopice cu cât sunt mai idealiste, mai pure, mai nobile. Ceea ce este utopic în
ele provine de la rezistența pe care ele o opun realității istorice a timpului:
timpul este măsura înălțimii lor ideale, a nobleței lor încă inaccesibilă la
realitate. Cei care ar vrea s-o atingă imediat, misticii și utopiștii, se
izbesc de zidul timpului și aceasta îi face utopiști. Utopia nu este doar o
țară extra-spațială, cum o vrea etimologia, este mai degrabă o țară
extra-temporală, uchronie (14). Dar, periculoasă cât se vrea a se pune imediat
în practică, ea este de cea mai mare
(14) După Tillich, credincioşii în progres au sentimentul
intervenţiei Eternului în fapte, în timp, adică al posibilităţii profeţiei al
„zguguiturii pe care în fiecare clipă o suferă din partea Eternului”. La fel de
bine „utopia este strâns legată de concepţia Kairos-ului. Se poate spune că,
fără spirit utopic, nu există forţă profetică veritabil revoluţionară”.
(SEILLIÈRE, op. cit., p. 175)
utilitate, căci, previziunea profetică, ea trasează
dinainte direcția în care omul trebuie să se orienteze și îi trasează schița
imaginii realității viitoare.
Utopiile, în calitate de anticipații sau invenții
etico-sociale, ca de altfel descoperirile științifice și invențiile tehnice,
sunt în dezvoltarea intelectuală și morală a umanității ceea ce sunt variațiile
spontanee ale lui de Vries. Aceste variații nu sunt determinate de condițiile
ambianței fizice ci de produsul spontaneu al viații, milieul fizico-chimic
nefăcând în plus decât să facă posibilă declanșarea lor. Ele nu s-ar declanșa
dacă n-ar exista în forță în forma vitală care le manifestă. Mediul
fizico-chimic permite, dar nu determină nici manifestarea lor nici forma pe
care o iau. Apoi, o dată ce ele s-au manifestat, ambianța fizică exersează o
veritabilă selecție printre ele, elimină pe cele care sunt mai puțin adaptabile
la condițiile date, și permite dezvoltarea celor care sunt în armonie sau cel
puțin compatibile cu condițiile actuale. Acestora, milieul fizic le oferă
atunci un concurs eficace și le favorizează manifestarea și conservarea lor.
Este exact la fel pentru utopii. În anumite momente ale
istoriei unui popor, când conjuncturi ale circumstanțelor puțin excepționale au
loc, există o eflorescență a ideilor sociale și morale inedite. Aceste idei
sunt în oarecare sort incitate, făcute posibile, prin efervescența morală pe
care o provoacă circumstanțele schimbătoare de moment, și, în general, ele merg
în direcția pe care o vor lua ulterior evenimentele, dar nu sunt determinate de
circumstanțe de fapt; ele nu le corespund acestora de un fason adecvat. Departe
de a le determina, circumstanțele de fapt, dar mai particular condițiile
economice și sociale, „milieul” și „momentul” au mai degrabă o acțiune
reductivă și modificatoare asupra lor. Printre aceste utopii, milieul istoric,
condițiile economice actuale fac un sort de triaj: resping și elimină pe cele
mai inadecvate, rețin și modifică utopiile care par mai compatibile cu
condițiile actuale, cu trecutul apropiat și aspirațiile care vor fi realitatea
de mâine. Acestea, după ce au fost puse la punct, sunt erijate în reforme
practice și devin bune și frumoase realități pentru mâine, în timp ce celelalte
sunt lăsate de o parte, aruncate în domeniul fictiv al literaturii, de unde ele
vor resuscita poate cu ocazia apropiatelor conjuncturi din care se vor ivi noi
mișcări revoluționare.
Cel al căror nume este atașat utopiilor care au reușit
sunt profeții și precursorii, ceilalți rămân simpli utopiști.
Revoluției îi corespunde, în domeniul logic al vieții
spiritului, revelația profetică. Invenția, crearea de ipoteze prin intuiție,
adică prin divinație și revelație, sunt aplicația, în domeniul spiritului, a
metodei revoluționare care utilizează natura în creațiile sale fizice vulcanice
și în mutațiile biologice, în timp ce lentele formațiuni sedentare și
transformismul își găsesc contrapartea mentală în inducția și deducția logice.
Și de aceea putem afirma că revelația este la fel de legitimă ca inducția și
rațiunea și că în ceea ce privește cercetările și descoperirile în domeniul
social al moralei și al spiritului, revelația este metoda cea mai legitimă și
cea mai eficace.
Revelație și experiență. - A judeca revelațiile
morale și religioase după criteriul elevației și perfecțiunii lor nu este și nu
a fost niciodată suficient. Este ca și cum s-ar mulțumi a se fonda o veritate
științifică doar pe raționament și pe a priori. Cât timp adevărul
științific n-a afrontat experimentare, el nu este definitiv. Este și mai ales a
fost la fel pentru revelațiile credinței. Primii creștini n-au reușit să
convingă lumea antică de adevărul revelației lor decât printr-un lung experimentum
crucis, supliciul crucii și al rugului. Mai târziu, locica a adoptat, și
ea, pentru verificarea legilor naturale, acest experimentum crucis,
supunând generalitățile științifice la proba faptelor.
Dacă astfel este natura faptelor conștiinței și ale
istoriei, și dacă ea cere o atitudine creatoare, adică activă, care nu constată
ceea ce este dar decretează ceea ce trebuie să fie, și care nu descoperă ci
inventează, este facil de a recunoaște că aici că invenția n-are nimic de a
face cu rațiunea discursivă. Aici, savantul trebuie să fie profet, descoperirea
este revelație și sfințenia este experimentare a stărilor conștiinței noi și
profunde. Sfinții, profeții, misticii și utopiștii sunt, pentru viața
interioară a conștiinței și pentru viața exterioară a societății, ceea ce sunt
eroii sau geniile științifice pentru științele naturii. Veritabilii savanți în
acest domeniu sunt vizionarul și utopistul, profetul și revoluționarul; căci ei
sunt cei ce descoperă, anticipează, formulează și experimentează legile morale.
Calea cea mai rațională este aici cea a martiriului și a
miracolului. Metoda este, la propriu vorbind, cea a anticipațiilor, a revelațiilor
profunde asupra viitorului, revelație a lucrurilor care sunt reale și clare,
într-un viitor mai mult sau mai puțin depărtat, cu atât mai mult cu cât ele
sunt obscure și iraționale pentru moment. De aici, caracterul lor de mister, de
utopie și de obscuritate.
Controlul rațiunii și Criteriumul. - Aceasta nu înseamnă a spune
că rațiunea nu are niciun rol de îndeplinit. Sarcina sa este de a controla
invențiile morale, decretele și revelațiile conștiinței, idealurile și
revelațiile sufletului uman. Dacă controlul rațiunii nu intervenea,
conștiințele exaltate s-ar fi cufundat în cele mai rele și mai nebune
extravaganțe. Lumina rațiunii trebuie să ilumineze sentințele și decretele
revelației.
Care este criteriul pe care rațiunea îl folosește pentru
a judeca valoarea revelațiilor, a dorințelor, a idealurilor, a sentințelor și a
profețiilor pe care ele le aduc? Acest criteriu este cel care a fost
întotdeauna în trecut: elevația morală, puritatea și spiritualitatea
invențiilor morale. Revelația trebuie să aducă o perfecționare vizibilă a ceea
ce era deja cunoscut și practicat, a idealurilor care să fie profund în linia
ascendentă a evoluției progresive.
În fine, rațiunea trebuie să examineze de asemenea
oportunitatea revelațiilor, și să vadă în ce măsură ele corespund necesităților
timpului, circumstanțelor istorice și sociale, ansamblului condițiilor sociale
și morale date.
(D. Draghicesco, Vérité et révélation,
Paris, Félix Alcan, 1934, pp. 292-303)
Traducere de George Anca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu