COLOCVIILE DE MARȚI- Wagner & Kierkegaard

Primarul Sectorului 2 are deosebita plăcere să vă invite

        Marţi 28 mai  2013, orele 17.00, la evenimentul cultural

COLOCVIILE DE MARȚI- Wagner & Kierkegaard  

                  Evenimentul va avea loc la Centrul socio-cultural „Jean Louis Calderon”,

  Str. J.L. Calderon nr.39, tel. 0213156670

Nimic nu este mai învăluit în farmec şi blestem decât secretul. / Viaţa poate fi înţeleasă numai privind în urmă; dar poate fi trăită numai privind înainte. / Omul este spirit. Ce este însă spiritul? Spiritul este sinele. (Soren Kierkegaard). Imaginația creează realitatea. / Acolo unde începe înțelegerea, încetează bătaia de joc. / Cred în Dumnezeu, Mozart și Beethoven, precum și în discipolii și apostolii lor; cred în Sfântul Duh și în adevărul unicei, indivizibile Arte; cred că această Artă vine de la Dumnezeu și trăiește în inimile tuturor oamenilor iluminați; cred că acela ce s-a scăldat o dată în delectările acestei înalte Arte I se consacră pntru totdeauna, și niciodată n-o neagă; cred că prin Artă toți oamenii sunt mântuiți. (Richard Wagner).

Invitaţi: Radu Andrei, Ion Andreiţă, Vasile Andru, Viviana Musa Augusta, Lucian Avramescu, Nicolae Baciuţ, Esha Beteille, Surender Bhutani, Alex Bogdan, Vasile Boji, Irina Botea, Adrian Botez, Baks Miklos, Cristian Balint, Camelia Botezatu, Ioana Bujoreanu, Nicolae Bulz, Radu Cârneci, Ovidiu Cegus, Valeriu Citirigă, Silvia Codreanu, Rodica Constantinovici, George Costin, Florin Costinescu, Petru Costinescu, Roxana Crișan, Viorel Croitoru, Ana Maria Cucută, Patrick Andre de Hillerin, Gabi del Pupo, Wanda Decca, Ştefan Dimitriu, Puşi Dinulescu, Tamara Dodoc, Adina Dumitrescu, Nicolae Dan Fruntelată, Doina Ghiţescu, Monica Grigorescu, Rodica Grindea, Iulia Grumăzescu, Neculai Hilohi, Ana-Maria Gavrilescu, Sorana Georgescu-Gorjan, Ruxandra Grecu, Mariana Gurza, Ionuţ Iftimiciuc, Horaţiu Iliescu, Dorin Eugen Ionescu, Petru Ionescu, Elisabeta Isanos, Tudor Cristian Jurgiu, Cristina Liberis, Loree Lorelai, Aurel Luca, George Lupaşcu, Ştefan Lupu, Toma George Maiorescu, Ana Maria Manea, Daria Martin, Dan Mateescu, Horia Matei, Valeriu Matei, Radu Mavrogheorghe, Roxana Mazilu, Vasile Menzel, Bianca Beatrice Michi, Radu Micu, Simona Miculescu, Bogdan Mihăilă, Cătălin Mirea, Ioan Mititelu, Felicia Mocanu, Doru Moţoc, Mircea Muntenescu, Alina Vasilica Neagu, Gheorghe Neagu, Lucia Negoiţă, Radu Cristian Nema, Elisaveta Novac, Cornel Ostahie, Sorin Pătraşcu, Ancuţa Petre, Florentin Petrescu, Adina Pintilie, Cezarina Adamescu, Mihai Popescu, Mircea Postelnicu, Vasile Pupeza, Arghira Ravanis, Mimi Ravanis, Iulia Rogină, Constantin Schifirneţ, Adrian Severin, Michael Shafir, Felix Sima, Florentin Smarandache, Anamaria Smighelschi, Ion Soare, Ion Spădaru, Viorel Speteanu, Mihai Stan, Marius Stănescu, Julieta Strâmbeanu, Constantin-Dumitru Surdu, Mihai Teodorescu, Florian Tănăsescu, Ben Todică, Iuliana Turcu, Neagu Udroiu, Viorica Vatamanu, Marius Văcărelu, Tiberiu-Sebastian Văduva, Silvian Vâlcu, Letiţia Vlădescu, Alexandra Vrabie, Corneliu Zeana.  

Amfitrion: Dr. George Anca

Intervenţii: - Florentin Smarandache: Parsifal in New Mexico

-          Horace Gange: Kierkegaard in Marathwada

-          Puşi Dinulescu: Teatrem

-          Constantin Schifirneţ: Mihail Manoilescu în Brazilia

-          Mihai Teodorescu: Religia islamică

-          Marian Stroia: Moartea ultimului fanariot

-          Viorel Spetean: Columna Traiană după 1900 de ani

-          Bianca Michi, Radu Nema: Cannes 2013 și înapoi

-           

Lansări: Grigore Popa: Existenţă şi adevăr la Soren Kirkegaard, Ed. Arhidiecezană, 1940, Dacia, 1998, Adrian Alexiu: Nuntă la mahala sau Taxiul roșu, Meronia, 2013

Teatru de poezie  George Anca: teatrul Kierkegaard. Interpretează Andrei Radu , Nuntă la mahala, spectacol-lectură. Interpretează Doina Ghiţescu

Întâlnire cu Florentin Smarandache

Portrete: Radu Cristian Nema

       La eveniment participă scriitori, actori, ziarişti şi membrii Centrului.

În speranţa că veţi da curs invitaţiei noastre, vă aşteptăm cu drag.

Cu deosebită consideraţie,

Primarul Sectorului 2,

Neculai Onţanu

***

Søren Aabye Kierkegaard - filozof și scriitor danez.

Frică și cutremur

·         A putea reveni astfel încât în aceeași secundă să pară că a stat pe loc și a umblat, a face din saltul în viață un mers, a exprima în mod absolut sublimul în pedestru - o reușește doar acel cavaler [al credinței], și acesta este singurul miracol.

·         Credința e chiar acest paradox, că individualul, ca individual, e mai presus de universal și e justificat în fața acestuia, nu ca subordonat, ci ca supraordonat totuși, a se remarca, astfel încât individualul, după ce va fi fost, ca individual, subordonat universalului, acum prin intermediul universalului, devine individualul care, ca individual, stă într-un raport absolut cu Absolutul.

·         E o prostie (sau vreun zvon răspândit de vreun triton) faptul că așa-zisa educație aleasă ferește o fată de seducție. Nu, existența este mai dreaptă și mai cinstită: există doar un singur mijloc [de apărare] și acesta este inocența.

·         Epoca noastră nu rămâne la credință și la miracolul ei care transformă apa în vin, ci merge mai departe, transformând vinul în apă.

·         Heraclit obscurul, cel care și-a așternut gândurile în scrierile depuse în templul Dianei (pentru că gândurile i-au fost armura vieții și de-aceea le-a atârnat în templul zeiței), Heraclit obscurul spunea: „Omul nu poate trece de două ori prin apa aceluiași râu”. Heraclit obscurul a avut un discipol care nu a rămas la acest nivel, ci a mers mai departe, adăugând: „nu se poate [trece prin același râu] nici măcar o dată.

·         În această viață mă mulțumesc să fiu căsătorit cu mâna stângă, iar credința e îndeajuns de umilă pentru a o pretinde și pe dreapta; că aceasta înseamnă umilință nu neg și nici nu voi nega niciodată.

·         Numai pasiunea împotriva altei pasiuni devine o coliziune poetică, și nu acea zarvă a detaliilor înăuntrul aceleiași pasiuni.

·         Poetul sau oratorul nu poate săvârși ceea ce săvârșește eroul, el poate doar să admire, să iubească și să se bucure prin intermediul eroului. Totuși, poetul nu e mai puțin fericit; căci eroul este, ca să spunem așa, natura sa mai bună, de care e îndrăgostit și-n care se desfată pentru că nu mai este el însuși, și iubirea sa poate fi admirație.(...) El își urmează chemarea inimii, iar când a aflat ceea ce căuta, rătăcește pe la ușa fiecăruia cu cântecul ori cu povestea sa, pentru ca toți să-l admire pe erou precum el însuși și toți să fie mândri de erou, asemeni lui.(...) Dacă rămâne astfel fidel iubirii sale, dacă înfruntă zi și noapte acea viclenie a uitării care l-ar îndepărta de erou, atunci poetul și-a desăvârșit opera, s-a alăturat eroului care l-a iubit și el întocmai, căci poetul este natura mai bună a eroului, neputincioasă, într-adevăr, ca orice amintire, dar simultan transfigurată, ca orice amintire.

·         Sunt profund convins că Dumnezeu este iubire; acest gând are pentru mine o validitate lirică originară.

·         Tăcerea e capcana demonului și cu cât este mai profundă, cu atât mai terifiant devine demonul. Dar tăcerea e și înțelegerea reciprocă dintre divin și individual.

·         George Anca

teatrul Kierkegaard

e de scris în golul ochilor noştri de odinioară

cu văz de revelaţii împărtăşite prin tristeţi

ce-ntemeiaseră persoane greu sufletul bătând

călătoria ne-a furat doar anii şi puterea

cine nu ni se sinucide alături din teamă de ridicol

încă ne face să râdem peste numai dat a plâns

nuuri rămasul ireconcilierii întru masacrare

din nerecunoscut în oglinda interzisă tot ucigaş

nebunii-n morgă morţii-n balamuc

ne pare rău ne pare bine cuc

vreo şase versuri la mormânt aduc

şi cucul îmi ia foc până la muc

pe pagina cu litere flaimuc

mormânt mason şi mantracuc

cititul scris pe orient năuc

nebunii-n morgă morţii-n balamuc

sorei noastre Augustina

fie-i sufletul odihna

fratele poveştile

uşile ferestrele

fie-i Dumnezeu din sat

ce copilă l-a lăsat

cum şi brazda-ne de chin

dă-ne să i-o înflorim

clipele cutremurului

cu lunile gerului

cu hangerul îngerului

cu lanternele răzbelului

mânerul zodierului

sabia preşcolerului

de ne prenumără

rotulă-n loc de umără

mă temeam de rânduri

ce nu s-or mai scrie

mă temeam hârtie

scrumul se-ntrerupe

conversaţie cât o convertire

grup de stropi de sânge

creşte-n jos pe trepte

Old monk sinonim Triumf

un ţăran de nouă zeci şi trei de ani

sâmbătă seara şi duminică o fi sughiţând

Sofia i-ar fi pictat bordeiul copilăriei

Victoria îl prefera la o mie nouă sute şapte

Rodica se pronunţa asupra confiscării boilor

Gheorghe la intrarea în politică după război

fiecare ne aminteam toată povestea de nespus

a acelui mai mult decât Moromete pe nume Năvală

cât ai schimba estetica impotenţei

cu albul dintre albastrul munţilor

n-ai idee ce vine după martie

când bine te-ai născut ci nu ţie

abţine-te tare cum îţi aparţii numai

înainte de naştere şi după moarte

între timp dai în dreapta şi-n stânga

din piatra ce te loveşti de piatră

soare singur steaua sta

huma homului pe ea

ionizări transcerebrale

ciob în crier şi sandale

scripeţi degetului mic

ergoterapeutcik

din Cenadul orb Brăilii

Braille pe liber în Marsilii

ruşinate dodii

în odăi de oddii

nici tăcerea sorţii

popii doctor orţii

sârmiţă sârbuţă

sir miţă mbuţă

gaze în gazelul

gazelei răzbelul

1980

Rudolf Steiner

MUZICA OPEREI «PARSIFAL» CA EXPRESIE A SUPRASENSIBILULUI

Kassel, 16 ianuarie 1907 ^{[ Nota 121 ]}

Aici, unde căutarea mea zadarnică pace găsi,

Aceste cuvinte le scria Richard Wagner pe casa construită de el în Bayreuth. El îşi dorise intens această casă. El îşi simţise întreaga viaţă ca pe o străduinţă şi căutare zadarnică. El a găsit pacea căutărilor sale în drama sa sacră «Parsifal».

De cele mai multe ori se crede că o operă de artă ca «Parsifal» a lui Wagner ar lua naştere ca şi când artistul ar fi aşezat în mod conştient înăuntru toate gândurile ce pot fi găsite în ea. Însă un mistic nu concepe niciodată astfel opera creată de el. Nici planta nu cunoaşte legile pe care le găseşte botanistul în ea. Deasupra lui Richard Wagner planează puteri invizibile. De la ele provine ceea ce se află în «Parsifal». În Wagner trăia mult din ceea ce noi numim instruire secretă. Dacă urmărim evoluţia personalităţii sale prin viaţă, putem remarca o influenţă minunată. Atunci observăm cum răsar în el adevărurile care au fost cultivate timp de secole în şcolile secrete.

Să ne aducem în faţa ochilor în ce mod au fost iniţiaţi discipolii oculţi în astfel de misterii, cum sunt cele care au renăscut mai târziu în Wagner în mod instinctiv. Atunci erau întreprinse diverse exerciţii ale corpului şi ale sufletului, prin care a intervenit o modelare intimă a capacităţii oculte de reprezentare. Maestrul spiritual trezea în discipol, înainte de toate, un sentiment fundamental, pentru a provoca în el o relaţie intimă cu natura înconjurătoare. Discipolul era condus şi îndrumat prin regnurile naturii, în scopul de a percepe natura tot aşa cum percepea omul. Aşa cum, în cazul omului, percepem seninătatea sufletului în spatele unui zâmbet, sau un alt sentiment precis dincolo de lacrimi, tot aşa era îndemnat discipolul să cunoască, în natură, corespondenţele dintre fizionomie şi sufletesc. Un ocultist este acela care poate intra întru totul în concret în aceste lucruri, cu sentimentele sale. La privirea în natură, discipolului i s-a spus: Totul este fizionomie şi expresie a spiritualului. Planta în culori luminoase îi apare drept expresie zâmbitoare a spiritului Pământului – o alta drept expresie a spiritului întristat al Pământului. Aşa poartă ocultistul prin întreaga lume, impresii ale simţirii.

Cristalul lasă să treacă prin el lumina în mod cast. În el, materia nu este întreţesută cu pofte şi dorinţe. Materia umană este mai desăvârşită, dar ea este întreţesută cu durere şi bucurie, cu pofte şi patimi. Materia umană va fi cândva tot aşa de castă şi nobilă ca aceea a cristalului. Astfel, sufletul discipolului era acordat în aşa fel încât să vadă în natură modele ale evoluţiei viitoare a cărnii. Cu aceeaşi obiectivitate cu care matematicianul îşi imaginează plăsmuiri spaţiale, lucrurile lumii exterioare îi apar ocultistului drept expresie a sufletului lumii. Aşa cum este imposibil ca doi matematicieni să predea diferit o teoremă, tot aşa este imposibil ca doi oameni care au pătruns efectiv în ştiinţa superioară, să resimtă diferit. Asupra misticii există tot atât de puţin dezacord ca şi asupra matematicii.

Dacă discipolul a exersat şi era considerat în final matur, i se aducea o altă idee. El trebuia să cunoască ceea ce este mai frumos, mai pur şi totuşi cel mai vulnerabil. Atunci, i se spunea: Priveşte o plantă. Caliciul ei este îndreptat către Soare. Ea este influenţată şi menţinută în dezvoltare de către raza solară. Ea îşi îndreaptă în mod cast înspre Soare organele de reproducere. Ceea ce este acum acoperit, cu ruşine, la om şi la animal, este îndreptat spre Soare în mod cast, la plantă. Priveşte în urmă, în vremurile străvechi. Pe atunci, omul era pe treapta pe care a rămas planta. Atunci, el îşi îndrepta de asemenea organele de reproducere către Soare. Capul, rădăcina era în pământ. Misticii au ştiut întotdeauna că omul este o plantă inversată. Abia în decursul evoluţiei el a progresat, a devenit mai întâi orizontal ca animalul şi a preluat apoi configuraţia umană verticală actuală. El a trecut prin regnul vegetal şi prin cel animal, ajungând la regnul uman. Acest lucru era indicat de Platon, când spunea: Sufletul lumii este crucificat pe trupul lumii. Dar omul nu se află încă la sfârşitul evoluţiei sale. El este într-un stadiu de tranziţie, prin aceea că trebuie să învingă poftele şi să pătrundă în spiritualitatea superioară. El trebuie să învingă poftele în ceea ce întoarce în altă direcţie faţă de Soare, şi să fie pătruns de spiritualitatea superioară. Apoi omul va îndrepta către Soare caliciul fiinţei sale, tot aşa de pur şi de cast ca şi planta.

Acest ideal al caliciului vegetal spiritualizat a fost avut în vedere de cei care erau discipolii Sfântului Graal. Acel vas sfânt ar fi caliciul vegetal, care a trecut prin etapa animalică şi a fost îndreptat din nou spre spiritualitate. Discipolului i se spunea: Acest caliciu, care primeşte în sine Soarele spiritual, există ca predispoziţie în organismul uman. Omul are organe desăvârşite şi organe care se vor dezvolta abia în viitor. În mod asemănător cum producem acum oscilaţii ale aerului prin vorbire, tot aşa va exista în viitorul îndepărtat un mod în care omul va crea oameni ca şi el. Dacă omul se pătrundea cu astfel de sentimente, atunci el putea simţi în acele sărbători tainice din Vinerea Mare şi de Paşti cum răsare din plante un imbold care va apărea în viitor, purificat şi limpezit, în om. În special în Vinerea Mare a fost vieţuită această răsărire în acelaşi timp cu sentimentul că prin sacrificiul vieţii lui Christos a fost dat un zălog că omul se poate smulge în sus, ajungând în posesia Sfântului Graal. Seva sângelui lui Christos îl purifică pe om, aşa cum planta este străbătută de seva pură. Asta vieţuiau discipolii în momentele sărbătoreşti. Atunci ei se simţeau cunoscători. Gândul Mântuitorului se afla în mod clar înaintea lor, prin aceea că era percepută relaţia dintre sacrificiul vieţii lui Christos şi planta care răsare. Această idee s-a aflat mereu înaintea lui Richard Wagner.

Wagner a înfăţişat naşterea Eului şi a egoismului în personajul lui Alberich. El a folosit pentru aceasta sunetul de orgă mi bemol major [ Nota 122 ].

În anul 1856 el a încercat să dea formă enigmei vieţii pământeşti în piesa «Învingătorul»: Un tânăr este iubit de o fată din casta Chandala. Însă diferenţele dintre caste sunt atât de mari încât el este determinat prin aceasta să o abandoneze pe fată, pentru a deveni un discipol al lui Buddha. Prin suferinţa mare de care are parte, fetei îi devine clar că ea a fost un brahman într-o viaţă anterioară şi a refuzat mâna unei fete din casta Chandala. Aşa a căutat Wagner o reprezentare a înţelegerii gândirii universale.

În Vinerea Mare a anului 1857, Richard Wagner se afla în faţa vilei Wesendonk din Zürich şi privea lacul Zürich şi ogoarele. Atunci lui i-a venit, din plantele care răsăreau, gândul despre relaţia dintre Mântuitor şi existenţa vegetală. În inima sa se înălţa, ca imagine, sentimentul fundamental pe care-l avuseseră întotdeauna discipolii Graalului: idealul caliciului. Ulterior, el a căutat sunetele care să exprime evoluţia ce conduce de la caliciul vegetal la potirul Graalului. Prin aceasta el a găsit pace căutării sale, anterior zadarnice.

Gândul lui Parsifal a fost întotdeauna ascuns în germen în noua cultură. Goethe descrie în poezia sa «Tainele» cum un tânăr merge prin pădure către o mănăstire, şi este primit acolo în comunitatea iniţiaţilor. Acest tânăr apare ca un Parsifal, care pribegeşte către Cetatea Graalului. Goethe a explicat mai târziu această poezie unei asociaţii studenţeşti, care l-a întrebat despre ea, următoarele: În lume există multe concepţii religioase. Fiecare dintre cei doisprezece bărbaţi din mânăstirea în care ajunge fratele Marcu este reprezentantul unei astfel de concepţii. Cel de-al treisprezecelea din mijlocul lor, este conducătorul.

Goethe a înfăţişat, în această poezie, Loja ocultă în care nu există nici un conflict de păreri, ci numai iubire. Călătorul vede, când ajunge la mănăstire, deasupra porţii, o cruce înconjurată cu trandafiri. El întreabă: Cine a asociat crucii, trandafirii? În simbolul crucii cu trandafiri se exprimă un gând care străbate întreaga evoluţie a lumii. Cine înţelege idealul şi simbolul, îl poate afla pretutindeni. O veche legendă povesteşte cum a căutat Cain intrarea în Paradis. Nu el, ci Set a fost lăsat să intre. Set găseşte acolo Pomul Cunoaşterii şi Pomul Vieţii, încolăciţi unul în jurul celuilalt. El ia de acolo trei seminţe şi le pune pe limba lui Adam cel muribund. Din acestea creşte un pom. Este acelaşi pom în care Moise percepe plăsmuirea de foc şi aude cuvintele: „Eu sunt cel care am fost, cel care este şi cel care va fi”. Din acest pom este făcut toiagul lui Moise. Tot din lemnul său este făcută poarta templului solomonic, puntea pe care a păşit Christos când a mers pe Muntele Măslinilor şi, în sfârşit, crucea de pe Golgota. Concepţia Graalului a adăugat: Pe când lemnul era uscat şi devenise cruce, au răsărit lăstari plini de viaţă, ca zălog al vieţii eterne. Asta vedea discipolul Graalului în configuraţia trandafirilor. Aici îşi dau mâna trecutul şi viitorul. Goethe menţionează acest mister în versuri de genul: „Nu spune nimănui aceasta, decât înţeleptului,/Fiindcă mulţimea imediat ironizează…”

Această dispoziţie este conţinută şi în cuvintele: Cine a asociat crucii, trandafirii? Această treaptă de evoluţie a fost reprezentată de Wagner în modul cel mai intens în opera «Parsifal». Tot ce face Parsifal este plin de semnificaţie. El nu face nimic exterior. El are voie să fie activ în lumea suprasensibilă. El realizează cel mai mult, acolo unde atinge cea mai mare înălţime a evoluţiei sale lăuntrice.

Aceasta răsună minunat prin ultima poezie a lui Wagner. Dacă noi vedem ceata sfântă ce se adună în jurul Graalului, şi pe lângă aceasta pe Parsifal care mai întâi ucide – el împuşcă lebăda – şi apoi devine eliberator, atunci înţelegem ce a vrut să spună Wagner prin expresia „a găsi pace căutării zadarnice”. El a vrut să arate că prin intermediul muzicii se poate atinge ceea ce nu a fost atins prin intermediul artei dramatice. Până acum, muzica a adus în expresie doar sentimente lăuntrice. Pe de altă parte, cuvântul „dramă” a fost perceput ca enervant. Cele mai profunde sentimente încep acolo unde cuvintele încetează. Wagner a căutat un element de legătură. Acesta urma să fie drama muzicală. Cuvântul exterior trebuia să înceteze la un moment dat şi să facă loc liber pentru muzică. Fără «Parsifal», Wagner nu ar fi atins idealul străduinţei sale. Acolo unde el a înaintat cel mai sus în suprasensibil, a avut nevoie de muzica cea mai intimă. În «Parsifal», el a găsit cea mai pură şi cea mai bună expresie pentru aceasta. El a încercat să înfăţişeze ca artist şi muzician, ceea ce a trăit în el ca muzician.

Florentin Smarandache (* 10 decembrie 1954, Bălcești, județul Vâlcea) este un scriitor și matematician american de origine română, profesor de matematică la Universitatea New Mexico din Statele Unite.

Autor

Autor prolific, a publicat peste 75 de cărți și 100 de articole și note științifice. A scris poeme (Distihuri paradoxiste, Formule pentru spirit, Cântece de mahala, Emigrant la infinit cu o prefață de Cezar Ivănescu, Exist împotriva mea cu o prefață de Gheorghe Tomozei), proză scurtă (Scrieri defecte), un roman de avangardă numit paradoxal NonRoman, teatru (trilogia MetaIstorie și piesele pentru copii Întâmplări cu Păcală), plus traduceri. A creat și în franceză (Le sens du nonsens - apreciat de Eugen Ionescu, Anti-chambres, antipoesies, ou bizarreries) și engleză (Dark Snow, Circles of lights).

În exil

Disident pe vremea lui Ceaușescu, fuge în Turcia în 1988 unde stă în lagărul de refugiați politici doi ani de zile efectuând munci din cele mai diferite, până obține viza de emigrare în America, unde ajunge în primăvara lui 1990. Peripețiile și pățaniile din lagăr și exil le descrie pe larg în jurnalele sale publicate.

Paradoxism

În literatură a inițiat curentul de avangardă numit paradoxism la care au participat peste 300 de scriitori de pe glob (vezi cele patru antologii paradoxiste internaționale apărute), iar în artă a tipărit doua albume de 'Out-Art' (2000 și 2002).

Matematician

În matematică a publicat articole și cărți în Teoria numerelor, Statistică, Geometrie neeuclidiană, Structuri algebrice și aplicații matematice în fuziunea informației. Mulți matematicieni străini au studiat șirurile și funcțiile sale. A mai contribuit cu studii de filozofie (extinderea dialecticii la neutrosofie) și articole de fizică cuantică.

Vezi și

·         Numărul Smarandache-Wellin și Numărul prim Smarandache-Wellin

·         Teoria Dezert-Smarandache

·         Neutrosofie

·         Paradoxism

Florentin Smarandache:

Timpul deschide
fereastra unei clipe
şi se uită la mine.

*

Tânăr sunt,
ca un început
sub clopotul răsăritului.

*

Fragezi ghiocei
trag de sub zăpadă
primăvara.

*

Totul este posibil, chiar şi imposibilul.

*

Mă atrage avangarda literară fiindcă nu-s în stare să creez nimic clasic!

*

Desigur, mai uşor este să te exprimi în limba maternă; de aceea îmi ţin jurnalul în româneşte, singura creaţie pe care mai sunt în stare s-o continui... Emigrantul poartă cu sine ţara în suflet.

*

Eu vreau să merg în iad, deoarece în rai am impresia că-i teribil de plictisitor şi monoton... Wahnfried
fie această casă de mine numită.